EVUL MEDIU.

PROBLEME DE TERMINOLOGIE ŞI PERIODIZARE

Analizarea şi studierea unei epoci istorice, indiferent care ar fi aceasta, implică în

primul rând definirea respectivei epoci, a terminologiei şi denumirii acesteia precum
şi delimitarea sa cronologică în raport cu epocile precedente şi cu cele ce o succed în
fluxul de ansamblu al istoriei generale.

Termenul de Ev Mediu, prin care se defineşte epoca ce ne propunem să o abordăm

şi din care au fost derivate şi denumirile de "Epoca medievală", "relaţii medievale",
"structuri medievale", etc., chiar cel de "orânduirea medievală", nu este altceva
decât o născocire a curentului cultural al umanismului, care la rândul său este o
manifestare a Renaşterii şi care în acest fel vroia să întreţină sentimentele de
distanţare faţă de trecutul nemijlocit şi să sublinieze ataşamentul faţă de trecutul mai
îndepărtat al antichităţii clasice atât de elogiate de renascentişti. Redescoperirea
valorilor culturii antice şi strădaniile de reînviere a acestora i-au făcut pe erudiţii
umanişti să considere perioada de timp scursă între sfârşitul Antichităţii şi Renaştere
ca pe o etapă regretabilă în istoria omenirii, ce nu a reprezentat în opinia lor decât o
epocă de tranziţie, un "ev de mijloc", între cele două repere abordate, ce se căuta a fi
astfel unite printr-o cât mai evidentă continuitate.

Reforma religioasă din Evul Mediu târziu a întărit şi mai mult sentimentul de
înstrăinare şi de nonvaloare a acestei perioade, dominate în Occident de
atotputernica biserică romano-catolică, considerată exponentul şi susţinătorul de
bază a relaţiilor medievale atât de detestate. Astfel prin predicile exponenţilor
Reformei, acest sentiment creat de un cerc de erudiţi şi-a făcut intrarea în
mentalitatea maselor.

Termenul de ev mediu este menţionat pentru prima dată, prin termenul latin
"media tempestas", de episcopul Ciovanni Andrea Bussi din Abria, deja în anul 1496
pentru ca pe foaia de titlu a unei cărţi editate de Heerwegen la Basel în anul 1531, să
fie folosit apoi termenul de "medium tempus". Astfel, deşi, se pare că de la mijlocul
secolului al XVI-lea termenul se încetăţenise, până la receptarea şi impunerea sa
definitivă va mai trece o bună perioadă de timp, căci în general istoriografia se afla
încă în derută în ceea ce privea periodizarea istoriei în ansamblu. Istoricii continuau
să vadă încă istoria umană ca pe o succesiune a patru monarhii universale după
modelul cronicii lui Suplicius Severus. Această periodizare era îmbrăţişată mai ales
de istoricii bisericii cărora în acest fel li se confirmau prezicerile profetului Daniel
şi ale Apostolului Pavel, conform cărora după cea de-a patra împărăţie ar urma
sfârşitul lumii, apocalipsa. Cel de-al patrulea imperiu era considerat cel roman, un
motiv în plus pentru a se spera în refacerea acestuia în plan spiritual prin Renaştere
sau în continuitatea Imperiului Roman clasic prin Imperiul Romano-German în plan
politic şi pentru a considera Evul Mediu doar ca pe o perioadă de tranziţie.

Prima istorie a acestei perioade este scrisă în anul 1688 de către Christophor
Cellarius (Keller), care întocmeşte cel dintâi compendiu de istorie universală, un
manual în trei volume pentru învăţarea istoriei, în cadrul căruia, cel de-al doilea
volum se intitula "Istoria medii aevii" şi a văzut lumina tiparului la Jena, pe vremea
când Cellarius era rector şcolar la Zeitz. Autorul acestei opere moare în anul 1707 ca
profesor al Universităţii din Halle iar periodizarea istoriei propuse de el avea să fie
repede receptată şi să marcheze concepţia unor generaţii întregi de istorici. Cellarius
delimita cronologic Evul Mediu prin domnia lui Constantin cel Mare la limita
inferioară şi prin căderea Constantinopolului la limita superioară. In acest fel se
urmărea ca începutul şi sfârşitul Evului Mediu să fie legate teritorial şi evenimenţial,
Constantin cel Mare fiind primul împărat roman ce a acceptat practicarea
creştinismului ca religie oficială - religie ce a marcat evident din punct de vedere
spiritual perioada medievală - şi în acelaşi timp întemeietorul Constantinopolului,
noua capitală a imperiului. În acest fel se împăca desigur şi concepţia renascentistă
de continuitate, Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Bizantin fiind considerate
continuatoare directe ale Imperiului Roman clasic şi ale culturii antice.

Dacă Cellarius urmăreşte pentru delimitarea Evului Mediu evenimente care să

asigure continuitatea dintre Antichitate şi Renaştere, un alt istoric de marcă al
vremii, G. Horn din Leiden caută să definească aceleaşi limite cronologice prin
evenimente de discontinuitate. El consideră anul detronării lui Romulus Augustus de
către schirul Odoacru şi ca atare al desfiinţării Imperiului Roman de Apus, 476,
drept dată de început a Evului Mediu. Această opinie este preluată şi de istoricul din
Gottingen Christoph Gatterer, care stabileşte ca dată de sfârşit a acestei epoci anul
descoperirii Americii de către Cristofor Columb, 1492. Această periodizare urmărea
să delimiteze clar Evul Mediu de Antichitate şi perioada modernă prin evenimente ce
au adus răsturnări senzaţionale: la început desfiinţarea imperiului prin preluarea
conducerii de către un barbar, la sfârşit spargerea închistării medievale prin lărgirea
orizontului geografic şi de cunoaştere al europenilor. Gatterer încearcă să modifice
şi data de început de la un simplu eveniment, detronarea lui Romulus Augustus, spre
întreaga perioadă a migraţiei germanice, când prin intrarea germanilor în istorie, pe
tot continentul au loc schimbări radicale asemănătoare celor provocate de marile
descoperiri geografice din secolul al XV-lea.

Desigur au urmat multe alte propuneri de periodizare bazate pe argumente în

special de specific zonal, ca A.L. Schlager care alege drept dată de început domnia
regelui franc Clovis şi întemeierea regatului francilor. Karl Marx şi Friedrich
Engels, mai târziu, propun egalitatea temporală între Evul Mediu şi perioada
relaţiilor bazate pe feud, de unde se dezvoltă o întreagă terminologie, perioada
medievală fiind numită orânduirea feudală şi fiind delimitată la limita inferioară de
sfârşitul relaţiilor de producţie sclavagiste iar la limita superioară de primele
revoluţii burgheze ce schimbă modul de producţie feudal cu cel capitalist.

În ceea ce priveşte atitudinea istoriografiei faţă de această epocă, trebuie spus că

o contribuţie esenţială au avut-o gânditorii reformei bisericeşti ce au preluat
atitudinea denigratoare faţă de Evul Mediu de la învăţaţii Renaşterii şi ai
Umanismului, transportând-o în planul vieţii spirituale şi al istoriei bisericii.
Gândirea reformei s-a simţit despărţită de Evul Mediu, dominat în plan spiritual de
biserica romană şi papalitate, căutând astfel legătura directă cu rădăcinile
creştinismului originar şi manifestându-şi ataşamentul faţă de izvoarele nefalsificate
şi veritabile ale credinţei, eliberate de adăugirile neavenite intervenite în epoca
medievală şi sesizate deja de Erasmus din Roterdam. Ca atare istoriografii
protestanţi vedeau în Evul Mediu o epocă de deformare bisericească şi căutau
asemeni renascentiştilor să sublinieze măreţia Antichităţii, de data aceasta cu
specială raportare la originile creştinismului. Cum cea mai simplă metodă de
proslăvire a unei epoci este tratarea tendenţios-distructivă a altei epoci şi apoi
analiza lor comparativă, se ajunge prin predicatorii protestanţi la formula
dezaprobatoare de „evul mediu întunecat”. Iată cum dacă umaniştii au impus
termenul de ev mediu în cercurile savanţilor, predicatorii Reformei au răspândit
acest termen în rândul maselor, în plus adăugând la „medium aevum” şi
„obscuritas”, apelativ izvorât din frecvent folosita metaforă biblică privind lumina şi
întunericul ca metodă sigură a vizualizării binelui şi răului.

Istoriografia modernă nu mai foloseşte de mult aceşti termeni, avântul cercetărilor

de medievistică pe plan european permiţând înţelegerea mai profundă a Evului
Mediu în esenţa sa şi ca atare evaluarea corectă atât a aspectelor negative – de care
nu duce lipsă nici o epocă din istoria omenirii –, cât şi a aspectelor pozitive.
Aşezarea acestor aspecte într-o balanţă corectă, lipsită de preconcepţii şi prejudecăţi
arată clar că Evul Mediu a fost o perioadă firească în evoluţia societăţii umane, nici
mai bună şi nici mai rea decât alte epoci precedente sau ulterioare.

Şi în ceea ce priveşte ruptura culturală între Antichitate şi Evul Mediu, provocată

de marea migraţie a popoarelor, cercetările din ultimele decenii au reuşit să
demonstreze contrariul, ajungându-se la concluzia moştenirii tocmai prin Evul
Mediu a valorilor antice. Istoricul vienez Alfred Dopsch a stârnit încă un val de
admiraţie şi consternare în acelaşi timp când, după primul război mondial şi-a lansat
teoria continuităţii de la Caesar la Carol cel Mare, prin lucrarea „ Grundlagen der
europäischen Kulturentwiklung ” (Bazele dezvoltării culturale europene), pentru ca
aproximativ în aceeaşi perioadă istoricul belgian Henri Pirenne prin cartea sa
„Mahomed şi Carol cel Mare” să expună teza că abia prin invaziile arabe se distruge
unitatea spaţiului mediteranean şi cu aceasta universul lumii antice. Faptul că
opiniile lui Dopsch şi Pirenne nu au fost acceptate integral, fiind nuanţate de
medievişti, nu schimbă esenţa problemei privind începuturile „evului mediu
întunecat”. În sensul cunoaşterii de astăzi se pare că istoriografia a putut dovedi

Sistemul feudal, Serviciu militar, Cavalerii din evul mediu, Europa feudala, Imperii instabile

Europa feudala

In ciuda atacurilor brutale din exterior,la inceputul secolului al XIX-lea.

Europa lua nastere si feudalismul devine sistemul social dominant.

Evul mediu este un termen general folosit pentru a se referi la istoria Europei intre anii 1000 si
1500 e.n. Aceasta perioada este o epoca determinata in dezvoltarea culturii si societatii
europene.La inceput,Europa Centrala si de Vest erau pe cale de a iesi din luptele crancene duse
cu intrusii externi si interni.Insa spre sfarsitul acestei perioade,dupa mai multe declinuri si
perioade de dezvoltare,de multe ori chiar prin utilizarea energiei barbarilor ostili,si-a inceput
expansiunea politica si culturala o Europa mai mare si mai dinamica,in urma careia si restul
lumii a trecut prin schimbari definitive.

Europa a dus mult timp lipsa de resurse naturale utilizate,iar reteaua rudimebtara de comunicatii
abia putea lega localitatile mici si imprastiate.Comertul era slab dezvoltat,iar majoritatea
comunicatiilor erau autarhice:atat alimentele cat si uneltele si le confectionau singuri.
35847ucc39mct1r
Comertul se baza pe troc in loc de bani.In cazul unor recolte proaste,supravietuirea unor
cominiati sau a unor indivizi era in primejdie si erau expuse atacurilor hoardelor nomade,cum
erau vikingii.

Astfel era necesara o protectie mai buna a comunitatilor,dar de multe ori chiar si puterea centrala
era destul de slaba si intotdeauna prea departe pentru a interveni in caz de urgenta.

Sistemul feudal cc847u5339mcct

Toti acesti factori au hotarat in mare parte structura societatii europene inaintea erei feudale
clasice.Epocile urmatoare au numit rezultatul acestui proces feudalism,dar nu a fost nimic
ssistematic in formarea lui.Individul in cautarea securitatii a cerut protectie de la un lider
local,acceptand rolul de supus al acestuia.

Relatia feudala in evul mediu insemna o interdependenta personala.Feudalul se angaja sa-si

apere vasalul, in schimb vasalul jura fidelitate feudalului.Acesta din urma isi castiga astfel
adepti,dar spre a-si asigura propia securitate,el devenea vasalul unui feudal si mai mare.In varful
ierarhiei de putere formate din feudali si vasali,se situa regele ca feudal suprem,pentru care cei
mai insemnati feudali depuneau juramant de loialitate.O caracteristica a oranduirii feudale era
aceasta relatie de supra si subordonare.Se corela cu doua concepte de importanta majora din acea
vreme:propietatea asupra pamantului si serviciu militar.Pentru suveranitate si alte angajamente
luate feudalul primea o danie de pamant.Aceasta era numita feudum,de unde provine si termenul
de feudalism.

Serviciu militar

Obligatia ajora a vasalilor era serviciul militar.Datoria feudalilor de rang inalt era ca intr-un
numar prestabil de zile din an sa fie la dispozitia regelui cu o forta armata negociata.Din punct de
vedere al regelui,aceasta rezolva problema apararii tarii.De astfel,din cauza resurselor
insuficiente regele nu era capabil sa mentina o armata propie permanenta.

Datorita mosiilor imense,aristocratii erau capabili sa-si respecte angajamentul si sa recruteze

soldati suficienti,deoarece si acestia puteau sa dea pamant vasalilor lor,care la randul puteau face
acelasi lucru,si asa mai departe.

La baza piramidei feudale au stat:luptatorul –acel cavaler a carui mosie era suficienta doar pentru
satisfacerea propiilor nevoi si intretinerea unui cal mare,care-l putea duce impreuna cu armura
sa.In perioada de “serviciu”anuala,el trebuia sa-si insoteasca superiorul in regimentul regelui sau
in razboi,trebuia sa lupte de partea feudalului in conflictele locale sau sa indeplineasca misiuni
pasnice in cetate,devenita simbolul cel mai reprezentativ al puterii feudale.

Cavalerii din evul mediu

Cavalerul este figura principala in scrierile medievale.Taranul agricultor insa era considerat doar
putin mai presus de un animal de jug,desi tot sistemul feudal se baza pe munca lui.Majoritatea
taranilor erau iobagi,adica nu erau chiar sclavi,dar nu aveau drept de stramutare.

Pentru garantarea unui nivel de securitate oarecare,acestia erau nevoiti sa cedeze o parte
prestabilita din recolta anuala si din animalele avute si totodata trebuiau sa lucreze pe terenurile
proprii ale feudalului un anumit numar de zile gratis:robotul.In mod normal iobagul nu avea
sanse de a se opune,deoarece mosierul ii era totodata si judecatorul atotputernic si ii putea cere
numeroase alte servicii suplimentare dupa placul lui.In plus iobagii trebuiau sa plateasca si dijma
sau zeciuiala,deoarece si biserica se adaptase la sistemul feudal. Arhiepiscopii,episcopii si
conducatorii manasirilor,abatii,au primit mosi de la rege si au avut proprii lor vasali si
iobagi.Astfel aspectul religios al bisericii a intrat adesea in contradictie cu rolul implinit in viata
economica. Loialitatea conducatorilor bisericesti era impartitaadesea intre rege si papa de la
Roma.Domitorii au fost in conflict cu fiecare papa,de-a lungul anilor,in privinta dreptului de
numire a conducatorilor bisericesti,care beneficiau si de o influenta insemnata in viata politica.

In ciuda claritatii aparente a juramintelorsolemne si a contractelor semnate,sistemul a purtat in

sine germenul conflictelor.Domnitorii au avut intotdeauna probleme privind controlul asupra
principalilor aristocrati.Acestia aveau puetre absoluta pe popriile mosii si datorita mostenirii
averilor de catre membrii familiei feudale,puterile locale au devenit din ce in ce mai
independente.Daca din cand in cand un rege puternic vroia sa reduca din independenta lor,sau
altul mai nepasator lasa frau prea liber,aristocratii putenici puteau sa se opuna.Daca puterea
centrala era slabita cu ocazia urcarii pe tron a unui copil,atunci aristocratii au aranjat
dimensiunile pe cale armata.Din aceasta cauza evul mediu s-a caracterizat prin revolte
numeroase,razboaie private si civile.

Cnfuzii legislative

Din relatia feudala s-au nascut numeroase situatii neclare din punct de vedere juridic.Daca
cineva a primit feude de la doi feudali sau a posedat mosii in doua tari diferite,s-a ivit intrebarea
fireasca :pe cine trebuie sa slujeasca si pentru cine sa porneasca la lupta?Cazurile erau si mai
complicate ,cand regele unei tari a posedat feuduri in alte tari.Spre exemplu Wilhelm Cuceritorul
nu apartinea nici unei autoritati feudale ca rege al Angliei

insa ca print al Normandiei era vasalul regelui francez.Regii Angliei au fost in situatii similare
de-a lungul secolelor.Puterea lor a reprezentat o ameninare continua pentru feudalii
francezi,totodata prestigiul regal si atributiile lor au exclus deplasarea la Paris daca “domnul” lor
ii chema.Sistemul militar feudal ar fi fost mai eficient daca ar fi purtat numai campanii scurte
impotriva intrusilor straini.Efectuarea unor campanii militare mai serioase ridica probleme
insemnate tocmai datorita naturii restranse a obligatiilor feudale.Deseori vasalii refuzau sa lupte
in afara regatului,pe motiv ca aceasta depaseste deja atributiile lor.Daca se angajau totusi in
lupta,dupa depasirea termenului de 40 zile aveau dreptul ca pur si simplu sa plece de pe campul
de lupta si asa au si procedat, indiferent de starea luptelor.Tocmai din aceasta cauza,regii au
preferat sa se bazeze pe regimente de mercenari, bineinteles in limita in care si-au putut permite
acest lucru.Datorita faptului ca mosiile se puteau mosteni,mosierii preferau rolul de domn in
provincie decat cel de luptator si preferau sa plateasca impozit in loc de serviciu militar.

Imperii instabile

Din cauza mobilitatii si resurselor restranse,este evident ca imperiul urias realizat de marele
imparat franc Carol cel Mare(771-814),putea fi doar o entitate temporara intretinuta de o
persoana iesita din comun.Chiar si Carol cel Mare a reusit cu greu sa potoleasca marii
aristocrati,iar domnia fiului sau Ludovic cel Bland a fost marcata de conflicte interne si razboaie
civile.La trei ani dupa moartea lui,fii au impatit tara intre ei.Au luat nastere statele france
independente de Est si Vest,fiecare cu limba si obiceiuri diferite.Unul a fost predecesorul
Frantei,iar celalalt al Germaniei.

Puterea centrala era atat de slaba in ambele regate,incat mult timp au existat numeroase regiuni
franceze si principate germane independente.In secolul al IX-lea si la inceputul secolului al X-lea
Europa crestina s-a confruntat cu greutati majore si au existat vremuri cand se parea ca nu va
rezista atacurilor barbare.In sud Islamului isi pastrase caracterul militar,in Spania numai
regiunile nordice erau sub contolul imparatilor crestini si exista in continuare pericolul
expansiunii musulmane.Flotele maritime arabe au ocupat Sicila si alte insule care erau baze
perfecte pentru invadarea ariilor continentale.Europa Centala a gemut sub povara devastatoare a
incursiunilor provocate de poporul calaretilor maghiari,venit din Orient.zona de coasta a Europei
de Vest era terorizata de vikingii nu mai putin periculosi.au navigat adanc in interiorul
continentului pe fluvii si pe alocuri chiar s-au si stabilit.

Expansiunea crestinismului

Europa crestina a supravietuit totusi rezistand atacurilor sau convertind inamicii.Pana la

inceputul secolului al X-lea s-a reusit convertirea vikingilor la crestinism in Anglia si
normandia,ceea ce a insemnat ca acestia si-au asimilat forma de viata crestina vestica si cu
timpul s-au contopit cu poporul englez,respectiv francez.Pana la sfarsitul secolului chiar si in
zona de origine,Scandinavia,majoritatea lor au trecut la crestinism.La est regele saxon Otto I a
invins definitiv ungurii pe campia Lech in 955.In cateva decenii si acestia s-au convertit la
crestinism,astfel s-a inlaturat orice impediment din calea expansiunii crestimismului spre orient.

Civilizatia islamica inca era mai dezvoltata in acest timp decat cea a vestului crestin.Nu a reusit
sa-i invinga si nicidecum nu puteau sa-i converteasca,dar cel putin au oprit expansiunea
Islamului.Sicilia a fost recucerita de catre normanzi,un popor rezistent,perseverent si indraznet-
urmasii cuceritorilor vikingi,care s-au stabilit in nord-vestul Frantei,in Normandia.Acestia au
cucerit in 1066 si Anglia,au ocupat teritorii in Italia si ulterior au avut un rol important in
cruciade.Cucerirea Angliei a reprezentat un eveniment hotarator in dezvoltarea feudalismului,
deoarece Wilhelm Cuceritorul a format un sistem feudal deosebit de strict in noua tara.

In secolul al X-lea urmasii regelui Carol cel Mare-imparatii din dinastia Caroligiana-au disparut
atat de pe pamantul francez cat si de pe pamantul german.Insa ideea unui imparat
vestic,incoronat de papa nu a disparut complet niciodata.

In 962,dupa victoria obtinuta asupra ungurilor si dupa campania italiana reusita,Otto I s-a
incoronat imparat in Roma.Incepand de acum imparatii germani erau gloriosi dar ei suportau si
povara titlului de imparat,deoarece in afara principatelor germane erau domnitorii supremi ai
Italiei de Nord.Ei au fost destul de puternici pentru a inlatura puterea papala de la tron si au pus
proprii candidati in locul lor,dar spre sfarsitul secolului al XI-lea, institutia papala a capatat
putere si astfel a inceput una dintre cele mai mari drame ale evului mediu:istoria furtunoasa a
relatiilor ostile dintre imparat si papalitate.Episodul poate cel mai vestit a fost in iarna anului
1077 la Canossa,cand imparatul german excomunicat,Henric al IV-lea a adresat pentru iertarea
ppapei Gregorian.

Cruciadele

Zelul religios,cruzimea,cavalerismul si lacomia,toate au detinut un rol important

in istoria dramatica a cruciadelor.

Acestea erau expeditii militare,trimise din Europa medievala,cu scopul de a recastiga

de partea crestinismului Palestina si Siria.

In secolul al XI-lea Europa crestina supravietuise un numar insemnat de crize grave si era in
plina expansiune.Printre inamicii fortati sa se retraga se numarau si arabii musulmani din Spania
si sicilia.Pe neasteptate,un impuls iesit din comun,i-a determinat pe europeni sa-si indrepte
atentia,cu scopul invaziei,asupra indepartatei zone de est a bazinului mediteranean,controlata de
musulmani..In centrul acestei zone se afla Tara Sfanta,venerata de crestini,ca fiind locul in care a
trait si murit Isus din Nazareth.Acest razboi a devenit unul sfant, in care cei implicati au “luat
crucea” si au devenit cruciati (de la cuvantul latinesc crux-cruce).

O cerere de ajutor

Una din cauzele declansarii primei cruciade a fost apelul adresat Papei de catre imparatul
bizantin Alexius I. Vreme de mai multe sute de ani,Bizantul a servit ca zona-tampon a
crestimismului impotriva islamismului militant.Infrangerea de la Manzikert,din anul 1071,a dus
la pierderea aproape in intregime,a Asiei Mici,care a reprezentat intotdeauna pentru Bizant,o
sursa de forta de munca si de bani.Aflati in pericol de moarte,mandrii bizantini au fost obligati sa
ceara ajutor extern.

Invingatorii de la Manzikert nu erau arabi ci turci selgiucizi,nomazi fiorosi convertiti la islamism

si care au devenit puterea principala in Orientul Mijlociu.Daca arabii fusesera mai retinuti,noii
veniti s-au impus intr-un mod violent in fata pelerinilor europeni,veniti intr-un numar din ce in
ce mai mare,pentru a vizita locurile sfinte.Aceasta a constituit o alta cauza,care l-a determinat pe
Papa Urban II sa predice in favoarea unei cruciade,in 1095,in cadrul consiliului de la Clermont.

Ajutorul acordat bizantinilor a devenit mai putin important,in comparatie cu recucerirea Tarii
Sfinte de catre insusi Urban II,crima,jaful,si infiintarea unor noi domenii,au devenit perfect
acceptabile atata timp cat victimile erau “necredinciosi”,care nu meritau nimic
altceva.Indemnurile Papei si pledoariile vehemente ale zelosului Petru Eremitul au fost primite
cu un val de entuziasm.Incep sa se organizeze expeditii militare,numite cruciade,in diferite parti
ale Frantei,Germaniei si Italiei.Mii de oameni s-au adunat pentru a forma armate care inaintau
omorand evrei,jefuind si creand neliniste pe unde treceau.

Infranti

Traversand Europa,sub conducerea lui Petru Eremitul si a unui cavaler numit Walter cel Sarac,ei
au ajuns in final,in capitala Bizantului,orasul Constantinopol.De aici,imparatul Alexius,speriat,ii
transporta peste bosfor,in Asia Mica,unde sunt zdrobiti de turcii selgiucizi.O explozie similara,de
isterie a maselor a izbucnit o suta de ani mai tarziu,atunci cand preoti tineri din Franta si
Germania au lansat ofensiva numita “Cruciada copiilor”.Se spune ca ea ar fi avut la baza legenda
lui Hamelin,dar i-a costat viata pe multi copii,nici unul dintre ei nereusind sa ajunga in
apropierea Tarii Sfinte.

Razboinicii

Prima cruciada a inceput atunci cand contingentele de cavaleri si razboinici si-au croit drumul,pe
uscat si pe mare,pana la Constantinopol.Conducatorii lor erau nobili printre care:Raymond de
Toulouse,Godfrey de Bouillon si Bohemond de Tarento.In mod semnificativ,acesti barbati aveau
nume rasunatoare,dar detineau in realitate, domenii mici,ceea ce ii facea sa fie direct interesanti
de cucerirea unor noi teritorii in est.Cruciatii nu au fost prea bine primiti de catre imparatul
Alexis care,in locul acestor barbati independenti,zgomotosi,uneori chiar periculosi, sperase sa
soseasca mercenari obedienti.O slabiciune a cruciatlor a reprezentat-o neincrederea ce domnea
intre greci si “franci”-nume generic dat cruciatlor atat de greci cat si de musulmani,fara a tine
cont de nationalitatile lor. In urma unor manevre abile,Alexius i-a determinat pe cruciati sa jure
ca-l vor recunoaste ca imparat al oricaror teritorii,foste bizantine,pe care acestia le-ar recucerii de
la turcii selgiucizi.Cruciatii au fost obligati sa-si respecte juramantul,in cazul cuceririi orasului
Niceea.Au uitat insa repede de el dupa faimosul mars de-a lungul Asiei Mici si dupa repurtarea
primei lor victorii,in anul 1097,la Doeylaeum.

Cu toate ca greutatea armurii purtate de cruciati,trebuia sa fi fost de suportat in climatul

fierbinte,aceasta armura a blindat practic cavaleria de atac,facand-o foarte rezistenta.De cealalta
parte,cavaleria turca se aseza in pozitii statice foarte rar pentru a nu se expune sarjelor
inamicului,preferand sa se invarte in cercuri,in jurul inamicului.In timpul atacurilor cu sageti
asupra cruciatilor,ei se mentineau la distanta.Soarta bataliilor era nesigura deoarece sagetile
turcesti nu reuseau sa produca decat rani usoare,in vreme ce fortele cruciatilor includeau un
numar de arcasi,ale caror arme aveau o raza de actiune mai mare si produceau rani mai severe.In
mod obisnuit,rezultatul oricarui conflict depindea de stategie,de coordonare si de alti factori,cum
ar fi de exemplu, unitatea comandantilor.Unitatea era punctul slab al feudalilor europeni
deoarece conducatorii aveau tendinta de a fi gelosi unii pe altii.Cavalerii si nobilii erau mai
interesanti de gloria personala decat de bunul mers al intregii armate.

Statele cruciatilor

Primii cruciati au avut noroc in alegerea momentului atacului.Domeniile turcilor selgiucizi erau
fragmentate in mici state rivale.In anul 1098,marele oras Antiohia a fost cucerit de
franci,invingand o mare forta turceasca.Un an mai tarziu a fost cucerit insusi orasul
Ierusalim.Acest fapt a constituit o mare realizare a crestinitatii si a fost sarbatorita printr-un
masacru general.

Obiectivul expeditiei fiind atins,multi cruciati au preferat sa se intoarca acasa.Cei care au

ramas,au continuat sa lupte de-a lungul coastei mediteraneene de est.In cele din urma,au fost
intemeiate patru state ale cruciatilor: regatul Ierusalimului,comitatul Tripoli,principatul Antiohiei
si comitatul Edessei.Godfrey de Bouillon a fost ales primul conducator al regatului
Ierusalim,situat la fel de departe ca Akaba de Marea Rosie.Practic,el era si conducatorul
celorlalte state,cu toate ca organizarea de tip feudal a acestora,ii confereau o autoritate limitata.
Statele cruciatilor nu s-au aflat niciodata in siguranta.Nici macar in perioada lor cea mai buna,ele
nu au reusit sa se extinda pana la frontierele naturale desertice,care le-ar fi usurat mult
apararea.Turcii reprezentau,in schimb,o permanenta amenintare.Ei detineau controlul asupra
unor mari orase cum ar fi Alepp si Damasc.Chiar pe teritoriile lor,cruciatii reprezentau un grup
putin numeros,dezbinat,care conducea o populatie majoritar musulmana,de o loialitate
indoielnica.Probabil ca ei nu ar fi supravietuit mult timp daca nu ar fi fost sustinuti de doua
grupuri militare:Cavalerii Templului (Templieri),si Ordinul ospitalierilor (Ioaniti).Aceste grupari
erau organizate dupa principii monahale (membrii lor faceau juraminte de saracie,castitate si
supunere),dar erau formate din razboinici ce aveau sarcina de a apara Tara Sfanta si de a lupta
impotriva necredinciosilor.Sub comanda lui Zengi,emirul de Mosul,la sfarsitul anilor 1120,turcii
au atins un mare grad de unificare si expansiunea cruciatilor a fost oprita.Apoi,in anul
1144,Edessa a fost recucerita de catre turci.Fiind cel mai indepartat stat al cruciatilor si totodata
si cel mai expus,recucerirea lui de catre turci nu a fost surprinzatoare dar i-a determinat pe
europeni sa puna la cale o noua expeditie militara.Condusa de Ludovic VII,regele Frantei si de
Conrad III,imparatul Germaniei,cea de-a doua cruciada a reprezentat un esec,datorita lipsei de
abilitate,de coordonare si de planificare a francilor.

Epoca eroilor

In anul 1180,pe scena cruciadelor,a aparut un conducator kurd,de geniu,faimosul

Saladin.Reunificand Egiptul si Orientul Mijlociu musulman,in anul 1187,el reuseste sa-i invinga
pe cruciati in batalia de la Tiberas, captureaza Ierusalimul si cucereste restul regatului,cu
exceptia marelui port Tyr.Cu scopul de a salva principatele ramase si de a recastiga
Ierusalimul,s-a organizat cea de-a treia cruciada,poate cea mai faimoasa dintre ele. Imparatul
romano-german Frederic I Barbarossa a strabatut Europa si Asia-Mica dar a pierit in urma
scufundarii accidentale a vasului.Doi alti monarhi,englezul Richard I Inima de Leu si Fillip II
August,regele Frantei au reusit sa ajunga pana la destinatie si oscilitatile au reinceput.Pe
drum,Richard Inima de Leu a cucerit Ciprul,pe care,mai tarziu l-a vandut regelui deposedat al
Ierusalimului,Guy de Lusignan.Dupa un asediu ce a durat doi ani,marele oras portuar Accra,a
fost cucerit,in anul 1191 si cruciatii au pornit din nou,catre Ierusalim.Dupa intoarcerea lui Filip II
in Franta,s-a remarcat o mai mare unitate a comenzii,sub conducerea soldatului-rege
Richard.Lupta acestuia impotriva lui Saladin si respectul pe care cei doi si-l purtau,reprezinta
cele mai cunoscute episoade ale istoriei cruciadelor.In urma unui mars bine gandit,de-a lungl
coastei si avand un flanc protejat de mare,armata lui Richard Inima de Leu s-a luptat si a invins
fortele lui Saladin,in anul 1191,in batalia de la Arsuf.Turcii au fost obligati sa treaca in defensiva
dar neintelegerile aparute in randul cruciatilor au facut ca aceasta victorie sa treaca aproape
neobservata.In anul 1192,un tratat a consfintit controlul asupra litoralului,iar pelerinilor li se
permitea intrarea in Ierusalim.Orasul a ramas inca,in mainile turcilor. 

Tradarea cauzei

Dupa plecarea regelui Richard,epoca eroica a cruciadelor in Tara Sfanta,a luat sfarsit.Scopul
initial al celei de-a patra cruciade a fost deturnat de catre venetieni,care in acea perioada,detineau
controlul comertului in zona mediteraneeana si erau dornici sa obtina chiar suprematia.Navigand
cu vase venetiene,cruciatii si-au platit transportul prin cucerirea,mai intai,a orasului Zara.Aceasta
a fost cedat venetienilor.A urmat apoi reinstalarea unui imparat renegat in orasul
Constantinopol,care se bucura de sustinere din partea venetienilor.Dupa aceste
evenimente,cruciatii au devenit din ce in ce mai greu de stapanit,pentru ca in final sa jefuiasca
orasul si sa profaneze locurile sfinte,dandu-si frau liber resentimentelor fata de sofisticata cultura
greceasca si a credintei lor ortodoxe.

Ultima cruciada

S-au organizat inca patru alte cruciade in afara Europei insa doar una s-a mai desfasurat in Tara
Sfanta. Aceasta,a sasea cruciada (1228-1229),a fost organizata de imparatul romano-german
Frederic II,cunoscut pentru sceptismul sau religios.Cu toate ca fusese excomunicat de catre
Papa,el a reusit sa cucereasca Ierusalimul,Bethleemul si Nazarethul.

Acest castig s-a dovedit insa a fi doar unul temporar.Crestinii din Tara Sfanta au devenit din ce
in ce mai dezbinati,in vreme ce sultanul Egiptului,revigorat militar,a inceput sa cucereasca
fortificatiile cruciatilor,una dupa alta.

Ultima incercare

Spiritul cruciatilor,inca treaz,a fost cel care,in anul 1271,a dus la o ultima incercare,condusa de
Ludovic Cel Sfant (regele Ludovic IX al Frantei) si de printul Edward al Angliei (devenit mai
tarziu Edward I) dar care a esuat la Tunis.Intre timp,in anul 1268,Antiohia apoi Jaffa (1271) si
Tripoli(1289) sunt rand pe rand cucerite de sultanului Egiptului.

Odata cu victoria musulmana,din anul 1291,asupra orasului Accra,s-a pus capat prezentei
francilor pe continent.Nu se vor mai organiza alte cruciade in Tara Sfanta,cu toate ca termenul a
mai fost folosit pentru a desemna si alte expeditii militare binecuvantate de biserica,cum ar fi,de
exmplu recucerirea crestina a Spaniei,care a durat mai multe secole.
Rezultatele cruciadelor sunt greu de evaluat.Cu siguranta,europenii s-au familiarizat cu cultura si
stiinta islamica,si-au cultivat gustul pentru mancaruri exotice,matasuri,covoare si alte
orientalisme.Probabil ca toate acestea s-ar fi petrecut oricum.Imperiul bizantin a fost de mai
multe ori aparat de cruciati dar,cu toate acestea el a fost pradat de mai multe ori.Antagonismele
dintre catolici si crestini ortodocsi,dintre crestini si musulmani,s-au ascutit.Practic,din punctul de
vedere al “francilor” sau al “latinilor”,cruciadele au reprezentat un esec aprope total-un episod
fascinant al istoriei expansiunii europene.

Pictura medievala

In decursul Evului Mediu,pictura a devenit o arta din ce in ce mai remarcata.Schimbarile sociale

si

noile tehnici aparute au oferit pictorilor posibilitatea de a crea mai realist,mai aprofundat,

lucrarile mult mai umanizate,care au revolutionat arta occidentala.

La sfarsitul perioadei romanice,pictura inca mai era considerata o arta de mai mica
importanta,folosita doar pentru a decora suprafetele pentru care nu se gaseau metode de
acoperire mai ample sau mai bogate.Acolo unde acest lucru era posibil,se preferau
tapiteriile,mozaicurile,metalele pretioase sau sculpturile.Pictorul obisnuit era chemat doar sa
coloreze sculpturile create de alte maini sau sa decoreze peretii;cea mai pretuita forma de pictura
era cea realizata de generatii intregi de calugari in scritoria(camere de scris),acolo unde isi
ilustrau manuscrisele cu picturi pline de viata,foarte frumos conturate.

La sfarsitul secolului al XIII-lea societatea europeana se dezvolta rapid,oferind noi oportunitati

pentru artisti.Curtile nobiliare si castelele au devenit locuri de o grandoare din ce in ce mai
mare,in vreme ce orase ca Parisul,Praga,Londra,orasele Italiei si ale Tarilor de Jos prosperau.Isi
doreau picturi nu doar aristocratia si clericii ci si orasenii prosperi,si aceasta in primul rand din
motive de evlavie.In acelasi timp,din ce in ce mai multi oameni au devenit culti,cititoride
carte,creand o cerere din ce in ce mai mare de publicatii seculare.Cele mai reusite dintre acestea
erau realizari somptuoase inchinate protectorilor regali sau nobililor si creatorii lor nu mai
apatineau unui ordin monahal ci erau profesionisti cu propriile lor ateliere.In ciuda faptului ca
statutul lor social a ramas relativ scazut,numele mai multor artisti si o seama de informatii despre
ei au inceput sa fie cunoscute.

Noi oportunitati

La inceputul secolului al XIII-lea au foat introduse icoane ca fundal al celebrarii liturgice,luand

deseori forma unui obiect cu doua(diptic),trei (triptic)sau mai multe panouri (panele) pictate puse
laolalta pentru a forma un grup sau o anumita scena.Unul dintre subiectele des aboradate il
reprezenta insusi donatorul,care era prezentat de catre patronul sau patroana lui,Sfintei Fecioare
Maria.Pictarea unei icoane reprezenta o provocare pentru pictor si in acelasi timp o oportunitate
deoarece ii punea la dispozitie un spatiu asupra caruia se vor focaliza atetia si emotiile intregii
congregati.

Pictura murala a luat avant si ea,partial datorita cresterii ordinului franciscanilor-urmasi ai

Sfantului Francisc de Assisi-ceea ce insemna ca pentru noii evlaviosi ai ordinului erau necesare
multe biserici noi.Pictura reprezenta cel mai potrivit mod de a le decora,mai ales pentru ca
mozaicul se executa mult mai dificil,si in acelasi timp,reprezenta o arta mult prea generoasa
pentru un ordin dedicat saraciei si umilintei,cum era franciscan.
Viata si activitatea Sfantului Francisc (1182-12226) au influentat,intr-o mare masura,cursul
viitor al picturii. Bucuria Sfantului Francisc pentru viata in natura,i-a determinat sa fie interesati
de realitatile immediate,inconjuratoare ale lumii.Tendinta principala a picturii medievale din
secolul al XIII-lea a reflectat aceasta noua atitudine.

O alta tendinta religioasa,cu consecinte deosebite pentru arta,a reprezentat-o intarirea cultului
care o venera pe Fecioara Maria.Franciscanii au fost cei care,in mod deosebit,au incurajat evlavia
fata de Sfanta Fecioara si care a atins cote foarte inalte incepand cu secolul al XIII-lea.Cultul
pentru o personalitate umana si feminina-intarita de fiul ei sau chiar de moartea fiului sau-a avut
tot o influenta umanizatoare asupra modului de abordare a religiei si drept consecinta,asupra
artei,in general,acolo unde aceste subiecte devenisera populare.

Maestrii italieni

Multe din aceste realizari au inceput sa apara in Italia,cu mult inainte de a se face simtite in alte
locuri ale Europei.Doi mari maestrii ai sfarsitului de secol XIII,Cimabue si Duccio,sunt
recunoscuti drept fondatori ai realismului vizual in pictura,curent care a reprezentat principala
tendinta a artei europene,panatarziu,in secolul al XX-lea.Altarele pictate de cei doi care s-au
pastrat si care au devenit faimoase o reprezinta pe Madonna alaturi de Pruncul Sfant.

Cimabue si Duccio au fost repede depasiti de un artist care era cu doar cativa ani mai tanar ca
ei.Pictorul Giotto di Bondone (1267-1337),primul reprezentant al marilor maestrii florentini,a
devenit faimos chiar in timpul vietii sale si a avut o cariera stralucita.Cu toate ca activitatea sa se
situa cu mult inaintea vremurilor sale,multe din inovatiile lui nu au fost preluate si utilizate de
alti artisti,vreme de un secol sau chiar mai mult.Personajele create de el sunt robuste si par a fi
perfect ancorate in fundalul pe care erau pictate.Cu toate acestea,ele par capabile sa se miste si
chiar sa existe,in ciuda unui fundal natural sau arhitectual care creaza un spatiu ce exprima o
anumita adancime.Acest talent a reprezentat marea lui abilitate,abilitate care a facut din Giotto
un mare pictor dramatic.

Pictarea frescelor

Giotto folosea o tehnica de pictura pe perete-fresca-care fusese de crand nascocita de catre

maestrii italieni.In zilele noastre,numim deseori anumite picturi fresce si in mod gresit aceasta
denumire este utilizata pentru a desemna orice fel de pictura care este realizata pe un
perete.Fresca adevarata implica insa utilizarea mortarului proaspat care,aplicat pe un perete va
reprezenta baza viitoarei picturi.De fapt,cuvantul “fresco” inseamna,in limba italiana
“proaspat”.Tecuiala se aplica pe o anumita suprafata,cam atat de mare cat poate pictorul acoperi
in decursul unei singure sedinte de lucru,inainte ca tencuiala sa se usuce.Aceasta este
caracteristica principala a unei fresce deoarece pigmentul aplicat apoi pe tencuiala umeda,se va
intarii,printr-o reactie chimica.Odata uscata,fresca nu se va cojii si va dura un timp
indelungat.Fresca a reprezentat o mare schimbare si ca urmare,ea a devenit modul de exprimare
a multor capodopere,mai tarzii,inclusiv a unor lucrari renumite,cum ar fi Capela Sixtina a lui
Michelangelo.

Crearea senzatiei de spatialitate

Pentru cei care au fost pentru prima oara confundati cu aceasta provocare,nu a fost deloc usor sa
creeze iluzia de spatialitate,sa para ca scena pictata de ei era una reala.Aceasta implica nu doar
redarea fidela a amanuntelor,cu multa acuratete,ci si acordarea unei anumite greutati
personajelor,cat mai apropiata de cea a corpurilor reale.Totodata fondul tabloului avea o foarte
mare insemnatate,el redand de fapt,senzatia de adancime. Astfel a aparut viziunea aparent
indepartata(arta perspectivei).Artistilor italieni le-au trebuit generatii intregi pentru a stapani
aceste tehnici,ei fiind deseori atrasi de alte amanunte cum ar fi de exemplu,crearea unor motive
decorative migaloase.

La sfarsitul secolului al XIV-lea,artistii care lucrau la diferite curti europene,si-au creat un stil
propiu,numit deseori gotic international.Refectand atmosfera rafinata,mai degraba artificiala a
diferitelor curti domnesti, lucrarile acestor pictori se caracterizeaza,mai degraba,prin eleganta si
suavitate decat prin forta.Personajele erau foarte gratioase si in ciuda faptului ca perspectiva era
deseori rudimentara,detaliile de asezare erau redate cu o precizie de bijutier.

Aceste caracteristici sunt evidentiate,in mod deosebit,in manuscrise miniate,realizate pentru

marile familii domnitoare.Cei mai mari pictori ai acestui stil au fost Pol de Limbourg impreuna
cu cei doi frati ai sai care,dupa cum se stie,au pictat o perioada de doar 16 ani (1400-
1416),pentru ca apoi sa dispara brusc din istoria artei. Patronul lor era un mare colectionar si,in
acelasi timp,un cunoscator,Jean,Duce de Berry,un frate mai tanar al regelui Charles al V-lea,al
Fantei.Numele sau este imortalizat intr-o carte care are titlul “Les Tres Riches Heures du Duc de
Berry”( “Cele mai bogate ore al Ducelui de Berry”). “Orele” se refera la faptul ca volumul
reprezinta de fapt un volum de rugaciuni care trebuiau sa fie rostite la anumite ore ale zilei.

“Les Tres Riches Heures du Duc de Berry” este renumit,in principal,datorita miniaturilor foarte
reusite, pictate de fratii Limbourg.Volumul a reprezentat lucrarea lor cea mai
ambitioasa,neterminata in anul 1416 si ale carei detalii,cele mai cunoscute,sunt cele 12 picturi de
calendar,cu care volumul debuteaza.Tablourile prezinta, mai degraba,viziunea curteanului din
secolul al XV-lea,ilustrand un peisaj linistit si foarte placut,in care taranul aparea rustic dar cam
stangaci,chiar amuzant.

In ciuda intentiilor religioase,Cartea Orelor nu contine picturi religioase ci referiri la conflictul

desfasurat in Franta,de catre regele Henric al V-lea,al Angliei.La fel ca multe capodopere ale
epocii medievale tarzii “Les Tres Heures du Duc de Berry”,pare sa reflecte,prin intermediul
tuturor detaliilor redate cu o foarte fina acuratete,pofta pentru un trai dus intr-o lume
idilica,nobila.

Pigmenti amestecati cu ulei

In anii 1430,a inceput sa se dezvolte unstil de pictura foarte diferit,in Tarile de Jos,regiune
cunoscuta atunci sub denumirea de Flandra si care ii apartinea Ducelui de Burgundia.La fel ca si
Italia,Flandra era o tara cu orase prospere,fapt considerat de multi critici,ca fiind motivul
principal care a facut ca arta provenita din acea regiune sa fie mult mai ferma,mai putin
constient-aristocratica.Si,la fel ca in Italia,perioada de inflorire a artei flamande a coincis cu
perioada unui progres tehnic important –aparitia picturii in ulei.Pigmentii amestecati amestecati
cu ulei aveau o luminozitate pe care tempera,cel mai des utilizata in cazul frescelor,trebuia
aplicata rapid si se preta doar la un tratament grosier,pictura in ulei putea fi realizata,strat cu
strat,atata timp cat ii lua pictorului pentru a reda detaliat toate efectele dorite.In secole
urmatoare,un artist aflat in cautarea perfectiunii,a apelat intotdeauna la acest proces de lucru.

Scoala flamanda

Scoala de pictura flamanda a fost fondata de catre Robert Campin,insa cei mai ilustrii
reprezentati ai ei au apartinut unei generatii viitoare.Jan van Eyck(1390-1441) a fost primul mare
pictor in ulei european si un portreist de o mare virtuozitate.Marea lui abilitate de a exprima
jocul de lumini,pe diferite obiecte,a fost posibila doar datorita noilor vopsele cu care el lucra.
Rogier van de Weyden (1399-1464) a fost si el,la randul lui,un artist cu un talent deosebit.Mai
putin preocupat de detalii decat van Eyck,el a folosit culori mai bogate,mai puternice realizand
tuseuri mai ferme si o foarte rafinata modelare,creandu-si astfel un stil distinct.El era capabil sa
exprime o gama foarte variata de emotii,de la linistea absoluta pana la mania violenta.

Scoala flamanda a continuat sa produca generatii intregi de artisti talentati si multe din
caracteristicile ei au fost imitate in decursul secolului XV-lea,de pictori din intreaga Europa.Doar
dupa anul 1500,influenta scolii flamade a fost inlocuita de o miscare care devinese puternica cu
mult timp inainte,de cealalta,de cealalta parte a Alpilo:Renasterea italiana.

-În timp ce estul Europei se afla sub influenţa şi protecţia bizantină , occidentul suportă invazia
popoarelor germanice care vor distruge vechile structuri romane şi vor forma propriile state pe
care le organizează din punct de vedere politic şi administrativ pe baza modelelor germane .
-În acelaşi timp popoarele germanice găsesc în Occidentul european populaţia romanizată şi
creştinată , superioară din punct de vedere cultural .
-Se va produce prin urmare un proces de influenţare reciprocă numit de specialişti aculturaţie în
care germanii îşi aduc propriile structuri şi modele de viaţă pe care le implantează pe vechiul
fond roman, conservând în bună măsură civilizaţia greco –romană.
-Acest dublu proces de romanizare treptată a barbarilor germanici şi de creştinare a lor dar şi de
conturare a unor sisteme sociale noi – germanice se va produce treptat începând din anul 395 .
-Specialiştii consideră că Evul mediu se termină odată cu căderea Constantinopolului în 1453 şi
respectiv cu instiutirea primelor forme de cultură şi civilizaţie care anunţau renaşterea în
Occident ( începând cu sec. XIII italian – protorenaşterea ) .
Evul mediu durează şi în Occident cca 1000 de ani fiind împărţit în mai multe faze de dezvoltare
în conformitate cu evoluţiile pe plan politic, social şi cultural :
1.prima fază de dezv. -Evul Mediu timpuriu – 395 – 476
395 – despărţirea celor două Imperii – de răsărit şi de apus
476 marchează sfârşitul definitiv al lumii romane occidentale prin cucerirea Romei de către
heruli.
Fază de tranziţie caracterizată prin :
-pătrunderea pe teritoriul vechiului Imperiu Roman a populaţiilor barbare de origine germană
-care îşi constituie regate proprii pe care le organizează politic şi administrativ pe baza modelelor
germanice
- îşi conturează noi sisteme sociale menţinând în acelaşi timp forme de organizare romană.
-Regatul franc – Germania , vizigot – Spania , herul – Italia
-germanii aduc o serie de elemente originale care vor fi incluse civilizaţiei occidentale ; acestea
se referă mai ales la relaţiile şi ierarhiile sociale.
-Raporturile între indivizi sunt reglementate de o etică de tip cavaleresc - raporturi de legătură
personală şi clientelare. ( vasali – seniori )
2.A doua fază de dezvoltare este cuprinsă între căderea definitivă a Romei , cucerită de
germanici şi apariţia primelor regate barbare închegate care imitau de altfel modelul roman, 476
– 800
-Este o fază formativă , care la rândul ei parcurge mai multe etape
-Procesul cel mai important este cel de aculturaţie a populaţiei germanice
-Acest proces cunoaşte o mare diversitate de aspecte locale
-Constă din însuşirea de către populaţiile germanice a principalelor modele culturale de tradiţie
romană târzie şi creştină: conceptul de imperiu, creştinismul de esenţă catolică , conceptul
urban , conceptul de cultură şi mai ales cel de cultură scrisă – tradiţiile orale germanice încep să
fie consemnate în scris , etica grupului şi a familiei
-Se produce neoromanizarea populaţiilor barbare germanice care ocupaseră teritorii în Imperiul
roman de Apus
-Construirea unei culturi de limbă germanică în teritoriile din afara graniţelor fostului Imperiu de
Apus
Etape
1.Sfârşit de sec.V –sec.VI
Crearea regatelor germanice suverane :
-vizigoţii în Galia şi Spania
-vandalii – Africa
-saxonii – Anglia
-ostrogoţii – Italia
-francii – Galia
-longobarzii în Italia .
Au loc :
-Acţiuni militare de cucerire şi politice – de organizare
-Efort de strucutrare juridică a noilor state : codificarea dreptului cutumiar germanic : 506 ,
Alaric II – Lex romana Visigothorum – model este dreptul roman , Lex Burgundiorum ; prima
menţiune a regii salice în regatul franc – 508.
-Creştinarea germanilor 494 – regele Clovis îi converteşete pe franci ,urmează convertirea
burgunzilor, a longobarzilor , a vizigoţilor..
-Întărirea poziţiilor bisericii creştine romane prin crearea şi dezvoltarea monahismului şi
evanghelizarea satelor –
SEC. VI – VIII
-Anarhia feudală şi fărmiţare teritorială cauzată de lipsa de criza de autoritate în statele
germanice
-Pierderi teritoriale de către Imperiul Bizantin în Occident ( 624 – Spania , 568 –750 – Italia ,
698 – Africa .
-Întărirea puterii bisericii creştine romane datorită politicii papilor de a se alia cu regii franci ) şi
evanghelizarea catolică a Angliei ( Britania ) .
-Ruralizare excesivă
-Extinderea economiei naturale
-În detrimentul celei monetare ; în Germania şi Franţa se dezvoltă forme autarkice