Sunteți pe pagina 1din 12

Legendele sacre ale Dacilor Liberi -

Felix Crainicu, Cristi Ionita

           Legenda lui Muntean


      Se povesteste cum, cu mult timp in urma, in vremurile in care oamenii se contopeau
cu Natura-Mama si credeau in puterea timpului si a zeilor sai, exista un plai de legenda, o
tara ca-n basme, cu mult mai bogata decat toate celelalte aflate pe pamant. Apele, muntii,
padurile, sesurile, toate erau darnice si faceau ca belsugul sa fie pentru toti ceva obisnuit.

      Peste acest tinut, Mos Timp impartea dreptate din belsug. Cetatea lui de scaun era
Muntele Ascuns si, asa cum conducatorul avea grija de multime, asa si supusii isi
cinsteau mai-marele: aduceau la poalele Muntelui Sacru ofrande nenumarate de grane si
miere, de lapte si branza, tot ce oferea mai bun pamantul manos pe care traiau si pe care-l
iubeau nespus. De cateva ori pe an se puteau vedea procesiuni ale Dacilor, caci despre ei
este vorba, venind spre picioarele Sfinxului si lasand acolo darurile prin care isi aratau
multumirea fata de Duh.

      In acele vremuri, intr-un mic catun asezat la marginea muntilor, se spune ca traia un
staroste batran, drept si curajos ca toti fratii sai, si care avea o turma de oi cum nicaieri nu
mai puteai afla alta sa i se asemene, intr-atat erau de frumoase si darnice in lana si lapte
mioarele lui. Viata sa era lipsita de orice fel de grijasi necaz, era bogat si nicicand nu
cunoscuse suferinta. Cu toate acestea, era un lucru care-i amara pana in maduva oaselor
traiul de fiecare zi: se apropia vremea cand turmele trebuiau lasate mostenire unui urmas,
dar, din pacate, el nu avea pe nimeni.

      -Privesc in jur la toate cele si ma intreb cui va ramane avutia ce am strans…Pe pustiu
se va duce, caci nimeni nu-i sa le primeasca si nici anii de pe urma sa mi-i mangaie!
Plangea batranul, in gandul sau.

      Marele necaz al vietii acesta ii era: nu avea nici un copil sa-i aline batranetile. Toata
tineretea, el si femeia sa incercasera sa aduca pe lume un prunc, dar zeii nu-si intorsesera
privirea catre ei, iar acum, cand trupurile le erau batrane si istovite de viata, nu le mai
ramasese decat rugaciunea. La care nu renuntasera niciodata, insa. Speranta nu le pierise
din suflet, erau oameni cu mare credinta in bunatatea lui Zamolxis. Ani si ani la rand se
rugasera, adusesera ofrande bogate, dar degeaba.

      Intr-o noapte insa, starostele nostru avu un vis ciudat, care il intineri dintr-o data cu
douazeci de ani. Se facea ca Mos Timp a venit langa patul sau, l-a privit o clipita, apoi,
fara nici un fel de introdicere, i-a spus urmatoarele:

      - In prima luna a anului vei merge la Sfinx. Sa faci in asa fel incat sa ajungi acolo
taman cand luna de pe cer va fi in al patrulea patrar, nu mai tarziu si nici mai devreme.
Pentru ca nu ti-ai rispit credinta sacra si speranta, Sfinxul iti va indeplini dorinta. Te vei
intoarce din Hotarul Sacru insotit de un prunc. Tot acolo vei afla misiunea sacra pe care
trebuie sa o duci la bun sfarsit, pentru ca pruncul este urmas de zeu. Va trebui sa ai mare
grija si sa nu te abati cu nimic de la povetele pe care le vei primi.

      Imediat ce rosti aceste cuvinte, Mos Timp se topi in vazduh si eroul nostru se trezi.

      Vremea era chiar in luna lui Gerar si nu mai ramanea mult timp pana la venirea
sorocului prevestit de Duhul Pietrei Sacre. Asadar, dis-de-dimineata, starostele nu a stat
in cumpana nici macar o clipa si I-a spus femeii sale:

      - Mare este bunatatea stapanului nostru! Babo, umple-mi degraba desaga cu merinde
ca trebuie sa plec la drum lung.

      - Da ce-ti veni, barbate, sa te scoli asa grabit si sa te apuce plecatul asa, pe nepusa
masa? Te pomeni ca vrei sa ma parasesti la batranete! rase baba.

      - Taci, babo, nu vorbi prostii. Nu trebuie sa stii prea multe! La intoarcere voi avea un
prunc cu mine, iar el va fi al nostru prin mila Domnului nostru si marinimia sa fara
margini. Acum taci, apuca-te de treaba, si nu mai grai nimic, stiu eu tot ce-i nevoie de
stiut.

      - Bine, omule, dar macar…

      - Nici un dar, babo! Asculta la vorbele mele si fa ce-ti poruncesc caci s-a petrecut o
minune, iar Zeul ne-a ascultat rugaciunile.

      Vazand ca n-o scoate la capat cu barbatul, baba nu mai spuse nimic, dar o podidi
plansul de fericire, asa ca merindele starostelui fura binecuvantate si de lacrimile ei. Nu
se scurse multa vreme pana cand ea il petrecu inlacrimata cu privirea din poarta ograzii…
Starostele plecase in cea mai mare graba pe calea care avea sa le aduca bucuria in casa.
Nu-l luase cu el decat pe cel mai credincios caine ce se afla pe langa turma, spre a-l avea
tovaras de drum. Era singurul suflet muritor care avea sa-i fie aproape in calatoria spre
Muntele Sacru.

      Dupa ce a strabatut vai rar batute de piciorul omului, a lasat in spate munti inalti ce
pareau a avea piscurile pana la cer,a sarit peste rauri inspumate, a trecut prin codri batrani
si desi a suit pe stanci ascutite, intr-un tarziu a reusit sa ajunga in fata marelui Sfinx. Desi
nu dormise in cateva nopti decat putine ceasuri, nu simtea deloc oboseala, trupul sau era
parca de aceeasi varsta cu sufletul pentru ca, vedeti voi, starostele in sinea sa era la fel de
tanar ca si in vremea cand isi indragise pentru prima data femeia, iar pe atunci nu avea
mai mult de saptesprezece primaveri.

      Acum se afla chiar la picioarele Sfinxului si ii privea chipul taiat in piatra. Stia inca
de cand era copil ce era de facut pentru a-l trezi pe paznicul Hotarului. Numai ca atunci,
in timpul in care asculta cu urechile ciulite si ochii mariti a mirare legendele spuse de
batrani, n-ar fi crezut in ruptul capului ca se va afla si el, la randul sau, intr-una din
situatiile in care numai cei mai viteji eroi se puteau gasi. Asa ca, putin speriat de ceea ce
urma sa faca, dar si mai inspaimantat chiar ca povestea va deveni aievea, starostele
inchise ochii strangand pleoapele puternic, se lasa sa cada in genunchi si ridica bratele cu
degetele in forma stelei cu zece colturi. Statu asa putin, apoi deschise ochii si privi catre
Sfinx, vorbindu-i:

      - Marite Sfinx, paznic vesnic al Muntelui Sacru! Am primit in vis chipul si vorbele
bunului Mos Timp, Duh al Pietrei atotputernice, iar el, in marinimia sa, m-a indreptat
spre tine. Ma gasesc la picioarele tale si porunca astept sa-mi dai!

      Chipul Sfinxului se lumina si prinse viata, graind:

      - Bine ai venit, om vrednic, te asteptam. Eu iti voi arata doar calea pe care trebuie sa
apuci, mai departe nu este treaba mea. Va trebui sa iei drumul potecii nordului si sa mergi
fara odihna pana la caderea intunericului. Acum este dimineata, asa ca vei merge intreaga
zi. Sa nu te opresti si nici sa nu te abati macar cu un pas de la calea nordului pentru ca vei
pierde totul. Cand soarele va apune, ai sa te opresti. Chiar in acel loc vei astepta trei zile
si trei nopti pentru ca visul sa se implineasca.

      - Iti multumesc, marite Sfinx, gandul meu va fi pururea catre tine si spre marea ta
bunatate, spuse cu lacrimi in ochi starostele, care vedea in fata sa Legenda.

      - Zamolxis fie cu tine, muritorule, fura ultimele cuvinte ale Sfinxului, dupa care se
intoarse la haina sa de granit.

      Emotionat si induiosat ca ceea ce visase o viata intreaga avea, in sfarsit, sa se


petreaca, starostele arunca o ultima privire spre Sfinx, dupa care se ridica si porni in
urmatoarea parte a calatoriei ce avea sa-i aduca pruncul mult dorit.

      Zapada mare si viscolul crunt al muntilor il faceau sa inainteze greu. De multe ori era
azvarlit intr-o parte sau in alta de pale puternice de vant, dar nimic in lume nu l-ar fi putut
opri. De cate ori cadea, de tot atatea ori se ridica, mai indarjit parca. Se orienta si gasea
linia nordului, apoi iar mergea, mergea faca ca macar o clipita sa-i treaca prin minte sa
renunte. Ore in sir a tinut-o tot asa, el si credinciosul sau caine, pana in momentul in care
soarele s-a hotarat sa atinga zenitul in spatele piscurilor albite de nea.

      O data cu apusul, ca prin minune, a incetat si viscolul, iar pe locul unde starostele se
oprise, zapada s-a topit dintr-o data , dand la iveala un loc destul de mare, suficient pentru
a se intinde si el si cainele. Locul era acoperit numai de iarba grasa si muschi uscat.

      -Iata, asadar, sfarsitul drumetiei mele, isi spuse in gand starostele. Aici voi petrece
trei zile si trei nopti din viata asteptand sorocul poruncit de Zeu. Ah, dar voi pleca ducand
acasa pruncusorul meu, fiul iubit pe care de amar de ani il astept. Dar mai este mult pana
atunci, deocamdata ar trebui sa vad ce bunataturi a pregatit baba, caci de multisor n-am
mai simtit gustul mancarii.
      Tot vorbind asa, starostele a deschis desaga si a impartit frateste cu animalul sau
credincios merindele binevenite dupa atata mers. La sfarsitul cinei se uita spre marele
Sfinx, a carui silueta impunatoare o putea banui in departari. Isi indrepta gandul plin de
recunostinta spre Mos Timp, spre el si spre Zamolxis, le multumi pentru marinimia
aratata, apoi se inveli cu sarica ce-o avea pe spate si adormi.

      Stand numai si numai in acel loc, se scursera trei zile si trei nopti, lungi, chinuitoare,
dar pline de speranta. Atunci cand simtea nevoia, isi amintea de baba lui de acasa, care
urma sa fie atat de fericita la intoarcearea sa, de mioarele lui dragi si de locurile de acasa,
iar asteptarea devenea mai putin chinuitoare. Se implinise in sfarsit sorocul din vis,
ultima zi se transformase in seara si mai apoi in noapte. Eroul nostru avea simtamantul ca
timpul se oprise in loc. Intr-un tarziu, luna ajunse pe cer si nu mai trebuia asteptat decat
momentul in care zilele se vor schimba intre ele. Inima batea de emotie in pieptul
starostelui, mai-mai sa iasa afara, dar chipul ii era ca de piatra, nu lasa sa se intrezareasca
nimic din zbuciumul interior.

      Pe cand orologiul cerului batea al doisprezecelea ceas, se petrecu si minunea asteptata
de batran care, cu inima cat un purice, putu vedea cum din centrul Triunghiului Sacru
porneste o raza de lumina spre cer indreptandu-se spre o anume stea. Din povestirile
batranilor stia ca aceea este Steaua-Mama a Pietrei Sacre. Cand raza atinse bolta instelata,
din chiar acel punct pornira spre pamant opt raze luminoase venind cu putere spre
staroste.

      “Ah, ce se intampla? Voi merge la cer sau voi cobori in adancul pamantului?” isi
spuse iar, fara a banui ca al doilea sau cuget era mult mai aproape de adevar decat ar fi
crezut vreodata.

      Cele opt raze se indreptau, intr-adevar, spre viteazul staroste, dar nu el fu cel lovit si
inconjurat de lumina orbitoare, ci o stanca de cremene din fata sa. Acoperit de un zgomot
infiorator, lasandu-se la pamant pentru a se feri de cutremurul ce parea iminent, omul
nostru putu vedea cum in fata ochilor I se deschide un coridor ce patrunde adanc in inima
muntelui. Cerul si Pamantul se unisera sub voia Zeului si isi spusesera cuvantul sub
privirile unui muritor ales de soarta. Batranul cazu cu piosenie in genunchi, pleca ochii in
jos, apoi grai cu glas incet, dar ferm:

      -Bunule Duh al Pietrei Sacre, si tu, Marite Zamolxis, sunt nedemn de cinstea facuta.
Cu ochii scaldati in lacrimile fericirii si recunostintei va multumesc pentru ceea ce am
vazut si trait aici, in Hotarul Sacru al Dacilor Liberi.

      Dupa ce termina cuvintele, lasand afara cainele, desaga si sarica, starostele porni in
munte pe urma taiata in stanca de cele opt raze. Calea pe care mergea era luminata ca
ziua, iar mosul, namaifiind nevoit sa lupte cu vrajmasia vremii, inainta vioi si fara sa
simta nici o clipa povara anilor sai. Nu se uita in nici o parte, doar in fata. Nu se temea si
isi lasa pasii sa il conduca prin culoarul de piatra. Mergea cu pas sigur prin munte, pentru
ca la sfarsitul aventurii va putea duce acasa linistea atat de mult visata.
      Drumul era lung si intortocheat, dar pe masura ce se afunda mai mult in munte,
lumina devendea mai puternica, iar aerul pe care-l tragea in piept era altfel, parca. Peretii
erau mai departati, iar, in scurt timp, starostele se trezi intr-o sala mare de forma
triunghiulara. In mijloc se gasea o masa de granit si un tron la fel. Pe masa se afla,
mareata, stralucitoarea Piatra Sacra, simbolul sfant al Dacilor Liberi. Ea era cea care
luminase calea pe care venise. Pe tron, privindu-l cu ochi blanzi, sta insusi batranul din
vis, Mos Timp. Vazandu-l pe Duh, starostele se lasa din nou sa cada in genunchi, lipindu-
si fruntea de lespezile reci ale podelei. Nu statu asa mult timp, pentru ca Duhul Pietrei
sacre ii grai:

      -Tu, staroste, pentru dreptatea si vrednicia ta te afli acum aici, in inima Muntelui
Ascuns, in fata Pietrei Sacre a Geto-Dacilor. Ridica-ti privirile!

      Starostele isi indrepta fruntea si, cu o voce tremuranda, spuse:

      -Multumesc, stapane bun, pentru cinstea ce mi-o faci.

      -Nu mie trebuie sa-mi multumesti, zambi Duhul, ci inimii tale. Acum, insa, asculta la
mine: ai fost ales pentru sufletul tau curat sa cresti un copil sacru, prunc nascut din stanca
si izvor. Poarta numele de Muntean. Il vei lua cu tine si-l vei purta printre oameni pentru
a invata pe indelete felul si obiceiurile lor. In fiecare vara veti urca amandoi pe munte si
vei aduce aici, in locul din care-l vei lua, aceleasi ofrande ca si pana acum. Toata pasunea
ce-o vei cuprinde cu ochii la iesirea din Muntele Ascuns va fi a ta si numai a ta.

      Starostele asculta cu mare atentie si vru sa intrebe ceva, dar Duhul il opri printr-un
gest poruncitor al mainii si tot el fu cel care continua:

      -Nu ma intrerupe, caci vei afla tot ce trebuie sa stii. Pruncul va trai cu tine vreme de
opt ani. Opt raze coborat-au din inaltul cerului, tot atatia ani va sta el langa tine. La
sfarsitul acestor ani, porunca este sa vii aici si sa ne slujesti asa cum vom crede noi de
cuviinta, iar pe Muntean sa-l lasi sa-si urmeze destinul ce-i este harazit. Este alesul Zeului
si va deveni nemuritor cand se va-ntampla sorocul, dar pana atunci are de invatat si de
trecut prin incercari grele. Daca va sti sa nu calce stramb, va fi nemuritor precum stanca
ce ii este mama, si intelept ca Steaua Sacra ce ne-a zamislit pe toti si care lumineaza
destinul Geto-Dacilor. Ai inteles, staroste, ce ai de facut si cum trebuie crescut Muntean?

      -Da, stapane, raspunse el simplu, cu inima apasata de bucurie.

      -Atunci du-te in drumul tau, mai adauga Mos Timp, dupa care, dintr-o data, masa si
tronul se acoperira ca prin farmec de o pacla groasa ce nu mai lasa sa se vada nimic in
spatele ei.

      -Multumesc, preamarite stapan, multumesc din adancul inimii pentru bunatatea
aratata, spuse starostele cu glas tare, desi nu mai distingea nimic in incapere, dar convins
fiind ca este auzit.
      Se intoarse si pleca pe acelasi drum, mergand mai repede decat la venire, chiar daca
lumina era tot mai slaba acum

      Imediat ce pasi afara din Muntele Sacru, stanca se inchise in urma sa fara nici un
zgomot, iar cand starostele se intoarse pentru a privi inapoi ar fi putut jura ca este asa de
cand lumea si ca niciodata nu fusese deschisa, intr-asa fel arata. Parea ca nimic nu se afla
acolo, afara doar de piatra muntelui. Starostele zambi tainic la gamdul ca el cunoaste
scretul. Privi inaintea sa si se freca la ochi pentru a se incredinta ca ce vede este aievea si
nu doar in inchipuirea sa: in locul pe care putin mai devreme statea o stanca,langa care isi
petrecuse trei zile si trei nopti, acum era o minunatie de prunc ce gangurea usor si
intindea bratele-i micute spre batran, dorind caldura parinteasca, cerandu-i sa-l
imbratiseze. Din stanca aceea fusese nascut si tot in ea se va intoarce, precum spusese
Duhul, dar haideti sa nu o luam inaintea evenimentelor, ci sa mergem pas cu pas.

      Starostele lua copilul, il inveli in sarica si privi cu ochii inlacrimati de jur imprejur.
Sub abruptul pe care se intindeau tapsane ce vara trebuie ca erau pline de iarba grasa,
hranitoare.

      -Aici vom veni la vara, micutul meu.

      Baciul fluiera apoi scurt, iar cainele se ivi din spatele unor stanci dand din coada mai-
mai sa si-o rupa, scancind de bucurie si gudurandu-se la picioarele stapanului sau. Cei trei
pornira apoi in cea mai mare graba spre catunul sau de bastina. Acum mergea mult mai
usor. Zamolxis si Mos Timp avusesera grija de el: zapada se dadea la o parte din calea
lui, stancile ii faceau lor, suvoaiele isi opreau apele pe unde trecea. Intr-un tarziu, ajunse
in sat unde o vazu din departare pe baba lui ce statea lipita de poarta ograzii si-l astepta.

      “Draga de ea, gandi batranul, oare asa sta de cand am plecat?”

      Acum vom intoarce usor foaia povestirii si vom sari peste fericirea netarmurita a
celor doi batrani si grija lor pentru Muntean, fiul muntilor. Vom spune doar ca nicicand
n-a existat pe undeva vreun copil mai indragit. In rest, ii vom lasa sa se bucure in tihna.

      Muntean parea a fi un Fat-Frumos din basme, asa crestea de repede si de frumos.
Mintea-i era agera si trupul il avea puternic. Asculta cu sfintenie vorbele parintelui sau
drag si nu-i iesea niciodata din cuvant. Statea mult printre oameni, dar vorbea putin,
pentru ca dorea sa afle cate-n luna si-n stele, si orice lucru demn de retinut ramanea in
mintea lui. In rarele clipe cand deschidea gura, o facea spre a pune intrebari.

      Copil nepamantean, zamislit de zei si nascut din stanca, pentru eroul nostru vremea se
scurgea altfel decat pentru ceilalti oameni. Asa se facea ca in anul opt al vietii sale
Muntean era deja un zdrahon de flacau, cu plete si barba sure ca stanca, intelept si
puternic cum n-ai mai fi putut intalni altul pe lume. Destinul si-l cunostea, il aflase din
gura starostelui in chiar primul an al vietii sale si il acceptase cu seninatate, fara a pune
intrebari.
      Batranul respectase intocmai poruncile primite de la Mos Timp si in fiecare vara
ducea mioarele la pascut impreuna cu Muntean, sus in munti, povestindu-i de-a fir a par
flacaului ce aflase din gura Duhului Pietrei Sacre.

      Iata insa ca venise si a opta vara, cea din urma, si destinul trebuia dus la bun sfarsit.
Era pentru cea din urma oara cand tatal si fiul urcau alaturi. De-aici inainte alta urma sa
fie menirea fiecaruia dintre ei. Destinul hotarase de mult ca ei trebuie sa se desparta.

      Starostele, dupa ce i-a dat ultimele sfaturi tanarului, l-a lasat singur cu mioarele,
precum fusese porunca. Prea mare lucru nu avea de facut tanarul nostru, asa ca toata
ziulica umbla si canta doine stiute de la staroste sau de la baba acestuia. Se gandea la tot
ce invatase pana in clipa aceea, si nu stia la ce-i vor fi de folos aceste lucruri, daca tocmai
isi traia ultima vara ca muritor, dupa cum ii spusese batranul. Raspunsul, insa urma sa il
afle destul de curand, pentru ca nu mai era asa de mult pana la sfarsitul verii, care avea sa
aduca odata cu sine si dezlegarea misterului. Lucrurile, insa, nu merg intotdeauna precum
ni le inchipuim…

      Intr-una din seri, pe cand se lasa purtat de pasi spre stana, i se paru ca aude in
jnepenis un fosnet ciudat. Parea a fi un suspin, dar putea fi si altceva.

      -Oare ce-o fi? Se mira Muntean. Salbaticiunile nu se preumbla pe aceste coclauri,
altceva trebuie sa fie, isi mai spuse, si se indrepta spre locul de unde venea zgomotul.

      Nu mica ii fu mirarea cand, dand crengile la o parte, vazu ce se petrece: o


preafrumoasa fata dormea, iar lacrimi amare de tristete ii curgea suvoaie pe obraji in
somnul sau zbuciumat. Muntean ramase tintuit locului de chipul neasemuit de gingas al
fetei. O privi mai multe minute in sir fara sa se indure a o trezi…Intr-un tarziu, se apropie
de ea si o atinse usor pe umar. Fata deschise imediat ochii, il privi uimita si, fara sa se
sperie, isi sterse cu dosul manecii lacrimile si il intreba:

      -Cine este?

      -Eu sunt Muntean, dar asta nu conteaza. Mai degraba eu ar trebui sa te intreb pe tine
asta, raspunse el impresionat de glasul dulce al fecioarei.

      -Nu sunt decat o copila ce n-a avut noroc. M-am ratacit de grupul de vanatori alaturi
de care am pornit din satul nostru acum trei zile, pe-nserat. De azi dimineata m-am
pierdut pe aici, prin munti. Nu i-ai intalnit cumva?

      -Nu, din pacate.

      Muntean privea copila cu nesat si se indragostea de ea cu fiecare clipa ce trecea, intr-
atat era de frumoasa. Intr-un tarziu, se hotari sa vorbeasca din nou:
      -Din pacate, nu te pot duce in sat pentru ca pana la poalele muntelui e cale de mers de
trei zile si trei nopti, iar daca te-as indruma in ce fel se ajunge acolo, te-ai pierde iarasi.
Data viitoare s-ar putea sa nu te mai gasesc eu, ci o fiara a padurii.

      Fata tresari la gandul ca ar putea ajunge hrana salbaticiunilor, dar alunga repede din
minte aceasta idee si intreba rugator:

      -Atunci, ce-i de facut?

      -Nimic mai simplu. Ramai alaturi de mine pana la sfarsitul verii si atunci te voi duce
eu insumi in sat. Primesti?

      -Sigur ca da! Se veseli ea pe data. Dar…

      Muntean, beat de fericire, nu o lasa sa termine ce avea de spus.

      -Trebuie sa afli ceva, Muntean!

      -Ba nu trebuie de loc. Daca te-ai hotarat sa ramai, atunci nu-mi trebuie sa stiu nimic
altceva, raspunse el fara a banui catusi de putin ce amarnic avea sa se caiasca pentru
vorbele rostite. Dragostea il orbise pe data, ii cuprinsese inima si trupul, o simtea ca pe o
febra.

      O data cu fiecare clipa scursa, Muntean se adancea tot mai mult in iubirea sa. Ar fi
vrut sa o aiba pentru totdeauna lange el pe frumoasa copila si nu stia ce ar putea face
pentru asta. Batranul sau parinte nu-i vorbise defel despre astfel de lucruri, n-avea ideea
cum se putea descurca. Simtea ca o indrageste aproape la fel de mult ca si pe munti,
paduri, sau ca pe parintii sai, iar in toate acestea se aduna ceea ce Muntean avea mai sfant
pe pamant. Ar fi dat orice sa o poata avea pe vecie si sa fie fericiti impreuna. Fetei se
ferise sa-i arate vreuna din trairile sale, si asta pentru ca stia din gura starostelui care-i era
destinul. Pe masura ce toamna era mai aproape, insa, Muntean devenea tot mai framantat,
si se gandea din ce in ce mai aprig la ceva anume. Cu orice chip trebuia sa gaseasca o
iesire.

      Fata il simtea ca nu este in apele sale si deseori il intreba:

      -Muntean, prietenul meu drag, te-am necajit eu, oare, cu ceva, de esti asa de tulburat?
Spune-i surioarei tale ce te framanta!

      -Nu, draga copila, raspundea el repede, nu tu esti de vina, altele sunt necazurile ce le
am si nu ma poti ajuta degel, iar apoi in sinea sa: Ah, dragostea mea, dac ai sti numai cat
ma poti ajuta…macar daca as sti ca iti sunt drag jumatate din cat te iubesc eu, as fi cel
mai fericit om din lume.

      Numai ca urechile fetei nu auzisera niciodata astfel de vorbe din gura lui Muntean.
      Vara se scursese mai repede decat ar fi crezut, ca un parau zglobiu ce alearga in vale
spre a-si intalni raul mama. Cei doi tineri stateau alatusi si, cat era ziulica de lunga, tot
radeau, cantau, dansau si alergau pe imasurile inverzite ale muntelui. Intreaga vara paru o
clipire de ochi, asa de repede trecu.

      In ultima saptamana in care mai trebuiau sa stea pe munte, framantarea lui Muntean
intrecuse orice cunoscuse pana atunci. Pur si simplu, nu mai putea dormi sau minca din
cauza iubirii ce-i mistuia sufletul, asa ca, intr-un tarziu, dupa multe codeli si ezitari, isi
dadu seama ca nu are de facut decat un singur lucru. Cand intelese aceasta, fu intaia data
cand dormi bustean dupa mult timp. Mai era o singura noapte pana cand aveau sa coboare
cu turma spre sat pentru iarna. Fara sa dea nici o explicatie, Muntean lasa fata in stana,
langa foc, si porni spre Sfinx, zicandu-si:

      -Nu pot trai fara ea, iar Duhul va trebui sa ma inteleaga. Am sa plang, am sa ma rog
in genunchi in fata lui si am sa-l conving de ceea ce simt. Daca altfel nu se poate, am sa-i
cer sa ma faca muritor de rand, pentru ca viata ce o traiesc nu are nici un rost departe de
ea, departe de dragostea ei.

      Isi vorbi asa pana ajunse la poalele paznicului Zonei Sacre, dar la strigatul sau
disperat acesta ramase mut. Deznadajduit, Muntean cazu in genunchi. Cu fata in tarana,
spuse printre lacrimi amare:

      -O, preamarite Sfinx, inlesneste-mi, rogu-te din inima, calea spre stapanul nostru,
pentru a-i cere indurarea. Simt cum am pieptul in flacari, mintea nu-mi mai e la locul ei,
trupul nu ma mai asculta. Fara iubita mea eu nu pot sa traiesc de-aici-nainte, nu-mi
ramane decat sa incerc a-mi curma zilele, dar nici macar asta voie nu am.

      Din intuneric, fara nici un zgomot, aparu Mos Timp. Se opri in fata lui Muntean si
grai:

      -Nu te mai plange Sfinxului degeaba, caci el nu te aude. Ai inima bolnava si n-are
dezlegare sa te-asculte. In schimb, iata-ma pe mine.

      Muntean, imbratisand picioarele Duhului, planse:

      -Te implor, bunul meu parinte si stapan, da-mi viata de muritor spre a putea iubi fiinta
ce inima si minea-mi stapaneste. Nu-mi trebuie nemurirea, atata vreme cat sunt departe
de frumoasa mea si nu o pot avea.

      Nimic nu se citea in privirile Duhului. Ii opri cun un gest rugaciunea, apoi vorbi din
nou:

      -Asculta la mine, Muntean! In noaptea aceasta vei ramane aici, langa Sfinx. Maine, in
zorii zilei, te vei inturna la stana si vei face taman cum crezi de cuviinta. Din aceasta
clipa, alegerea este a ta si numai a ta, eu mi-am ridicat mana de deasupra vietii tale. Daca
vei voi sa te intorci…ei bine, am sa te primesc.
vDe cum rosti ultimul cuvant, Duhul Pietrei Sacre se topi in vazduh ca prin farmec si
Muntean se trezi singur langa Sfinx. Se dezmetici intr-o clipa si, atunci, nebun de fericire,
striga in noapte de se cutremurara muntii:

      -Iti multumesc! Iti multumesc! Iar lacrimile care-i siroiau acum pe fata erau de
fericire adanca. Speranta i se indeplinise, avea sa-si vada a doua zi dimineata visul cu
ochii.

      Fericit Muntean, sarman Muntean…

      Noaptea se scuse cumplit de greu pentru eroul nostru. Muntean se foi in jurul
Sfinxului ocolindu-l de zeci de ori, nu fu in stare sa inchida ochii nici macar o clipa, iar
pe cand zorii nici nu mijisera bine, porni alergand spre fata lui draga si spre mioarele ce
asteptau in liniste coborarea din munti. Zbura parca, nu alerga, atat de dor ii era de ea.
Nici macar nu-si mai amintea ca doar cu putine ceasuri in urma renuntase la
nemurire,intr-atat de pline erau simtamintele sale. Singurul gand pe care il avea era sa
ajunga mai repede, cat mai repede, si sa imparta fericirea-i cu cea care avea sa-I devina
soata si care va sta langa el ani multi si plini de bucurii.

      Mai avea putin pana la stana. Striga:

      -Am venit inapoi, Dragos…dar strigatul ii ingheta in piept.

      Muntean ramase tintuit locului ca lovit de traznet. Din gat ii iesi mai departe o
bolboroseala de neinteles, corpul i se inmuie, un vuiet surd ii cuprinse capul.

      Dar iata ce vazuse: langa foc, in loc de un singur om, erau doi. Era chiar iubita lui,
care statea in bratele unui necunoscut, sarutandu-l cu patima. Muntean nu intelegea nimic
din ce vedea, i se parea ca e un vis urat. Cand fata isi dadu seama ca cineva se afla langa
ei, se ridica si alerga spre Muntean, il lua de mana si, aratand spre necunoscut, spuse
printre suspine de fericire:

      -Uite, Muntean! El este iubitul meu, cel de care m-am pierdut la inceputul verii. In tot
acest timp el n-a facut altceva decat sa ma caute cu disperare prin munti, i-a batut in lung
si-n lat, le-a invatat potecile si padurile toate, si acum m-a gasit. Dac-ai stii cat sunt de
fericita!!! Niciodata n-am mai fost asa , parca zbor.

      Nici o trasatura nu se clinti pe chipul lui Muntean. Ceva cumplit se intamplase, ceva
straniu ii patrundea prin oase si-I inmuia picioarele, parca nu sange ci lesie ii curgea prin
vine. Totul era naruit acum si din nou avu senzatia ca viseaza, ca nu el era cel de acolo, ci
un alt om, oarecare. Aproape se sperie cand deschise gura sa spuna ceva si auzi gajaitura
jalnica ce-i iesise din gatlej. Isi drese glasul si, intr-un tarziu, cu un efort puternic, reusi sa
ingaime:

      -Bine, dar niciodata nu mi-ai spus…


      Fata nu-l lasa sa termine si, luandu-i vorba din gura, zise:

      -Am incercat sa-ti spun asta chiar din prima zi, atunci cand m-ai gasit dormind. Iti
mai aduci aminte?

      Muntean nu raspunse. Era prea tarziu pentru el. Tot fata continua:

      -Iti multumesc din suflet, Muntean, pentru ceea ce ai facut. Niciodata nu-ti voi putea
arata intr-adevar cat iti sunt de recunoscatoare. Daca nu erai tu, as fi murit in padure fara
a-l mai putea vedea vreodata pe iubitul meu si nici nu i-as mai fi putut fi mireasa, pentru
ca imediat ce vom ajunge in sat ne vom casatori. Fericirea noastra tie ti-o datoram,
Muntean, iar pentru acest lucru iti vom fi pururi indatorati. Iti multumim din inima,
Muntean! incheie ea, prinzandu-l de maini.

      Atingerea sa, care parea binecuvantata pana atunci, nu facu de asta data decat sa
sporeasca durerea tanarului. Fara sa stie prea bine daca era chiar el cel care vorbea,
Muntean grai catre cei doi tineri ce-I avea in fata:

      -Fiti fericiti, prieteni, traiti ani multi impreuna si numai in bucurii sa va scaldati. Eu
sunt cel care va ramane dator pentru cele invatate. Bunaoara, luati turma mea de mioare
drept cadou de nunta. Mie nu-mi mai este de trebuinta. Mergeti in pace, aveti grija de voi
si fiti fericiti!

      -Multumim din suflet, bunule Muntean, spusera ei, il imbratisara si pornira la vale
inconjurati de mioare.

      Mai privira o data spre binefacatorul lor, ii facura din departare, de data aceasta,
semne prietenesti cu mainile, apoi se dusera, unul in bratele celuilalt, pentru totdeauna.
Ceva se rupse in sufletul lui Muntean dar nu-si dadu prea bine seama ce.

      Cand s-au indepartat destul de mult, astfel incat sa nu-i mai poata vedea, Muntean,
fara graba, s-a asezat pe o piatra lasandu-si privirile sa se piarda in zarea in care disparuse
singura lui iubire. Fara sa fi stiut, se asezase chiar pe piatra din care se nascuse el cu opt
ani in urma. Destinul sau sacru era pe cale sa se intample.

      A stat nemiscat, fara sa tresara, pana ce a trecut toamna, iar iarna si-a asezat mantia
alba de omat peste el. A venit apoi primavara, inca o vara, a mai trecut si toamna peste
munti, iar iarna urmatoare l-a prins la fel de nemiscat, asa cum il lasase. Fara sa-si dea
seama, se transformase intr-o stana de piatra cu privirile pierdude pe vecie in zarile
necuprinse. Devenise nemuritor, intrase inapoi in mantia de granit care-i daduse candva
nastere si care-l chemase indarat la ea. O parte a fetei ii imbatranise de tot, iar cealalta ii
ramasese la fel de tanara ca atunci cand iubita lui se pierduse de-a pururi in zare. Stia sa
rada si sa planga in acelasi timp.

      Desi secole s-au scurs peste el, si astazi Muntean asteapta la fel de nemiscat
intoarcerea tinerei fete cu turma la pascut. Dar cum aceasta nu mai vine, Muntean sta si
priveste, ducandu-si peste veacuri menirea de aparator al Pietrei Sacre si al Muntelui
Ascuns. Niciodata, poate, nu se va mai scutura de haina-i de piatra, ramanand in
eternitate sub mantia sa, afara doar de clipele in care destinul Dacilor Liberi va avea
nevoie de el.

      Raspunsul adevarat il veti afla, dar aceasta este o alta poveste, iar voi nu aveti de
facut altceva decat sa cititi mai departe pentru a afla ce s-a mai petrecut.