STRUCTURA CELULEI ŞI COMPONENTELE EI CU FUNCŢIE

EREDITARĂ

Ereditatea, proprietate esenţială a vieţii, trebuie să fie determinată ca şi celelalte

proprietăţi de un substrat material cu o anumită localizare, structură şi funcţie. Ea este
definită ca totalitatea funcţiilor care asigură moştenirea caracteristicilor organismelor vii
de la o generaţie la alta.
Pentru cunoaşterea eredităţii, cercetarea celulei şi a mecanismelor diviziunii
celulare prezintă o importanţă deosebită. Cunoştinţele acumulate au permis identificarea
materialului genetic, descoperirea mecanismului de transmitere a genelor de la o celulă la
alta, de la un organism la altul şi modul cum se realizează recombinarea genetică.
Invenţia microscopului în secolul al XVII – lea a deschis o nouă eră în cercetarea
structurilor materiei vii. Astfel în 1665, fiz. engl. R. Hooke, cu ajutorul microscopului
descoperă celula. În anul 1831 R..Brown cercetând celulele din epiderma plantelor
Orchideae, descoperă nucleul. Pe baza datelor acumulate despre celulă, bot. Schleiden
(1838) şi zoologul Schwann (1839) elaborează teoria celulară, potrivit căreia celula este
unitatea structurală a materiei vii.
În ultimele decenii, mijloacele moderne de cercetare au contribuit la mari
descoperiri în domeniul citologiei. Pentru studiul celulei se foloseşte astăzi microscopul
cu contrast de fază fluorescent, electronic şi microscopul cu raze ultraviolete. Se obţin
astfel imagini mărite până la câteva sute de mii de ori.
Pentru a rezolva problemele pe care le ridică citologia se face apel la chimie,
fizică, fiziologie; genetica utilizând astfel descoperirile citologice pentru rezolvarea
mecanismelor eredităţii. Aşa cum s-a mai arătat, din colaborarea dintre genetică şi
citologie s-a născut un domeniu nou citologia.
Celula este unitatea morfo-funcţională elementară a oricărui organism procariot
sau eucariot şi constituie primul nivel de organizare a materiei vii, capabil de autoreglare,
autoconservare şi autoreproducere.
Celula poate fi considerată, ca un sistem biologic deschis, dinamic, în echilibru
dinamic cu mediul ambiant (org. procariote), sau ca un subsistem când constituie parte
componentă a unui ţesut, organ sau organism pluricelular.

1
 Celulele tuturor organismelor prezintă acelaşi plan general de organizare fiind
formate din membrană şi protoplasmă, însă analizând evoluţia aparatului genetic se
disting două mari grupe : procariote şi eucariote.

Structura celulei la procariote

Procariotele sunt organisme cu o structură simplă ce cuprind vieţuitoare acelulare
din care fac parte : viroizii, virusurile, micoplasmele, bacteriile şi algele albastre – verzi.
Materialul genetic este reprezentat de o moleculă de ADN sau ARN. Cromozomul
procariotelor se găseşte în contact direct cu citoplasma, deoarece compartimentarea
celulară şi specializarea membranelor este abia schiţată.
Viroizii – sunt agenţi infecţioşi reprezentaţi de o moleculă scurtă de ARN, lipsiţi
de înveliş proteic. Primii viroizi care au fost identificaţi au fost acei care produc boala
cartofilor fuziformi. Majoritatea viroizilor se găsesc în nucleul celulei gazdă, replicarea
ARN viroidal depinzând strict de complexul enzimatic al celulei gazdă.
Virusurile – sunt particule infecţioase acelulare, submicroscopice care produc
bolile cunoscute sub denumirea de viroze. Virusurile atacă toate organismele, de la
bacterii (bacteriofagi) până la celulele animale şi vegetale. Virusurile sunt lipsite de
complexul enzimatic necesar sintezei de substanţe energetice şi reproducerii. De aceea
ele folosesc mecanismele şi organitele celulei gazdă pentru reproducere, fiind considerate
parazite obligatoriu, parazite la nivel genetic.
Micoplasmele – sunt organisme extrem de simple care nu au perete celular, fiind
delimitate de plasmalemă, în interiorul căreia se găsesc câteva sute de ribozomi şi un
cromozom reprezentat de o moleculă de ADN. Deşi au o structură foarte simplă, sunt
capabile să-şi sintetizeze independent proteinele şi ATP necesare metabolismului.
Micoplasmele produc o serie de boli la animale – pleuropneumonia la taurine şi la plante
Stolburul solanaceelor, nanismul porumbului.
Celula bacteriană – este delimitată la exterior de un perete celular rigid, alcătuit
din glicoproteine complexe, care în funcţie de structura chimică, conferă acesteia,
caracteristicile de imunitate şi patogenitate. Zona centrală a citoplasmei cuprinde o masă
densă de microfibrile, reprezentând molecula de ADN, care constituie materialul genetic.
Această moleculă de ADN constituie cromozomul bacterian.

2
 Algele albastre – verzi (cianofitele) sunt cele mai vechi organisme cunoscute,
unicelulare, de diferite forme: filamentoase, globuloase care au o organizare destul de
apropiată celulei bacteriene. La acestea invaginaţiile plasmalemice au forme aplatizate,
grupate în pachete membranoase, tilaticoide, care conţin pigmenţi fotosintetizatori.

Structura celulei la eucariote

Eu – adevărat, bun
Karyon – nucleu
Plante şi animale evoluate care posedă nucleu tipic: cu membrane nucleare, cromozomi şi
diviziuni celulare.
Celula este unitatea de bază a vieţii, inclusiv a eredităţii.
Structura generală a celulei, valabilă pentru orice organism este:
- membrană;
- citoplasmă
- nucleu

Membrana celulară – constituie învelişul extern al celulei şi are rol de efector al

controlului schimburilor de substanţe dintre conţinutul celulei şi mediul exterior. Ea este
reprezentată de stratul bimolecular fosfolipidic, care poartă pe faţa sa externă un strat
proteic bogat în hidraţi de carbon, iar pe faţa sa internă un singur lanţ proteic.
La animale celula are la exterior doar membrana plasmatică. La plante celulele sunt
învelite la exterior de un perete celular impregnat cu celuloză, lignină şi săruri. (imp.
economică - plantele textile de la care se obţin fibrele pentru ind. textilă).
Structura şi funcţiile membranei celulare sunt determinate genetic. Are un rol fiziologic şi
biochimic în viaţa celulei, dar fără a participa direct la activităţile formative şi de
transmitere ereditară.
Citoplasma – reprezintă partea celulei situată între membrana plasmatică şi membrana
nucleară. Este alcătuită dintr-o matrice citoplasmatică şi organite citoplasmatice.
Matricea constă dintr-o plasmă coloidală, reprezentând un sistem heterogen
format din lanţuri macromoleculare şi agregate moleculare, enzime şi substanţe
metabolice de rezervă.

3
 Organitele citoplasmatice, caracteristice în principiu pentru toate celulele sunt:
- reticulul endoplasmatic
- mitocondriile
- ribozomii, corpusculii Golgi (prezente în toate celulele)
- cloroplastele (la speciile vegetale fototrofe)
- centriolii (la celulele animale)
- lizozomii (în celulele animale).

Reticulul endoplasmatic – la microscopul electronic în citoplasmă a fost

descoperit un
sistem de cisterne, vezicule şi canalicule. K. Porter (1953) a dat denumirea de RE.
Canaliculele au un diametru de 500 Å, iar cisternele până la 1500 Å. Starea în care la
plante şi animale ribozomii sunt ataşaţi de RE se numeşte ERGASTOPLASMĂ.
Mitocondriile – sunt organite citoplasmatice care se găsesc în toate celulele. Au
fost studiate mai mult la animale decât la plante, deşi au aceeaşi funcţie. Ele variază ca
mărime începând cu 0,2 µ şi au forme diferite după celulele din care fac parte : bastonaşe,
filiforme, sferice. În privinţa originii mitocondriile derivă din organisme procariote, care
au invadat celulele eucariotelor şi s-au subordonat nucleului acestora. Mitocondriile
constituie centrul unor trepte ale procesului de respiraţie aerobă şi posedă enzimele
necesare cu rol în oxidarea grăsimilor şi de fosforilare.
Ele pot fi considerate centralele energetice ale celulei, iar în procesele de
diviziune celulară se comportă diferit în funcţie de organism. Prezenţa ADN, le conferă
acestora un rol în fenomenele ereditare. Sunt organite citoplasmatice cu un material
genetic propriu, care se reproduce, este supus fenomenului de mutageneză şi se transmite
de la o generaţie la alta. Mutaţiile care apar la nivelul mitocondriilor afectează funcţiile
de respiraţie.
Ribozomii (granulele lui Palade) – sunt corpusculi submicroscopici cu dimensiuni
cuprinse între 50 – 200 Å, care se găsesc în citoplasmă, cloroplaste şi mitocondrii. Au un
conţinut ridicat în ARN şi proteine în proporţie de 50 : 50 % si din aceasta cauza au fost
numiţi ribozomi.

4
5