Caracterizarea personajului Gavrilescu din nuvela „La tiganci” de Mircea Eliade

Ilustrarea conceptului de nuvela fantastica

Fantasticul lui Eliade transfigureaza artistic ideile prozatorului-eseist, cum ar fi: tentatia
mitului, hierofania, dialectica sacru-profan, moartea ca initiere. „În toate povestirile mele – spune
prozatorul – naratiunea se desfasoara pe mai multe planuri, ca sa dezvaluie, în mod progresiv,
fantasticul ascuns în banalitatea cotidiana.” Caracteristicile artistice ale acestui tip de proza sunt
profunzimea textului, nivelul expresivitatii, categoria fantasticului, reprezentat ca o consecinta a
incapacitatii omului modern de a gândi mitic, si categoria personajelor, formata din initiati si
multi alti profani, evoluând într-o existenta fara sfârsit, în care misterul este metafora cortinei (în
viziunea lui Eliade în orice ins aflându-se, captiv, arheul, fiinta perisabila a omului nefiind decât
icoana sa caricaturala).
Eugen Simion, sustine, de altfel, faptul ca tocmai personajele care traiesc exclusiv în planul
ratiunii practice si care se îndoiesc de existenta miticului, au rolul central în naratiunea eliadesca: „prin
unicitatea si violenta lor, ei devin agenti ai istoriei si, totodata, sunt factorii care trezesc miturile din
somnul istoriei profane si le silesc sa se manifeste”.

Facând parte din aceasta zona fantastica a prozei lui Eliade, nuvela „La tiganci” este o alegorie
pe tema mortii, o calatorie clandestina a personajului între real si ireal, între viata si moarte, pendulare
ilustrata, structural, printr-o succesiune de secvente impregnate de simboluri.

Prezentarea imaginii personajului în cadrul operei

Cel ales sa parcurga acest itinerar este profesorul Gavrilescu, un ins a carui anonimitate este
sugerata prin includerea în nume a atât de des întâlnitului sufix „-escu”.

Farmecul acestei nuvele se genereaza, pe de-o parte, din ambiguitatea provoacata de glisajul care se
produce intermitent între cele doua planuri.

Sorin Alexandrescu considera cele opt episoade constituind nuvela ca fiind etape distincte ale
aventurii lui Gavrilescu, perfect simetric organizate. Astfel, dupa un episod introductiv, plasat în lumea
cotidiana, normala a lui Gavrilescu, urmeaza trei episoade la tiganci, apoi alte trei episoade în lumea
exterioara, acum „anormala”, dezorganizata, iar în final reîntoarcerea la tiganci se continua cu plecarea
definitiva „dincolo”. Gavrilescu penduleaza, dupa cum se poate vedea, între real si ireal. Termenii
externi ai secventelor numesc „intrarile” si „iesirile” dintr-un mod de existenta într-altul.

Realul, adica viata cotidiana, obisnuita, a lui Gavrilescu, se epuizeaza în primul episod, odata cu
sosirea personajului în fata gradinii misterioase a tigancilor. Acesta „iese” din real pentru a „intra”, în
momentul urmator, într-un ireal vremelnic, intermediar, diferit de cel prezentat în finalul nuvelei, care
reprezinta „iesirea” definitiva din lumea terestra. Realul reîntâlnit de Gavrilescu în tramvai si la
întoarcerea sa acasa reprezinta o lume care a pastrat numai aparenta cotidianului, fiind plina de surprize
si marcând înstrainarea fatala a personajului. Toate cele patru faze ale aventurii lui Gavrilescu reprezinta
momente ale itinerarului spiritual dintre viata si moarte, dintre profan si sacru, dintre lumea „de aici” si
cea „de dincolo”. Sorin Alexandrescu considera acest parcurs „o analiza de sensuri a fiecarui element
epic”, trimitându-ne cu gândul spre o lectura cu cheie simbolica.

Încadrarea personajului în specificitatea eroilor din proza fantastica

Pe de cealalta parte, farmecul creatiei lui Eliade provine din îndemânarea cu care este dirijata
recuzita mitologica cu rol în simbolistica textului.

Scriitorul combina si reinterpreteaza vechile mituri, personajele nuvelei ajungând sa fie

purtatoare de semnificatii polivalente. Privind din perspectiva mitologiei antice si a alegoriei mortii,
Eugen Simion atribuie o serie de valori simbolice personajelor: baba poate fi Cerberul care pazeste
intrarea în Infern. Luntrasul este identificat cu birjarul, fost dricar, care îl conduce pe Gavrilescu „spre
padure”, asa cum luntrasul Charon calauzea sufletele mortilor din lumea vie, în lumea cealalta. Fetele
pot fi considerate parcele, dar si moire, ursitoare, sau iele, ca în folclorul românesc, rolul acestora fiind
de a-l rupe pe Gavrilescu de conditia sa telurica, inferioara, de ratat si de a-i tese un alt destin, cel
primordial, de creator. Grecoaica, poate, îi aminteste de un spatiu cultural, evreica, de întelepciunea
Cabalei, iar tiganca se înfatiseaza sufletului artist sub forma ispitei senzualitatii. Hildegard si Elsa
simbolizeaza iubirea spirituala si cea fizica, motiv pentru care, în timp ce existenta alaturi de Elsa l-a
aruncat pe acesta în conditia de „modest profesor de pian”, prezenta lui Hildegard îl determina pe
acesta sa se sustraga tuturor ratarilor si sa se reuneasca cu esenta sa, temporar ratacita într-o existenta
comuna, ratacire redata simbolic prin secventa labirintului.

Eliade, însa, s-a declarat nemultumit de aceasta decodificare „algebrica”, prin stabilire de
echivalente între sensuri, notând, în consecinta, în „Jurnalul” sau: „am impresia ca nu s-a înteles lucrul
esential: povestirea aceasta nu «simbolizeaza» nimic, adica nu transforma realitatea imediata printr-un
cifru. Nuvela fundeaza o lume, (...) un Univers nou, inedit, cu legile lui proprii.”

Asadar, e mult mai aproape de intentia autorului o interpretare care considera experientele
personajului drept un transfer din lumea reala într-un „Univers” alternativ, fata de care lumea noastra
apare drept un „vis”. O data absorbit în acest culoar paralel, Gavrilescu va putea crede ca experienta sa
mundana, casatoria cu Elsa si ratarea artistica ce-i urmeaza, a fost propriul sau vis, ce, în logica fantastica
a nuvelei, îsi poate avea derularea lui proprie, autonoma, într-o alta dimensiune.

Simbolistica personajului
Revenind însa la statutul fiintei umane, care este situata, în chip dilematic, între ratarea
revocabila si redescoperirea atitudinilor fundamentale fata de timp, eros, logos si moarte,
imaginea lui Gavrilescu nu este altceva decât o caricatura a miticului Orfeu. Iar în masura în care
numele este relevant în literatura, as afirma si faptul ca alipirea sufixului atât de comun „escu” la
numele arhanghelului Gavril ar reprezenta, de fapt, o coborâre a acestuia în obisnuit si profan.
Încadrat fiind, de catre I.P. Culianu, în categoria eroilor de tip „call”(chemare), care suporta
aventura fara a provoca, prin vointa proprie, întâlnirea cu sacrul, Gavrilescu face ca nimic din
trasaturile sale sa nu justifice aventura la care va lua parte.

Precizarea statutului personajului

Personajul pare sa-si traiasca viata sedat, masinal, ca sa cînd el însusi ar fi proiectia
visului propriu. Abia în bordeiul tigancilor, unde mintea îi este furata de cele trei fete, cu rol de
iele, astfel încât acesta nu mai poate gasi reperele din real, acesta îsi recupereaza nu numai
memoria, ci si harul. Cu acelasi prilej va fi recuperata si experienta erotica ramasa netraita cu
Hildegard, a carei pierdere i se relevase doar în acest spatiu în autenticitatea semnificatiilor ei, ca
fiind „tragedia vietii” lui.
Simplificând lectura textului la un nucleu semnificativ, stefan Banulescu face, de altfel,
urmatoarele observatii referitoare la nuvela, cuprinzând în centru figura personajului: „La tiganci
– (...) povestea unui personaj, vrajit de mitul dragostei, un muzicant modest, candid, setos de
puritate, atent la timpul existentei sale interioare si prea absent la timpul cotidian si la nemiloasa
lui scurgere, un om furat de jocul fantastic dintre aceste doua timpuri, (...), cautându-si dragostea
pierduta si aproape traita pe care si-o regaseste abia în zarea unui vis, dar pe o culme de nesfârsit,
unde visul e vecin cu opusul existentei”.

Încadrarea într-o pseudo-psihologie

 Din punct de vedere al constructiei personajului, aceasta se realizeaza prin raportare la
trei obsesii majore, trecutul, colonelul Lawrence si caldura. El traieste o existenta labirintica,
rateaza iubirea (alegând din delicatete), apoi vocatia (din pricina „pacatelor” din tinerete) si, în
cele din urma, initierea în moarte (neghicind regula jocului). Conditia lui de ezitant în
certitudinea realului este confirmata de „firea de artist”, iar modul sau de manifestare este
locvacitatea, marcata stilistic de stereotipia „prea târziu”.
Caracterizarea directa
Ca mijloace ale caracterizarii directe, se remarca etichetarea „muzicant”, facuta de batrâna.
Gavrilescu se simte, astfel, nevoit sa intervina, în scopul corectarii unei perceptii nedreapte a imaginii lui:
„Sunt artist... pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta
pura. Traiesc pentru suflet...”. Autocaracterizarea ia , deopotriva, forma orgoliului vocatiei si a
lamentatiei din urma.

Atitudinea personajului este redata, în mod realist, prin dialog, monolog interior si gesturi, deci,
prin mijloace ale caracterizarii indirecte.

Încercând sa se reintegreze ordinii initiale din real, Gavrilescu, însa, întelege ca realitatea îl
refuza, ca experienta din bordei a condensat timpul, care lui i-a scapat ca durata. Cum nu are alta solutie
decât revenirea în spatiul atemporal al tigancilor, eroul îsi interiorizeaza nepotrivirea cu realul si
retraieste experienta întrerupta, de data aceasta, întâlnind-o pe Hildegard. Oferindu-i-se sansa de a
reîntregi cuplul mitic, lui Gavrilescu i se prefigureaza, de fapt, oportunitatea de a evita ratarea în
dragoste prin trairea exclusiva în timpul memoriei.

Referinte critice
 Ultima secventa îl consemneaza în trecerea lui simbolica spre moarte. „Pentru a regasi lumea
esentiala, (...), bariera timpului trebuie sa cada înaintea celorlalte”. (Nicolae Steinhardt) si are loc, astfel,
trecerea într-un „statornic dincolo” (Eugen Simion), în care va retrai, probabil, acel „vis de poet”. Faptul
ca este artist îi dicteaza eroului o anumita perceptie, el vede realitatea cotidiana prin „oglinda iluziei, iar
arta îi este orgoliul de a fi”, singura care îl apara de profan. Oglinda celorlalti îl rasfrânge contorsionat,
oprind imaginea unui ins ridicol, stânjenit, cu gesturi precipitate si de prisos.

Concluzii
Asadar, asa cum îl propune textul, chip conturat direct, sau dedus din atâtea sovaieli, Gavrilescu
este un suflet artist prins într-o hora a destinului, ai carui soli – iele, moire sau parce – îi arata o clipa
sansa de a fi cunoscut totul, daca ar fi ghicit regula jocului si daca existenta n-ar fi fost decât o farsa.