Pornind de la sensul fundamental, etimologic drama indică o acţiune.

Astfel, dacă ar fi să ne referim la

scrierile lui Aristotel, din Poetica:

 Scrieile se numesc drame fiindcă ‚‚imită oameni ce stau să săvârşească ceva’’(III, 1448 a). Drama implică
în mod obligatoriu acţiune, în speţă o acţiune dramatică, al cărui specific nu este precis delimitat.
 Imitaţia dramatică ‚‚ înfăţiează pe cei imitaţi în plină acţiune şi mişcare’’ (III, 1448 a). Esteticienii clasici
suprapun cele două planuri: acţiunea dramatică reprezentaţia teatrală.Abatelle Batteux, în secolul al
VXIII-lea, gândea: ‚‚ În orice dramă există o acţiune fiindcă drama este o reprezentaţie prin acţiune’’

Tradiţia dramei:
‚‚ Se va numi dramă, încă din acestă peroadă (Antichitatea) orice acţiune desfăşurată pe scenă, implicit
orice piesă de teatru : prin extensiune, orice gen de teatru’’ 1.Noţiunea de dramă se destramă regăsindu-se
în toate reprezentaţiile teatrale, accentul fiid pus pe ideea de scenă, spectacol, exhibiţie 2, reprezentaţie.De
la Renaştere, până la epoca modernă, pentru toţi teoriticienii drama este shauspel, acting,
performance.Consecinţa de ordin estetic va fi transfrmarea noţiunii î cea de ‚‚ artă mixtă’’, rezultată din
colaborarea dintre autor, actor, regizor, scenograf şi spectator.
Din altă perspectivă ‚‚drama continuă să deinească totalitatea pieselor de teatru, totalitatea lucrărilor
destinate teatrului, totalitatea literaurii dramatice, indiferent de gen sau specie’’ 3.Numeroşi antici
şimoderni consideră că drama înglobează, fară nici o destinaţie, orice piesă sau spectacol.În Clasicism şi
perioada romantică ideea globală de piesă este folosită ca o relaţie împotriva separării dogmatice a
genurilor teatrale şi literare.Hegel consideră că diletarea şi ambiguitatea noţiunii se transmite întregului
concept de dramatugie:
I. Totalitatea producţiei dramatico-teatrale;
II. Arta şi tehnica punerii în scenă a pieselor de teatru;
III. Teoria estetică a genului dramatic.
‚‚ În accepţie estetică esenţială drama constituie o formă de poeze (dramatică), o modalitate a artei literaturii, cu sau
fără destinaţie teatrală.’’4.Astfel, devine posiblă compunerea unei piese dramatice numai pentru lectură.
Drama îşi construieşte un concept specializat ce o include în categoria producţiilor literare cele mai neprevăzute.
Precursorii săi îndepărtaţi sunt diferite specii teatrale neregulate, în afara tradiţiei clasico-aristotelice, începând cu
Evul Mediu: Autos, moralitis, dibats, contraste, controverse, morality plazs, apoi pastorale dramatice şi tragicomediile
în Renaştere.(Tragicomediile aduc în scenă eroi atâ de rang înalt cât şi obişnuiţi efectul fiind un amestec de tragic cu
comic.Ea corespunde noului gust dramatic.).
În secolul al XVIII-lea termenul de dramă nu exista, prima sa atestare fiind în 1707, iar în ‚‚Dicţionarul Academiei
Franceze’’ apare în 1762, unde drama are diferite definiţii în funcţie deîmprejurări ceea ce conduce la absurdităţi şi
confuzii.Astfel, teoreticienii dramei în secolul al XVIII-lea definesc compunerea dramatică în comparaţie cu
tragicomedia.Drama asimilează coceptul de tragicomedie fără al folosi în definirea conceptului.Drama devine
‚‚burcheză’’.Schibarea de mentalitate conduce în secolul următor la prezentarea pe scenă a tuturor condiţiilor umane.
(Dderot ‚‚ Le Pere de famille’’, Lilo ‚‚ The London Merchant’’, etc.)
Drama devine ‚‚domestică’’ evocând conflicte sntimentale şi morale elementare. ‚‚ Drama devine o «specie de
tragedie populară, în care sunt reprezentate evenimentele cele mai funeste şi situaţiile cele mai mizerabile ale vieţi
comune».(Marmontel)’’5.Estetica acestei drame fiind realistă, serioasă, anticalofilică 6.
Definiţia actuală a dramei ignoră toate princiiile anterioare, păatrând doar conceptele tradiţionale(acţine dramatică,
piesă teatru etc.), însă sensl figurat al ideei de dramă, în epoca modernă, este de: catastrofă, teribil, penibil, eveniment
grav.
Pentru a-i înţelege mai bine mecanismul este însă necesară deplina clasificare a ideii de dramatic.
Genul dramatic şi noţiunea sa apar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, însă noţiunea de dramă are accepţiuni
extensive bine definite, eoluţia istoică şi teoretică a genului dramatic trebuie urmarit şi din perspecia tradiţională.
I. Originea genului şi conceptului de gen dramatic.
Culturile şi civilizaţiile prmitive şi antice sunt reprezentate de formele spectacolului ritual.În toate
culturile culturile au existat ceremonii dramatice, de inspiraţie religioasă: rituri, de fertilizare, de iniţiere,
funerare etc. .O etapă superioară este apariţia dialogului, lucru atribuit lui Thespis.

1
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 525
2
Exhibiţies.f. Etalare, expunere, arătare ostentativă a ceva.
3
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 526
4
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 527
5
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 533
6
Anticalofil,-ă adj. Împotriva scrisului „frumos”. [< anti- + calofil].
 ‚‚Genul dramatic dobândeşte realitatea artistică efectivă abia în faza transformării ritualuli dramatic în
spectacol laic, a jocului dramatc pentru el însuşi.Numai în acest sens se poate vorbi de o reală paternitate
elină a genului şi a conceptului de gen dramatic.’’ 7
II. Biografia dramei.
Cunoaşte o mărire continuă a conţinutului, prin includerea mai multor specii de gen dramatic.
Tragedia aristotelică în Renaştere cunoaşte două genuri:tragedia şi comdia(Poetica,IV, 1449 a).O evoluţie
terminologică o întâlnim la Dryden ce introduce termenul de ‚‚dramă eroică’’, respectiv ‚‚istorico-epică’’,
în sens epopeic.
Începând cu sfera Barocului, apoi în secolul al XVIII-lea apar diferite forme ale dramei:istorice, pastorale,
pastorle-comice, istorico-pastorale, comedia lacrimogenă, drama burheză, melodrama, drama lirică, opera,
etc. .Mai pe scurt genul dramatic începe să nu mai tolereze nici un fel de restricţii de conţinut.
În Romantism drama devine totală, proteică 8, iar genul dramatic tinde să dispară.Drama totală încercă să
bsoarbă şi să folosească toate artle(exemplu: drama muzicală).
În epoca actuală definirea speciei dramatice devine imposibilă din cauza dilatării enorme a genului
dramatic.La jumătatea secolului XX putem enumera 17 tipuride specii dramatice, iar spiritul german
descoperă şi mai multe.Concluzia:genul dramatic actual este evidenţiat e labilitate şi nedeterminare.
III. Construcţia estetică.
‚‚Genul dramatic debutează printr-o conştiinţă estetică rigidă, dogmatică, pentru a se emancipa treptat
într-o adevărată frenezie a libertăţii’’ 9.
1. Primele norme docmatice.Aristotel introduce primele norme de construire ale lucrărilor dramatice,
respectiv ‚‚ legi ale nităţii’’, când prescrie modelul exclusiv al corului tragediei.
‚‚ De fapt, orice operă, pentru persevera unitatea şi coerenţe interioară, este constrânsă la un număr de
exigenţe structurală, empirice, pe care orice creator le descoperă şi le adaptează singur.’’ 10.Dar când
teoriticianul artei D’Aubignae, declară că e vorba de izării reguli stricte, imperative, atunci fenomenul
dogmatizării devine tot mai rigid.
2. Concepţia purităţii genului dramatic.Concepţia clasică trasează linii de demarcaţie între epic şi
dramatic.Lucrările dramatice n-au voie să fie în acelaşi timp tragice şi comice, chiar şi în cazul
tragicomediei, acesteia nu i se îngăduie nici un fel de promiscuitate. 11
Secolul al XVIII-lea descoperă drama, dar toţi tereticienii epocii ideea tragicomediei,cât şi ipoteza că
drama ar constitui o specie aparte a tragicomediei.
3. Superioritatea dramei. Drama este genul central şi cel mai înalt al literaturii, forma cea mai organică şi
mai dezvoltată lucru susţinut de sinteza elementelor obiective şi subiective, criteriul audienţei, al
succesului social.Însă în concepţia romantică romanul ia locul dramei.
IV. Funcţiile impuse dramei.
În sfera tradiţională formele funcţiilor sunt monotone şi stereotipe.În secolul al XVIII-lea apare katharsis-
ul12 emoţional-‚‚a face să curgă lacrimi’’.În urma acţiunilor intrepinse împotriva teatrelor şi activităţii
artistice teatrale pedagogia ilustrată, iluministă, iar apoi romantică, aduce mesianismul 13 naşional, uman şi
social.(transformarea dramei într-o tribună).
Secolul al secolului XIX-lea apare ‚‚teatrul social’’ continuând aceeaşi tradiie regăsită şi azi.(Brecht, spre
exemplu).
Sensul fudamental al genului epic este depăşirea formulei restrictive dogmatizate, indiferent care ar fia aceasta:
aristotelică, clasică, romantică, prin emancipări succesive.
Clişee egative ale dogmatizării:
1. Rebeliunea împotriva unităţilor aristotelice.
Această mişcare aparţine spiriului baroc. ‚‚Este uşor speculativilor-adică teoreticienilor dogmatici-să fie
severi.Dar dacă şi ei ar voi să prezinte publicului zece sau douăsprezece poeme de acest gen, ei ar lrgi poate şi
mai mult regulile decât am făcut-o eu, îndată ce ar recunoaşte prin exprinţă ce constrangere aduce respectarea
lor şi câte lucruri fumoasele alungă din textul nostru’’ 14.(Corneille).Dialectica libertăţii literare, pune problema
existenţei regulilor ca fiind superioară spiritelor mediocre.Hugo susţine că romantismul este ‚‚liberalismul în
literatură’’.
2. Afirmarea conceptului de dramă constitue o eliberare de sub prestigiul şi xclusivismul tragediei.
7
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 536
8
Proteic, -ă, adj.- Care își modifică necontenit forma; nestatornic.
9
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 539
10
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 540
11
Promiscuitate s. f. 1. amestec eterogen de persoane
12
Catarsis ({s} gr. katharsis „purificare”) 1. Cuvînt utilizat inițial de Aristotel pentru a desemna efectul de purificare a pasiunilor pe care-l producea tragedia
asupra spectatorilor. 2. (în psihanaliză) Eliberarea, sub formă de emoție, a unei reprezentări refulate în inconștient și căreia i se datorează anumite tulburări psihice.
13
Mesianis s.n. Credință într-un mântuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice și creștine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistice-religioase,
mesianice. ♦ Atitudine profetică. [< fr. messianisme, cf. ebr. Mesia – mântuitor].
14
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 543, nota 37-explicaţii p. 851
 Se tinde o trecere de la genul perimat al dramei la ‚‚noua dramă’’, în etape diferite.Termenul final al acestei
evoluţii fiind ideea dramei gen unic, prin teme, subecte, eroi, forme originale ce ţin cont de forma tradiţională
a tragediei, dar şi de formele dramatice anterioare.Marirea orizotului dramatic conduce la înglobarea întregii
umanităţi.
3. Noua ierarhie.
Aceasta este consecinţa răsturnarea coceptelor.Această ierarhie primeşte o serie de definiţii proprii, ca acelea
ce conduc la superioritatea unui gen dramatic în faţa altuia, ce conduc la o situaţie literară limită.
4. Premisele dizolvării.
Apar în secolul al XVIII-lea şi presupun căderea vechilor clişee teatrale, legate de regie şi arta actorului.
‚‚Dramaticul constitue o categorie superioară atât dramei, cât şi genului dramatic, pe care le înglobează,
deinindu-le esenţa.’’15
Orice operă literară include un element dramatic.(descoperire a spiritului romantic)
Definirea dramaticului.
Conform prrejudecăţii că limbajul dramatic ar aparţine prin definiţie scenei. Însă acesta poate apărea şi în cadrul
poeziei dramatice, văzută individual,iar acest lucru are calitatea de a transforma semnele arbitrare alelimbajului în
semne naturale, fiind vorba de personaje, astfel identificăm situaţii dramatice în chemarea verbală a unui partener.
Apariţia termenului liric-dramatic, ce înseamnă cultivarea elementelor poetice în dramă, capabile de intensitate
emoţinală.Ne întâlnim cu situaţia fundamentală a oricărei literaturi, forma de autoexprimare în tensiuni, cu
predominanţă dialectică.
Existenţa afinităţilor între epic şi dramatic este demonstrat prin prezenţa narativului în cele mai primitive compoziţii
dramatice.Goethe vorbeşte de 5 motive identice în similitudinea dintre cele două concepte: înaintarea, revenirea,
întârzierea, involuţia şi anticiparea.Apare problema dramatizării oricărui tip de text, care nu mai ţine cont de clasarea
valorică a acestora.
Cea mai răspândită confuzie fundamentală în ceea ce priveşte dramaticul este că dramaticul ar i sinonim cu
teatrul.Unii teoreticieni consideră dramaticul superor teatrului, scenei, viziunii regizorale şi chiaristoriei.Dramaticul
poate exista fară scenă şi spectacol, însă piesa şi spectacolul nu pot exista făra prezenţa dramaticului.
Mentalitatea histionică16 vede în textul dramatic doar un simplu pretext de exhibiţie, un scenariu oarecare.
Terminologia spaniolăa secolului de aur exprimă faptul că el autor=regizorul,care nu este autorul piesei ci mai degrabă
primul actor al piesei şi prin concluzie oate face ce vrea cu piesa.
Esenţa dramei.
Începând cu Renaşterea se vor numi drame toate piesele scrise pentru teatru.Goethe afirmă că întreaga poazie tinde
către dramă.Poezia fiind însă subordonată total teatrului.Ibrăilanu trage concluzia ‚‚ genul dramatic este creator prin
excelenţă’’17
Apariţia a două specii antidramatice:cabotinismul 18 şi teatrul vieţii.
‚‚Orice ar pretinde «oamenii de teatru», marele scritor dramatic a avut aproape totdeauna şi conştiinţa existenţei
creatoare independente de valori autonome a textului său literar, anterior oricărui experiment teatral
posibil.’’19(cabotinismul şi teatrul vieţii fiind considerate experimente teatrale ale timpului).
Confuzii şi prejudecăţi curente:
1. Abuziva idee de acţiune.
Orice succesiune de acţiuni poate fi narată sau reprezentată.Dramaticul implică al tip de acţiune, faţă de cea
specific epică.Disocierea este subliniată de confruntarea termenilor naraţiune/acţiune.Naraţiunea nu intervine
în teatru decâtcând lucrurile nu pot transformate în acţiunii scenice,iar naraţiuea reprezintă acţiuni după natura
subiectului.Dramaticul acţiunii nu poate fi definit în funcţie de condiţii şi exigenţele teatrului(argumente:
există multe piese ce pot fi reprezentebile, dar sunt lipsite de tensiune dramatică; acţiunea dramatică nu tebuie
să fie condiţionată doar de aventuri.
2. Existenţa personajelor nu este definitorie în spiritul dramatic.
Personaje există în toate formele literare şi de asemenea există tragedii fără caractere(Aristotel).Concepţia
personajului esenţial şi indispensabil este de origine histrionăcă, nu estetică. ‚‚Dac în prima fază a istoriei
acţiunea dramatică ia naştere în cadrul relaţiilor dintre caractere, cu tendinţa interiorizării sale în conştiinţa lor,
în ultima ipostază dramatisul devine o confruntare abstractă de situaţii doar sugerată.’’ 20
3. Dramaticul nu este ondiţionat de existenţa dialogului între personaje.
Există spectacole teatrale ce nu implică nici un fel de dialog:Pamtomima, marioanetele, umbrele.

15
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 546
16
Histrionic,-ă, histrionici, -ce, adj. De histrion, referitor la histrion. ♦ Fig. Ipocrit, fals, șmecher. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. histrionique.
17
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 551
18
Cabotin, -ă, cabotini, -e, s. m. și f. 1. (în trecut, în Franța) Actor (sau actriță) ambulant(ă). 2. Actor (sau actriță) mediocru(ă) care urmărește obținerea de efecte
teatrale cu mijloace facile, de prost gust; p. ext. persoană care urmărește să obțină succese ușoare prin mijloace ieftine. – Din fr. cabotin.Cabotinism, s. n. atitudine,
gest, apucătură de cabotin;
19
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 552
20
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 555
Conflictul depăşeşte dramatismul oricărei literaturi.Schema oricărui conflict dramatic presupune existenţa ‚‚a două sau
mai multe forţe opuse unui sistem de acţiuni ş reacţiuni.’’ 21Existanţa unui obstacol, o barieră, o rezistenţă oaecare sunt
necesare î creearea unui conflict veridic.Rezultatul acestor acţuni este ciocnirea, şocul, urmat de criză sau
dezechilibru, toate acestea ducând spre o soluţie.
Tipologia conflictului dramatic decurge din gradaţia şi localizarea sa.orice conflict dramatic posibil se poate numi
situaţie dramatică.Există două tipuri de conflicte: exterioare(orice conflict tradus în acte exterioare, generând acţiuni,
evenimente istorice) şi conflicte interioare(conflicte fundamental umane, universale).
Tehnici dramatici şi consecinţe:
1. Acceptarea lucidă a convenţiei
Întregul efect dramatic este pregătit începând cu afişul şi până la sfârşitul spectacolului.Pirandello susţine
cădrama se face sub ochii spectatorilor.
2. Creaţia dramatică este produsul unei obiectivităţi şi autoreflectări care lasă în urmă transpunerea în personaje.
3. Condiţia esnşială a acţiunii este surpriza.
Prin surpriză înţelegând: sccesiunea imprevizibilă de evenimente.aceasta face piesa atractivă, ineresantă,
originală.
Criza teatrului.
Nu poate fi confundată cu criza dramei sau a dramaticului.
‚‚ Teatrul cunoaşte perioade de criză ori de câte ori sunt aduse în discuţie, criticate, negate, etc. Convenţiile şi tehnicile
sale tradiţionale, sau când pur şi simplu teatralitatea ajunge să sufoce, să exaspereze, prin artificialităţile şi cabotismele
sale.’’22 Uopia ar fi în momentul în care nu ar mai exista conflicte în lumea teatrului.

21
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 556
22
Marino Adrian, Dicţionar de idei literare,Bucureşti, 1973, p. 562
 Bibliografie

1. Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere şi comentarii de D. M. Pippidi.Ediţia

a III-a, îngrijită de Stella Petecel, Editura IRI, Bucureşti, 1998 ;
2. Drîmba Ovidiu, Istoria teatrului universal, ediţie definitivă, Editura Vestala, Bucureşti, 2008, p.11-
290;
3. Marino Adrian, Dicţionar de idei literare, volumul I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 p.525-562;
4. www.dexonline.ro
Drama, text dramatic, gen dramatic

Referat pentru cursul de Teatrologie, anul I,

Profesor: Adriana Bârză

Facultatea de litere şi arte

Universitatea Lucian Blaga Sibiu

Student: Marin Liviana Mateea