BOTANICA FARMACEUTICA

CITOLOGIE, HISTOLOGIE, ORGANOGRAFIE

CAPITOLUL I

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI VEGETALE

ANALIZĂ ELEMENTARĂ
Organismul vegetal rămâne, la scară planetară, principalul
furnizor de materii prime organice cu importanţă primordială
pentru:
- nutriţia organismelor heterotrofe, inclusiv omul,
- producător al principiilor active utilizate în medicină şi
farmacie.
Rolul primar pe care îl deţin plantele în această privinţă se
datoreşte:
- nutriţiei lor autotrofe graţie pigmenţilor asimilatori şi prin
care, în prezenţa luminii, asigură asimilarea carbonului în
procesul de fotosinteză urmat de biosinteza substanţelor
organice.
Page  3
Page  4
Proporţia cantitativă a elementelor chimice din
corpul plantelor variază, iar acestea sunt
împărţite convenţional în:
a) Macroelemente (elemente majore,
elemente plastice): C, H, O, N, P, S, K, Ca, Mg,
Na, Cl (între 0,01 şi 10% din substanţa uscată);
b) Microelemente (elemente minore,
oligoelemente) Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li,
Br, Al, Ni, Mo, Va, Ra (între 0,00001 şi 0,001%
din substanţa uscată);
c) Ultramicroelemente în cantităţi infime:
As, Co, I, Pb, Ag, Au.
Materia vie nu poate rezista fără aceste elemente
chimice, ele având:
1. rol plastic, de componenţi ai structurilor
celulare;
2. rol de biocatalizatori ai unor enzime care
declanşează reacţii specifice celulei.

Categorii mari de compuşi chimici:

1. Compuşi anorganici: apa şi substanţele
minerale (disociate în ioni, sub formă de substanţe
greu solubile sau insolubile în apă).
2. Combinaţii organice: glucie, proteine, lipide
vegetale, vitamine, fitohormoni, substanţe diverse.
 I.1. COMPUŞI ANORGANICI
APA ŞI SUBSTANŢELE MINERALE
La organismele în activitate, apa reprezintă în
general, între 60-90% din greutatea proaspătă. H2O
Conţinutul în apă a protoplasmei este
variabilă între 5-98%, proporţie dependentă de
vârstă, stadiu de dezvoltare, mediu de viaţă,
specia la care ne referim.
-În protoplasma activă, apa este prezentă
-95-96%,
-în perioada anabiozei -
(viaţa latentă a plantelor) 5-15%,
- în fructe 10-25% şi seminţe 12%
Prin deshidratare succesivă putem pune în evidenţă:

1. apa în exces- poate fi îndepărtată fără nici o perturbare a

metabolismului şi al vitalităţii celulei;

2. apa metabolică- care poate fi îndepărtată fără a distruge

celula, dar se perturbă metabolismul acesteia;

3. apa vital necesară- care îndepărtată prin deshidratare

progresivă duce la moartea celulei;
4. apa reziduală- care poate fi extrasă numai după moartea
celulei;
5. apa legată- care nu poate fi extrasă nici după moartea
celulei (se numeşte şi apa de constituţie 3-4%);
6. apa protoplasmatică- este cantitatea de apă din celulă care
poate determina gonflarea sau degonflarea intermicelară şi
intramicelară.
Principalele funcţii fiziologice ale apei sunt
următoarele:
1.Apa este un factor de orientare a moleculelor;
2. Contribuie la formarea membranelor plasmatice;
3. Asigură unitatea funcţională a întregului organism,
prin comunicarea între toate ţesuturile şi organele;
4. Reprezintă mediul pentru desfăşurarea reacţiilor
biochimice.

Nici o reacţie a metabolismului nu poate avea loc

decât dacă componentele se găsesc dizolvate
sau în stare de emulsie.
5. Apa participă în reacţiile fundamentale de
oxidoreducere, care stau la baza metabolismului
vegetal.
6. Este agent esenţial în creşterea plantelor. În cazul
când deficitul de apă din plante depăşeşte o anumită
valoare, creşterea în lungime a tulpinilor, rădăcinilor şi
creşterea în suprafaţă a frunzelor încetează din cauza
întreruperii procesului de mărire a volumului celulelor.

7. Este un factor de reglare a temperaturii plantelor. Din

cantitatea de apă absorbită de plante cea mai mare
parte se pierde prin transpiraţie.
8. Apa are şi un rol mecanic, intervenind în turgescenţa
celulară şi rigiditatea ţesuturilor.
Substanţele minerale, aproximativ 6%
din totalul materiei vii, se găsesc în
ţesuturile vegetale, disociate în ioni sau
sub formă de substanţe greu solubile
sau insolubile.
Cationii cei mai importanţi sunt:
K+, Ca2+, Mg2+, Fe2+, Mn2+, Fe3+,
Cu2+, Zn2+, Na+, iar dintre anioni
PO43-, SO42- , Cl-, SiO42-, NO3-.

Dintre combinaţiile anorganice cel

mai frecvent se întâlnesc:
sulfatul de calciu, dioxidul de calciu,
polifosfaţii.
În plante, compoziţia în săruri minerale
este condiţionată de vârsta plantei,
specie, calitatea solului, organul vegetal
analizat.
C, H, O, şi N alături de P şi S sunt elemente cu rol plastic

Carbonul este elementul Hidrogenul şi oxigenul

predominant al materiei vii. sunt elemente care intră în
Poate forma combinaţii cu majoritatea structurilor
complexitate diferită. organice şi în molecula
apei, mediul în care se
Procentul de carbon din desfăşoară
C, H, O, şi N alături de P şi S sunt elemente cumajoritatea
rol plastic,
plante este de 20%-50%, proceselor biochimice.
din substanţa uscată.

Azotul este un element plastic.

Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor, la
încetinirea sau oprirea creşterii acestora.
Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, la formarea
abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli.
Azotul poate fi luat de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din
corpul altor organisme.
Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO43-,
ajunge în celulă fără a fi redus .
Participă la alcătuirea:
-fosfoproteinelor
-fosfolipidelor din
protoplasmă şi nucleu,
-nucleotidelor
-fosfolipidelor lecitinelor
din citomembrane,
Fosforul intră în
compoziţia unor
coenzime.
El îndeplineşte rolul
energetic central în
reacţiile de sinteză şi
de oxidare biologică.
Fosforul se acumulează în
organele tinere şi în seminţe.
Fosforul favorizează:
- procesul de nutriţie, creştere,
înflorire şi fructificare, depunerea
hidraţilor de carbon în fructe,
tuberculi.
- micşorează consumul specific de
apă al plantelor.
În lipsa lui, plantele rămân mici,
rădăcinile sunt lungi şi rare,
tulpina rigidă, frunzele au
culoarea verde-închis, până la
albastru-verde, luând de multe ori
o culoare roşie sau purpurie.
Potasiul este un element
indispensabil pentru
metabolismul plantei, participând
în sinteza aminoacizilor şi a
proteinelor. Se acumulează mai ales în
ţesuturile tinere cu
metabolism intens şi
creştere rapidă.
Potasiul stimulează:
Carenţa
- funcţionarea unor enzime care participă în potasiului în
procesul de respiraţie, nutriţia plantelor
diminuează
- metabolismul hidraţilor de carbon,
creşterea şi
- metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor dezvoltarea lor.
Se produce o
- sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei brunificare şi
- sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi răsucire a
apa, de a rezista la ger şi secetă. frunzelor.
Calciul este absorbit de plante subCarenţa calciului în nutriţia
formă de cationi (Ca2+). plantei se manifestă prin:
Este acumulat în protoplasmă, -oprirea creşterii, prin
vacuole, cloroplaste, mitocondrii. răsucirea frunzelor tinere,
care capătă o culoare verde
Calciul are un rol important deschis,
în: - desfăşurarea mitozei, cu -vârful vegetativ se usucă,
implicaţii în organizarea
cromozomilor. -rădăcinile rămân scurte,
groase, cu vârfurile uscate.
- intră în structura chimică a
unor enzime -Excesul de calciu în plante
determină îmbătrânirea
prematură.
 Magneziul este
indispensabil formării
clorofilei, în procesul de
Sulful este absorbit de plante sub
sinteză a glucidelor,
formă de ioni SO42- , compuşi
lipidelor şi proteinelor.
organici cu sulf, (cistina). Este activatorul multor
Sulful intră în constituţia chimică a enzime necesare
unor aminoacizi, a unor enzime şi respiraţiei, celor care
coenzime. participă în sinteza ARN şi
Insuficienţa sulfului în nutriţie ADN.
produce încetinirea şi apoi oprirea Insuficienţa magneziului
din creştere. în nutriţie se manifestă
Frunzele se îngălbenesc şi apare o prin apariţia unei coloraţii
îmbătrânire prematură. galben-portocalii pe
marginea frunzelor, sau
apariţia unor pete clorotice
de culoare verde-închis pe
lamina.
sulforafan
Sodiul se află în cantităţi
mai mari în algele marine şi
în plantele superioare de
sărături (halofite).
Sodiul are ca funcţie
principală, menţinerea
presiunii osmotice în
celule.
Insuficienţa sodiului la
plantele halofile se
manifestă prin culoarea
deschisă a frunzelor,
aproape albă, prin apariţia
de pete necrotice.
Clorul se acumulează în
cantităţi mai mari în algele
marine, în ferigi şi în
plantele halofile.
Insuficienţa în nutriţie
determină cloroza
frunzelor, ondularea
marginilor frunzelor şi
inhibarea creşterii
rădăcinilor, dereglarea
metabolismului plantelor.
Fierul este utilizat de plante sub
formă de săruri feroase şi ferice.
Carenţa fierului în corpul plantei
determină îngălbenirea frunzelor şi
încetinirea creşterii.
Salicornia europaea L.
 Cuprul intervine în circulaţia
apei şi a glucidelor, în
procesul de fotosinteză.
Stimulează creşterea
tulpinilor, rădăcinilor, precum
şi rezistenţa la ger a
plantelor.
Zincul intră în structura
chimică a enzimelor:
carbohidraza, fosfataza
dehiodrogenaze.
Manganul se acumulează în
cantitate mare în fructe, alături Carenţa lui se manifestă
de alţi ioni (Cu, Fe). prin reducerea creşterii
plantelor, pătarea cu
Activează procesul de formare galben a frunzelor.
a clorofilelor, măreşte conţinutul
în vitamina C al plantei.
COMPUŞI ORGANICI (COMBINAŢII ORGANICE)

Combinaţiile organice reprezintă 93% din totalul

combinaţiilor.
Compuşii organici care servesc ca material plastic şi se află
într-o proporţie ridicatã sunt: glucidele, lipidele şi
proteinele.
În cantitate mai mică dar cu rol deosebit de important în
desfăşurarea proceselor vitale se găsesc vitamine, enzime
şi fitohormoni.

Celula vegetală se caracterizează şi prin existenţa

unor substanţe organice specifice: metaboliţi
secundari, chemotaxoni (alcaloizi, heterozide,
uleiuri volatile, rezine etc.).
GLUCIDE (HIDRAŢI DE CARBON)
Glucidele sunt substanţe naturale
fundamentale, universal răspândite în
organismele animale şi vegetale, de obicei
ternare (C, H, O) rezultate din
metabolismul primar al plantelor cu
clorofilă.
Ele sunt primele substanţe organice
sintetizate de celula vegetală în procesul
de fotosinteză.
Cantitativ, reprezintă mai mult de
50% din compoziţia chimică a
organismelor vegetale. În planta vie,
sunt substanţe cu rol plastic sau
energetic (substanţe de rezervă).
Sunt răspândite în toate organele
plantei, uneori localizate în anumite
organe ca substanţe de rezervă.
Clasificarea glucidelor se face în funcţie de:
1. structura lor chimică:
- oze şi polioli ce conţin zaharuri reducătoare
(monozaharide);
- ozide (holozide şi heterozide);
-alţi compuşi conţinând oze.

2. numărul de resturi de monozaharide ce

intră în constituţia lor:
- oligozide (oligozaharide), glucide formate din
2-8 resturi de monozaharide;
- poliozide (polizaharide), glucide cu peste 8
resturi ozidice.
3. rolul pe care îl îndeplinesc:
-glucide ale metabolismului intermediar, monozaharidele
biosintetizate în special în timpul fotosintezei;

-glucide de transport reprezentate cantitativ aproape în

totalitatea lor din zaharoză, forma dominantă a glucidelor
indiferent dacă este vorba de arbori sau plante ierbacee;

- glucidele de rezervă sunt cele depozitate în diferite organe

vegetale în mod definitiv sau trecător. Principalele glucide de
rezervă sunt amidonul şi inulina.
**Frunzele stochează glucide în timpul zilei, şi o utilizează
noaptea.
Mugurii şi tulpinile acumuleazã glucide pe care le folosesc
primăvara.
- glucide ale pereţilor celulari, molecule de celuloză
împlantate într-o matrice necelulozică formată din diverse
poliozide şi lignină.
Glucidele simple, sau
monozaharidele au catena lineară,
rareori ramificată, formată din 3-7
atomi de carbon.
*După numărul de atomi de
carbon din moleculă se cumosc
trioze, tetroze, pentoze, hexoze.
*Datorită carbonilor asimetrici se
formează izomeri optic activi.
În funcţie de orientarea grupării
hidroxilice de la penultimul atom de
carbon (la dreapta sau la stânga)
rezultă oze aparţinând seriei D sau
seriei L.
Principalele oze simple
utilizate în terapeutică
sunt:
glucoza- dextroza
(obţinută prin hidroliza
enzimatică a amidonului),
fructoza- levuloza
(obţinută prin hidroliza
inulinei, polimer
caracteristic familiei
Asteraceae).
Ozidele sunt compuşi în alcătuirea cărora
intră două sau mai multe molecule de oze
legate eteric, prin hidroxilul glicozidic al unei
oze, de hidroxilul alcoolic sau tot glicozidic al
altei molecule de oză.

După produşii de hidroliză obţinuţi se

clasifică în :
- holozide (alcătuite numai din oze
sau din oze şi acizi uronici);
- heterozide (alcătuite dintr-o parte
glucidică numită glicon şi alta
neglucidică numită aglicon).
Holozide
În funcţie de numărul moleculelor
de oze din structura lor, holozidele
se clasifică în:
-oligozide (oligozaharide care
conţin 2-10 oze);
-poliholozide (conţin mai mult
de 10 oze).
Oligozide frecvent întâlnite
în compoziţia chimică a
plantelor sunt:
diholozide (maltoza,
zaharoza, lactoza, gentianoza,
celobioza);
triholozide (strofantotrioza,
scilatrioza);
tetraholozide (stachioza);
pentaholozide (verbascoza)
Poliholozidele sunt compuşi macromoleculari alcătuiţi din
mai mult de 10 molecule de oze sau derivaţi ai acestora
(acizi uronici) legaţi heterozidic prin punţi de oxigen, cu
structură lineară sau ramificată.

În funcţie de produşii lor de hidroliză se pot clasifica în:

- poliholozide omogene sau homoglicani, alcătuite numai
din oze;
- poliholozide mixte sau heteroglicani (poliuronide) formate
din oze şi acizi uronici.

Îndeplinesc rol de substanţă de rezervă (amidon, inulină),

-rol plastic (celuloza, hemiceluloza, pectinele)
-rol de reţinere a apei (mucilagiile, gumele), prin reţelele
tridimensionale pe care le formează.
Dintre poliholozidele omogene, foarte răspândiţi în
regnul vegetal sunt: celuloza, amidonul, dextranii,
lichenina (glucani) şi inulina (fructan)
 Celuloza

Amidon

Inulina
ASTERACEAE
 -agarul (geloza)-
Mucilagiile sunt
heteropolizaharide cu obţinut din talului unor
structură deseori puţin alge marine din genul
cunoscută, care au un Gelidium, Gaillon,
caracter neutru sau acid. Gracilaria, Phylophora.

- carrageen- obţinut din

talul a două alge roşii:
Chondrus crispus şi
Gigartina mamillosa
(Gigartinaceae).
- Lini semen (FR X)- seminţele
de in;
-Althaeae radix et folium
(FR X)- rădăcina şi frunza de
nalbă mare;
- Tiliae flores (FR X)- flori de
tei;
- Farfarae folium et flores-
frunze şi flori de podbal;
- Plantaginis folium- frunze de
pătlagină;
- Verbasci flores- flori de
lumânărică.
LIPIDE

Lipidele sunt substanţe naturale de origine vegetală sau animală,

caracterizate prin prezenţa acizilor graşi superiori şi care nu conţin
în molecula lor nuclee aromatice, nu sunt angrenabile cu vapori de
apă şi sunt solubile în solvenţi organici nepolari (benzen, cloroform,
eter, sulfura de carbon etc.).
Din această clasă de compuşi cele mai importante,
pentru terapeutică şi pentru tehnica farmaceutică, sunt
gliceridele, fosfatidele şi mai de curând tot grupul
prostaglandinelor.
În clasificarea lipidelor, acestea se împart în două grupe
mari:
- lipide simple sau ternare, formate numai din acizi graşi
şi alcooli;
- lipide complexe (cu N şi P în structură), conţin în
molecula lor pe lângă acizi graşi şi alcooli, acid fosforic,
glucide, aminoalcooli.
Lipidele simple, includ
lipidele ce conţin în molecula
lor numai C, H şi O, prin
hidroliză dau alcooli şi acizi
graşi.
După natura alcoolului, care
este esterificat de acizii graşi, Gliceridele sunt triesteri ai
se clasifică şi ele în: glicerolului cu diferiţi acizi
organici, saturaţi sau
-gliceride
nesaturaţi, aciclici sau ciclici,
-ceride din seria alchilică, foarte rar
din seria aromatică.
-steride

Acizii graşi cel mai frecvent întâlniţi în structura lipidelor

vegetale sunt:
- acizi graşi nesaturaţi: acidul oleic, acidul
linoleic, acidul γ-linolenic, acidul arachidonic;
- acizi graşi saturaţi: acidul lauric, acidul
miristic, acidul palmitic, acidul stearic
În celula vegetală
gliceridele formează
substanţe de rezervă
sub formă de
incluziuni uleioase
sau oleosomi, foarte
frecvente în seminţele
plantelor oleaginoase
(floarea soarelui, soia,
dovleac, rapiţa), în
fructe (măslin), dar Acidul linoleic Acidul linolenic Acidul arachidonic

lipsesc în rădăcini,
tulpini, frunze
(indicate ca legume
pentru o dietă săracă
în lipide).
Ceridele reprezintă
amestecuri de esteri (ai
acizilor graşi formaţi din 12-34
atomi de carbon, cu alcooli Cerurile vegetale
superiori ce conţin 20-30 sunt excreţiile cu
rol protector de pe
atomi de carbon), frunze, fructe,
hidrocarburi, alcooli şi acizi tulpini sau chiar de
superiori liberi. . pe întreaga plantă.
*Plantele din regiunile aride,
produc cantităţi mari de ceară
pentru a-şi oferi protecţie
împotriva transpiraţiei.
Cerurile vegetale se
*Stratul de ceară poate depăşi găsesc în cutină şi
cutina şi se depune la exterior suberină, în latexuri,
sub formă de bastonaşe, solzi în celulele
(ex. palmierul de ceară), iar la parenchimatice.
noi în cazul frunzelor de
varză, la unele fructe.
 Lipidele complexe
Sunt compuşi cu structură mai
complicată, caracterizate prin
prezenţa P şi N în mole cula
lor.
Se disting:
Cantitatea de lipide din fructe şi legume este
fosfolipide, redusă, nedepăşind 2%, cu excepţia soiei.
Lipidele, au un rol însemnat în păstrarea şi
fosfoaminolipide,
conservarea legumelor şi fructelor. În fructe,
sfingolipide, lipidele se găsesc în cantitate mai mare în
sâmburi şi seminţe, de unde se pot obţine şi
glicolipide.
pe cale industrială.

Cele mai importante uleiuri grase vegetale

sunt folosite:
- în alimentaţie: uleiul de măsline,
arahide, floarea soarelui, rapiţă;
- în medicină: de luminiţa nopţii-
Oenothera biennis, Borrago officinalis.
 *Aminoacizii se formează
în rădăcină în cazul a
numeroşi arbori, dar
principalul centru de
sinteză este în frunză,
pentru speciile ierbacee.
Aminoacizii naturali *În plante aminoacizii nu se
sunt - aminoacizi cu cumulează decât în cazuri
funcţiile -COOH şi rare. *Sunt metabolizaţi
-NH2 legate la acelaşi imediat pentru a forma
atom de carbon. substanţe organice primare
(proteine) şi metaboliţi
secundari la plantele
superioare: alcaloizi,
heterozide cianogenetice,
tioheterozide.
 PROTEINELE
Sunt substanţe organice complexe,
După structură având în moleculă elementele C, H,
se deosebesc: O, N şi S.
-holoproteine
(prin hidroliză 1. Holoproteinele sunt
eliberează substanţe rezultate prin
numai policondensarea aminoacizilor
aminoacizi); prin legături peptidice.
Aminoacizii sunt unităţi
-heteroproteine structurale ale proteinelor, având
formula generală care implică cel
(prin hidroliză
puţin o funcţie aminică şi cel puţin
pun în libertate una carboxilică.
aminoacizi şi
substanţe de
altă natură
numite grupe
prostetice).
Holoproteinele sau proteinele vegetale se
clasifică după greutatea moleculară, caracterul
şi rolul lor biologic. Astfel se deosebesc:
a. proteine fibrilare sau scleroproteine,
prezente în hialoplasmă, nucleoplasmă.
Dintre scleroproteine amintim: cheratina, Holoproteinele vegetale
colagenul. pot fi toxice: crotina, (din
b. proteine globulare sau sferoproteine seminţele de Croton
(din constituţia biomembranelor), cuprind tiglium), folina din
următoarele clase: ciupercile otrăvitoare,
- protamine, albumine, ricinina din seminţele de
- histone, globine, Ricinus communis.
- prolamine şi gluteline, Holoproteinele netoxice
- albumine şi globuline. au o înaltă valoare
alimentară (de exemplu
albuminele, faseolina,
legumina, amandina,
hordeina).
Heteroproteinele sunt proteine conjugate, formate dintr-
o holoproteină şi o componentă prostetică, neproteică.

Fosfoproteinele cu gruparea prostetică constituită din restul fosforil

(-PO3H2 ) legat esteric la grupările hidroxilice ale serinei, treoninei
sau tirozinei.
Glicoproteinele au ca grupare prostetică o oză, o polioză sau un
acid uronic.
Lipoproteinele au o componentă prostetică formată din lipide
(gliceride, steride, lecitine, cefaline), legată de holoproteină, atât ionic
cât şi prin legături Van der Waals.
Cromoproteinele au ca şi componentă prostetică un pigment care le
determină o anumită culoare (pot conţine Fe, Mg, Cu etc.).
În funcţie de natura grupării prostetice, se clasifică în două
grupe:
- cromoproteine porfirinice: cloroplastinele, citocromii,
ficobilinele, fitocromul;
- cromoproteine neporfirinice: flavoproteinele,
carotenoproteinele, mucoproteinele şi toxoalbumine.
Cromoproteine porfirinice:
Cloroplastinele sunt localizate în cloroplaste, gruparea prostetică fiind
clorofila, pigmentul de culoare verde.
Se cunosc 12 tipuri de clorofilă având structură apropiată, la bază cu un
nucleu porfirinic (patru inele pirolice legate între ele în poziţia α prin punţi
metilenice).

Principalele tipuri de clorofilă izolate prin metode cromatografice sunt:

Clorofila a (C55H72N4O5Mg), pigment verde-albastru prezent la toate
plantele fotoautotrofe: alge eucariote, muşchi şi plante superioare.
Cyanophyta şi Xantophyta conţin numai acest pigment clorofilian.

Clorofila b (C55H70N4O6Mg), este conţinutã şi de Cormophyta,

Chlorophyta, Euglenophyta.
Clorofila a şi clorofila b absorb numai lumina albastră (400- 450 nm) şi lumina
roşie (650-700 nm), lumina galbenă, verde şi de altă lungime de undă este
reflectată.
Clorofila c a fost izolată din Phaeophyta, Crysophyta în timp ce clorofila d a
fost izolată din Rodophyta.
Cromoproteine neporfirinice:
*Carotenoproteinele sunt substanţe colorate (pigmenţi carotenoidici)
prezente în celula vegetală alături de carotenoide libere, esteri
carotenoidici, heterozide carotenoidice. Structural sunt tetraterpene cu
duble legături conjugate care vor determina culoarea galbenă, portocalie
sau roşie. Sunt substanţe naturale, insolubile în apă, solubile în solvenţi
organici şi lipide (lipocromi). Sunt localizate în cromoplaste şi cloroplaste.
*Flavoproteinele sunt heteroproteine a căror grupare prostetică este un
nucleu flavinic care le determină culoarea galbenă. Dintre flavoproteine
face parte: FAD (flavin-adenin-dinucleotida); leghemoglobina de culoare
roşie, din nodozităţile rădăcinilor de leguminoase, în care activează bacterii
fixatoare de azot; ferodoxina proteină cu fier care participă la
transformarea azotului atmosferic în amoniac.
*Mucoproteinele sunt asociaţii ale proteinelor cu glucide simple sau cu
derivaţi de glucide în stare polimerizatã.
*Toxoalbuminele sunt toxine vegetale. Exemplu: ricina- o toxalbumină
(ester metilic al acidului ricinic) provenită din seminţele de ricin. Viscotoxina,
o toxoalbumină care se extrage din diferite specii de vâsc şi se utilizează în
prezent în schemele de tratament antitumoral.
*Nucleoproteinele (Nucleotidele) sunt cele mai importante proteine ale
materiei vii, prezente în toate celulele, inclusiv în virusuri şi bacterii.