Chimia fizica a interfetelor

Mihai Geanina- 1543B

Surfactanti
Datând de la săpunul folosit pentru curățare în Roma Antică, înainte de nașterea lui
Hristos, surfactanții de astăzi nu mai sunt utilizați doar ca agenți de curățare, ci sunt acum folosiți
pentru diverse funcții, cum ar fi agenți de solubilizare, emulgatori, agenți anticearcăn, agenți de
dezumidificare și agenți de dezinfectare în multe domenii. [1] Surfactanții sunt materiale care
reduc tensiunea superficială (sau tensiunea interfacială) dintre două lichide sau dintre un lichid și
un solid. În sens general, orice material care afectează tensiunea superficială interfacială poate fi
considerat un surfactant, [2]

În produsele cosmetice, surfactanții joacă roluri importante, cum ar fi acela de a menține

lichidele imiscibile, cum ar fi uleiul și apa, amestecate în mod egal, sau de a ajuta amestecul să
pătrundă în piele și păr, și chiar de a menține amestecul stabil timp de ani de zile. În plus,
surfactanții își schimbă funcțiile la diferite concentrații, ceea ce îi face esențiali pentru produsele
cosmetice, deoarece pot fi utilizați pentru a controla textura și funcțiile unui produs în timpul
procesului de dezvoltare. [1]

În faza apoasă, surfactanții formează mase, cum ar fi miceliile, în care cozile hidrofobe
formează nucleul, iar capetele hidrofile sunt scufundate în lichidul înconjurător. Se pot forma și
alte tipuri de structuri, cum ar fi miceliile sferice sau bistraturile lipidice. Forma moleculelor
depinde de echilibrul de mărime dintre capul hidrofil și coada hidrofobă. O măsură a acestui
aspect este HLB, Hydrophilic-lipophilic Balance (Echilibrul hidrofil-lipofilic). Surfactanții cu
HLB mai mare (>10) sunt hidrofili ("iubitori de apă") și formează emulsii O/W (ulei în apă).
Surfactanții lipofili posedă valori HLB scăzute (1-10) și formează emulsii W/O (apă în ulei).
Detergenții pentru vase, surfactanții pentru polimerizarea emulsiilor și următorul exemplu (SLS
= Sodium Lauryl Sulfate) sunt surfactanți cu HLB ridicat. [2]

Clasificare

Un surfactant neionic nu are grupe de sarcină în capul său. Capul unui surfactant ionic
poartă o sarcină netă. Dacă sarcina este negativă, surfactantul se numește anionic; dacă sarcina
este pozitivă, se numește cationic. În cazul în care un surfactant conține un cap cu două grupe cu
sarcini opuse, acesta se numește amfoteric. [2] (figura 1) Grupele hidrofile comune ale
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

surfactanților ionici sunt carboxilatul (-COO-), sulfatul (-OSO3- ), sulfonat (-SO3- ),

carboxibetaina (-NR2CH2COO-), sulfobetaina (-N(CH3)2C3H6SO3 ) și amoniu cuaternar (-R4N+).
De exemplu, o moleculă de săpun are ca grup funcțional lipofil, un lanț hidrocarbonat, care are
afinitate pentru lipide (grup lipofil), și ca grup funcțional, un anion carboxilat, care are afinitate
pentru apă (grup hidrofil). Într-o soluție apoasă, anionul carboxilat formează o structură cu
contraioni cum ar fi Na+, K+ sau Mg2+.[1]

Figura 1. Structura și clasificarea surfactanților [1]

Surfactanți anionici

Surfactanții anionici au o sarcină negativă la capătul lor hidrofil. Încărcătura negativă

ajută moleculele de surfactanți să ridice și să suspende solurile în micelii. [3] Surfactanții
anionici conțin în capul lor grupe funcționale anionice, cum ar fi sulfonatul, fosfatul, sulfatul și
carboxilații. Alchil-solații includ laurilsulfatul de amoniu, laurilsulfatul de sodiu și alchil-eter-
sulfatul de sodiu lauret-sulfatul de sodiu, cunoscut și sub numele de laurilsulfat de sodiu (SLES).
Aceștia sunt cei mai comuni surfactanți și cuprind carboxilații de alchil (săpunuri), cum ar fi
stearatul de sodiu. Stearații cuprind >50% din utilizarea globală a surfactanților. Mulți dintre
aceștia își găsesc utilizarea în polimerizarea emulsiilor. Alți surfactanți anionici includ dioctil
sulfosuccinatul de sodiu (DOSS), alchilbenzen sulfonatele liniare (LAB), precum și fosfații de
alchil-aril eter. [2]
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Surfactanți nonionici

Surfactanții nonionici sunt neutri, nu au nicio sarcină pe partea lor hidrofilă. Surfactanții
nonionici sunt foarte buni la emulsificarea uleiurilor și sunt mai buni decât surfactanții anionici
la îndepărtarea murdăriilor organice. Cei doi sunt frecvent folosiți împreună pentru a crea
detergenți cu dublă acțiune, multifuncționali, care pot nu numai să ridice și să pună în suspensie
particulele de murdărie, ci și să emulsioneze murdăriile uleioase. [2]

Surfactanți cationici

Surfactanții cationici sunt compuși dintr-un cap încărcat pozitiv. Cei mai mulți surfactanți
cationici sunt utilizați ca agenți antimicrobieni, antifungici etc. în produsele de curățare pentru uz
casnic, instituțional și industrial [clorură de benzalconiu (BAC), clorură de cetilpiridiniu (CPC),
clorură de benzetoniu (BZT)]. Natura cationică a surfactanților nu este de obicei în concordanță
cu lumea sarcinilor non-ionice și anionice, iar aceștia perturbă membranele celulare ale
bacteriilor și virusurilor. Printre cationii de amoniu cuaternar cu sarcină permanentă se numără:
Sărurile de alchiltrimetilamoniu: bromura de cetiltrimetilamoniu (CTAB) și clorura de
cetiltrimetilamoniu (CTAC). [2]

Surfactanți amfoterici

Surfactanții amfoterici au o încărcătură dublă la capătul lor hidrofil, atât pozitivă, cât și
negativă. Cele două sarcini duble se anulează reciproc, creând o sarcină netă de zero, denumită
zwitterionică. [3] Partea anionică poate fi variabilă și poate include sulfați, ca în cazul
sultainelor CHAPS (3-[(3-Cholamidopropil)dimetilamoniu]-1-propanesulfonat). Betainele, cum
ar fi cocamidopropil betaină, au un carboxilat cu amoniu. Partea cationică se bazează pe amine
primare, secundare sau terțiare sau pe cationi de amoniu cuaternar. Surfactanții zwitterionici sunt
adesea sensibili la pH și se vor comporta ca anionici sau cationici în funcție de pH. Vopselele de
trafic din latex cu uscare rapidă ("coacervare") se bazează pe acest concept, o scădere a pH-ului
declanșând coagularea latexului din vopsea. [2] Surfactanții amfoterici sunt adesea utilizați în
produsele de îngrijire personală, cum ar fi șampoanele și produsele cosmetice. [3]
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Clasificare în funcție de solubilitate

Surfactanții sunt, de asemenea, clasificați în funcție de solubilitatea lor, cum ar fi

surfactanții hidrofili care sunt solubili în apă sau surfactanții hidrofobi (lipofili) care sunt solubili
în lipide. Surfactanții ionici sunt, în general, surfactanți hidrofili, dar surfactanții neionici pot fi
fie hidrofili, fie lipofili, în funcție de echilibrul dintre grupa hidrofilă și grupa lipofilă. Cu alte
cuvinte, solubilitatea surfactanților neionici depinde de echilibrul dintre capacitatea grupului
hidrofil de a atrage apa și capacitatea grupului lipofil de a atrage uleiul. Balanța hidrofilă-lipofilă
(HLB) este un indicator care cuantifică acest echilibru relativ. Deoarece HLB indică
caracteristicile surfactanților neionici, este utilizat în mod obișnuit ca indicator pentru alegerea
unui surfactant pentru aplicații specifice, cum ar fi emulgatorii sau agenții de curățare, [1]

Micelizarea surfactanților
Una dintre cele mai importante caracteristici ale surfactanților este că, atunci când ating o
anumită concentrație, moleculele de surfactant se asociază și creează o micelă (în cele mai multe
cazuri o micelă sferică), un grup molecular autoasamblat.(Figura2) Concentrația critică a
micelilor (CMC) este concentrația la care surfactanții formează miceli. Așadar, cum se formează
aceste miceli în soluțiile apoase? Cheia pentru înțelegerea acestui fenomen se află în
interacțiunea hidrofobă cauzată de creșterea entropiei moleculelor de apă care interacționează cu
aceste molecule de surfactanți. Atunci când surfactanții sunt adăugați în apă, moleculele de apă
din jurul grupărilor hidrofobe creează o structură de iceberg, ceea ce determină scăderea
entropiei moleculelor de apă. Pe măsură ce concentrația crește și numărul de molecule de
surfactanți crește, grupurile hidrofobe se întâlnesc între ele și încep să se asocieze, ceea ce face
ca structura de iceberg să se prăbușească și să elibereze apă liberă. Atunci când apa liberă este
eliberată, entropia moleculelor de apă crește (scăderea entropiei cauzată de asocierea
hidrocarburilor este semnificativ mai mică decât creșterea entropiei apei), iar această energie
declanșează micelizarea.[1]
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Figura 2. Mecanismul de formare a unei micele [4]

Formarea micelilor este esențială pentru multe aplicații ale surfactanților, deoarece facilitează
descompunerea unor substanțe precum a grăsimilor, care în mod normal sunt insolubile în apă. În
prezența murdăriei și a grăsimilor, se formează structuri de micelă cu particule hidrofobe și
asemănătoare grăsimilor care formează centrul, iar capul hidrofil este orientat spre exterior, spre
mediul plin de apă. (Figura 3.)[4]
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Figura3. Formarea micelilor in jurmul grăsimilor[4]

Punctul de tulburare (Cloud point)

Punctul de tulburare(cloud point) este temperatura peste care o soluție apoasă a unui
surfactant solubil în apă devine tulbure. Cunoașterea punctului de tulburare(cloud point) este
importantă pentru determinarea stabilității la depozitare. Depozitarea formulărilor la temperaturi
semnificativ mai mari decât punctul de tulburare(cloud point) poate duce la separarea fazelor și
instabilitate. În general, surfactanții neionici prezintă o eficacitate optimă atunci când sunt
utilizați în apropierea sau sub punctul lor de tulburare(cloud point). Surfactanții cu spumă redusă
trebuie utilizați la temperaturi ușor superioare punctului lor de tulburare(cloud point).

Punctele de tulburare se măsoară de obicei folosind soluții apoase de surfactanți de 1%.

Punctele de tulburare variază între 0° și 100°C (32 și 212°F), fiind limitate de punctele de îngheț
și de fierbere ale apei. Punctele de tulburare(cloud point) sunt caracteristice surfactanților
neionici. Surfactanții anionici (cu grupe încărcate negativ) sunt mai solubili în apă decât
surfactanții neionici și vor avea, de obicei, puncte de tulburare(cloud point) mult mai mari (peste
100°C). Prezența altor componente într-o formulă poate scădea sau crește punctul de
tulburare(cloud point) al soluției. [5]

Surfactanții neionici polioxietilenici prezintă o proprietate hidrofilă semnificativă într-o

soluție apoasă, cu formarea structurii meandrice în formă de spirală. Această structură meandrică
se formează atunci când atomii de oxigen din oxidul de etilenă (EO), grupul hidrofil al
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

surfactanților neionici polioxietilenici, înfășoară moleculele de apă în grupul lipofil -CH2- pentru
a intra în contact mai eficient cu moleculele de apă. Dacă temperatura crește, atomii de oxigen
legați de eter și moleculele de apă legate de hidrogen încep să se separe, întinzând bobina și
scăzând proprietatea hidrofilă, până când aceasta atinge în cele din urmă punctul de tulburare
(cloud point), unde nu se mai poate dizolva în apă (Figura 3)[1]

Figura 3. Fenomenul de tulburare al surfactanților polioxietilenici.[1]

Surfactanți pulmonari

Surfactantul pulmonar este un complex lipidic-proteic esențial care stabilizează unitățile

respiratorii (alveolele) implicate în schimbul de gaze. Surfactantul pulmonar este un amestec de
fosfolipide și proteine care se adsorbează pe alveole la interfața dintre lichidul pe bază de apă și
aer. Capetele hidrofile sunt orientate spre membrana mucoasă, în timp ce cozile hidrofobe ale
moleculelor se orientează spre aer. Procesul vital al respirației mamiferelor depinde de o
suprafață extinsă de schimb de gaze asigurată de alveolele de la periferia plămânilor. Tensiunea
superficială de pe partea epitelială a barierei aer-sânge exercită o presiune de colaps care este
stabilizată prin răspândirea unei pelicule bogate în lipide (surfactant pulmonar) la interfața
alveolară aer-lichid. Modificările cantitative [de exemplu, sindromul de detresă respiratorie
(SDR)] sau calitative [de exemplu, sindromul de detresă respiratorie acută (SDRA)] ale
surfactantului conduc la colapsul alveolar și la nevoia de asistență ventilatorie; de asemenea,
acumularea de surfactant în spațiile aeriene alveolare (de exemplu, proteinoza alveolară
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

pulmonară) împiedică schimbul de gaze. Astfel, reglarea integrată a sintezei, secreției și

metabolismului surfactantului este esențială pentru respirația aerului și, în cele din urmă, pentru
supraviețuire.[6]

Surfactantul pulmonar îndeplinește mai multe funcții în plămâni:

 Acesta crește capacitatea de expansiune a toracelui și a plămânilor. Acest lucru se numește

complianță pulmonară.
 Surfactantul pulmonar ajută la prevenirea colapsului alveolelor (atelectazie) după expirație.
 Ajută la repararea căilor respiratorii colapsate.
 Reglează dimensiunea alveolelor.
 În timpul inhalării, alveolele cresc în dimensiune și surfactantul se răspândește pe suprafața
lor interioară. Acest lucru crește tensiunea superficială și încetinește rata de expansiune a
alveolelor, ajutând toate alveolele să se extindă aproximativ la aceeași rată. În timpul
expirației, surfactantul controlează rata de contracție a alveolelor. Pe măsură ce alveolele se
micșorează, surfactantul devine mai concentrat și tensiunea superficială scade mai ușor.
 Surfactantul previne acumularea de lichid în plămâni și menține căile respiratorii uscate.
 Surfactantul pulmonar contribuie la imunitatea înnăscută. Proteinele SP-A și SP-D leagă
zaharurile de pe suprafețele agenților patogeni, astfel încât aceștia sunt mai ușor de înghițit
de către fagocite. Surfactantul reglează, de asemenea, inflamația pulmonară.[7]

Izoterme de adsorbție a surfactanților

Principalul mecanism de adsorbție a surfactanților pe roci este atracția electrostatică. Un

exemplu este ilustrat în figura 3, în care un surfactant cationic (sarcină pozitivă pe grupul de cap)
este atras de sarcinile negative de pe suprafața rocilor, ceea ce duce la adsorbția agentului
tensioactiv. În cazul surfactanților anionici (sarcină negativă pe grupul de căpătâi), atracția
electrostatică poate avea loc cu marginile de argilă încărcate pozitiv prezente în rocă. Legătura de
hidrogen este mecanismul principal de adsorbție al surfactanților neionici (fără sarcină pe grupul
de cap)
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Figura 3. Mecanismul de adsorbție al surfactanților[3]

Există alte câteva tipuri de adsorbție raportate în literatura de specialitate și utilizate

pentru a se potrivi cu datele de la teste de adsorbție statică, cum ar fi Freundlich, Sips, Temkin
etc. Aceste modele de adsorbție sunt prezentate pe scurt in Tabelul 1.

Nr Izoterma Nr Axe Caracterristici

crt de parametr abscisă ordonată
adsorbție i
1 Henry 1 qe Ce cea mai simplă izotermă de adsorbție; presupune
o izotermă de adsorbție liniară.
relație între cantitatea adsorbită și volumul
adsorbitului
concentrație
se aplică numai pentru concentrații scăzute de
substanțe solubile
2 Langmuir 2 Ce/qe Ce adsorbție monostrat
suprafețe solide omogene
3 Freundlich 2 lnqe lnCe aplicabil pentru adsorbția multistrat
4 Temkin 2 qe lnCe potrivit pentru suprafețe eterogene
nu este valabil pentru o gamă largă de date de
adsorbție
odată cu creșterea acoperirii suprafeței, căldura
de adsorbție a tuturor moleculele din strat scade
liniar în loc de logaritmică
5 Elovich 2 ln(qe/Ce) qe se bazează pe principii cinetice și ia în
considerare mai multe straturi de adsorbție
6 Sips 3 be lnCe ln(1/qe) depășește limitările asociate cu creșterea
concentrațiilor crescute ale adsorbatului în
modelul Freundlich.
Tabel 1. Izoterme de adsorbție a surfactanților
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Concluzii

Un surfactant, la modul cel mai elementar, este o substanță care este concepută pentru a
reduce tensiunea superficială a unui lichid. Tensiunea superficială este forța de atracție a
moleculelor prezente la suprafața unui lichid una față de cealaltă. Modificarea tensiunii
superficiale a unui lichid este unul dintre factorii care ajută la determinarea performanței unei
legături între o suprafață solidă și un lichid. Pentru multe operațiuni din procesele de fabricație,
este necesar ca un lichid să se răspândească și să ude o suprafață. Adăugarea unui surfactant la un
strat de acoperire sau la un detergent reduce tensiunea superficială a lichidului, astfel încât acesta
va curge mai mult, acoperind întreaga suprafață.

Este important de reținut că părțile constitutive ale unui lichid afectează tensiunea
superficială a acelui lichid, iar energia de suprafață a materialului pe care se aplică trebuie
controlată astfel încât să se adauge surfactantul în ecuație. Pentru a asigura o legătură puternică,
lichidul și suprafața solidă trebuie să fie compatibile din punct de vedere chimic.
Chimia fizica a interfetelor
Mihai Geanina- 1543B

Bibliografie

1. Y. Nakama, Kishi Kasei Co., Ltd, Kanagawa, Japan, Surfactants, chapter 15,
2. Marc Hirsch, Lowering surface tension – Surfactants in coating materials, 2021
3. 2023 International Products Corporation, An easy guide to understanding how
surfactants work
4. Eisha Ahmed, “Breaking Down” Surfactants: What they are, how they work, and their
role in the pandemic, September 25, 2020
5. What is cloud point? Why is it important?, march 14, 2018, posted
in chemical, cosmetics, detergent, engineering, food, uncategorized
6. Pulmonary Surfactant Pathophysiology: Current Models and Open Questions Jesús
Perez-Gil, and Timothy E. Weaver 01 JUN 2010
7. Surfactant Definition and Examples, Anne Helmenstine , January 25, 2023
8. Shams Kalam Sidqi A. Abu-Khamsin Muhammad Shahzad Kamal and Shirish Patil,
Surfactant Adsorption Isotherms: A Review, November 24, 2021