LUCRAREA NR.

11

EMULSII COSMETICE

Emulsiile cosmetice constitue o categorie importantă de preparate folosite în

cosmetică.
Emulsiile sunt sisteme heterogene lichide, moi sau solide, constituite din două faze
nemiscibile, dintre care una este dispersată în cealaltă. Pot fi considerate emulsii,
toate preparatele lichide, semi-lichide sau chiar solide, formate din două
componente nemiscibile. Mărimea particulelor poate varia foarte mult, în general
între 0,1 şi 50 m.
În acest capitol va fi vorba de emulsii lichide.
Când două lichide nemiscibile vin în contact, la suprafaţa lor de separare există o
forţă care întârzie dispersarea unui lichid în celălalt. O legătură mecanică puternică
poate sparge unul din lichide în globule foarte mici, care se dispersează în mod
temporar în masa celuilalt lichid. Astfel uleiul de ricin şi apa nu se amestecă între
ele, dar uleiul de ricin poate fi dispersat în apă în proporţii mici (circa 2%).Agitând
împreună uleiul de ricin cu apa, acesta se va dispersa în apă în particule foarte
mici, formând o emulsie. Această emulsie este însă nestabilă şi se va separa într-un
timp scurt. Pentru ca un sistem disrers lichid-lichid să poată fi numit emulsie,
trebuie să aibă un anumit grad de stabilitate.Prin agitarea puternică a apei cu ulei
de ricin s-a format un sistem dispers, dar cele două lichide se vor separa în cele
două faze componente, la încetarea agitării. Prin introducerea în emulsie a unei
mici cantităţi de tween, prin agitare, se va obţine o emulsie stabilă care nu se mai
separă la încetarea agitării. Rezultă că pentru a se obţine dispersii stabile de lichide
în lichid, este necesară adăugarea unei substanţe potrivite numită emulgator sau
agent emulsionant.
Deci, părţile componente ale unei emulsii sunt cele două faze nemiscibile şi
agentul emulsionat. Cele două faze sunt una apoasă şi alta uleioasă, faza apoasă
este formată din apă, o serie de lichide hidrosolubile ca: alcool, glicerină sau
amestecuri ale acestora cu apa; poate să conţină şi diferite substanţe aromatizante,
colorante şi conservante, solubile în apă. Faza uleioasă a unei emulsii poate fi
constituită din uleiuri de natură vegetală sau animală, ceruri, grăsimi, uleiuri
volatile. Această fază poate conţine substanţe medicamentoase solubile în ulei ca
vitamine, camfor, mentol, fenol, etc.
La prepararea emulsiilor se foloseşte numai apa distiltă, deoarece ionii de calciu şi
magneziu sau alţi electroliţi pot să influenţeze nagetiv stabilirea emulsiei. Uleiul
care se foloseşte trebuie să fie de bună calitate.
Din două lichide, ulei şi apă, se pot forma teoretic două tipuri de emulsii.
Pe lângă aceste emulsii, numite emulsii primare, se pot forma emulsii complexe
prin emulsionarea unei emulsii primare în ulei sau în apă (secundare) de tipul
UA/U sau AU/A şi emulsii complexe terţiare obţinute prin emulsionarea emulsiilor
secundare în apă sau ulei de tipul UA/UA sau AU/AU.
Faza care se află dispersată sub formă de particule se numeşte fază dispersă,
internă sau discontinuă, iar faza în care aceste particule sunt dispersate se numeşte
fază dispersantă, externă sau fază continuă.
Formarea emulsiilor, tipul, ca şi stabilitatea lor, depind de o serie de factori, dintre
care cei mai importanţi sunt natura emulgatorului şi procesul mecanic de
emulsionare.
Alături de aceştia, stabilitatea este influenţată de vâscozitatea preparatului,
densitatea fazei dispersate, tensiunea superficială, sarcinile electrice, temperatura ,
pH-ul fazei apoase, prezenţa unor electroliţi dizolvaţi în faza apoasă etc.
Emulgatorul, este factorul principal care intervine în formarea şi stabilitatea unei
emulsii. Pentru ca o substanţă să poată juca rol de emulgator, trebuie ca ea să fie
osubstanţă polară, adică să conţină în moleculă două feluri de grupări, una de
natură hidrofilă şi una de natură lipofilă.Aceste caracteristici pot fi exprimate cu
ajutorul balanţei hidrofil-lipofilică H.L.B.
Balanţa hidrofil-lipofilică a unei molecule de emulgator determină modul de
acţiune al acestuia şi tipul de emulsie. Emulgatorul prezintă prin grupele hidrofile
afinităţi pentru apă şi prin grupele hidrofobe sau lipofile, afinităţi pentru ulei. Deci,
emulgatorul conţine o parte a moleculei care este atrasă de apă şi altă parte care
este atrasă de ulei. Când o astfel de substanţă polară se află într-un amestec de apă-
ulei, ea se localizează la zona de separare a celor faze nemiscibile, orientându-şi
grupările hidrofile spre apă, în care se hidratează, iar cele lipofile spre ulei, în care
se solvatează. Dacă în molecula de emulgator predomină grupările hidrofile,
datorită solubilizării şi hidratării în apă a unei părţi din moleculeă, emulsia care se
formează este de tipul U/A. Dimpotrivă dacă predomină grupările hidrofobe prin
stabilizarea şi solvatarea parţială a moleculei de emulgator în ulei, rezultă o
emulsie de tipul A/U. În primul caz, emulgatorul hidratat în apă va înconjura
picătura de ulei, în jurul căreia va forma un strat de solubilizare superficial, care
leagă cele două faze. Astfel oleatul de sodiu (săpun) este un bun emulgator pentru
emulsiile de tip U/A, deoarece posedă gruparea hidrofilă carboxil(-COONa) care
predomină asupra grupării hidrocarbonate, lipofilice (-C ). Pe de altă parte oleatul
de calciu şi alte săpunuri polivalente sunt emulgatori care formează emulsii de
tipul A-U, deoarece în molecula lor predomină gruparea lipofilică.
Cercetările au stabilit încă din 1910 că tipul emulsiei depinde în mare măsură de
emulgatorul folosit. Astfel s-a constatat că sărurile de potasiu, sodiu, precum şi
substanţe ca albumina, lecitina, gelatina, saponina etc., formează emulsii de tip
U/A, în timp ce sărurile de fier, bariu, magneziu, stronţiu, zinc, precum şi lanolina,
rezinele etc. formează emulsii de tip A/U.
Pentru exemplificare se poate lua o emulsie preparată în prezenţa săpunului de
sodiu şi alta preparată cu săpun de zinc. În cazul săpunului de sodiu, grupările
hidrofile, reprezintă partea mai mare, se acumulează în stratul superficial şi
determină o răsucire convexă a suprafeţei de ulei, formând o picătură de ulei în
apă, deci o emulsie U/A. În cazul săpunului de zinc, gruparea hidrofobă este mai
mare şi provoacă o răsucire concavă, uleiul înconjoară apa şi rezultă o emulsie
A/U. Modul de comportare al emulgatorilor este dat de balanţa hidrofil-lipofilă
care exprimă raportul dintre cele două tipuri de grupări ale moleculei unui
emulgator.
Metoda denumită H.L.B.(Hidrophile-Lipophile-Balance) a fost elaborată de Griffin
care a clasificat substanţele într-un anumit sistem, în vederea selecţionării
substanţelor tensioactive pentru aplicaţii specifice şi în special pentru emulgatori.
După multe experienţe el a dat un număr empiric substanţelor tensioactive, număr
care corelează afinităţile hidrofile şi hidrofobe.
Dependent de H.L.B., un agent tensioactiv se va comporta ca agent de umectare,
detergent, de solubilizare, emulgator U/A sau A/U. Scara H.L.B: cuprinde notaţii
între 1 şi 50. O substanţă a cărei valoare H.L.B. este cuprinsă între 1 şi 10 are
caracter lipofil mai accentuat, pe când o substanţă hidrofilă are valori mai ridicate.
Astfel o emulsie de tipul A/U este stabilizată de emulgatori care au valoarea
H.L.B.cuprinsă între 3 şi 6, iar o emulsie de tipul U/A va fi stabilizată de un
emulgator a cărui valoare H.L.B. este cuprinsă între 8 şi 16.
Orice moleculă este supusă într-un lichid acţiunii unor forţe de atracţie care provin
de la moleculele învecinate.
Fiecare moleculă este în echilibru când moleculele care o înconjoară şi în
consecinţă forţele pe care acestea le exercită sunt egal repartizate în jurul ei.
Pentru o moleculă plasată la suprafaţa de separare a lichidului şi a altei faze (lichid,
gaz sau solid), forţele de atracţie provenind de la moleculele din lichid, atrag
unilateral molecula superficială şi tind să o depărteze de suprafaţă căutând să
reducă la minimum suprafaţa lichidului. Această formă de energie care se
manifestă la suprafaţa unui lichid se numeşte energie superficială, iar forţa de
atracţie de origine moleculară dirijată spre interiorul lichidului care tinde să
micşoreze suprfaţa poartă numele de tensiune superficială.
Aceasta se manifestă la suprafăţa lichidului, fie că este în contact cu un gaz
(tensiune superficială de interfaţă lichid-gaz) sau cu un alt lichid de natură diferită
şi nemiscibil cu primul (tensiune superficială de interfaţă lichid-lichid). Din această
cauză, totul se petrece ca şi cum ar exista la interfaţă o membrană elastică, ce tinde
să dea acesteia suprafaţa cea mai mică posibilă - picăturile unui lichid (de exemplu
apă) iau o formă sferică.
Tensiunea superficială este o constantă caracteristică pentru orice lichid şi depinde
de temperatură (scade cu creşterea temperaturii) şi în prezenţa substanţelor
tensioactive variază în timp. În cazul interfeţei a două lichide şi în prezenţa unui
emulgator se formează un strat orientat, ca rezultat al forţelor moleculare dintre
lichidele în contact şi datorită absorbţiei interfaciale ale emulgatorului. Moleculele
emulgatorului se orientează cu grupele polare spre apă şi cu partea nepolară spre
ulei. Orientarea în felul acesta dă o mare stabilitate emulsiei. Stratul orientat la
interfaţă formează o punte între cele două faze şi asigură echilibrul.
Tensiunea superficială a apei este modificată de corpurile pe care le dizolvă.
Unele, ca ionii minerali şi substanţele alcaline, cu excepţia amoniacului, măresc
tensiunea superficială, alte substanţe, dimpotrivă o micşorează.
Scăderea tensiunii superficiale este însoţită de o serie de alte fenomene, de mare
importanţă pentru dermatologie şi cosmetică.
Un corp care scade tensiunea superficială poate să aibă unul din rolurile următoare:
- să fie un detergent, adică un corp care elimină murdăriile, acţiune de curăţare;
- să fie un umectant, adică un corp care permite sau chiar înlesneşte contactul
direct al moleculelor de apă cu suprfaţa substratului;
- să fie un spumant, adică un corp care permite obţinerea unei spume abundente şi
stabile, prin agitarea lichidului care îl conţine, în prezenţa unui gaz (aerul
atmosferic de exemplu), fără ca această substanţă să fie alterată;
- să fie un emulsionant, adică o substanţă care ajută la formarea şi stabilizarea unei
emulsii, fie că este vorba de un solid ce trebuie pus în suspensie sau de un lichid
nemiscibil;
- cei mai mulţi agenţi tensioactivi au proprietăţi bactericide sau bacteriostatice.
Toate aceste efecte diverse se pare că s-ar datora faptului că în soluţie, agentul
tensioactiv se condensează într-un strat molecular la suprafaţa lichidului care îl
dizolvă şi că, datorită acestei particularităţi, diversele proprietăţi ca: scăderea
tensiunii superficiale, umezirea, spumarea, detergenţa sunt strâns legate între ele.
Umezirea este calitatea practică cea mai iportantă.
Un agent emulsiv este aproape totdeauna umectat. Un detergent este un
umectant şi un emulsionant şi i se cere să fie neaparat şi un spumant.
Scăderea tensiunii superficiale favorizează umezirea şi spumificarea.
Scăderea tensiunii interfaciale favorizează umezirea, emulsionarea şi
detergenţa.
Puterea bactericidă pare mai ales legată de scăderea tensiuniii superficiale şi de
umezire.
Emulgatorul asigură stabilitatea emulsiei formând o peliculă în jurul fiecărei
particule din faza dispersată, peliculă numită de obicei film şi care are o rezistenţă
destul de mare pentru a împiedica contopirea particulelor atunci când acestea se
ciocnesc, Deci, stabilitatea unei emulsii depinde de numărul şi de intensitatea
ciocnirilor ce au loc între particulele fazei dispersate, care sunt la rândul lor
influenţate de temperatură, agitaţie mecanică, sarcina electrică etc. Rezultă că,
pentru obţinerea unei emulsii stabile, trebuie să existe o peliculă interfacială în
jurul fiecărei particule disperse şi o tensiune interfacială joasă. Formarea şi
comportarea acestor pelicule (filme) în stabilitatea emulsiilor sunt în funcţie de
natura emulgatorului. Astfel, în cazul oleatului de etanolamină, se obţin filme
elastice şi emulsii foarte stabile, pe când cu stearat de sodiu, care formează un film
rigid, emulsiile sunt mai puţin stabile.
Peliculele interfaciale pot fi monomoleculare sau polimoleculare. De ambele
părţi ale peliculei interfaciale există câte o tensiune interfacială şi un potenţial
electrocinetic diferit. Dacă tensiunea interfacială dintr-o parte a peliculei este mai
mare decât cea din cealaltă parte a ei, pelicula devenind concavă pe aceea în care
tensiunea interfacială este cea mai mare, astfel încât aceasta va determina tipul
emulsiei.
Comportarea emulgatorilor, adică a favorizării formării de emulsii U/A sau A/U
se poate rezuma în următoarea regulă(Bankroft):
Emulgatorii care se dizolvă sau se umectează în apă formează emulsii U/A; cei
care se dizolvă sau se umectează în ulei formează emulsiiA/U.
De exemplu, guma arabică, solubilă în apă, este un emulgator de tipul U/A, iar
colesterolul, solubil în ulei, este un emulgator de tipul A/U. Deci emulgatorul
emulsionează faza în care nu se dizolvă, cu alte cuvinte, faza în care este solubil
emulgatorul va deveni faza externă, dispersată a emulsiei.

Proprietăţile emulsiilor
Prorietăţile unei emulsii depind în afară de natura fazelor componente, de
condiţiile în care s-a format emulsia şi de o serie de alţi factori ca:
Mărimea particulelor. Diametrul unei particule de emulsie de 0,1m,
reprezintă o valoare minimă, care a fost considerată mult timp ca o mărime critică
sau de echilibru stabil a mai multor emulsii de ulei în apă. Cercetări ulterioare au
arătat că din punct de vedere termodinamic nu există o mărime critică
corespunzătoare unei stabilităţi maxime. S-au obţinut chiar emulsii cu particule
mult mai mici, în special la emulsii transparente A/U şi U/A stabilizate cu săpun
sau cu alcooli graşi. Mărimea obişnuită a particulelor la emulsiile stabile este de
0,2-5m. Emulsiile neomogenizate conţin particule cu mărimi foarte diferite care
pot influenţa stabilitatea emulsiei.
Concentraţia emulsiilor. Considerându-se teoretic particulele fazei
dispersate nişte sfere rigide cu diametre egale, aranjate ordonat, concentraţia
maximă ce se poate obţine în acest caz este de 74,02%; acest tip de emulsii poartă
numele de emulsii limită. În czul emulsiilor reale, particulele nu sunt sferice, nu
sunt egale, se deformează, iar concentraţia emulsiei este mai mare decât cea
teoretică, datorită faptului că prin presare sferele devin poliedrice şi în interstiţiile
particulelor mari pot pătrunde particule mici. Astfel s-au preparat emulsii de 95%
benzen în soluţii de gelatină şi chiar emulsii de 99% benzen în oleat de sodiu.
Aceste emulsii nu sunt însă stabile şi se pot separa chiar în timpul preparării.
La emulsiile foarte concentrate faza externă se reduce numai la pelicule subţiri care
limitează particulele fazei dispersate.Aceste emulsii se mai numesc şi gelificate,
deoarece proprietăţile lor mecanice se aseamănă foarte mult cu cele ale gelurilor.
Vâscozitatea prezintă interes atât teoretic cât şi practic pentru cunoaşterea
structurii emulsiilor şi a stabilităţii lor.
Vâscozitatea unei emulsii este influenţată de mai mulţi factori cum sunt:
vâscozitatea fazei externe, vâscozitatea fazei interne, raportul dintre volumele
fazelor, natura emulgatorului, distribuţia particulelor după mărime, efectul
electrovâscos.
Vâscozitatea fazei externe este considerată un factor important pentru stabilitatea
emulsiei.
Proprietăţile optice ale emulsiilor. Emulsiile sunt opace în mod normal.
Dacă însă lichidele care compun fazele unei emulsii au aceeaşi indici de refracţie şi
aceleaşi puteri optice de dispersie a luminii, atunci iau naştere emulsii transparente.
Dacă însă indicii de refracţie sunt aceeaşi, dar puterea optică de dispersie este mult
diferită, atunci iau naştere emulsii cromatice sau colorate.
Proprietăţile electrice ale emulsiilor. Conductibilitatea electrică a
emulsiilor este puţin studiată. În general tipul emulsiei determină conductibilitatea
elecrică. Emulsiile U/A au o conductibilitate mare care este în funcţie de procentul
şi compoziţia fazei apoase.

Stabilitatea emulsiilor.
În practica emulsionării pentru obţinerea unor emulsii stabile se folosesc
amestecuri de emulgatori, obţinându-se rezultate mai bune decât în cazul folosirii
unui singur emulgator. Acest lucru este posibil şi datorită faptului că se fabrică
industrial o serie întreagă de emulgatori sintetici.
Mult timp s-a crezut că emulgatorii de tipul U/A şi A/U sunt antagonişti, dar
cercetări recente au demonstrat că peliculele formate dintr-un amestec de
emulgatori, prin absorţie simultană a componenţilor solubili în apă şi a celor
solubili în ulei, pot produce emulsii stabile în cazul când aceşti emulgatori s-ar
folosi separat.
Principiul amestecării emulgatorilor de tip A/U şi U/A în proporţii potrivite se
foloseşte astăzi pe o scară întinsă în industria farmaceutice şi cosmetică.
Unii emulgatori, ca de exemplu a-mono-stearina formează emulsii de tip A/U, dar
dacă se adaugă stearat de sodiu în faza apoasă atunci se formează emulsii de tip
U/A. Prin amestecarea ambilor emulgatori rezultă emulsii mai stabile decât cu
fiecare emulgator în parte. Proporţia dintre emulgatorii solubili în apă şi cei
solubili în ulei trebuie astfel aleasă încât să se formeze o peliculă interfacială
compactă, cu un număr egal de molecule din fiecare emulgator. Emulsiile pot fi
stabilizate nu numai cu substanţe tensioactive ci şi de substanţe solide care sunt
tensioactive numai când sunt foarte fin divizate. Aceste substanţe solide pot fi
argila coloidală, negrul de fum, hidroxizii unor metale etc.
În unele cazuri de emulsionare se recomandă pe lângă emulgatorii folosiţi să se
utilizeze şi coloizi de protecţie cu scopul de a menţine gradul de dispersie al
emulsiilor.
Coloizii de protecţie sunt substanţe uşor solubile în apă-faza externă- şi se prezintă
ca ioni coloidali, particule coloidale sau macromolecule. Ei pot acţiona în două
feluri: fie prin acoperirea particulelor dispersate, atunci când sunt în cantitate
suficientă sau prin aderare de particule, când se află în cantităţi mai mici şi astfel
protejează stabilitatea emulsiilor.
Stabilizatorii sunt substanţe folosite atât pentru stabilizarea emulsiilor cât şi pentru
ca s-o protejeze faţă de factorii ce tind să-i modifice concentraţia. De multe ori,
aceaşi substanţă poate juca şi rol de coloid de protecţie şi rol de stabilizator; ca
stabilizator este eficace numai în concentraţii mari, în timp ce coloid de protecţie
poate fi şi în concentraţii mici.
Există două feluri de stabilizatori, unii care tind să echilibreze densitatea celor
două faze şi alţii care acţionează prin mărirea vâscozităţii fazei eterne.
Factorii care influenţează formarea şi stabilitatea emulsiilor sunt exprimaţi (parţial)
prin următoarea relaţie (Stockes):

În care: V este viteza de sedimentare sau de ridicare la suprafaţă a particulelor

dispersate(emulsia se desface prin contopirea particulelor fazei dispersate)
exprimată în cm/s;
- r- raza medie a particulelor fazei interne(dispersate);
- di- densitatea fazei interne;
- de- densitatea fazei externe;
- g- constanta de grvitaţie(981cm/s);
- h- indicele de vâscozitate al fazei externe.
În practica farmaceutică şi cosmetică se caută mai rar să se influenţeze diferenţa de
densitate a celor două faze (di – de), astfel încât aceasta poate lua caracterul unei
constante. În schimb, stabilitatea emulsiei este influenţată prin mărimea
considerabilă a vâscozităţii fazei externe (se micşorează posibilitatea de întâlnire a
particulelor fazei interne şi deci tendinţa lor de contopire şi astfel de separare a
fazelor), cu ajutorul emulgatorilor şi micşorând mult diametrul particulelor fazei
dispersate cu ajutorul maşinilor de emulsionat.
În concluzie factorii care influenţează formarea şi stabilitatea emulsiei sunt:
- emulgatorii întrebuinţaţi la prepararea emulsiilor;
- diametrul particulelor fazei dispersate, care este în funcţie de natura
emulgatorului şi cantitatea lui, sarcina electrică a particulalor dispersate, tensiunea
superficială şi natura particulei formate, concentraţia fazei dispersate şi tratamentul
mecanic sau procedeul de emulsionare;
- vâscozitatea fazei externe şi cea a emulsiei rezultate;
- densitatea fazelor.
La aceşti factori generali se mai pot adăuga, după caz, influenţa temperaturii, a pH-
ului, a electroliţilor sau la inversarea lor şi a conservării în timp.
Prin conservare sau prin introducerea unor electoliţi sau a altor substanţe în
emulsie sau prin asocierea neporivită a emulgatorilor, emulsiile pot să sufere
anumite modificări trecătoare sau definitive care să ducă la alterare.
Ecremarea. Prima modificare care se poate produce este tendinţa de separare a
fazei dispersate, numită smântânire sau stratificare (Creming). În realitate
ecremarea nu reprezintă o separare în fazele componente ale emulsiei, ci numai o
separare între două emulsii, una mai concentrată şi una mai diluată.
Ecremarea poate avea loc prin ridicarea la suprafaţă a fazei mai concentrate sau cu
sedimentarea fazei dispersate, când aceasta are densitate mare. Astfel, laptele care
este o emulsie de tipul U/A cu vâscozitate redusă se poate transforma destul de
repede în smântână, când particulele de grăsime se ridică la suprafaţă. În timpul
stratificării, aspectul exterior al emulsiei se schimbă, deosebind un strat mai
concentrat de particule dispersate de culoare diferită.
În timpul ecremării, particulele dispersate rămân legate printr-un film de
emulgator, astfel că la agitare emulsia revine la normal. Ecremarea este influenţată
de temperatură, de prezenţa coloizilor şi de factorii arătaţi în relaţia lui Stockes.

Inversarea fazelor. O altă formă de instabilitate a emulsiilor este fenomenul

de inversare a fazelor, adică fenomenul de schimbare a tipului de emulsie U/A în
A/U şi invers. De exemplu, o emulsie U/A preparată cu săpun de sodiu poate fi
inversată în emulsie A/U, prin adăugare de săruri de calciu, magneziu etc. Clowes
a inversat o emulsie de U/A stabilizată cu oleat de sodiu, într-una de tip A/U, prin
adăugare de oleat de calciu, care a format un săpun insolubil în apă, dar solubil în
ulei; examenul microscopic a demonstrat că globulele de ulei, la început sferice, se
deformează treptat, devenind alungite în apropierea punctului critic, unde există
mase mari de apă şi ulei, iar apoi începe formarea fazei inverse, emulsia apărând
până la urmă sub formă de globule mari de apă în masa de ulei.
Explicaţia fenomenului de inversare a fost dată de Briggs care arată că oleatul de
sodiu şi oleatul de calciu sunt emulgatori antagonişti şi că atunci când ambii sunt
prezenţi în diferite proporţii, fiecare din ei neutralizează efectul de emulsionare al
celuilalt. Oleatul de sodiu produce emulsii de tip U/A, în timp ce oleatul de calciu
produce emulsii de tip A/U.
Inversarea emulsiilor nu trebuie considerată deci numai ca rezultatul reacţiei
chimice dintre emulgator şi soluţia de electolit antagonist (cum ar fi reacţia săpunul
de sodiu şi soluţia de clorură de calciu, cu formare de săpun de calciu), ci ca
rezultat al acţiunii antagoniste dintre anionii şi cationii absorbiţi pe stratrul
superficial care înveleşte particula dispersată. După cum anionul sau cationul este
absorbit mai uşor, emulsia la anumite concentraţii de electrolit, poate să fie stabilă,
să se inverseze sau să se desfacă. Cercetările au arătat că emulsiile de tip A/U pot fi
inversate de anioni, exemplu HO- şi PO43-, în timp ce cationii H+, Fe2+, Al3+ pot
inversa emulsiile de tip U/A.
Spargerea emulsiilor sau cracarea este fenomenul prin care se realizează
coalescenţa (contopirea) particulelor dispersate, cu ruperea peliculelor care le
separă şi cu apariţia în lichid a două straturi distincte, cele două faze. Spre
deosebire de ecremare, acest proces este în general ireversibil.
Schimbarea de temperatură poate provoca separarea fazelor. Aceasta se petrece
mai ales când emulgatorul este sensibil la temperaturi ridicate cum este cazul
gelatinei, lecitinei, agar-agarului etc. De asemenea temperatura prea scăzută poate
provoca desfacerea emulsiei prin distrugerea filmului plastic de către cristalele de
gheaţă formate în faza apoasă. Sunt în special sensibile la îngheţ emulsiile de
săpun.
Unele emulsii însă, preparate cu emulgatori hidrofili, ca guma arabică,
metilceluloza, alginaţii, rămân stabile chiar după îngheţ.
Proporţii nepotrivite între cele două faze pot să ducă la desfacerea emulsiei.
Emulsiile care conţin un exces de ulei au tendinţa de a separa uleiul, iar cele care
conţin un exces de apă au tendinţa de a separa apa. În general în cosmetică, faza
dispersată variază între 40-60%, ceea ce reprezintă concentreţiile optime.

Prepararea emulsiilor

Pentru prepararea emulsiilor este nevoie totdeauna de cheltuirea unei energii

mecanice, capabilă să învingă coeziunea dintre molecule şi să producă dispersarea
unui lichid în celălalt. Energia mecanică trebuie să se manifeste la suprafaţa de
contact a celor două faze şi se realizează prin agitare, lovire, amestecare, măcinare,
pulverizare cu ajutorul unei aparaturi adecvate.
Cea mai simplă operaţie de emulsionare constă în agitarea împreună a
componentelor (apă-ulei-emulgator) într-un recipient potrivit, de exemplu un balon
de sticlă. Astfel se poate obţine linimentul oleo-calcar, unele emulsii cu gelatină,
etc. prin simpla agitare manuală nu se poate obţine însă decât un număr redus de
emulsii lichide, deoarece energia cheltuită nu este suficientă pentru a se obţine
emulsionarea.
Prepararea emulsiilor se poate face după mai multe metode:
- procedeul de dizolvare a emulgatorului în faza externă, după care soluţia obţinută
se amestecă, agitând continuu cu faza internă (dispersată). Acest procedeu nu este
recomandat când se lucrează în mic, la mojar, fiindcă necesită o energie mecanică
mai mare decât aceea care se poate realiza în aceste condiţii de lucru. Acest
procedeu însă, se foloseşte când prepararea emulsiilor se face cu maşini de
emulsionat;
- procedeul de amestecare a emulgatorului cu faza internă (în care nu se dizolvă),
după care amestecul se aduce sub formă de emulsie prin introducerea fazei externe,
în porţiuni mici. Acest procedeu se pretează în general la obţinerea emulsiilor U/A.
Emulgatorul insolubil în ulei trebuie să fie foarte fin pulverizat pentru ca
dizolvarea sau îmbibarea lui cu apă să favorizeze o emulsionare fină. La o
pulverizare grosieră, hidratarea emulgatorului cu apă făcându-se încet, emulsia
poate să nu reuşească;
- procedeul solventului comun constă în dizolvarea fazei interne, care trebuie
emulsionată, împreună cu emulgatorul, într-un solvent comun ambelor substanţe.
Soluţia obţinută se amestecă apoi cu faza externă. O condiţie a preparării este ca
solventul să fie miscibil sau solubil şi cu faza a doua, ceea ce face ca domeniul de
aplicare să fie destul de restrâns.

Conservarea emulsiilor.

Emulsiile sunt preparate uşor alterabile, de aceea este necesară prezenţa

substanţelor conservante. Pentru emulsiile U/A se folosesc esterii acidului
paraoxibenzolic, nipaginul şi nipasolul 0,1%, pentru emulsiile A/U se recomandă
adăugarea unei substanţe antioxidante.
Emulsiile se păstrează în vase de capacitate mică, bine umplute şi închise. Se
prepară pentru un timp de folosire limitat.
Emulsiile au o largă întrebuinţare în cosmetică sub formă de emulsii de curăţat,
preparate pentru îngrijirea părului şi creme cosmetice (cremă pe bază de emulsie
U/A), creme pe bază de emulsie A/U, creme protectoare, creme nutritive, creme
demachiante, creme antirid etc). de caramelul din zaharoză, o materie colorantă
brună.

EVALUAREA LUCRĂRII NR. 11.

1. Ce sunt emulsiile?

2. Care sunt părţile componente ale unei emulsii?

3. Ce se foloseşte la prepararea emulsiilor?

4. Ce este emulgatorul?

5. De ce depind proprietăţile emulsiilor?

6. Care sunt factorii care influenţează formarea şi stabilitatea emulsiilor?

7. Ce este ecremarea?

8. Ce se înţelege prin fenomenul de inversare al fazelor?

9. Cum se defineşte fenomenul de spargere a emulsiilor?

10. Discuţii.