Subsecţiunea 4

Funcţionarea regimului comunităţii de bunuri

Paragraful 1: Consideraţii generale privind gestiunea bunurilor

comune. Gestiunea comună. Gestiunea paralelă

99. Noţiune. Una dintre cele mai importante probleme ale regimurilor
comunitare (cum este şi cel prevăzut de Codul familiei) o constituie cea legată
de gestiunea bunurilor comune.
La baza acestei gestiuni stă principiul egalităţii soţilor.
Se pune, însă, întrebarea care este cel mai adecvat mecanism de a pune în
aplicare acest principiu, astfel încât să se asigure, pe de o parte, dreptul fiecărui
soţ de a participa la gestiunea bunurilor comune, iar, pe de altă parte, să se
asigure şi fluenţa circuitului civil?
Din punct de vedere teoretic pot fi concepute două sisteme de gestiune a
bunurilor comune: gestiunea comună şi gestiunea paralelă.

100. Gestiunea comună (cogestiunea). În cadrul acestui sistem, toate

actele asupra bunurilor comune se săvârşesc de cei doi soţi împreună, fiind deci
necesar, întotdeauna, consimţământul ambilor. Acest sistem asigură coeziunea
patrimonială dintre soţi, pentru că, prin ipoteză, toate deciziile se iau în comun
de cei doi soţi. I s-ar putea reproşa faptul că nu răspunde suficient dinamicii
circuitului civil. Pentru a corecta acest neajuns, se poate recurge la mecanismul
mandatului tacit reciproc între soţi: deşi actul este încheiat doar de unul dintre
soţi, acesta acţionează atât în numele său, cât şi al celuilalt soţ, care devine
astfel parte în contract, fiind deci presupus şi consimţământul său. Mandatul
tacit, de regulă, corespunde realităţii, după cum sunt situaţii în care se
transformă în ficţiune. Se ajunge astfel să se prezume existenţa unui mandat în
cazuri în care, este evidentă lipsa lui de fundament real (în cazul separaţiei în
fapt a soţilor, în timpul procedurilor de divorţ sau în alte cazuri punctuale în care
unul dintre soţi s-a opus în fapt încheierii unui act de către celălalt soţ).

101. Gestiunea paralelă (concurentă). Aceasta presupune că fiecare soţ

are, în principiu, puterea de a gestiona singur comunitatea de bunuri, altfel spus
fiecare este în egală măsură „şef al comunităţii”. Egalitatea dintre soţi se
traduce, aşadar, într-o independenţă reciprocă a lor în ceea ce priveşte gestiunea
bunurilor comune. Fiecare soţ poate săvârşi acte asupra bunurilor comune în
virtutea propriei sale puteri conferite de lege, iar nu şi în calitate de
reprezentant al celuilalt soţ. Acest sistem elimină practic dificultăţile generate
de prezumţia de mandat tacit reciproc, dar prezintă riscul săvârşirii unor acte
dezordonate, contradictorii, deoarece fiecare soţ poate să acţioneze pe cont

1
propriu asupra bunurilor comune. Teoretic, nu este exclusă chiar şi ipoteza în
care fiecare soţ să încheie acte juridice singur asupra aceluiaşi bun comun.
Totuşi, din punct de vedere practic, s-a constat că acest risc este relativ scăzut în
legislaţiile care îl consacră, iar rezolvarea acestor eventuale cazuri nu implică
crearea unor noi mecanisme, fiind suficiente cele din dreptul comun: va avea
preferinţă terţul care a transcris primul dreptul său sau, după caz, cel care a
încheiat primul contractul (qui prior tempore potior iure), ori cel care a intrat
primul în posesia bunului. În schimb, gestiunea paralelă presupune că fiecare
soţ are puterea să acţioneze singur în interesul comunităţii şi, de aceea, instituie
principiul responsabilităţii fiecăruia dintre soţi pentru actele încheiate singur şi
prin care se prejudiciază interesele celuilalt soţ legate de comunitatea de
bunuri.

Mecanismul gestiunii paralele a fost introdus în Belgia în 1976 şi preluat apoi în

Franţa în cadrul reformei din 1985.

102. Corecţii. Este de remarcat însă faptul că nici unul dintre aceste
mecanisme nu poate fi generalizat în practică.
Astfel, gestiunea comună este temperată de o prezumţie de mandat tacit
reciproc între soţi, pentru a facilita încheierea anumitor acte juridice (de regulă
actele cu titlu oneros asupra bunurilor mobile comune), şi admite gestiunea
paralelă în ceea ce priveşte actele de conservare.
La fel, gestiunea paralelă nu poate fi generalizată, ci este necesară
temperarea iniţiativelor unuia dintre soţi în cazul actelor juridice grave pentru
comunitate, prin instituirea unei gestiuni comune asupra anumitor categorii de
bunuri sau acte.
Prin urmare, din combinarea acestor două tehnici juridice, pot rezulta
două sisteme:
a) regula să fie aceea a gestiunii comune, iar excepţia aceea a gestiunii
paralele;
b) regula să fie aceea a gestiunii paralele, iar excepţia aceea a gestiunii
comune.

Paragraful 2: Sistemul gestiunii bunurilor comune reglementat în

Codul familiei

103. Reglementare. Calificare. Potrivit art. 35 alin. 1 C. fam., soţii

administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.
În continuare, alin. 2 prevede “Oricare dintre soţi, exercitând sigur aceste
drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici
unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul
expres al celuilalt soţ.”

2
 Sistemul consacrat de art. 35 alin. 1 C. fam. – potrivit căruia soţii
administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune – este, în
principiu, un sistem al gestiunii comune,
Pentru a tempera efectele inhibitoare asupra circuitului civil ale unui atare
sistem, art. 35 alin. 2 C. fam. instituie prezumţia de mandat tacit reciproc între
soţi, precum şi două limite ale acesteia, şi anume în cazul actelor de dispoziţie
asupra imobilelor, precum şi în cazul actelor cu titlu gratuit între vii.
Prin excepţie, în cazul actelor de conservare se aplică mecanismul
gestiunii paralele, în sensul că aceste acte pot fi săvârşite de un singur soţ, fără
consimţământul celuilalt şi chiar dacă acesta din urmă s-ar opune, regulă
justificată de faptul că aceste acte profită întotdeauna comunităţii de bunuri.

104. Conţinutul principiului gestiunii comune. Legiuitorul a consacrat

aşa-numitul principiu al “gestiunii comune”, în concordanţă cu principiul
egalităţii în drepturi a soţilor.
Conţinutul acestui principiu este dat de următoarele reguli:

A. Soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune

cât timp durează căsătoria. Aceasta regulă prezintă câteva caracteristici
importante:

a) se aplică şi în cazul separaţiei în fapt a soţilor;

b) în cazul în care un soţ este dispărut în fapt sau declarat ca atare prin
hotărâre judecătorească, principiul gestiunii comune se aplică, dar soţul dispărut
îşi exercită drepturile prin curatorul său, numit potrivit art. 152 lit. e C. fam şi
art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 32/1954. Împreună, în sensul art. 35 alin. 1,
înseamnă, în cazul în care un soţ este dispărut, că actele de folosinţă,
administrare şi dispoziţie se fac de către celălalt soţ şi de curatorul soţului
dispărut;

c) în cazul în care unul dintre soţi este pus sub interdicţie, drepturile sale
cu privire la bunurile comune se exercită prin tutorele său. Împreună, în sensul
art. 35 alin. 1, înseamnă, în cazul în care un soţ este pus sub tutelă, că actele de
folosinţă, administrare şi dispoziţie se fac de către celălalt soţ împreună cu
tutorele soţului pus sub interdicţie.

Într-adevăr, spre deosebire de materia exercitării drepturilor părinteşti,

unde legiuitorul a prevăzut, în art. 98 C. fam., că acestea se exercită de un sigur
părinte când celălalt este pus sub interdicţie sau din orice împrejurare se află în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa, în materia comunităţii legale de bunuri nu
există un asemenea text, ceea ce înseamnă că, în asemenea situaţii drepturile

3
asupra bunurilor comune se vor exercita de către celălalt soţ, dar nu singur, ci
împreună cu tutorele sau curatorul soţului pus sub interdicţie sau dispărut.

B. Principiul gestiunii comune se aplică actelor de folosinţă,

administrare şi dispoziţie, cu excepţia actelor de conservare care pot fi făcute
de un singur soţ.

a) Prin acte de folosinţă se înţeleg atât actele care implică utilizarea

materială a bunurilor (usus), cât şi pe cele de însuşire a fructelor, adică folosinţa
propriu-zisă (fructus).

b) Actele de administrare, în sens larg, cuprind actele de administrare

propriu-zise (prin natura lor) şi actele de administrare prin scopul lor, privite din
punctul de vedere al patrimoniului în ansamblul său, acestea din urmă fiind, în
realitate, acte de dispoziţie, precum înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori
stricăciunii.

c) Actele de dispoziţie sunt cele de înstrăinare, cele privind gajarea

bunurilor, renunţarea la drepturile patrimoniale şi orice alte care depăşesc
dreptul de administra în sens larg.

Se remarcă faptul că principiul gestiunii comune nu se referă şi la actele

de conservare. Sunt acte de conservare actele necesare dobândirii sau păstrării
unui drept, ca de exemplu, înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară,
întreruperea unei prescripţii, notificarea unei cesiuni de creanţă, acţiunea
posesorie.
Întrucât actele de conservare profită întotdeauna comunităţii de bunuri şi
întrucât art. 35 alin. 1 nu se referă şi la acestea, rezultă că pot fi îneplinite de
oricare dintre soţi, singur, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ şi
chiar dacă celălalt soţ s-ar opune. Spunem, astfel, că actele de conservare sunt
supuse regulii “gestiunii paralele” consacrată şi de practica judecătorească.

105. Prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi. Teza I a alin. 2 al

art. 35 C. fam. reglementează prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi:
„Oricare dintre soţi, exercitând sigur aceste drepturi, este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ.”

105. 1. Raţiunea reglementării. Într-adevăr, regula potrivit căreia soţii

administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune poate stânjeni
circuitul civil dacă s-ar cere întotdeauna consimţământul expres al ambilor soţi.
De aceea, pentru a asigura fluiditatea circuitului civil şi pentru a ocroti
interesele terţilor de bună credinţă, s-a prevăzut că atunci când un soţ face singur

4
acte de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune este
considerat că are şi consimţământul celuilalt soţ.

105. 2. Înţelesul prezumţiei de mandat tacit reciproc între soţi. Legea

presupune că soţul care încheie singur un act de administrare, folosinţă sau
dispoziţie asupra unui bun comun, acţionează atât în nume propriu, cât şi ca
reprezentant, ca mandatar, al celuilalt soţ, astfel încât, în virtutea prezumţiei de
mandat tacit reciproc, deşi actul este încheiat doar de unul dintre soţi, se va
considera că ambii soţi sunt părţi în actul respectiv.
De aici rezultă următoarele consecinţe:
a) oricare dintre soţi care încheie actul singur îl reprezintă pe celălalt soţ
în temeiul unui mandat tacit. Deci dreptul de reprezentare reciprocă a soţilor nu
izvorăşte din lege, ci este convenţional. De aceea, în ceea ce priveşte mandatul
tacit, se vor aplica regulile dreptului comun din materia mandatului, prevăzute în
Codul civil, în măsura în care sunt compatibile cu dispoziţiile Codului familiei;
b) existenţa mandatului tacit reciproc nu trebuie dovedită, deoarece este
presupusă de legiuitor;
c) nu se confundă mandatul tacit reciproc între soţi – care este un act
juridic – cu prezumţia de mandat tacit reciproc – care este un mijloc de probă şi
dispensează pe soţul care a încheiat actul singur să facă dovada, potrivit
dreptului comun, că a încheiat actul în temeiul unui mandat tacit pe care îl are
din partea celuilalt soţ. De altfel, în aceasta constă şi specificitatea reglementării
faţă de dreptul comun: faptul că mandatul tacit reciproc dintre soţi –
coproprietari devălmaşi – nu trebuie dovedit, în timp ce – între coproprietarii pe
cote părţi – cel care invocă un asemenea mandat tacit trebuie să îl dovedească.

105. 3. Domeniul de aplicare a prezumţiei de mandat tacit reciproc.

Domeniul de aplicare trebuie determinat din două perspective: cea a raporturilor
dintre soţi şi cea a actelor pe care pot să le încheie soţii:

A. În primul rând, prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi se aplică

cât timp durează căsătoria, indiferent de raporturile dintre soţi, atât în cazul
separaţiei în fapt a soţilor, cât şi al dispariţiei sau al interdicţiei unuia dintre soţi.
După cum am afirmat, prezumţia ar urma să-şi găsească aplicarea şi în
timpul separaţiei în fapt a soţilor. Cu toate acestea, în practica judecătorească s-
a decis că, atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt, consimţământul celuilalt soţ
nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit. Practica porneşte, astfel, de la
realitatea că prezumţia de mandat tacit reciproc se întemeiază pe încrederea
reciprocă a soţilor, ceea ce presupune relaţii normale de familie. Or, când soţii
sunt despărţiţi în fapt, prezumţia de mandat tacit reciproc ar fi lipsită de acest
temei.
În cazul în care unul dintre soţi este dispărut sau pus sub interdicţie,
mandatul tacit reciproc între soţi operează între curatorul sau tutorele soţului

5
dispărut sau, după caz, pus sub interdicţie si celălalt soţ. Prin urmare, pot fi
întâlnite două situaţii:
a) curatorul sau tutorele soţului dispărut poate face singur acte de
administrare şi de folosinţă asupra bunurilor comune, fiind prezumat că are şi
consimţământului celuilalt soţ; actele de dispoziţie nu le va putea însă încheia
decât cu încuviinţarea prealabilă şi specială a autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2
şi 130 C. fam.), presupunându-se că are şi consimţământul tacit al celuilalt soţ;
b) soţul celui dispărut va putea face singur acte de administrare, folosinţă
şi dispoziţie, prezumându-se că are şi consimţământul tacit al curatorului sau
tutorelui soţului dispărut sau, după caz, pus sub interdicţie. Soţul celui dispărut
va putea face actele de dispoziţie fără a avea nevoie de încuviinţarea prealabilă a
autrităţii tutelare.

B. În al doilea rând, prezumţia de mandat tacit reciproc se aplică numai în

ceea ce priveşte actele de administrare, folosinţă şi dispoziţie, pe care soţii
trebuie să le îndeplinească împreună. Prin urmare, această prezumţie nu se
aplică actelor de conservare, pe care – astfel cum am arătat – un soţ le poate
face sigur, numai în nume propriu.

105. 4. Forţa prezumţiei de mandat tacit reciproc. Potrivit art. 1202

alin. 2 C. civ., nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale când
legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act sau nu dă dreptul de
a se reclama în justiţie. Pornind de la acest text, rezultă că prezumţia de mandat
tacit reciproc este o prezumţie relativă, pentru că, în temeiul ei legea nici nu
anulează un act, nici nu stinge dreptul de acţiune în justiţie.
Aceasta înseamnă că poate fi răsturnată prin dovada contrară, adică soţul
interesat poate să dovedească faptul că s-a opus la încheierea unui act juridic de
către celălalt soţ, opunere care – evident – contrazice ideea de mandat tacit.
Opunerea acestui soţ poate să fie formală adusă la cunoştinţa terţului sau
poate să rezulte din împrejurări de fapt neechivoce.
Desigur, opunerea celuilalt soţ nu trebuie să fie abuzivă, adică să
împiedice realizarea scopului comunităţii de bunuri.
De exemplu, în jurisprudenţă s-a decis că în cazul în care soţia şi copilul
au fost izgoniţi de către celălalt soţ, fără a li se asigura întreţinerea necesară,
vânzarea bunurilor mobile comune de către soţie răspundea unei stări de
necesitate, astfel încât aceste acte vor fi valabile, opunerea celuilalt soţ fiind în
mod vădit abuzivă.

Opunerea unuia dintre soţi echivalează practic cu o lipsă a

consimţământului acestui soţ la încheierea actului juridic de către celălalt soţ,
fiind, totodată, şi o limită de fapt a prezumţiei mandatului tacit reciproc.

6
 106. Limitele mandatului tacit reciproc. Conţinut. Mandatul tacit
reciproc nu există în anumite situaţii, care constituie limitele acestuia. Aplicarea
mandatului tacit reciproc este limitată sau îngrădită atunci când anumite acte
juridice nu se pot încheia decât cu consimţământul expres al ambilor soţi. În
astfel de situaţii, fiecare soţ trebuie să-şi exprime consimţământul, fie personal,
prin prezenţa la încheierea actului, fie printr-un mandat expres şi special, dat
pentru încheierea actului juridic respectiv.

106. 1. Clasificarea limitelor mandatului tacit reciproc. Criterii. Din

punctul de vedere al izvorului lor, limitele mandatului tacit reciproc se clasifică
în limite de fapt, convenţionale şi legale.
După modul în care sunt prevăzute de lege, limitele se clasifică în limite
exprese şi limite virtuale sau implicite, care nu sunt prevăzute de lege în mod
direct, dar rezultă din ansamblul prevederilor legale.

106. 2. Limite de fapt. În primul rând, astfel cum am arătat, mandatul

tacit reciproc poate fi limitat, în fapt, prin opunerea unuia dintre soţi la
încheierea unui act juridic de către celălalt soţ. Soţul care invocă această
opunere trebuie s-o dovedească, dovadă care se face, în principiu, cu orice
mijloc de probă. Această limită are ca premisă caracterul relativ al prezumţiei de
mandat tacit reciproc între soţi.

106. 3. Limite convenţionale. În al doilea rând, mandatul tacit reciproc

poate fi limitat prin convenţia soţilor. Astfel, este valabilă convenţia soţilor prin
care aceştia decid ca anumite acte cu privire la anumite bunuri să fie încheiate
numai cu consimţământul expres al ambilor soţi. Se observă că, printr-o
asemenea convenţie, soţii scot anumite acte juridice din câmpul de aplicare a
prezumţiei de mandat tacit reciproc. Precizăm însă că, pentru a fi valabilă, o
asemenea convenţie trebuie să fie concretă, respectiv să se refere la numite acte
juridice şi la anumite bunuri. Nu va fi însă valabilă o convenţie generală prin
care soţii să înlăture total aplicarea prezumţiei de mandat tacit reciproc, deoarece
ar intra sub incidenţa art. 30 alin. 2 C. fam., fiind o convenţie contrară regimului
comunităţii legale de bunuri.

106. 4. Limite legale. În al treilea rând, mandatul tacit reciproc nu se

aplică cu privire la anumite categorii de acte juridice şi cu privire la anumite
bunuri, fie pentru că legea o prevede în mod expres, fie pentru că o astfel de
soluţie – deşi neprevăzută expres ca atare – rezultă implicit din lege.
Acestea sunt limitele legale ale mandatului tacit reciproc, şi anume:
mandatul tacit reciproc nu se aplică în cazul actelor de dispoziţie cu privire la
bunurile imobile şi nici în cazul actelor cu titlu gratuit între vii.

7
 A. Actele de dispoziţie cu privire la bunurile imobile. În cazul acestora
funcţionează limita legală expresă, consacrată de art. 35 alin. 2 teza a II-a C.
fam., care prevede: „Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi
nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile
comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.”
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a acestei limite, se impun a fi făcute
următoarele precizări:
a) Din punctul de vedere al bunurilor, limita se aplică nu numai
terenurilor şi construcţiilor la care se referă textul menţionat, ci şi imobilelor
prin destinaţie (art. 467-469 C. civ.) şi imobilelor prin obiectul la care se aplică
(art. 471 C. civ.: uzufructul bunurilor imobile, servituţile şi acţiunile cu privire la
imobile, dar şi dreptul de superficie, pe care art. 471 C. civ. nu îl menţionează).
Art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam. nu se referă însă la bunurile mobile, indiferent
de valoarea lor.
b) Din punctul de vedere al actelor juridice, limita prevăzută de art. 35
alin. 2 teza a II-a C. fam. se aplică actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile,
care micşoarează comunitatea de bunuri, dată fiind gravitatea lor. Actele de
folosinţă şi de administrare asupra bunurilor imobile pot fi însă făcute de un
singur soţ, în temeiul mandatului tacit reciproc dintre soţi.
De exemplu, intră sub incidenţa acestui text şi nu pot fi făcute decât cu
consimţământul expres al ambilor soţi vânzarea sau schimbul având ca obiect un
teren sau o constucţie bun comun, grevarea unui teren bun comun cu o servitute
ori constituirea unei ipoteci asupra unui astfel de bun.
c) De asemenea, trebuie menţionat că art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam. se
referă numai la înstrăinarea prin acte între vii, iar nu şi la actele din cauză de
moarte.
d) În sfârşit, textul se referă numai la înstrăinarea bunurilor imobile, iar nu
şi la dobândirea de bunuri imobile. Deci, un soţ poate să cumpere un imobil, în
temeiul prezumţiei de mandat tacit reciproc, dar nu poate, ulterior, să vândă acel
imobil decât dacă are consimţământul expres al celuilalt soţ.
e) O analiză specială trebuie făcută cu privire la antecontractele de
vânzare a unor imobile bunuri comune. În cazul acestora, întrebarea care se pune
este dacă ele pot fi încheiate de către unul dintre soţi singur, potrivit regulii
mandatului tacit sau intră sub incidenţa limitei acestui mandat, prevăzută de art.
35 alin. 2 teza a II-a. Deşi controversată încă, soluţia care răspunde cel mai bine
protejării comunităţii de bunuri şi, implicit, a drepturilor soţilor, este aceea care
consideră că limita legală prevăzută de textul menţionat se aplică şi
antecontractelor de vânzare a imobilelor. O soluţie contrară ar duce la
posibilitatea ca ulterior să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic
de vânzare (în condiţiile art. 5 alin. 2 din Titlul X – „Circulaţia juridică a
terenurilor” – al Legii nr. 247/2005) numai în contradictoriu cu soţul parte în
antecontract, ceea ce ar fi inadmisibil.

8
 B. Actele cu titlu gratuit între vii. Aceasta este o limită legală virtuală a
mandatului tacit reciproc între soţi, în sensul că nu este expres prevăzută de lege,
dar rezultă din ansamblul reglementării regimului matrimonial şi din caracterul
grav ca şi din regimul special al acestor acte juridice.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a acestei limite a mandatului tacit
reciproc, trebuie făcute următoarele precizări:
a) din punctul de vedere al bunurilor, această limită se referă atât la
bunuri mobile, cât şi la bunuri imobile;
b) din punctul de vedere al actelor juridice, limita se referă numai la actele
cu titlu gratuit între vii, iar nu şi la cele pentru cauză de moarte. Este vorba deci
despre donaţiile şi despre actele de binefacere (actele dezinteresate) care au ca
obiect bunuri comune.
Prin excepţie, se consideră că darurile şi actele de binefacere obişnuite,
care se fac cu intenţia de a respecta unele obiceiuri din societate, pot fi încheiate
de un singur soţ cu consimţământul prezumat al celuilalt soţ.
Fundamentul acestei limite rezidă în caracterul imperativ al regimului
matrimonial actual, în cadrul căruia un soţ nu poate dona singur un bun comun,
deoarece aceasta ar fi o convenţie prin care s-ar micşora comunitatea de bunuri.
În plus, în cazul donaţiilor nu se justifică aplicarea prezumţiei mandatului
tacit reciproc, deoarece între interesul celuilalt soţ de a evita o pagubă (certat de
damno vitando) şi interesul terţului de a păstra un avantaj patrimonial gratuit
(certat de lucrum captando) trebuie ocrotite interesele soţilor.

107. Sancţiunea nerespectării limitelor mandatului tacit reciproc.

Legea nu prevede expres care este soarta actului încheiat de unul dintre soţi cu
încălcarea limitelor mandatului tacit reciproc, astfel încât sancţiunile vor fi
determinate pe baza regulilor din dreptul comun.

A. În primul rând, soţul care nu a consimţit la încheierea actului de către

celălalt soţ va putea invoca inopozabilitatea faţă de el a actului. De exemplu,
dacă bunul imobil înstrăinat de unul dintre soţi nu a fost predat, soţul care nu a
consimţit la încheierea actului se poate opune predării bunului, iar dacă terţul va
introduce o acţiune în revendicare, se va apăra invocând prin întâmpinare
caracterul de bun comun şi faptul că actul de înstrăinare, încheiat doar de către
celălalt soţ, nu îi este opozabil.

B. În al doilea rând, soţul care nu a consimţit poate introduce singur

acţiunea în revendicarea bunului comun, în calitate de proprietar devălmaş; într-
o asemenea împrejurare, nu s-ar putea opune soţului neparticipant la act
necesitatea ca şi celălalt soţ să fie parte, ca reclamant, în acţiunea în revendicare,
deoarece acesta nu ar avea niciodată interesul să participe la o astfel de acţiune –
întrucât el este cel care a înstrăinat bunul comun către terţul pârât –, iar o atare
cerinţă ar paraliza posibilitatea de acţiune a reclamantului şi ar da o primă de

9
încurajare soţului care a încheiat actul de înstrăinare cu încălcarea limitelor
mandatului tacit reciproc.

C. În al treilea rând, soţul care nu şi-a dat consimţământul are la îndemână

acţiunea în nulitate relativă a actului încheiat de către celălalt soţ. Acţiunea se
introduce împotriva soţului care a încheiat actul şi a terţului care a contractat cu
acest soţ. Caracteristicile acestei nulităţi sunt următoarele:
a) Este vorba de o nulitate relativă, iar nu de o nulitate absolută întemeiată
pe art. 30 alin. 2 C. fam. Într-adevăr, prin această sancţiune se ocrotesc
interesele soţului care nu şi-a dat expres consimţământul şi numai el şi
succesorii lui o pot invoca. De asemenea, acest soţ poate să confirme actul.
b) Deşi este vorba de o nulitate relativă, prin excepţie de la regimul de
drept comun al acţiunii în nulitate relativă – care poate fi introdusă numai de una
din părţile actului –, aceasta poate fi formulată de un terţ, respectiv de soţul
neparticipant la act.
c) Nulitatea actului este totală, deoarece nu se cunosc cotele-părţi ale
soţilor pentru a se putea considera că nulitatea loveşte actul doar în ceea ce
priveşte partea din bun ce se cuvine soţului care nu şi-a dat consimţământul.
d) Înstrăinarea nu devine valabilă după ce bunul respectiv este împărţit
între soţi, deoarece fiind vorba de o comunitate organizată, împărţirea bunurilor
comune produce doar efecte pentru viitor – când se realizează în timpul
căsătoriei – sau de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ – când se
realizează la desfacerea căsătoriei sau după desfacerea căsătoriei.
e) În ceea ce priveşte efectele nulităţii faţă de terţul contractant, acestea
sunt diferite, potrivit următoarelor distincţii:
(i) dacă unul dintre soţi a înstrăinat un bun mobil, printr-un act cu titlu
oneros (de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare), fără consimţământul
celuilalt soţ, cu încălcarea limitelor de fapt sau convenţionale, atunci terţul
dobânditor de bună-credinţă se poate apăra, invocând art. 1909 C. civ., şi poate
păstra bunul în calitate de dobânditor prin posesia de bună-credinţă (aşa-numita
„prescripţie instantanee”);
(ii) dacă unul dintre soţi a înstrăinat un imobil, printr-un act cu titlu
oneros, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, se consideră că efectele
nulităţii relative le suportă şi terţul dobânditor, deoarece această limită a
mandatului tacit reciproc este prevăzută expres de lege, iar terţul avea datoria să
depună diligenţele necesare şi să se intereseze dacă bunul este comun sau
propriu. Totuşi, se poate pune întrebarea dacă nu cumva există şi soluţia păstrării
bunului de către terţul dobânditor de bună-credinţă, dacă se dovedeşte că acesta
s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă (care nu se reduce la simpla bună-
credinţă) cu privire la natura bunului, potrivit adagiului error comunis facit ius;
(iii) dacă unul dintre soţi a înstrăinat un bun – mobil sau imobil –
printr-un act cu titlu gratuit, fără consimţământul celuilalt soţ, efectele nulităţii
le suportă şi terţul dobânditor, chiar dacă a fost de bună-credinţă, deoarece, în

10
acest caz, se acordă preferinţă comunităţii de bunuri faţă de principiul ocrotirii
bunei-credinţe (soţul neparticipant la act încearcă să evite o pagubă – certat de
damno vitando – în timp ce terţul încearcă să păstreze un beneficiu – certat de
lucrum captando);
(iv) neîndoielnic, terţul va pierde întotdeauna bunul, indiferent de natura
acestuia, într-o astfel de acţiune în anulare atunci când a fost de rea-credinţă,
adică a ştiut că bunul e comun şi, totuşi, a încheiat actul cu un singur soţ, cu
încălcarea limitelor mandatului tacit reciproc.

108. Exerciţiul acţiunilor cu privire la bunurile comune ale soţilor.

Regulile analizate mai sus, cu privire la modul în care pot săvârşite actele
juridice cu privire la bunurile comune ale soţilor, sunt în mod corespunzător
aplicabile şi acţiunilor civile prin intermediul cărora soţii îşi apără în justiţie
drepturile asupra bunurilor comune.
Şi în cazul acţiunilor civile trebuie făcută distincţia după cum au ca obiect
un bun mobil sau imobil, respectiv după cum acţiunea se califică – în funcţie de
gravitatea ei – ca un act de conservare, de administrare sau de dispoziţie.

108. 1. Acţiunea în revendicare. Analiza problemelor pe care le ridică

acţiunea în revendicare atunci când se referă la un bun comun trebuie făcută din
două perspective: după cum soţii sunt reclamanţi sau pârâţi în cadrul acestei
acţiuni.

A. Dacă soţii au pierdut posesia bunului comun şi sunt în situaţia de a

formula ei acţiunea în revendicare, trebuie lămurită problema naturii juridice,
chestiune discutată atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină.
S-a considerat, astfel, că acţiunea în revendicare este un act de conservare,
deoarece are ca scop păstrarea dreptului în patrimoniul reclamantului, de unde ar
rezulta că un soţ poate să introducă singur o asemenea acţiune, fără a avea
consimţământul celuilalt soţ.
S-a susţinut şi că acţiunea în revendicare este un act de administrare, de
unde concluzia că ar putea fi introdusă de unul dintre soţi în virtutea prezumţiei
de mandat tacit reciproc, indiferent că are ca obiect un bun mobil sau imobil.
În sfârşit, concepţia majoritară – urmată şi de practica judecătorească –
este în sensul că acţiunea în revendicare trebuie asimilată unui act de dispoziţie,
datorită consecinţelor grave pe care le poate produce: dacă procesul este rău
condus şi se acţiunea se respinge, practic se pierde însuşi dreptul de proprietate
şi – mai mult – ar urma ca soţii să piardă şi taxele judiciare de timbru achitate
către stat şi, totodată, să suporte şi cheltuielile de judecată, la care ar fi obligaţi
către cealaltă parte, potrivit art. 247 C. pr. civ.
În măsura în care acţiunea în revendicare este calificată ca un act de
dispoziţie, aceasta înseamnă că:

11
 a) dacă bunul revendicat este mobil, acţiunea poate fi introdusă de un
singur soţ, în numele său, dar şi al celuilalt soţ, deoarece se aplică mandatul tacit
reciproc între soţi (art. 35 alin. 2 teza I C. fam.);
b) dacă bunul revendicat este imobil, acţiunea trebuie introdusă de ambii
soţi, împreună, deoarece actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile pot fi
făcut numai cu consimţământul expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza a II-a
C. fam.). Dacă acţiunea este introdusă de un singur soţ, aceasta va fi respinsă
pentru lipsa calităţii sale procesuale active.

B. Dacă soţii sunt posesorii bunului revendicat de un terţ, atunci este

indicat ca ambii soţi să figureze în proces ca pârâţi, pentru ca hotărârea
judecătorească să le fie opozabilă amândurora şi, dacă este cazul, să poată fi
pusă în executare silită, fără a exista pericolul ca soţul care nu a fost chemat în
judecată să invoce inopozabilitatea faţă de el a hotărârii (res inter alios judicata
aliis neque nocere neque prodesse potest).

108. 2. Acţiunea în grăniţuire. În ceea ce priveşte acţiunea în grăniţuire,

trebuie să se analizeze dacă aceasta tinde doar la stabilirea hotarului, în
condiţiile art. 584 C. civ., sau dacă ea implică şi revendicarea unei suprafeţe de
teren de la limita dintre cele două proprietăţi. În această din urmă situaţie,
practic acţiunea în grăniţuire este „dublată” şi de o acţiune în revendicare, la
care trebuie să participe ambii soţi, conform celor arătate mai sus.

108. 3. Acţiunea de împărţeală. Deşi de lege lata împărţeala are caracter

declarativ, totuşi în practică s-a decis că la acţiunea în împărţeală a bunurilor
imobile – când soţii deţin împreună o cotă-parte, celelalte cote revenind altor
persoane –, trebuie să participe ambii soţii, deoarece partajul poate să aibă
consecinţe grave, asemănătoare unei înstrăinări, dacă bunul, nefiind comod
partajabil în natură nu va fi atribuit soţilor, ci altui coproprietar.

Paragraful 3: Gestiunea bunurilor proprii (Drepturile soţilor asupra

bunurilor proprii)

109. Exercitarea dreptului soţilor asupra bunurilor proprii prin acte

juridice. În principiu, dreptul soţilor asupra bunurilor proprii nu ridică probleme
practice deosebite.
Fiecare soţ exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor proprii, drepturile
de administrare, folosinţă şi dispoziţie; fiecare soţ poate să încheie diferite acte
juridice fie cu terţii, fie cu celălalt soţ, cu excepţia vânzării între soţi care este
interzisă, potrivit art. 1307 C. civ. Raporturile dintre soţi, precum şi cele dintre
fiecare soţ şi terţi cu privire la bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt guvernate de
dreptul comun. Un soţ poate da un mandat general celuilalt soţ pentru
administrarea bunurilor sale proprii, după cum, potrivit dreptului comun, poate

12
să-i dea un mandat special pentru înstrăinarea anumitor bunuri proprii. De
asemenea, între soţi, cu privire la bunurile lor proprii sunt aplicabile dispoziţiile
privind gestiunea de afaceri (art. 987-991 C. civ.).

110. Exerciţiul acţiunilor civile cu privire la bunurile proprii. În ceea

ce priveşte acţiunea în revendicarea bunurilor proprii, aceasta se exercită potrivit
dreptului comun. Astfel, în afară de acţiunile introduse împotriva terţilor, dacă
un soţ deţine fără temei bunuri proprii ale celuilalt soţ şi refuză să i le restituie,
este perfect posibilă şi admisibilă acţiunea în revendicare introdusă de soţul
proprietar împotriva soţului posesor, dar neproprietar. Mai mult, s-a decis în
jurisprudenţă că este admisibilă formularea unei ordonanţe preşedinţiale, când se
solicită restituirea unor bunuri de uz personal sau pentru exercitarea profesiei, în
condiţiile în care soţia a fost izgonită de acasă, iar soţul care se afla în posesia
acesor bunuri refuza să i le predea.

Subsecţiunea 5

Împărţeala (partajul) bunurilor comune în timpul căsătoriei

111. Precizări prealabile. Reglementare. Preocuparea legiuitorului

pentru protecţia comunităţii de bunuri a soţilor a determinat şi o viziune extrem
de restrictivă cu privire la posibilitatea soţilor de a pune capăt devălmăşiei dintre
ei în timpul căsătoriei, datorită faptului că o împărţeală1 a bunurilor comune
semnifică, de fapt, încetarea comunităţii, ceea ce era inadmisibil în concepţia
redactorilor Codului familiei.
Aşa fiind, în acest cod au fost prevăzute doar două situaţii în care
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei a fost socotită admisibilă: la
cererea soţilor, pentru motive temeinice şi la cererea creditorilor personali ai
unuia dintre soţi, care a urmărit bunurile personale ale acestuia, ce s-au
dovedit, însă, insuficiente pentru satisfacerea creanţei sale.
Prima ipoteză a fost reglementată în art. 36 alin. 2 C. fam.: „Pentru motive
temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot
împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel
împărţite devin bunuri proprii, Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor
dobândi ulterior, sunt bunuri comune.”
Cea de a doua face obiectul art. 33 alin. 2 C. fam. Astfel, după ce art. 33
alin. 1 prevede că „bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
unuia dintre soţi”, alin. 2 al aceluiaşi text dispune: „Cu toate acestea, după
urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere
1
Codul de procedură civilă foloseşte noţiunea de împărţeală: în Cartea VI, „Proceduri speciale”, Cap. VII1
poartă titlul „Procedura împărţelii judiciare” (subl. ns.).

13
împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea
creanţei sale.”
După cum rezultă din cele două texte şi după cum vom arăta în continuare,
ambele aceste cazuri de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei sunt
ipoteze admise de legiuitor în mod excepţional, nefiind permisă extinderea lor şi
la alte situaţii. Cu toate acestea, jurisprudenţa şi doctrina au extins această
posibilitate şi în alte cazuri, socotind că partajul bunurilor comune poate fi cerut
şi în cazul confiscării speciale, ca măsură de siguranţă dispusă potrivit art. 112
lit. f şi 118 C. pen., precum şi în cadrul contestaţiei la executare, reglementată de
Codul de procedură civilă, în condiţiile art. 4001 C. pr. civ.1

Paragraful 1: Împărţeala (partajul) bunurilor comune în timpul

căsătoriei la cererea unuia dintre soţi

112. Înţelesul sintagmei în timpul căsătoriei. Regimul juridic strict

prevăzut de art. 36 alin. 2 se aplică partajului bunurilor comune numai dacă el
are loc în timpul căsătoriei, adică între momentul încheierii acesteia şi
momentul încetării ei prin moarte sau desfacerii ei prin divorţ (adică la
rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, potrivit art. 39 alin. 1 C. fam.). Cu
toate acestea, şi doctrina şi jurisprudenţa acceptă că, dacă s-a introdus acţiunea
de divorţ, iar acţiunea de partaj este formulată în cadrul acesteia, atunci
împărţeala bunurilor comune se face în cadrul divorţului, potrivit art. 36 alin. 1
C. fam., respectiv „la desfacerea căsătoriei prin divorţ”, nefiind vorba de un
partaj al bunurilor comune în timpul căsătoriei.

113. Condiţii. Considerând împărţirea bunurilor comune în timpul

căsătoriei la cererea unuia dintre soţi o măsură excepţională, art. 36 alin. 2 C.
fam. prevede două condiţii stricte în care aceasta poate avea loc: prin hotărâre
judecătorească şi pentru motive temeinice.

113. 1. Împărţeala prin hotărâre judecătorească. Împărţeala bunurilor

comune în timpul căsătoriei, reglementată de art. 36 alin. 2 C. fam., se face
numai pe cale judiciară, în cadrul unui proces de partaj, fiind exclusă împărţeala
pe cale convenţională. O convenţie de partaj al bunurilor comune, încheiată de
soţi în timpul căsătoriei este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 30 alin. 2 C.
fam. Cu toate acestea, în temeiul principiului conversiunii actelor juridice o
astfel de convenţie poate constitui mijloc de probă cu privire la existenţa
bunurilor, la valoarea lor şi, eventual, la contribuţia soţilor la dobândirea lor,
putând fi utilizată într-un proces de partaj ulterior, fie în timpul căsătoriei, fie
după desfacerea acesteia.
1
Art. 4001 C. pr. civ. prevede: “Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii
interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.”.

14
 Se pune problema dacă, în acţiunea de partaj al bunurilor comune în
timpul căsătoriei, soţii pot depune o tranzacţie privind împărţeala bunurilor,
încheiată potrivit art. 1704 C. civ., solicitând instanţei să ia act de aceasta şi să
pronunţe o hotărâre de expedient, în condiţiile art. 271-273 C. pr. civ. Răspunsul
este în sensul că partajul ar putea fi făcut pe această cale – prin bună învoială
(adică printr-o tranzacţie), dar în faţa instanţei de judecată, ceea ce ar răspunde
exigenţei art. 36 alin. 2 C. fam. – cu condiţia, însă, ca instanţa să examineze mai
întâi existenţa motivelor temeinice care determină partajul şi să ia act de
tranzacţie numai dacă aceste motive temeinice există şi sunt dovedite în cadrul
acţiunii de partaj.

113. 2. Motivele temeinice pentru împărţeala bunurilor comune în

timpul căsătoriei. Legiuitorul nu a definit motivele temeinice (sintagmă pe care
o foloseşte şi în alte texte din Codul familiei (spre exemplu, art. 38, referitor la
divorţ, sau art. 42 alin. 2, referitor la încredinţarea copiilor după divorţ) pentru
care un soţ poate cere partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, dar
jurisprudenţa a identificat o serie de situaţii de fapt care se pot subsuma acestei
caracterizări, cum ar fi: obligaţia unui soţ de a întreţine un copil din afara
căsătoriei, vânzarea, sustragerea sau distrugerea bunurilor comune de către
celălalt soţ, folosirea bunurilor comune de către un soţ împreună cu concubinul
său etc. Simpla despărţire în fapt, necoroborată cu alte împrejurări de natură a
aduce atingere comunităţii de bunuri, nu constituie, însă, motiv temeinic pentru
împărţeala bunurilor comune, în sensul art. 36 alin. 2 C. fam.
Motivele temeinice trebuie dovedite în faţa instanţei înaintea administrării
probelor privind existenţa bunurilor supuse împărţelii, cota de contribuţie a
soţilor la dobândirea lor, valoarea acestor bunuri.
Trebuie făcută precizarea că nu se confundă motivele temeinice pentru
împărţeala bunurilor comune cu motivele temeinice pentru desfacerea căsătoriei
prin divorţ.
Astfel, comportarea imorală a unuia dintre soţi este motiv de divorţ, dar
nu este şi motiv temeinic pentru împărţeala bunurilor comune în timpul
căsătoriei.
Invers, un soţ va putea obţine împărţeala bunurilor comune în timpul
căsătoriei, ca apoi bunurile astfel obţinute să le poată înstrăina, întrucât, în lipsă
de alte mijloace, numai în acest fel va putea să ajute un copil al său dintr-o
căsătorie anterioară, aflat în nevoie. Un asemenea motiv de împărţeală nu
constituie însă şi motiv temeinic pentru divorţ.
În anumite situaţii complexe, pot exista atât motive pentru împărţeala
bunurilor, cât şi motive pentru divorţ. De exemplu, abandonarea forţată a
domiciliului comun, datorită relelor tratamente, alungării, constituie deopotrivă
motiv temeinic pentru împărţeala bunurilor, precum şi motiv de divorţ

15
 113. 3. Titularul acţiunii. Acţiunea de partaj a bunurilor comune în
timpul căsătoriei poate fi promovată doar de către soţi (adică de oricare dintre
soţi), dreptul la acţiune având un caracter personal. Copiii soţilor nu participă la
această acţiune, iar dacă unul dintre soţi ar deceda, ea nu ar putea fi continuată
de moştenitori; într-o asemenea ipoteză, acţiunea şi-ar pierde caracterul de partaj
în timpul căsătoriei, deoarece căsătoria încetează prin decesul soţului.

113. 4. Obiectul acţiunii. Acţiunea va avea ca obiect partajul bunurilor

comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, în întregime sau în parte, după
cum prevede art. 36 alin. 2 C. fam. În temeiul acestui text nu poate fi promovată
o acţiune în constatarea cotelor-părţi ale soţilor la dobândirea bunurilor comune,
care ar duce la transformarea devălmăşiei matrimoniale în proprietate comună
pe cote-părţi, ceea ce ar contraveni regimului matrimonial actual.

113. 5. Procedura partajului. Împărţeala bunurilor comune în timpul

căsătoriei se va face potrivit procedurii împărţelilor judiciare, reglementată de
art. 6731 - 67314 C. pr. civ.

113. 6. Efectul partajului. Menţinerea comunităţii. Urmare împărţelii,

bunurile comune supuse partajului vor deveni bunuri proprii. Bunurile comune
care nu au fost împărţite îşi păstrează, firesc, acest caracter, după cum toate
bunurile dobândite după partaj, în timpul căsătoriei, vor fi bunuri comune. Cu
alte cuvinte, comunitatea de bunuri nu încetează, ci rămâne în fiinţă atâta timp
cât va dura şi căsătoria.

Paragraful 2: Împărţeala (partajul) bunurilor comune în timpul

căsătoriei la cererea creditorilor unuia dintre soţi

114. Premise. După cum am arătat analizând pasivul matrimonial, soţii

pot avea datorii comune şi datorii personale. Reglementând regimul juridic al
datoriilor proprii, art. 33 alin. 1 C. fam. prevede că nu pot fi urmărite bunurile
comune de către creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate acestea, după
urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor şi dacă acestea se dovedesc
neîndestulătoare, art. 33 alin. 2 C. fam. permite creditorului să solicite partajul
bunurilor comune, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţei sale.

115. Condiţii. Pentru a fi admisă o astfel de acţiune, este necesară

îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) creditorul personal al unuia dintre soţi să fi urmărit, în prealabil,
bunurile proprii ale debitorului său, ceea ce înseamnă că această acţiune are un
caracter subsidiar;

16
 b) bunurile proprii ale soţului debitor să se fi dovedit neîndestulătoare
pentru acoperirea creanţei sale;
c) obiectul acţiunii creditorului să îl constituie bunurile comune ale
soţilor, însă numai în măsura acoperirii creanţei sale.
Dacă instanţa constată că aceste condiţii sunt îndeplinite, va admite
acţiunea de partaj formulată de către creditor şi va dispune împărţeala bunurilor
cerută de către acesta.

116. Efectele admiterii acţiunii. Ca şi în cazul împărţirii bunurilor

comune în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre soţi, vor deveni bunuri
proprii numai bunurile comune împărţite la cererea creditorului şi atribuite
fiecărui soţ (art. 33 alin. 3 C. fam.). Bunurile neîmpărţite, ca şi cele dobândite
ulterior, vor fi bunuri comune, pentru că regimul matrimonial al comunităţii de
bunuri îşi continuă existenţa atâta timp cât va dura căsătoria.

117. Împărţirea bunurilor comune pe cale incidentală, Este posibil ca

un creditor personal al unuia dintre soţi să pornească executarea silită asupra
bunurilor comune. Desigur, celălalt soţ are posibilitatea să invoce beneficiul de
discuţiune şi să ceară ca acel creditor să urmărească mai întâi bunurile proprii
ale soţului debitor. Dacă, din diverse motive, nu are interes să ceară acest lucru
(spre exemplu, în mod evident, celălalt soţ nu are bunuri proprii care să poată fi
urmărite), el poate formula contestaţie la executare potrivit art. 399 şi
următoarele din Codul de procedură civilă şi poate cere împărţeala bunurilor
comune în cadrul contestaţiei, conform art. 4001 C. pr. civ., care dispune:
“Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii
interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.”
Acelaşi raţionament se aplică, mutatis mutandis, în cazul executării silite
pornite de organele fiscale asupra bunurilor comune ale soţilor pentru datoria
fiscală a unuia dintre ei, deoarece art. 171 alin. 2 C. pr. fiscală prevede: „La
cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare,
asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu
alte persoane.”

Paragraful 3: Împărţeala (partajul) bunurilor comune în timpul

căsătoriei ca urmare a confiscării speciale

118. Premise. Anterior lui Decembrie 1989 şi chiar până la adoptarea

Constituţiei din 1991, s-a discutat despre împărţeala bunurilor comune ca
urmare a aplicării pedepsei complementare a confiscării averii, prevăzute în
Codul penal. Ulterior adoptării Constituţiei din 1991, care în art. 41 alin. 7 teza I
prevedea că „averea dobândită licit nu poate fi confiscată” (azi, urmare revizuirii

17
din 2003, textul este art. 44 alin. 8 teza I), au fost abrogate textele din Codul
penal care reglementau această pedeapsă.
În aceste condiţii, problema împărţirii bunurilor comune în timpul
căsătoriei ca urmare a confiscării speciale se poate pune numai în raport cu
măsura de siguranţă a confiscării speciale, prevăzute de art. 118 C. pen.
Concret, problema se poate pune în măsura în care banii sau alte lucruri
obţinute ca urmare a săvârşirii infracţiunii de către un soţ, supuse confiscării
potrivit art. 118 lit. a, c şi d C. pen. au servit la dobândirea unor bunuri comune
şi, urmare dispunerii confiscării lor, se porneşte executarea silită împotriva
bunurilor comune ale soţilor. Într-o asemenea ipoteză, desigur, soţul care nu a
participat la săvârşirea infracţiunii, va putea formula o contestaţie la executare,
potrivit art. 399 C. pr. civ. şi va putea cere partajul bunurilor comune în cadrul
contestaţiei la executare, conform art. 4001 C. pr. civ.

18