Istoriografia

Ea incepe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la

curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, iar în secolul al XVI-lea
iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Deocamdată, numele celor care se
îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu timpul,
anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel
neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o individualizare
atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de
literatură şi scrierea primelor pagini literare.

Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în
actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un
rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat
umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii
sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi
românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a
influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a
letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea
ei devine o responsabilitate integral asumată.

Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se

înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se
dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le
aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria
(1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este
savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de
cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt
consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou şi în Ţara
Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai
îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant,
acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului
este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. M.Kogălniceanu începe
să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia
literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istoric este esenţială.
De-a lungul timpului, conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică )
sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile
şi vechimea românilor ).

Istoria literaturii noastre vechi, ca si istoria literaturii tuturor popoarelor

creştine, este adânc pătrunsă de ideea religioasă. Caracterul acestei literaturi, este aproape
exclusiv religios. Este şi natural, căci intreaga noastră cultură spirituală şi materială se
dezvoltă sub cupola bisericii. Sub îndemnul bisericii se fac cele dintâi traduceri pentru a
se putea înţelege sensul adevarat al Sfintei Scripturi. Biserica stimulează apariţia
numeroaselor texte religioase, îmbogăţind prin acestea tezaurul spiritualităţii noastre
nationale, cultivând şi perfectionând mijloacele si puterea de exprimare a limbii noastre
literare.
Paralel cu lietarura noastră religioasă se dezvoltă şi literatura profană: fel de fel de
pseudo-ştiinte: carţi de astrologie, de aritmetica, de cosmografie, ştiinte naturale, etc.
Şi aceste scrieri sunt pătrunse de ideea religioasă, chiar cele mai aride ştiinte, cum este de
exemplu, aritmetica. Ea este pusa si in serviciul credintei, aplicandu-se la explicarea
simbolicii creştine.
Dupa caderea Imperiului Bizantin, puterea lui de influenţă a scăzut considerabil şi
, pe măsură ce apusul european face progrese mari în domeniul culturii spirituale şi
materiale, poporul românesc este atras încetul cu încetul in raza acestei culturi. Înfiinţarea
tipografiei, infiltrarea unor scrieri a căror formă se perfectionează în apus, introducerea
unor forme sociale fie prin Ardeal, fie prin intermediul sârbilor apuseni, fie prin Polonia,
denota că in sec. al XVI-lea şi în special in prima jumătate a sec. al XVII-lea, în
orientările noastre culturale se produc mari schimbări, o sumedenie de traduceri au
circulat în aceasta perioadă, întâi in slavonă, apoi în prototip elini si neogreci.
Înainte de a trece la cronicile noastre originale, vom inregistra câteva scrieri cu
caracter mai mult sau mai puţin istoric, care au fost traduse şi au avut o foarte mare
răspândire în literatura noastră din sec al XVII-lea şi al XVIII-lea. Cărturarii noştri vechi
nu-şi mărginesc curiozitatea numai la trecutul ţării noastre şi al popoarelor cu care am
fost în contact direct. Pe ei îi interesează originea tuturor popoarelor, istoria lor. Si, ca sa
satisfacă acest interes, se traduce un numar destul de mare de istorii populare universale
numite cronografe. Circulatia mare a carţilor de aşa natură se datorează caracterului lor
popular. Numărul mare de manuscrise-cronografe care s-a păstrat dovedeşte că poporul
român este dotat cu sentimentul trecutului pe care l-au avut atât de dezvoltat făuritorii
Istoriografiei Romaneşi.

Cronicarii munteni

Seria scrierilor de aşa natură în limba română se începe cu Cronograful lui Mihail
Mocsa sau Moxalie. Numele acestui cărturar muntean, care a activat în Muntenia în
prima jumătate a sec al XVII-lea, se găseşte in epilogul Pravilei, tipărite la Govora în
anul 1640, sub domnia lui Matei Basarab. Aici Mihai Moxalie apare ca traducător al
Pravilei din limba slavonă în limba romană. Se bănuieşte ca Pravila, pastrată într-un
manuscris din sec al XVII-lea în biblioteca Academiei Române, ar fi autograful lui
Mihail Moxalie. Acestui carturar îi apartine şi un Cronograf scris in limba româna în anul
1620.
Un Kir Gavriil , preotul Sfântului Munte, a compus in greceşte o viaţa a Sfântului
Nifon în care intra prin natura lucrurilor şi elemente istorice despre domnia lui Radu cel
Mare , a lui Mihnea şi a lui Neagoe. Compozitia a avut si o versiune românească în sec
XVII .
Asupra epocii de la 1601-1618 există cronica în versuri neogrece a lui Matei,
Mitropolit al Mirelor.
Pentru cele 3 sferturi de veac, până la domnia lui Mihai, precum si până la domnia
lui Matei Basarab şi a urmaşului său Constantin Carnul, există fragmente care presupun
alţi redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de umplutură au fost topite laolaltă de un
cronicar de la sfarşitul secc al XVII-lea, de Stoica Ludescu, se presupune, care a împlinit
din parrtea sa Letopiseţul până la sfarşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de unde
numirea de “Cronica Cantacuzinilor” data acestei porţiuni (1654-1688).

Cronicarii moldoveni
Deşi domnitorii moldoveni au arătat un interes major pentru cronicile istorice, din
vremea lor nu s-a evidenţiat niciun mare cărturar, deoarece până la acea vreme scrierile
erau făcute de către scribi, iar după dispariţia anonimatului de la curte şi apariţia
cronicarilor privaţi se evidentiază din ce în ce mai mulţi cronicari , cei moldoveni având o
contribuţie mai importantă. Dintre cronicarii moldoveni, amintim pe: Grigore Ureche, Ion
Neculce, Miron Costin si Dimitrie Cantemir.