În contrast cu iniţiatorii germani, gândirea geopolitică anglo-saxonă a avut stimuli şi surse mult mai

variate. De la începuturile preocupărilor în această direcţie, au putut fi identificate trei orientări

distincte, care s-u reunit ulterior în corpul modern al geopoliticii:

1. Curentul istoric-ambientalist l-a avut între promotori pe istoricul britanic Henry Thomas Buckle (1821-
1862) a fost între primii care au relevat relaţiile interdependente dintre climat, hrană şi sol, pe de o
parte, respectiv viaţa şi habitatul uman pe de alta. În monumentala sa lucrare, History of Civilization in
England, 3 vol., London, 1872, Buckle a întreprins mai multe analize comparative a popoarelor şi
societăţilor situate în locaţii climaterice şi geografice diferite. Buckle a evidenţiat faptul că societăţile
trăitoare într-un mediu ambiental temperat-rece sunt mai disciplinate, mai organizate şi mai
performante. După el, tocmai condiţionările naturii care i-au determinat pe locuitorii din acele zone să
depună mai multe eforturi pentru obţinerea subzistenţei, i-au condus finalmente spre standarde
superioare de viaţă şi civilizaţie. În schimb, în regiunile cu un climat tropical-torid, unde hrana se putea
obţine uşor, direct din natură, oamenii au fost lipsiţi de motivaţie şi nici nu au dobândit educaţia şi
deprinderile necesare performării şi progresului. Societăţile respective caracterizându-se prin distribuiri
inegale ale bogăţiei, poziţiilor sociale şi drepturilor politice.

Dincolo de Oceanul Atlantic, Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic Conditions,
1903 şi, înaintea ei, mult mai cunoscutul Frederic Jackson Turner (The Significance of the Frontier in
american History, 1893) au elaborat primele analize de referinţă, care reliefau simbioza spaţial-
ambientală şi de civilizaţie din America de Nord. Istoricul şi geograful Ellsworth Huntington (1876-1947)
(Civilization and Climate, 1924; Mainsprings of the Civilization, 1945) a efectuat o minuţioasă investigaţie
a influenţelor şi rolului jucat de climat în istoria umană. Cu argumente serioase, Huntington a
demonstrat că modificările climaterice sau persistenţa unei clime nefavorabile au determinat marile
migraţii, dar mai cu seamă invaziile dinspre Orient spre Europa, de la indo-europeni, la mongoli şi arabi.
Huntington a considerat că temperatura medie optimă locuirii umane şi care să suscite dorinţa de
progres se încadrează între mediile anuale de 10-20 C.
Arnold Toynbee (A Study of History) a subliniat influenţele majore lăsate de mediul ambiental asupra
diverselor civilizaţii. El a arătat că la începuturile sale, societatea umană a perceput ca deosebit de
dificile condiţiile naturale. Fapt pentru care a încercat, şi continuă acest lucru, să le schimbe, să le
transforme. Toynbee a examinat cinci tipuri de stimuli care au suscitat schimbare:
a). doi dintre ei au fost fizici arealul nefavorabil locuit iniţial, care asigura mijloace limitate de
subzistenţă, respectiv modelarea favorabilă a acestuia şi/sau descoperirea/desţelenirea unor noi
teritorii;
b). ceilalţi trei au fost nonfizici, fiind induşi de natura şi dezvoltarea umană, respectiv presiunile externe,
exercitate din partea altului stat; pierderile şi prejudiciile suferite, care au suscitat însă reacţii ale
progresului. Concluzia lui Toynbee dintr-o analiză mult mai complexă era că acele societăţi care nu au
fost confruntate perioade lungi de timp cu schimbări ambientale, nici nu au fost motivate să caute
instrumentele progresului, şi au rămas retardate.

2. Geografia politică din lumea anglo-saxonă s-a dezvoltat cu precădere în contextul Primului Război
Mondial. James Fairgrieve, Geography and World Power, London, 1915 şi Isaiah Bowman, The New
World: Problems in Political Geography, New York, 1921, au devenit mentorii mai multor generaţii de
cercetători ai acestui domeniu. Cele două lucrări, mai sus citate, conturând cadrul metodologic al
cercetărilor şi studiilor din acest areal disciplinar. Cu toate că, geografii politici americani au preluat
elemente şi norme de analiză ale şcolii germane din secolul al XIX-lea, direcţiile şi metodele lor de
cercetare au fost diferite, fiind mult mai aplicative şi funcţionale, ca expertiză în slujba guvernării.
Contribuţia lor la dezvoltarea geopoliticii s-a reliefat, cum a constatat unul dintre autorii de referinţă ai
geografiei politice americane, Stephen B. Jones ("A Unified Field Theory of Political Geography", Annals
of the Association of American Geographers, XLIV, 1955, pp.111-123), prin clarificarea şi uniformizarea
conceptelor şi terminologiei folosite, şi prin crearea unei metodologii de abordare în comun a două
materii care au mai putea fi separate, ştiinţa poltiică şi cea geografică.

3. A treia abordare a rezultat din două surse specifice: pamfletele cu conţinut ideologic (John O´Sullivan,
Manifest Destiny, 1845; John Fiske, "Manifest Destiny"; Harper´s Magazine, 1885; Herny Luce,
"American Century", Life, 1940), respectiv studiile strategice. Ultimele evoluând direct în aria
geopoliticii. Dezvoltarea studiilor strategice, în Statele Unite în primul rând, a coincis, deloc întâmplător,
cu ascensiunea Americii în postura de mare putere economică şi comercială. În fapt, "ieşirea Statelor
Unite în lume", către finalul secolului al XIX-lea, a impus şi studierea responsabilităţilor care decurgeau
din această situaţie. Cercetătorii de formaţie educativă militară, precum Alfred T. Mahan, Homer Lea sau
generalul William Mitchel, au fost între promotorii acestui nou areal de studii.