RABINDRANATH TAGORE - POEME

Grădinarul dragostei

Slujitorul: Regina mea, îndură-te de slujitorul tău!

Regina: De-acum sfârşită-i întrunirea

şi slujitorii-mi sunt plecaţi.
De ce vii tu la-ntârziată oră?

Slujitorul: Când ai sfârşit cu ceilalţi,

începe ora mea.
Cu ce să te slujească
cel de pe urmă slujitor?

Regina: Ce poţi nădăjdui? E prea târziu.

Slujitorul: Numeşte-mă grădinarul

grădinii tale de flori!

Regina: Ce nerozie-i asta?

Slujitorul: Mă lepăd de-orice altă-ndatorire.

Zvârli-voi lancea, sabia în colb.
Nu-mi voi da solii la curţi îndepărtate,
şi nici poruncide-a cuceri noi ţări.
Numeşte-mă grădinarul
grădinii tale de flori!

Regina: Care-ţi vor fi îndatoririle?

Slujitorul: Sluji-voi zilelor tale de tihnă.

Împrospăta-voi firele de iarbă
de pe poteca unde treci în zori
 şi unde tălpile-ţi vor fi îmbrăţişate
de flori nerăbdătoare de-a muri
şi-a miresma subt paşii tăi.
Eu te voi legăna-ntr-un leagăn
Prins între crengi de saptaparna,
în timp ce Craiul Nou al înserării
se va trudi cu buze de lumină
s-atingă, printre frunze, rochia ta.
Voi umple lampa cu ulei înmiresmat
să ardă lângă patul tău,
şi scăunelul scund de subt picioare
l-oi zugrăvi-n desene minunate
cu pastă de santal şi de şofran.

Regina: Şi ce-ai dori tu drept răsplată?

Slujitorul: Să mi se-ngăduie să ţin in palme

micii tăi pumni – boboci de lotuşi –
şi să petrec ghirlănzi de flori
jur-împrejurul braţelor tale,
şi tălpile să ţi le-mpurpur
cu mustul din petale de ashoka,
şi-un fir de colb rămas acolo
să-l iau pe buze într-un sărut.

Regina: Ţi se-mplineşte ruga, slujitor al meu.

Vei fi de-acum grădinarul
grădinii mele de flori.
Ah, poete, seara se-apropie…

“Ah, poete, seara se-apropie şi părul tău încărunţeşte.

Auzi tu, în singurătatea gândirii tale,
mesajul veşniciei…?”
“E seară – zise poetul – iar eu ascult îndelung:
poate că, din sat, cineva m-o chema,
oricât ar fi de târziu.
Pândesc dacă tinere inimi rătăcite
se-ntâlnesc din nou împreună,
şi dacă două perechi de ochi dornici
cerşesc un cântec să le-ntrerupă tăcerea
şi să vorbească în locul lor.
Cine le va ţese cântecele lor înfocate,
dacă eu stau pe ţărmul vieţii
şi contemplu moartea şi ce va fi după …?

Steaua timpurie a înserării piere.

Licărul unui rug mortuar moare lin lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în haită din ograda casei pustii,
sub ochii Lunii istovite.
Dacă vreun călător, lăsând în urmă casa,
vine aici să privească noaptea,
şi-aplecându-şi urechea
ascultă murmurul întunericului –
cine-i va şopti misterele vieţii-n auz,
dacă eu, zăvorându-mi uşile, voi încerca
să mă scutur de laţurile ţărânii? …

Nu-i nimic dacă părul îmi încărunţeşte.

Sunt pururi atât de tânăr şi atât de bătrân,
cât cel mai tânăr şi cel mai bătrân din sat.
Unii au pe buze zâmbete simple şi dulci,
iar unii au o licărire hoţească-n priviri.
Unii au lacrimi ce scapără-n lumina zilei,
iar altii – lacrimi tăinuite-n mâhnire.
Toţi şi toate au nevoie de mine –
n-am vreme să cuget la ce va urma după viaţă.
De-o vârstă sunt cu fiecare – ce dacă părul meu încărunţeşte? …”

Dimineaţa mi-am zvârlit mreaja …

Dimineaţa mi-am zvârlit mreaja in mare.

Din străfunduri întunecate am scos
lucruri stranii la-nfăţişare,
şi fiecare – ciudat de frumos:
unele străluceau ca zâmbetele,
unele scânteiau ca lacrimile,
iar altele se îmbujorau ca obrajii unei mirese.
Când cu povara zilei în spate
m-am întors acasă,
iubirea mea lenevind în grădină, agale,
smulgea dintr-o floare – petale.
Cumpătul, pentr-o clipă, mi l-am pierdut,
şi-apoi, la picioarele dragii am pus
tot ce scosesem din mare,
rămânând tăcut.
Ea, privindu-le, a spus:
“Ce ciudăţenii sunt astea?
Nu cred că sunt de vreun folos …”
Fruntea mi-am plecat de ruşine, ros
de un cuget amar:
(“N-am sângerat pentru-acestea,
nu le-am târguit din bazar:
nevrednice-s să i le-aduc în dar …”)
Apoi toată noaptea le-am zvârlit, arar,
una câte una, pe-ale uliţei praguri.
Dimineaţa au venit călători; le-au cules
şi le-au dus departe,-n străine meleaguri.

Vai mie, pentru ce mi-i casa

Vai mie, pentru ce mi-i casa

clădită-n drumul satului spre târg?
Îşi ancorează navele-ncărcate subt pomii mei.
Vin, pleacă, hoinăresc după bunul lor plac.
Stau şi-i privesc, şi vremea mi se iroseşte.
Dar să-i alung nu pot. Şi astfel zilele-mi trec.

Noaptea şi ziua paşii le răsună-n uşa mea.

Zadarnic strig: “Nu vă cunosc!”
Pe unii îi cunosc degetele mele,
pe alţii – nările mele;
sângele vinelor pare că-i recunoaşte,
pe multi îi ştiu din visurile mele.
Dar să-i alung nu pot. Îi chem şi zic:
“Veniţi în casa mea, oricare vreţi! Da, veniţi!”

Dimineaţa colpotul sună în templu.

Ei vin cu coşniţele-n mâini.
Tălpile le sunt trandafirii-roşietice.
Lumina zorilor le-mpurpură chipurile.
Dar să-i alung nu pot. Îi chem zicând:
“Veniţi în grădina mea şi cuelegeţi flori!
Veniţi pe-aici!”

La amiază gongul sună din poarta palatului.

Nu ştiu de ce îşi lasă lucrul toţi
şi zăbovesc sub gardul meu.
Florile-n păr le sunt palide şi ofilite;
sunetele lâncezesc in flautele lor.
Dar să-i alung nu pot. Îi chem şoptind:
“Umbra-i răcoroasă subt pomii mei!
Veniţi, prieteni!”

Noaptea greierii ţârâie-n păduri.

Cine păşeşte-ncet spre uşa mea şi bate lin?
Abia-i desluşesc chipul, nu scoate nicio şoaptă,
şi liniştea cerului e pretutindeni.
Tăcutul oaspe să-l alung nu pot.
Îi privesc faţa prin întuneric
şi ceasuri de visare trec unul după altul.
Sunt neliniştit, setos de lucruri …

Sunt neliniştit, setos de lucruri depărtate.

Îmi zboară sufletul în dorul de-a atinge
umbrita mantie-a nemărginirii.
O, Depărtare, de dincolo de hău,
oh, sfâşietoare-i chemarea flautului tău!
Eu uit, de-a pururi uit că n-am aripi să zbor,
că sunt inlânţuit aici, de lut, pentru totdeauna.

Sunt nerăbdător şi treaz,

sunt un străin într-o străină ţară.
Răsuflul tău m-ajunge
şoptindu-mi o speranţă nesperată.
Graiul tău e cunoscut inimii mele
cum este propriu-i grai.
O, tu cel prea Departe să te caut prin hău,
oh, sfâşietoare-i chemarea flautului tău!
Eu uit, de-a pururi uit că nu ştiu calea,
că n-am un telegar întraripat.
Sunt neştiutor, hoinar în propria-mi inimă.
În negura-nsorită a orelor de lâncezire,
ce vastă vedenie ţi se-ntruchipează în albastrul cer!
O, tu Sfârşit-Îndepărtat din hău,
oh, sfâşietoare-i chemarea flautului tău!
Eu uit, de-a pururi uit că pretutindeni am zăbrele
în casa-n care singur vieţuiesc.
Pasărea liberă şi pasărea din colivie

Pasărea domesticită şedea într-o colivie,

pasărea slobodă-n pădure, zglobie.
Laolaltă se-ntâlniră-ntr-un loc,
după cum soarta hotărâse, la soroc.
Pasărea liberă ciripea uşure:
“O, dragostea mea, hai să zburăm în pădure!”
Pasărea din colivie şoptea: “Lasă-ţi păduri şi poiene
şi vino să stăm în colivie, pene lângă pene!”
Pasărea slobodă: “Vai, pe după zăbrele,
unde-or avea loc să se-ntindă
aripile tale de aripile mele?”
“Vai! striga pasărea din colivie,
unde-aş putea să m-aşez în tărie?”

Pasărea liberă triluia: “Scumpa mea,

triluie cântecele pădurii, triluie-le aşa!”
Pasărea din colivie: “Aşază-te lângă mine, ce-aştepţi?
Am să te-nvăţ cuvintele celor înţelepţi!”
Pasărea din pădure: “Nu, ah! nu! Nicicând
nu poţi deprinde pe-un altul să cânte-un cânt!”
“Vai mie! suspina pasărea din colivie,
trilurile pădurii guşa mea nu le ştie!”

Dragostea lor aprinsă mai aprins se-nfiripă,

dar nicicând n-or zbura ele, aripă lângă aripă.
Printre drugii de sârmă se sorbeau din privire
şi-n zadar işi triluiau de iubire.
Triluiră păsările şi din aripi bătură, din pleoape:
“Vino, iubirea mea, vino, vino, cât mai aproape!”
Pasărea slobodă ţipa: “Nu pot, iubito, mă tem
de uşile-nchise, de-al capcanei blestem!”
Pasărea întemniţată se tânguia aparte:
“Vai! aripile mele sunt vlăguite şi moarte!”
Când lampa mi s-a stins…

Când lampa mi s-a stins lângă pat,

m-am trezit cu păsările-n zori.
Am stat la fereastra deschisă
c-o proaspătă cunună-n părul desfăcut.
Tânărul călător venea pe drum
în ceaţa trandafirie-a dimineţii.
Un şirag de perle i-atârna la gât,
şi razele soarelui îi cădeau pe coroană.
Se opri naintea uşii mele şi mă întrebă
strigând nerăbdător: “Unde este ea?”
Spre ruşinea mea nu i-am putut răspunde:
“Ea sunt eu, tinere călător, ea sunt eu!”

Era-n amurg şi lampa neaprinsă.

Pierdută-n gânduri îmi împleteam cozile.
Tânărul călător veni în carul său,
sub nimbul asfinţitului de soare.
Caii spumegau în zăbale
şi veşmintele-i erau pline de colb.
Coborî la uşa mea şi mă-ntrebă cu glasul stins:
“Unde este ea?”
Spre ruşinea mea nu i-am putut răspunde:
“Ea sunt eu, călător trudit, ea sunt eu!”

Noapte de aprilie. Lampa-i aprinsă-n odaie.

Boarea sudului adie molcomă.
Papagalul gălăgios doarme-n colivie.
Cămaşa mea-i de culoarea gâtului de păun,
iar mantia mi-i verde ca iarba tânără.
Stau pe podea privind prin fereastră uliţa pustie.
În noaptea-ntunecată-ngân:
“Ea sunt eu, călător deznădăjduit, ea sunt eu!”
Când singură alerg în noapte

Când singură alerg în noapte,

unde m-aşteaptă iubitul,
păsărelele nu triluie,
vântul nu mişcă, şi pe laturile uliţii
casele-s tăcute.
Brăţările lovite în clinchet dau glas
mai tare, cu fiece pas,
şi-mi vine
să mor de ruşine.
Când m-aşez în cerdac
şi-ascult să-i desluşesc paşii,
în arbori, şi frunzele tac,
iar luciul râului e liniştit,
ca spade pe genunchii unui paznic adormit.
E însăşi inima mea ce bate sălbatic –
cum să-i încetin bătăile …?
Când dragul meu vine,
şi şade alături de mine,
când trupul în tremur îmi geme
şi-mi cad ruşinatele gene,
noaptea se-ntunecă, şi vântul îmi suflă în lampă,
iar norii-şi trag vălul pe stele…
E doar rubinul broşei mele
ce scapără-ntre sâni şi dă lumină.
Cum să-i ascund fulgerările? …

Lasă-ţi lucrul, mireasă!

Lasă-ţi lucrul, mireasă!

Ascultă, oaspele-a venit!
N-auzi cum scutură lin lanţul
ce-ţi ferecă uşa?
Vezi brăţările să nu-ţi clinchete prea tare,
şi pasul să nu fie prea pripit
să-l întâmpine.
Lasă-ţi lucrul, mireasă, oaspele-a venit seara!
Nu, nu e vântul ursuz, mireasă, nu te-nfricoşa!
E lună plină într-o noapte de aprilie;
umbrele sunt palide-n ogradă;
cerul deasupra capului e luminat.
Trage-ţi vălul peste faţă, dacă trebuie,
şi adu-ţi lampa-n uşă, dacă ţi-e teamă.
Nu, nu e vântul ursuz, mireasă, nu te-nfricoşa!
Nu vorbi cu el, dacă ţi-e ruşine;
stai deoparte lângă uşă,
cân îl întâmpini.
Dacă-ţi va pune vreo-ntrebare,
şi dacă doreşti, poţi să-ţi pleci
ochii-n tăcere.
Nu-ţi lăsa brăţările să clinchete,
când cu lampa-n mână
îl vei conduce-n casă.
Nu vorbi cu el, dacă ţi-e ruşine.
Nu ţi-ai sfârşit lucrul, mireasă?
Ascultă, oaspele-a venit!
N-ai aprins lampa în staul?
Nu ţ casă.
Nu vorbi cu el, dacă ţi-e ruşine.
Nu ţi-ai sfârşit lucrul, mireasă?
Ascultă, oaspele-a venit!
N-ai aprins lampa în staul?
Nu ţi-ai pregătit coşniţa cu prinosuri
pentru slujba de seară?
Nu ţi-ai zugrăvit punctul roşu-al norocului
drept sub cărarea părului,
şi nu ţi-ai pus veşmintele de noapte?
O, mireasă, n-ai auzit că oaspele-a venit?
Lasă-ţi lucrul s-aştepte!
Vino aşa cum eşti…

Vino aşa cum eşti – nu zăbovi împodobindu-te !

Dacă pletele ţi-s răvăşite,
dacă pieptănătura părului nu-i în cărare dreaptă,
dacă panglicile pieptarului nu-s strâns legate,
nu le purta de grijă –
vino aşa cum eşti – nu zăbovi împodobindu-te !

Vino cu paşi repezi peste ierburi !

Dacă picioarele ţi se împletesc de rouă,
dacă la glezne clinchetele clopoţeilor se sting,
dacă mărgăritarele ţi se deşiră la gât –
nu te mâhni !
Vino cu paşi repezi peste ierburi !

Vezi norii-nvăluind tot cerul ?...

Cocorii zboară-n stol din cellalt mal al râului
şî line adieri de vânt zoresc peste pustiuri.
Cu botu-ntins aleargă vitele în sat spre grajduri.
Vezi norii-nvăluind tot cerul ?...

Zadarnic lampa-mpodobirii ţi-o aprinzi,

abia de licăre şi piere-n vânt.
Cine-ar putea să ştie dacă genele tale
n-au fost atinse de funingine ?...
Ţi-s ochii mai întunecaţi decât norii de ploaie.
Zadarnic lampa-mpodobirii ţi-o aprinzi –
se stinge pururi …

Vino aşa cum eşti - nu zăbovi împodobindu-te !

Dacă din flori cununa nu ţi-i împletită,
cui îi pasă?
Dacă brăţara încă nu ţi-i încheiată,
aşa o lasă !
Cerul se-ntunecă de nori. E târziu.
Vino aşa cum eşti – nu zăbovi împodobindu-te !...
Dacă vrei să nu-ţi pierzi vremea

Dacă vrei să nu-ţi pierzi vremea

şi să-ţi umpli iulciorul,
vino, o, vino la malul lacului meu !
Apa se va lipi de picioarele tale
şi-ţi va clipoci tainele ei.
Umbra ploii se târăşte peste nisipuri
ş norii atârnă deasupra
coroanelor albastre ale copacilor,
asemeni părului tău greu
deasupra sprâncenelor.
Cunosc prea bine ritmul paşilor tăi –
îmi răsună în inimă.
Vino, o, vino la malul lacului meu,
dacă trebuie să-ţi umpli ulciorul !
Dacă vrei să-ţi pierzi vremea,
să uiţi de tine, şi să-ţi laşi ulciorul
să plutească pe apă,
vino, o, vino la malul lacului meu !
Colina-i verde de iarbă şi florile-s nenumărate.
Gândurile din ochii tăi întunecaţi
ţi se vor răzleţi asemeni păsărilor
zburând din cuiburile lor.
Vălul îţi va cădea la picioare .
Vino, o, vino la malul lacului meu,
dacă vrei să te pierzi în uitare !
Dacă vrei să-ţi laşi joaca deoparte
şi vrei să te scufunzi în apă,
vino, o, vino la malul lacului meu !
Lasă-ţi mantia albastră vălurită pe mal ;
apa albastră te va învălui şi ascunde.
Valurile se vor ridica în vârful picioarelor
să-ţi sărute grumazul
şi să-ţi şoptească-n ureche.
Vino, o, vino la malul lacului meu ,
dacă vrei să te scufunzi în apă !
Dacă trebuie să-ţi pierzi minţile
şi să te-azvârli-n moarte,
vino, o, vino la malul lacului meu !
E rece şi-adânc fără măsură.
Întunecat precum e somnul fără vise.
Acolo-n adâncimea lui
şi nopţile ş zilele-s totuna,
iarcântecele sunt tăcere.
Vino, o, vino la malul lacului meu,
dacă vrei să te-azvârli în moarte !

Nu ţi-am cerut nimic

Nu ţi-am cerut nimic.

Pândeam din marginea pădurii
de după un copac.
O moleşeală încă stăruia pe ochii zorilor,
şi roua-n aer.
Mireasma leneşă de iarbă umedă
plutea în străvezia pâclă
deasupra pământului.
Tu mulgeai vaca subt baniyan
cu mâinile tale gingaşe
şi fragede ca untul.
Stam neclintit după copac.

N-am scos niciun cuvânt.

Era o nevăzută pasăre care cânta
într-un tufiş.
Manghierul îşi scutura florile pe drumul satului,
iar albinele veneau zumzăind
una câte una.
Pe latura bazinului era deschisă
poarta templului lui Shiva,
iar credincioşii-şi începuseră litania.
În poală cu ciubărul mulgeai vaca.
Pândeam cu oala-n mână, goală.

Nu m-am apropiat de tine.

Văzduhul s-a trezit
la sunetele gongului din templu.
Colbul s-a-nvolburat pe drum
de sub copitele vitelor mânate.
Cu ulcioarele clipocind pe şolduri
femeile veneau de la apă.
Brăţările tale sunau şi spuma laptelui
dădea peste gura ciubărului.
Dimineaţa pe nesimţite trecea,
iar eu nu m-am apropiat de tine.

Nori de lebede (LEBĂDA)

Bucla unduită a râului Jhilam

strălucind în lumina amurgului
se-ntunecă o daă cu-nserarea,
asemeni iataganului vârât în teacă.
După fluxul luminii, refluxul întunericului
se revarsă cu plutitorii lotuşi-aştri
pe ape-ntunecate.
La poala colinelor nopţii
rânduri de pini deodarfreamătă sub Himalaia :
parcă întreaga natură se străduie
să glăsuiască-n vis,
dar nu rosteşte limpede,
astfel marea de sunete fără de glas
geme prelung din umbră !

Deoodată-am auzit la ceasu-acesta

în cerul serii, prin vasta lui genune,
şi tunetul şi fulgerul fâlfâitului repede
vâslind aerian din zare-n zare :
nori de Lebede!
- Aripile voastre-ameţite de duhul
furtunii potopesc, aş zice, văzduhul
cu foşnetul râsului lor hohotitor şi sălbatic
stârnind talazuri de uimire-n
Oceanul Aerului !

Freamătul aripilor voastre!

Asemeni foşnetului întrupat
al cereştilor nimfe albastre
rupe jurământul cel mare-al tăcerii sihastre;
o zbatere trece şi străpunge trupul colinelor
strânse-n cingătoarea-ntunericului,
şi trunchiurile pădurii de deodari tremură.

Pare că mesajul aripilor înfiripă

doar pentru o clipă
o sete nebună de mişcare
în pieptul munţilor cei neclintiţi.
Colinele se schimbă-n nori plutind aiurea,
şi rândurile arborilor îşi rup odgoanele
ce-i leagă de pământ,
şi se pierd în căutarea lor
în marginile cerurilor,
ascultându-şi aripile
şi urmându-le linia fâlfâirii.
Se naşte un avânt al unui dor năprasnic
dus pân’la moarte
spre dincolo!
Hoinare aripi,
prin voi suflarea Universului împarte
ţipătul lui pretutindeni:
“Nu aici!
Nici aici!
Acolo, mai departe !”
O, nori de Lebede, voi astă-seară
mi-aţi ridicat doar mie
greoaia mantie-a tăcerii,
şia-m auzit până-n adânca adâncime fără glas
de pe pământ, din apă, şi din aer,
de pretutindeni am auzit aceeaşi zbatere de aripi răzvrătite –
şi ierburi, şi plante bătând din aripi
în cerul lor de lut,
şi milioane de seminţe deschizând dedesubt
aripile lor de lebădă !
Văd astăzi cum aceste coline şi păduri
pornesc în migraţie, pe aprige, libere aripi,
din ţărm în ţărm, din neştiut în neştiut !
Şi beznele tremură , ţipând
în zvârcolire spre lumină
pe aripile zvâcninde ale stelelor-lebezi !

Aud necontenit chemările omului,

răspândite pe căile nevăzute
din trecutul amestecat cu viitorul nenăscut.
De-asemeni aud în inima mea zburând
în stol cu-ntraripaţii ei tovarăşi,
mi-aud acest suflet, această lebădă fără adăpost
ce zi şi noapte, prin lumină şi întuneric,
dintr-un tărâm cunoscut
spre celălalt tărâm necunoscut – vâsleşte !
Tot golul e umplut de Cosmosul întraripat
şi unicul lui cântec fără moarte :
“Nu aici!
Nici aici!
Spre alte lumi!
Şi mai departe !”
Păsării i-ai dăruit cântecul (LEBĂDA)

Păsării i-ai dăruit cântecul,

şi ea îşi cântă cântecul,
şi nu-ţi poate dărui mai mult.
Mie mi-ai dăruit glasul,
şi eu îti dărui mai mult :
îmi făuresc cântecele.

Vântul l-ai făcut liber

în aşa fel că slujitorul acesta al tău
să fie prin firea lui fără lanţuri,
iar mie mi-ai pus pe umeri
o mie de felurite poveri.
Cu ele mă târăsc obosind
pe un drum scofâlcit sau neted,
mă lepăd de fiecare mort,
Şi-ntr-o zi voi păşi la picioarele tale,
cu braţele libere, liber să te slujesc singur !
Şi-astfel îmi tocesc toate lanţurile
să-mi recapăt libertatea.

Nu i-ai dat decât zâmbete

chipului de Luna-plină,
şi ea revarsă dulcile-i visări,
şi Pământul se scaldă-n nectaru-i ceresc.
Dar mie mi-acoperi fruntea arzând –
cu colbul suferinţei.
Mi-o spăl şi mi-o neprihănesc în lacrimi,
şi-orice mâhnire mi-o preschimb in bucurie
şi ţi-o aduc în dar ţie
după sfârşitul zilei, în noaptea contopirii.

Tu ai făcut numai atât :

ai zămislit această lume pământească
din întuneric şi lumină,
şi-n miezul ei mi-ai aşezat
mâinile goale,
şi râzi din spatele perdelei vidului,
fiindcă mi-ai dat o mare-ndatorire :
din tină – cerul să ţi-l zămislesc !

Tuturor le-ai dăruit, şi le-ai tot dăruit,

doar de la mine tot ceri, tot cerşeşti !
Când te pogori din tronu-tot ceri, tot cerşeşti !
Când te pogori din tronul tău înalt,
tot ceea ce dărui prin iubire
aduni în propria-ţi inimă tot;
câteva daruri pe care le-ai împărţit
măinilor mele mici,
tu le primeşti din nou în mâna ta
sporite şi preschimbate.

Cerul dimineţii… (LEBĂDA)

Cerul dimineţii umflat de lacrimile

boabelor de rouă,
pinii din ţărm plesnind de sevă şi lumină
îmi copleşesc de-a binelea inima !
Astfel presimt acest Univers
plutind ca un lotus fericit
în sufletul tău, lac fără fund ;
astfel presimt
că sunt cuvântul cuvântului tău,
că sunt cântecul cântecului tău,
că sunt viaţa vietii tale,
că sunt lumina-atotcuceritoare
ţâşnind din bobocul beznelor !
Fugara (FUGARA)

Lugubru mi te-ai năpustit în gol,

tu Veşnică Fugară,-a cărei goană fără trup
învârtejeşte-n freamât pete de lumină.

Ţi-e inima pierdută-n inima Iubitului

care te cheamă peste nemărginita-i singurătate ?...
Din pricina zoritei şi îndureratei fugi
se frâng pe umeri pletele-ncâlcite
în răzvrătire furtunatecă,
şi-n drumul tău, căzând de-a rostogolul,
pierzi perle de jăratic, ca dintr-o salbă ruptă? …

Cu paşii tăi uşori săruţi argila-acestei lumi

şi-o îndulceşti, şi mături de sub tălpi pustiul ;
în mijlocul furtunii dănţui
şi-ţi scuturi sfânta ploaie-a morţii
asupra vieţii,-mprospătându-i mugurii.
O, dacă, obosită, doar o clipă te-ai opri –
întrgul Univers s-ar îmbulzi într-o grămadă,
şi, colpeşit, şi-ar poticni desăvârşirea,
şi chiar şi-un firicel din pulberea ţărânei –
văzduhul l-ar străpunge dintr-o parte-n alta,
mânat la infinit de-o apăsare fără seamăn.
Grăbite-mi sunt şi gândurile
de ritmul nevăzutelor picioare,
în jurul cărora se clatină
scânteietoare brăţări de lumină.
Ele-mi clinchetă-n bătăile inimii,
şi-adânc în sânge îmi aleargă
psalmodierea-ncărunţitei mări.
Aud detunetul de valuri
rostogolindu-mi viaţa dintr-o lume-n altă lume,
şi dintr-un trup într-altul,
împrăştiind fiinţa mea
într-o pulverizare nesfârşită
de dăruiri în întristări şi-n cântece.

Marea-şi umflă pieptul, vântul suflă,

şi luntrea dănţuie ca prorpiile tale dorinţi,
inimă a mea !

Lasă mulţimea de pe ţărm,

şi-alunecă plutind peste genunea de-ntuneric
către lumina fără ţărmuri.

Vălul sfielii (FUGARA)

Tot ce-am avut îţi dăruii,

păstrând pentru mine
numai umilu-mi văl de sfială.
E atât de subţire urzeala-i,
că râzi pe-ascuns de el,
şi eu roşesc de ruşine.
Răsuflul primăverii când adie,
pe nesimţite îl înlătură,
iar tresăltarea inimii îl saltă,
cum valurile-şi saltă spuma.
Iubitul meu, nu fi mâhnit
dacă mă-nvălui în uşoara
ceaţă-a depărtării.
Această fragedă reţinere
nu-i numai sfiiciunea unei tinere,
ci e tulpina subţiratică
pe care floarea dăruririlor de sine
îşi pleacă fruntea către tine
în gingaşă reţinere.
PĂSĂRI RĂZLEŢE

50
Mintea ascuţită dar nu mare
de-orice punct se-agaţă-n disperare,
dar nu mişcă, biata, din picioare.