II

Curs Nr.
2

Arhitectura sistemului electronic de calcul

1. Noţiuni generale
Un sistem electronic de calcul este o masina automată de prelucrare a informaţiei capabilă să execute
secvenţe complexe de operaţii cu ajuorului unui program înregistrat în memoria principală.
Un sistem electronic de calcul (S.E.C) – denumit în mod curent calculator, reuneşte din punct de vedere fizic
şi funcţional două componente de bază:
 componenta hardware;
 componenta software.
Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice, care compun calculatorul electronic:
circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră în
structura fizică a calculatorului electronic care au rolul de a primii date, de a le memora, de a le prelucra şi de
a le reda într-o formă accesibilă utilizatorului. Hardware-ul este controlat de software în procesul
transformării datelor în informaţii.
Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndeplini anumite funcţii de bază ale calculaorului:
 funcţia de introducere a datelor şi programelor în sistem (funcţia de intrare);
 funcţia de memorare şi regăsire a datelor;
 funcţia de prelucrare a datelor, cunoscută şi sub denumirea de funcţia aritmetică şi logică;
 funcţia de comandă şi control
 funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor (funcţia de ieşire).
Componenta software cuprinde totalitatea programelor, reprezentând "inteligenţa calculatorului", prin care
se asigură funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul. Prin intermediul acestor programe, utilizatorul are
posibilitatea de a comunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi, primind rezultatele
prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultate sau programe pot fi memorate pentru prelucrări
ulterioare.
Componentele hardware ce formează arhitectura unui sistem electronic de date sunt:
• unităţile de intrare-ieşire
• unitatea centrală care cuprinde:
♦ unitatea de comandă-control;
♦ unitatea de memorare;
♦ unitatea aritmetico-logică
Unităţile de intrare – ieşire se mai numesc şi unităţi periferice. La calculatoarele personale, unitatea standard
de intrare este reprezentată de tastatură, iar unitatea de ieşire este monitorul.

Curs 2- 1 / 6
Schematic, arhitectura unui sistem electronic de calcul se prezintă astfel:

Funcţia / unitatea de
comandă şi control

Funcţia / unitatea UNITATEA CENTRALĂ

Funcţia / unitatea Funcţia / unitatea
de intrare de memorare de ieşre

Legendă:
Funcţia / unitatea Date
aritmetică şi logică Comenzi

Configuraţia sistemului de calcul desemnează, mulţimea tuturor componentelor concret asamblate şi

conectate pentru a realiza un sistem de calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şi
funcţionale.

2. Arhitectura unităţii centrale

Unitatea centrală este compusă din binomul format pe placa de bază reprezentat de microprocesor şi
memoria internă.

2.1. Microprocesorul
Microprocesorul reprezintă elementul de bază al unui calculator. Acesta este un set de circuite
integrate plasate într-o pastilă de siliciu.
Ca imagine, microporcesorul se prezintă astfel:
În cadrul unui procesor colecţiile de tranzistori (de ordinul
milioanelor) ce formează diferitele circuite integrate sunt
grupate în următoarele componente de bază:
♦ unitatea de comandă – control;
♦ unitatea artimetico – logică;
♦ setul de registrii ai procesorului;
♦ magistralele procesorului

Unitatea de comandă control

Unitatea de comandă control prelucrează o singură categorie de informaţii şi anume instrucţiunile
progamului care se află în curs de execuţie. De asemenea, asigură şi schimbul de informaţii între
componentele unui calculator.
Unitatea de comanadă control se compune din următoarele elemente:
Curs 2- 2 / 6
• Contorul ordinal (numit şi controller-ul de adrese) – furnizează şi memorează adresa de memorie
de unde se va extrage următoarea instrucţiune de executat. Respectiva cerere de furnizare a
adresei de memorie circulă prin intermediul magistralei de adrese.
• Regsitrul de instrucţiuni – are rolul de a stoca instrucţiunea aflată în curs de execuţie care tocmai
a fost extrasă din memorie
• Decodorul de funcţiuni – este singurul circuit capabil să recunoască funcţia definită de
instrucţiunea de executat. Acesta este propriu fiecărui tip de procesor.
• Ceasul intern – este un circuit electronic care distribuie regulat impulsuri pentru sincronizarea
diferitelor operaţiuni elementare ce se efectuează în timpul derulării unei instrucţiuni.Frecvenţele
distribuite de ceasul intern se măsoară în megaherţi.
• Circuitele de comandă – permit efectuarea unei anumite acţiuni asupra unităţilor comandate după
ce s-au format diferite comenzi corespondente operaţiunilor elementare

Unitatea aritmetică şi logică

Mai este numită şi unitatea de calcul. Este capabilă să prelucreze informaţia prin calculele matematice
şi funcţiile logice pe care le execută.
Unitatea aritmetico – logică conţine două circuite specializate în processarea datelor, şi anume:
• dispozitivele de lucru – prelucrează datele sub forma operaţiilor aritmetice (de adunare,
scădere, înmulţire, împărţire) şi logice (teste, ramificări ale execuţiei în funcţie de precizarea
unor condiţii de îndeplinit şi iteraţii – un număr de reluări ale prelucrărilor.
• dispozitivele de stocaj intermediar – permite înregistrarea la fiecare operaţie, a operanzilor şi
a rezultatelor intermediare.

Setul de registrii ai procesorului

Regiştrii reprezintă un set de poziţii binare în care se pot stoca informaţii în timp ce procesorul
lucrează cu ele. Principalii regiştrii sunt:
• regiştrii de acumulare – în care se fac toate calculele şi se stochează rezultatele intermediare
şi finale;
• regiştrii de index şi de segment – care permit o adresare relativă a unei zone de memorie care
ajută la recunoaşterea drumului de parcurs prin memoria RAM a sistemului pentru a se căuta o
instrucţiune ce urmează a fi activată conform logicii programului în curs de execuţie;
• Registrul pointer-ului de instrucţiune – memorează poziţia pointer-ului în cadrul derulării
programului aflat în curs de execuţie;
• registrii de stare – care conţin indicatori ce descriu starea microprocesorului după execuţia
unei instrucţiuni;
• regiştrii de stivă – care gestionează şi manipulează informaţiile conţinute în stiva
calculatorului. De exemplu, trecerea de la un program la altul in timpul derulării acestora se
face prin memorarea informaţiilor legate de starea primului program şi trecerea la cel de-al
doilea.

Magistralele procesorului

Cunoscute şi sub denumirea de magistrale de comunicaţie sau BUS-uri, acestea reprezintă trasee
informaţionale prin care circulă unidirecţional sau bidirecţional informaţii între diferite componente
ale calculatorului. Magistralele de comunicaţie, în funcţie de amplasarea lor, pot fi:
Curs 2- 3 / 6
 • Interne – asigură schimul de informaţii între contorul ordinal, decodorul de funcţiuni,
registrii, etc. Viteza de furnizare a informaţiilor este aceeaşi cu cea a microprocesorului;

• Externe – se găsesc sub forma de trasee electrice gravate pe placa de bază. Se pot identifica
mai multe magistrale externe, şi anume:

o Magistrala procesorului – permite transportul de informaţii între procesor, memoria

internă şi memoria cache.

o Magistrala de intrări/ieşiri – numită şi magistrala sistem sau principală, fiind o

extensie a magistralei procesor, ce permite vehicularea informaţiilor pentru facilitarea
schimburilor de date între unitatea centrală şi perifericele instalate.

Legăturile dintre cele două tipuri de magistrale externe (magistrala procesorului şi

magistrale de intrări/ieşiri) se realizează prin intermediul circuitului cipset care reprezintă
interfaţa dintre procesor şi memoria internă. Magistrala procesorului care face legătura
între cipset şi memoria internă mai este cunoscută şi sub denumirea de magistrala de
memorie.

În cadrul magistralei procesor se identifică următoarele tipuri de magistrale:

• Magistrala de comenzi – reprezentată de traseul bidirecţional prin care circulă ordine ce provin de
la microprocesor, semnale de sincronizare cu memoria internă, semnale ale cesului intern;

• Magistrala de adrese – este folosită în tranzacţiile procesorului cu memoria printr-un traseu

unidirecţional prin care circulă de fapt adresele de memorie unde vor fi localizate instrucţiunile
unui program aflat în curs de execuţie;

• Magistrala de date – reprezintă un ansamblu de 16,32,64 de căi de comunicaţie paralele prin care
se transmit datele care merg sau se întorc de la microprocesor. Face practic legătura între
microprocesor şi memoria internă. Prin această magistrală circulă:

 instrucţiuni căutate în memorie

 date care provin de la o unitate internă

 date intermediare destinate să rămână în memorie

 date care pleacă spre o unitate de ieşire

Caracteristicile de bază ale magistralei procesor:

 lungimea de bandă – cu cât este mai lată cu atât se pot transfera mai multi biti simultan,
deci mai multă informaţie.

 viteza de circulaţie a datelor pe magistrală – cu cât este mai mare cu atât procesorul poate
prelucra o cantitate mai mare de informaţii

Curs 2- 4 / 6
Parametrii microporcesorului

Parametrii de bază ai microprocesorului sunt:

1. viteza de lucru

2. capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa

3. setul de instrucţiuni pe care-l poate executa

4. articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocesor

1. Viteza de lucru - depinde de :

a. frecvenţa ceasului intern – intervalul de transmitere al impulsurilor pentru sincronizarea

diferitelor operaţiuni elementare ce au loc în microprocesor la executarea unei instrucţiuni.
Frecvenţa ceasului intern se măsoară în MHz – 1 milion de pulsuri pe secundă. La un puls
se pot executa una sau mai multe instrucţiuni;

b. frecvenţa ceasului extern sau sistem – influenţează viteza microprocesorului prin

intermediul unui factor multiplicator al frecvenţei plăcii de bază. Altfel spus, viteza
microprocesorului este viteza plăcii de bază multiplicată cu un anume factor – procedeu
numit overclocking. Factorii de multiplicare pot fi: 1.5X, 2X, 2.5X, 3X, ...;

c. dimensiunea registrilor microprocesorului – cu cât dimensiunea registrilor este mai mare,

cu atât capacitatea de stocare în procesor creşte. Altfel spus, la un puls al ceasului volumul
datelor transferate este mai mare. Dimensiunile standard pentru registrii interni ai
microporcesorului sunt: 8, 16, 32, 64 biţi;

d. lărgimea de bandă a magistralelor de comunicaţie – cu cât este mai mare cu atât fluxul
biţilor vehiculaţi între procesor şi memorie este mai mare;

e. Timpul şi capacitatea de calcul a coprocesorului matematic – cat de repede se fac aceste

calcule matematice în aşa fel încât rezultatele să fie corecte, respectiv câte calcule se pot
face simultan fără a denatura rezultatul;

f. Existenţa memorie cache şi mărimea acesteia – are o importanţă deosebită, deoarece are o
influenţă pozitivă asupra vitezei de prelucrare a datelor în sensul micşorării timpilor de
aşteptare ai procesorului la preluarea din memoria internă a informaţiilor solicitate. Există
cache-ul primar si cache-ul secundar;

g. Tehnologia de miniaturizare a tranzistorilor – Microprocesorul este traversat de un curent

electric cu un voltaj redus, ce reflectă de fapt un schimb de sarcină electrică între mulţimea
de tranzistori (de ordinul milioanelor) existenţi într-un microprocesor. Conform legilor
fizicii, se generează o căldură. Atunci când temperatura creşte comportamentul
procesorului se schimbă, iar materialul semiconductor din care este formată pastila de
siliciu, nu mai conduce sistemul electric, blocând-se activitatea microprocesorului;

h. Sistemul de operare şi aplicaţiile informatice utilizate – şi partea de soft are o influenţă

asupra vitezei microprocesorului. Este bine ca atunci când sistemul hardware este pe 32
biţi să se folosească şi un sistem de operare creat tot pe 32 biţi. Pe piaţă există şi sisteme
hardware pe 64 biţi, dar puţine aplicaţii soft sunt create pentru astfel de platforme, adică
tot pe 64 biţi.
Curs 2- 5 / 6
2. Capacitatea de adresare a memoriei interne – un procesor nu poate accesa o cantitate infinită
de memorie, ci numai cantitatea maximă impusă de procesul său constructiv. Cantitatea maximă
de memorie ce poate fi accesată de un microprocesor este numită memorie maximă adresabilă.

3. Setul de instrucţiuni pe care microprocesorul îl poate executa – există 2 tipuri de arhitecturi, şi

anume:

a. arhitectura CISC (Complex Instruction Set Computing) – ce implementează într-un cip,

şi anume în decodorul de funcţiuni al unităţii de comandă control, un număr mare de
instrucţiuni-procesor de bază (aproximativ 400) capabile să rezolve sarcinile
instrucţiunilor de program aflat în execuţie.

b. arhitectura RISC (Reduced Instruction Set Computing) – ce implementează un set redus

de instrucţiuni capabile să rezolve sarcinile instrucţiunilor de program aflat în execuţie.
Pentru că numărul de instrucţiuni este mai mic microprocesorul va rula mai repede,
deoarece pentru a rezolva o sarcină acesta se foloseşte de un număr mai mic de instrucţiuni
pe care le combină mult mai repede.

4. Articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocesor – presupune existenţa şi conlucrarea

mai multor procesoare în aceeaşi unitate centrală. Aceasta este îndeosebi întâlnită la servere WEB
şi pe staţiile de lucru pentru aplicaţii 3D sau CAD.

Curs 2- 6 / 6