De nu-ți lași visul să moară,

nu-ți garantez că vei trăi,

dar cu siguranță,
vei învăța zborul
……………………………………
e-atâta linişte în mine,
doar gândurile gem
sub tălpile clipelor
…………………….
trecând peste puntea suspinelor
mi-au încremenit lacrimile
în sticla de Murano
………………………….
Iubirea noastră-a fost de la-nceput
cioburi pe asfaltul timpului pierdut.
…………………………………….
Călătorind spre est,
am dat timpul înapoi cu o secundă…
secunda aceea în care
tu nu exişti…
aşa mi-am vindecat sufletul
…………………………………….
răsfoindu-ţi paginile,
am înţeles adevărul…
am fost doar o notă de subsol
la sfârşitul unui capitol
………………………………….

căzând profund în somnul fără vise

al malurilor ce se surpă-n noi,
alunecând prin mâlul de sub valuri,
ne regăsim străini, tăcuți şi goi

trecuţi prin ciur, ca zbaterea de pleoape

a unei simfonii fără-nceput
sălbatic sfâşiem în dinţi cortina
în fata unui public orb şi mut

curg patimile grele prin artere,

un otrăvit festin pentru cei vii,
mă-nlănţui pe altarul tău din pietre
iar eu te-aştept, călăul meu să fii...
………………………………………
azi maci îmi înfloresc pe elizee
printre cărări de tine doar ştiute
când noaptea se strecoară-n noi ca mierea
iar simfoniile continuă, tăcute

din insomnia torţelor desprinsă,

mă ard, jăratec risipit în vatră,
îţi înfloresc sub pleoape, orhidee,
îţi sunt fantasma care te desfată

1
cu-aripi de prund ce-ţi sângeră lăstarii
te port peste uitata epopee
ce m-a adus din umbrele tenebre
şi m-a rostit cu buzele-ţi: femeie
……………………………………
din şalul de la gât când îl desfac,
se risipesc atâtea amintiri,
sau poate că ar trebui să tac
să-mi curgă vorba numai din priviri

doar dorul a rămas ca să mai doară,

junghi rătăcit prin visurile arse,
alunecăm, pentru a câta oară,
prin resturi de iubiri, de vlagă stoarse

cu lacrimile-n noi întemniţate

mai zgâriem timid câte-un cuvânt,
ne ard adânc apusuri neuitate
ce-aşteaptă să se-ntoarcă în pământ

şi creste-n umbra noastră despărţirea

ca fungusul pe trupuri de copac,
scurmăm cenuşi să ne găsim menirea,
dar clipele se-nchid şi-n mine tac

durerea ta o confesezi străină,

durerea mea în zâmbet o prefac,
purtăm în noi aceeaşi pelerină,
acelaşi rol şi nici urmă de trac
…………20.04.2010……………………………
Pocnind din biciul ielelor sihastre,
am poruncit ideii să se nască.
Sub ceru-mpăturat în fir de iască,
în cremenea-mi, amnarul să izbească,
jucând în doi, celestele canaste.

Mi-a ruginit pe pleoape gustul sării,

tot conjugând același verb străin,
cu gust de mov, de odă și pelin,
iluzia macabrului festin,
tălpi ude sângerând nisipul mării.

Mi-e cântul zbor de plumb pe-ntinse ape,

o muză obosită să tot nască.
Sub ceru-mpăturat în fir de iască,
mi-așez pe chip același ciob de mască,
să nu-mi vezi sarea ruginită-n pleoape.
………………………24.05.10……………………….
Doar un pas ne desparte, iubite…
pasu-acela fatidic, în doi,
ce separă trupul de suflet
2
și conjugă trecutul în noi.

Ți-am fost hrană în nopți lungi de iarnă

când doar eu îți eram adăpost,
mi-ai fost rug și blestem și osândă,
paradis și infern tu mi-ai fost.

Mă doare iar dorul de tine,

eu, jertfa răpusă pe-altar,
te-mbrac în veșminte de preot,
te cer… străpunge-mă iar!

De-aș culege în mine doar clipa

în care murim amândoi,
când noaptea-ntuneric despoaie
si doar EU rămâne din NOI…

M-aș face pământ pentru tine,

urma pasului tău să-mi rămână
amprentă pe gândul sălbatec,
ecou de-ngânare păgână.

Doar un pas ne desparte, iubite…

pasu-acela fatidic, în doi,
ce separă trupul de suflet
și conjugă trecutul în noi.
…………………………………………
Cu trandafiri, cu maci și cu mușcate,
pătrunde-n visul meu mereu flămând,
renunță la a ta eternitate,
și numără-mi petalele pe rând,

sărută-le doar una câte una

și uită că trec anii peste noi,
și-au răsfirat castanii iar cununa
în vechi decor de arșițe sub ploi...

Prin somnul zilei naște agonia

unui pustiu ce se retrage-n vis,
iar noaptea își descântă simfonia
de verde în eternul paradis.

Înjunghiată, clipa se destramă,

potirul ei în suflet mi s-a spart,
doar un ecou, pe nume te mai cheamă,
dar eu rămân, o pată pe asfalt.
…………………………………………………..

3
Te chem mereu,
blestemul meu,
să te numesc
în chip firesc,
cuib de plăcere,
rug de durere,
apus destin,
mistic festin,
gust de pelin,
instinct felin...
Te-am tot urzit
în chip ferit
de mătrăgună,
sub clar de lună,
să-mi fii alean
nepământean.
Dar tu te-ai dus
înspre apus,
un dor de ducă,
ca o nălucă,
un dor fierbinte,
fără cuvinte
și am rămas
tăcutul ceas
încremenit
într-un sfârșit
fără-nceput,
cu-n dor durut.
…………………………

Iubito, nu vreau trupul tău,

poți să îl dai oricui te minte.
Ce vreau, e ca din când în când,
să verși o lacrimă fierbinte

peste cenușa unui ieri

cu clipele de epopee,
în care brațele-mi de foc
te-au rostuit să fii femeie.

Iubito, nu vreau trupul tău,

lut frământat de mâini străine.
Ce vreau, e ca din când în când
să-mi plătești vamă din suspine,

strivind în colțul dintre pleoape,

4
beția florilor de tei
de prin mansardele uitate
pe când eram doar noi… si ei.
……………………………………………………….

Mi-adun cenușa-n palme ca-ntr-o urnă,

ca să mă nasc din nou, într-un alt veac,
în trupul meu doar vulturii mai scurmă
voind să-i caute nemuririi, leac.

Îmi ninge colbul iernii, fulgi în plete,

tot numărând al pașilor tic-tac,
secunde se strecoară desuete
topindu-se-n mătasea din iatac.

În urmă mai rămâne doar o umbră

cu ochi de noapte-n pelerina sumbră.
………….25.06.10…………..
mi-e niciodată timpul mai aproape
decât în clipa ultimului rost
când îmbrăcat în rugă și în post
……………………………………………………..
Am locuit pe strada Paradis,
într-un alt anotimp, pe când eram
fulg risipit în zborul unui vis,
o lacrimă prelinsă-ncet pe geam

dar s-au uscat și lacrimi și izvor

iar strada-aceea parc-a dispărut,
m-au sigilat profund, nepăsător,
într-un cortegiu abuziv și mut

al celor ce doar umbra-și mai arată.

Este ilar să suferi, să iubești…
Arta e viață brută, spintecată,
știri de la ora cinci, servite-n cești

Vrei să iubești, să te-amețești în dansuri,

în droguri și țigări, în elixire?
Fărâmă ale nepăsării lanțuri,
revarsă-te-n poeme de iubire!

Am locuit pe strada Paradis,

într-un alt anotimp, pe când eram
fulg risipit în zborul unui vis,
o lacrimă prelinsă-ncet pe geam
……………………27.06…………………

5
Copacii mor în picioare
mi-e nesfârșit refrenul unui cântec,
zbătându-se să iasă printre pleoape,
sub tâmple, ceață groasă stă să-ngroape
durerea ce o mint cu un descântec

trunchi de copac scobit pe dinafară

de păsări timp, cu cioc de ghionoaie,
ce de pe frunte, riduri îmi despoaie,
mă-ntorc în sine-mi către-odinioară

de mult se-adun furtuni să mă doboare

dar eu, tăcut, rămân tot în picioare
………………18.07…………………………….

Azi rătăcesc prin universul ciung,

brațele lui nu mai ajung
să-mi străjuiască visul.
Lungi stalactite-n tecile de-argint,
împlântă razele ce mint
sfâșiind paradisul.

……………………………………………………….
Gest final
Încremenită-n umbrele-nserării,
adulmec roșul firelor de-amurg.
În ceața nopții clipele se scurg
pe-obraji de timp pictați cu gustul sării.

Tapetul vechi, cu semne de-ntrebare

s-a scorojit pe fruntea-mi obosită,
mă întocmesc din sine-mi, stalagmită
țâșnind spre zei, cu mâna către soare.

Promit să smulg din el doar o scânteie

ce să-mi prefacă trupul în … femeie
……………..10.07.10……………………………..
Pentr-un pumn de… cuvinte
Din odă pentru calul meu,
se stropi pe glezne luna,
în timp ce, scuipând, Fortuna
scăpă printre dinți un zeu.
N-am vrut să spun “un porumbel”,
să nu semene-a clișeu.

Mulțimea cade în extaz,

nu-i bai că e scuipătură,

6
e tot ceva ieșit din gură
și-n lipsă de-un dicton mai breaz
ne dăm rotunzi în profunzime
întorcând celălalt obraz.
……………….14.07……………………

Ce mai faci, mănușă veche?

De-atâta vreme, am uitat
că mi-ai fost cândva pereche,
dar ca apucat de streche
într-un colț te-am aruncat.

Cum trecu prin tine vântul?

Pașii timpului ți-au pus
stavilă, sugrumând cântul
ce-ți purta pe-aripi cuvântul
prima oară când l-ai spus.

Ce mai faci mănușă veche

ce mi-ai fost cândva pereche?
………………..20.07.10………
s-a-ndoliat în mine azi cuvântul
mușcând țărâna visului răpus,
……………….
Îmi spui c-ai obosit să îmi tot fii
armura ce mă apără de mine,
vadul în care mă revărs, stihii,
copacul rădăcină, ce mă ține

dar ce-mi spui tu mă lasă ciung și orb,

pustiit, ca un lacăt fără cheie
îmi seci fântânile din care sorb
îmi spui… că nu mai vrei să-mi fii femeie

și tot ce-mi clocotește-acum în minte

tu mi-ai șoptit tăcut, fără cuvinte
………………………05.08.2010……………………..
Mi te adun în palme de cleștar,
încremenită-n iedera tăcută,
pe chip, doar umbra lunii cade mută
ștergând cu lacrimi urmele de jar

izvorul meu ce m-ai născut fântână,

cu apă ne-ncepută m-ai tocmit,
între spărturi de piatră m-ai zidit
făcându-mă altar de stea păgână

7
doar timpul își mai tremură aripa
scobind în zidul vechi, cu buze arse,
în ochiul orb, cu pleoapele întoarse
se risipește în fărâme, clipa

Mi te adun în palme de cleștar,

încremenită-n iedera tăcută.
…………………………11.08.2010…………

Nu are rost să-mi răscolești iubito jarul,

tânjind după pierduta lui scânteie,
tu vei rămâne în etern, femeie
iar eu, un fir de iască ce-a învrăjbit amnarul

Nu are rost iubito să-mi răscolești adâncul,

nici pumnul de țărână ce mă ține,
noptește-mă așa cum se cuvine
și-n zorii dimineții, rostește-ți iarăși cântul
……………………11.08.2010…………………………………
De-atât de mult și înc-o vară
se strâng doar ierni în timpul meu
cernit în fiecare seară
de gânduri ce revin mereu

mi-a ruginit în lacăt cheia

și lanțul smuls de pe cuvânt,
demult eu nu mai sunt femeia
iar tu nu știi demult ce sânt

căci s-a izbit în frunte-apusul

de ploile ce nu mai cad
și-am devenit – tăcut – intrusul,
în propria-mi viață, fără vad

întoarsă parcă la răscruce

vrând ca să urce înapoi
strângând în pumni aceeași cruce,
stejar s-o facă printre ploi

același făr-de rost periplu

abrupt ne duce spre final
rotindu-ne în cercul simplu
al unui vis tot mai banal

căci tot ce-a fost se mai repetă

mereu cu alți actori în jug
aceeași vară desuetă

8
iar în fundal același rug

ce-și risipește-n vânt cenușa

atâtor timpuri câte-au fost
și câte-or mai deschide ușa
iubirilor fără de rost
…………………………………
Oh, gând sălbatic fără arabescuri
născute-n pulberi de copite,
ce mă gonești pe căi lactee
de mă aleg, cu visele zdrelite?
……………………………………………..
Te-am îngropat
prăvălind peste tine
ceea ce Manole zidise într-o zi

m-am îndepărtat
cu pasul tot mai ușor
crezând
că am fost izbăvită
de rana ispită

până când
te-am văzut trecând
fluierând
pe trotuarul celălalt
viața-ți mergea înainte

atunci
privindu-mi trupul fără umbră
am înțeles

în groapa adâncă
ferecat de stâncă
era… sufletul meu
………………………26.08.2010………….
știi ceva?
hai să ne jucăm de-a iubirea…

eu să închid ochii iar tu să-mi șoptești

din vastul tău repertoriu
cuvintele-acelea secrete
ușor desuete
ce n-au dat greș niciodată

nici o fată
nu le-a putut rezista

9
vreau să scoți
artileria grea
să mă minți atât de bine
încât s-ajungi să te întrebi
dacă nu cumva
mă iubești cu-adevărat

habar nu ai
cât de mult îmi doresc să te cred

apoi
îmbrățișează-mă cu patimă
iubind în mine
toate femeile avute

mâine
mă vei căuta pe mine
în cele care vor mai fi

așa e jocul de-a iubirea

…………………………………
mi-e toamnă-n brâu, pe umeri iar prin plete
răzbesc atâtea cârduri de cocoare,
pe poale frunze-mi curg, îmbujorate, desuete
parcă voind să mai desfete
genunchiul gol
și-abia apoi să se coboare,
să fie țol
călcat de nepăsare

mi-e toamnă în ciorchinii de sub pleoape,

rotunzi și grei de-atâta lăcrămare,
vin viespi din seva lor să se adape
iar coaja vânătă, cărnoasă, stă să crape

ciorchinii mei se-adună în ciubare

și îi frământă în picioare,
atâtea gânduri călătoare

m-am întomnit pe frunte și pe-adâncul din căprui,

pe umerii ce încă vor să poarte
eșarfe colorate cu miresme de gutui
și pălăria pai uitată-n cui,
mănușile din plasă croșetată
și bluza-aceea dantelată

10
ce am purtat-o-atunci, odată,
îți amintești?
la ziua nu-știu-cui
…………..14.09.2010………………….
Adastă-n mine toamna ca o rugă
șoptită stins la ceas târziu într-un pridvor

……………………..15.09.2010…………..

mi-e toamna asta, plină de păcate

rotunde, voluptoase, parfumate,
neîncepute, neiertate,
parcă-n adins amirosind a ispitire,
cerându-se urcate
sus pe plită
spre iubire

și soarele s-a domolit și pare

că-i arde a îmbrățișare
așa… ca înainte de plecare
pe aripi de cocoare

mi-e toamnă peste frunzele de vise

ce se desprind atât de-mbujorate
parcă rușinate
că n-au putut
că n-au știut…

să fie
…………………..15.09.2010……………….
știi… toamna asta proțăpită-n calendar
a dat năvală peste mine
ca-njurătura de birjar
trântită peste-un armăsar
ce mușcă-n spume din zăbală
izbind în caldarâm copita

ah, Doamne, nu lăsa la îndemâna mea ispita

de-a mă-ntomni ca frunzele ce cad,
nu-mi lăsa verdele de brad
și pruncu-mi viu
din pântecul de vise
să se-nveșmânte-n ruginiu,
în prea târziu, mult prea târziu,
în cochilii de castaniu
cu țepi crescuți în sângeriu

11
și de e toamnă-n calendar,
toamnă pe străzi și pe palete,
pictează-mi Doamne pleoapele frumos,
culege-mi frunze de pe jos,
așează-mi-le-n plete,

învață-mă un zâmbet cald,

o mângâiere în privire
și lasă-mă să fiu
ce-am fost mereu

e-așa de greu?
……………………………………
Din nou se toamnă ploaia-n noi
așa… ca-n stupul de albine
în care nu mai este nici un roi
dar au rămas cămările și-s pline

mustesc miresmele de tei

din primăverile-noptate
sus în mansarda veche de la trei
când mă credeam cea mai frumoasă-ntre femei
cu peticele toate, sărutate

și vin la rând salcâmi ce ne nunteau

ningând în noi flori albe de mireasă
și florile de câmp atât de vii
strânse-n buchet în nopțile târzii
când te-așteptam ca să mai vii
ca să mai treci pe-acasă…

acum, mi-e trupul viu de crizanteme

parfum cu iz de toamnă și târziu,
petale albe, galben, violete
cusute cu un tiv de ruginiu
mi-au tatuat pe frunte trei regrete
și-un fir de zâmbet auriu

Din nou se toamnă ploaia-n noi

așa… ca-n stupul cu albine
în care nu mai este nici un roi
dar au rămas cămările și-s pline
……………………18,09.2010………………

………………………………..
ține tu minte, amintește-ți tu
clipele ce-mi curg de pe buze
eu nu am timp să le dăltui
12
și ele curg, curg în valuri

tatuează-le tu pentru mine

pe peretele din lăuntrul inimii
ca peste mii de ani, noi specii
să le caute rădăcina,
răspunsul

ține tu minte, eu n-am vreme,

sunt ocupat să mor în fiecare cuvânt

sunt sămânță încă fierbinte,

dă-mi pământul tău, îngroapă-mă acolo
ascunde-mă de cei ce încă nu înțeleg
adăpostește-mi în tine secundele
până când va fi vremea mea
………………………27.09.2010…………………..
Se-ntâmplă să mă-ntâmplu,
să te-ntâmpli-ntâmplător,
pe sub aceiași tâmplă
în același ceas

de ne-ntâmplăm,
e-o simplă întâmplare
sau poate
doar atât ne-a mai rămas

să ne-ntâmplăm, ne-ntâmplător
pe sub aceeași tâmplă
în același ceas

ne întâmplăm,
mereu ne întâmplăm
și întâmplarea asta doare
dar sincer, n-aș schimba nimic

e o-ntâmplare?
………………………27.09.2010………..
Confesional
mi-e timpul catedrală-n care ceasurile
sunt rugi însoțite de tic-tacul cuvintelor

pe treptele pustii nu sunt nici măcar cerșetori,

nu cred în dumnezeul meu încremenit

negustorii de icoane au dat faliment

lumânările abia mai pâlpâie, fumegânde

13
sub bolta imensă doar vocea mea îngânată de ecou
dă notă explicativă existenței
………………………27.09.2010…………………
Mă mai aștepți?
voi veni să mă prostern
mai mult rănit, mai puțin demn

mai mult genunchi, mai mult pământ

mult mai puțin decât cuvânt

mai mult făclie decât foc

ceva mai mult decât deloc

mai șoaptă decât rugă în pustiu

mult prea târziu
mult prea târziu
………………………27.09.2010………………………..
Agape
Că te-am născut, e un miracol
că te-am avut, e un destin
că ai rămas, e o uimire
cât încă ești, e un festin

hai nu pleca, nu pleca încă

însămânțește-mă în tine
până-n neființa-mi vino
să facem tot cum se cuvine

sapă apoi o brazdă-adâncă

să mă-niernezi încă o vreme
mă apără de necuvinte
și mă ferește de blesteme
………………….27.09.10………………

pe buzele-ţi nesigilate
de pecetea vre-unui cuvânt
cad ne-nsoţite semne de-ntrebare
tu cine eşti, eu cine sânt
...................................................
Consens
Mi-am dezobişnuit tălpile
să frământe-n picioare gândurile
din teascul frunţii

aşa, vor rămâne-n rotundul lor

nedespuiate de vise

14
păstrându-şi nezdrobită, sămânţa

de prea multă linişte

au rămas nerostite cuvintele
eu nu-ţi mai spun
tu nu mai ştii
..................02.10.10............
Chipul din oglindă
Eu am o cusătură-n plus,
Aceea dintre pleoape,
Un păpușar țicnit, cu verbul dus
m-a întocmit grăbit, în sens opus.
Din cine știe ce izvoare
fusese să se-adape.

Atârn în cârpe de-mprumut

legate-n cruci, cu sfoară,
mă caut în ambalajul brut,
pe dinăuntru verb tăcut,
țipăt abrupt, cu glasul mut
pe dinafară.

Cu degete anchilozate
trăgând de sfori, vrea să mă prindă
bătrânul orb, cu pleoapele legate
ca ale mele – oare cum se poate? –
când eu sunt… numai chipul din oglindă.
……………………14.10.10……………..
Mi-e gândul doar un substantiv
articulat cum se cuvine.
Arpegii fără portativ
cu cheile întoarse,
solfegiază instinctiv
același unic substantiv
înfipt adânc în mine.

Dar… cine să-l audă? Cine?

…………………14.10.10………………….
Mă paște-o herghelie de-anticriști
lăsându-mi coastele goale.
O vor pe aceea - știți voi – pe aceea
din care s-a-ntocmit, femeia.

Vor să facă o nouă încercare,

o altă variantă, o schimbare,
cic-au descoperit un adevăr banal,
o cheie spre un alt final.

15
Sancta simplicitas! Chiar din antichitate
se știa că femeia, e cheia pentru toate!
………………….14.10.10……………………………

Cât îți iubesc rotundul dintre gene

fereastra ta spre cerul meu deschis
să te primească-n brațele-mi - poeme
eternă să te fac, cum ți-am promis

pe umăr încă îți mai port parfumul

din părul tău pe ceafă adunat
când ți-ai închis căpruiul dintre pleoape
să nu-l mai văd în lacrime scăldat

plouă cu frunze printre păsări albe

ce-și poartă zborul clipelor-săgeți
sub adumbrirea gândurilor tale
adun semințe pentru alte vieți
………………………………………………………..
În colivie
Iubita mea, vreau să te smulg din vremuri
și timpului să i te fur napoi
să te alcătuiesc din clipe - sfărmuri
să mi te-alătur ca să fim iar noi

când fruntea mi-o așez pe brațul serii

cu gene lungi privirea mi-o alinți
și degetele-ți – umbre ți se plimbă
pe buzele-mi flămânde și fierbinți

m-atingi cu trup de fum și-aprind țigarea

să te cuprind cu mâna – rotocol
să-ți răvășesc veșmântul cu suflarea
dar… tu te risipești și iar e gol

și timpul și pământul și-nchisoarea

ce încă mă păstrează-ncarcerat
iubito, toarnă-mi ierburi printre gânduri
să nu mai știu ce sunt cu-adevărat
……………………19.10.2010……………

Când m-am lăsat în cotul stâng, fereastră

cu genele obloane peste timp,
s-a smuls din pieptu-mi pasărea măiastră,
călătorind spre vechiul anotimp
în care tu erai… povestea noastră

16
iar eu, mereu, un… contratimp.

Mi se-nrădăcinase-n glie zborul

cu pași de lut târându-mă prin vremi,
demult schimbasem piesa şi decorul
dar te-auzeam prin gânduri cum mă chemi,
cu braţe aripi să-mi redai fiorul,
să mă înalţi şi-apoi să mă blestemi.
………………………20.10.2010……………………………….
Târându-mă
prin fâșii destrămate de suflet
eram întuneric

aveam nevoie de lumina

dar tu, vazându-mi bezna
te-ai întors și ai plecat

ți-a fost teamă

să nu te molipsești
de tristețe

nu-i nimic
– îmi spuneam –
nu-i nimic

și veșnicia
se măsoară în clipe
……………………….01.11.10…………….

17