Sinuciderea

(consumul de droguri si alcool ca principali factori)

Fiindcă plata păcatului este moartea: iar harul lui Dumnezeu ,viaţa veşnica, în Iisus Hristos,
Domnul nostru.Romani 6:23

Care este punctul de vedere al bisericii în privinţa sinuciderii?

Nu este de accord si o condamna,sinuciderea e considerată cel mai mare păcat, pentru că viaţa
e un dar de la Dumnezeu.

Ce spune Biblia despre sinucidere?

Conform Bibliei, faptul că o persoană comite suicid nu este ceea ce determină dacă acea
persoană merge sau nu în rai. Dacă o persoană nemântuită se sinucide, practic nu face decât să
îşi “grăbească” drumul către iad. Totuşi, persoanele care se sinucid ajung în iad pentru
respingerea mântuirii prin Hristos şi nu pentru ca s-au sinucis. Biblia menţionează 4 cazuri
specifice de persoane care s-au sinucis: Saul (1 Samuel 31:4), Ahitofel (2 Samuel 17:23),
Zimri (1 Regi 16:18), şi Iuda (Matei 27:5). Fiecare dintre aceste persoane au fost caractere
rele, oameni plini de păcate. Biblia consideră sinuciderea ca egală cu crima – ceea ce şi este –
o ucidere proprie. Dumnezeu este Cel care decide când şi cum moare o persoană. Conform
textelor din Biblie , este o blasfemie să luăm această putere în mâinile noastre.Ce spune Biblia
despre creştinii care comit suicid? Eu nu cred că un creştin care se sinucide îşi va pierde
mântuirea şi va merge în iad. Biblia ne învaţă că din momentul în care o persoană se încrede
cu adevărat în Hristos, el sau ea este sigur de mântuire pentru eternitate (Ioan 3:16). Conform
Bibliei, creştinii pot şti fără îndoială că ei au viaţa veşnică indiferent ce se întâmplă cu ei.
“Acestea am scris voua ca sa credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu,si ca sa stitica aveţi viaţa
veşnică.” (1 Ioan 5:13). Nimic nu poate separa un creştin de dragostea lui Dumnezeu! “Căci
sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor
fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Iisus Hristos, Domnul nostru”
(Romani 8:38-39). Conform Bibliei, sinuciderea este egală cu crima şi deci este întotdeauna
greşită. Aş avea serioase dubii privind autenticitatea credinţei unei persoane care ar fi clamat
că este creştin dar totuşi s-a sinucis. Nu există nici o circumstanţă care să justifice ca o
persoană, şi în special un creştin, să îşi ia viaţa. Creştinii sunt chemaţi să îşi trăiască vieţile
pentru Dumnezeu – decizia legată de momentul când o persoană moare fiind numai a lui
Dumnezeu. El va îndrepta sceptrul Său către acele persoane, oferindu-le viaţa veşnică, însă
aceasta nu înseamnă deloc că El este fericit sau bucuros că au procedat aşa. Deşi nu se referă
în mod specific la sinucidere, versetul biblic din 1 Corinteni 3:15-17 este probabil o bună
descriere cu privire la ceea ce se întâmplă cu un creştin care se sinucide:”Daca lucrul cuiva se
va arde,el va fi pagubit;el insa se va mantui ,doar asa ca prin foc.Nu stiti oare,ca voi sunteti
templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi?De va strica cinva templul
lui Dumnezeu,il va strica Dumnezeu pe el,pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu,care
sunteti voi”.Iuda este unul din cele mai cunoscute personaje din Biblie care s-a remarcat prin
laşitatea sa vânzând pe Domnul Iisus pentru 30 de arginţi. După ce Iisus a fost arestat şi a fost
dus la Pilat, Scriptura spune ca Iuda s-a dus a dat inapoi cei 30 de arginti iar apoi s-a dus si s-a
spanzurat El a fost victima mişeliei proprii. Ce bine ar fi fost dacă venea la Domnul Iisus să se
pocăiască. Ar fi primit iertare aşa cum a primit şi Petru, care tot s-a lepădat de Domnul Iisus
de trei ori, dar care a venit să ceară iertare şi a primit iertare de la Mântuitorul nostru.
Sinuciderea nu a fost şi nu este o soluţie. Sinuciderea nu a fost şi nu este o soluţie.. Pocăinţa
este o soluţie, iar prin sinucidere unii şi-au semnat condamnarea şi s-au lipsit pentru totdeauna
de posibilitatea împăcării cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Sfantul Nicolae Velimirovici spunea:

“Sinuciderea nu este scurtarea suferinţei, ci prelungirea ei. Albina care fuge dintr-un stup în
altul ajunge să fie dispreţuită şi într-unul, şi în celălalt; dispreţuită în stupul de unde a fugit şi
dispreţuită în stupul unde a fugit.Sinuciderea este încercarea de a fugi din această împărăţie a
vieţii. Însă pe un dezertor nici o împărăţie nu-l primeşte cu braţele deschise. Uciderea este o
lovitură piezişă dată vieţii; sinuciderea este o lovitură făţişă dată vieţii. Uciderea arată în parte
un dispreţ al vieţii; sinuciderea arată dispreţul cel mai de pe urmă şi deplin al vieţii. Uciderea
este atac asupra omului ca om; sinuciderea este un atac asupra vieţii ca viaţă. Uciderea, în
sine, este un fel de sinucidere, deoarece viaţa ta şi viaţa aproapelui tău este viaţă. Dar, prin
ucidere, tu vrei să ucizi o parte a vieţii care se poate apăra de tine; pe când, prin sinucidere, tu
vrei să ucizi o parte a vieţii care nu se poate apăra de tine.”
Ca fapta a deznadejdii, sinuciderea dovedeste si necredinta. Punandu-si capat vietii, omul
neaga lui Dumnezeu insusirea de Domn si manifesta necredinta fata de iubirea Lui si purtarea
Lui de grija. Crestinul adevarat crede ca Dumnezeu ii poarta de grija si ca nu ingaduie sa fie
ispitit "mai mult decat poate". Nu doar ca il poate izbavi din orice rau venit asupra sa, dar il
poate si ajuta sa il infrunte pe acesta pentru folosul sau real si vesnic.
Un mijloc indirect de sinucidere, care in zilele noastre se raspandeste tot mai periculos in
randul tinerilor, este cel ce se realizeaza prin folosirea drogurilor. Recurgerea la droguri da la
iveala lipsa satisfactiei sau chiar dezamagirea adusa de viata. La aceasta contribuie mult, se
pare, singuratatea, plictisul, relele raporturi ale parintilor cu copiii, precum si a parintilor
intreolalta. Folosirea drogurilor se face pentru a fugii de viata. Aceasta, insa, provoaca
dependenta si toxicomanie, care il inrobesc pe om si il duc la autodistrugere pe el dar si
familia lui. Pericolul acesta are proportii mondiale si apare independent de hotarele si normele
nationale, sociale, economice si religioase. Ameninta in special pe tineri, dar si pe copii, care
pot cadea cu usurinta victime cercurilor traficului si consumului de droguri. Saturatia la care
ajunge omul in urma supraofertei de bunuri materiale si marginirea lui la proximitate datorita
lipsei adevaratei vieti religioase creeaza cele mai propice conditii pentru recurgerea la droguri.
Acestui lucru se datoreaza, de altfel, si extrem de larga folosire a medicamentelor psihice in
societatile postindustriale.Un mare coeficient al sinuciderilor se datoreaza abuzului de bauturi
alcoolice. Abuzul acesta, devenit stare cronica, il distruge pe om atat psihic, cat si somatic, ii
denatureaza caracterul si il duce la insensibilitate morala. De aceea este nevoie de o deosebita
atentie la consumul de bauturi alcoolice, in special la varsta tineretii, dat fiind ca poate lesne
crea dependenta, cu consecinte distructive. Abuzul de bauturi alcoolice poate, de asemenea,
duce si la sinucideri involuntare sau la omoruri involuntare, prin accidentele rutiere pe care le
provoaca.
Păcatul sinuciderii
Sinuciderea este curmarea vieţii proprii şi este cel mai mare păcat faţă de sine, căci
prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de
necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 – 57 – sinuciderea lui Abimelec;
1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18 – sinuciderea lui
Iuda); păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni
6,19; Romani 14, 8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea
viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu
se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.

Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În
această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat. Pentru
sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea
slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este
vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce
jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un
răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte:

“Întrebare: Dacă cineva fiind ieşit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie,
se poate face Liturghie pentru el sau nu?

Răspuns: Cu privire la sinucigaşi clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis

fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia, sau întâmplarea l-a dus la
moarte). Rudele celui sinucis mint şi spun că era ieşit din minţi, ca să se obţină
pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigaşii fac aceasta din pricina persecuţiei
oamenilor sau Ia necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci îşi
este sinucigaş. Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă
sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7,7).” (Nicodim Miloş,
Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, voI. II, partea a II-a, Arad, 1936,
p. 154-155).

Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi

cele de pomenire pentru sinucigaşi.Singura pomenire care se poate face este doar
într-o anume zi din an când se poate pune pe pomelnic “Familia Manole, de ex., cu
tot neamul” aici intrând şi sinucigaşul.

În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: “Cine se va ucide singur de bună
voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va
cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri.” (glava
40)

“Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-
o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte,
sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l
prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta
pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a
învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l
cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul”. (glava 143)
Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească
conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele
ale soroacelor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la
groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi
parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori).
Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a
mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu
este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida,
Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).

Unii sunt de părere că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului,
numai la mormânt, fără a fi dus în biserică, celor sinucigaşi a căror moarte ar avea
motive de îngăduinţă, cu condiţia, ca preotul să nu facă necrologul (slujba de
înmormântare), ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral şi
pastoral („Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” –
Sirah 30,17; vezi şi Filipeni 1, 21-30).

În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor

sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să
le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi
sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului
Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică
fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu
amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea
înmormântării sinucigaşilor.

În completarea acestui canon, Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul
1652 se spune: “Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo
slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind
bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea
sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins
mintea, acela nu poate fi pomenit.” (cap. 250) Când avem cazuri de sinucidere cu
bună ştiinţă sau în integritatea facultăţilor mintale, atunci ne conformăm întru totul
practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistenţă religioasă celor din
această categorie. Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa,
presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă
de credinţă şi rânduielile bisericeşti. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care
este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia
atunci când EI socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile
ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care
nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le
săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare. “Cine pierde nădejdea în
mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte
de existenţa Lui”. “Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se
de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina
deznădejdii sale”, zice Fericitul leronim. Iată de ce celor care se sinucid, din
necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării. Cum însă
această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare,
chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că
majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat tocmai fiindcă nu sunt în
deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele
de Liturgică Iasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine. Mai întâi, canonul
ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de
bunăvoie sau cu ştiinţă. Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de
către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul
sufletesc al enoriaşilor. Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a
tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum
se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul
poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă
sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele
pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi
trebuie să refuze săvârşirea înmormântării. Cum însă până în prezent, nu avem o
hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul
al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea
mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului,
cu documentaţie bine argumentată.

Bibliografie

Preot profesor doctor Nicolae D. Necula: „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pag. 269 – 272;

Arhimandrit Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”, ediţia a II-a, 1996, pag. 182 –
183;

Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca: „Canoanele bisericii ortodoxe – note şi

comentarii”, ed. Polisib S.A. Sibiu.