Ion Barbu

Data naşterii - 18 martie 1895

Locul naşterii - Câmpulung-Muscel

Data decesului - 11 august 1961

Locul decesului - Bucureşti

Ocupaţie - poet, matematician

Căsătorie - cu Helga Barbu

Părinţi - Constantin Barbillian, Smaranda, născută

Şoiculescu

Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (n. 18 martie 1895 la
Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961 la Bucureşti). Este pseudonimul sub care a
devenit cunoscut ca unul din cei mai importanţi poeţi români din secolul trecut, „dacă nu
cumva cel mai mare”, scrie Alexandru Cioranescu în volumul său publicat în 1981 la
Twayne Publishers şi tradus în limba română în 1996). Dan Barbilian era fiul
judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial Barbu) şi Smaranda,
născută Şoiculescu.

Opera joc secund

Printre poeziile care ilustreaza „fetele" eului pot fi amintite: Din ceas dedus... si Dioptrie.
in aceste texte, eului poetic ii revine responsabilitatea de a inlatura valul care acopera
adevaratul chip al lumii, pe care-1 eternizeaza, transsubstantiat, in vers. Dezvaluirea ar
putea echivala cu o intoarcere la starea primordiala a poeziei si la cea pura, sacra, a lumii.
Textul care deschide volumul, preluandu-i si titlul, Joc secund, reprezinta un prim pas in
procesul de initiere in tainele creatiei poetice. Titlul, sugestiv, pune in evidenta ideea
centrala si crezul poetic: poezia reprezinta o dematerializare a lumii prin oglindire, o
reprezentare purificata a lumii, creatia devenind „un joc secund, mai pur". Lumea vazuta
ca o copie a „lumii perfecte" este salvata prin spatiul poeziei, spatiul jocului secund,
atemporal „din ceas dedus", aspatial, teritoriu imaginat al experientelor spirituale pure.
Poezia porneste de la viata, dar nu se confunda cu aceasta; ea se inalta pe „inecarea"
universului real printr-un joc al oglindirii, devenind un sublimat, o copie geometrizata a
lumii.
Primul vers contine un element-cheie al textului, propagat dupa principiul undei in
intregul corp poetic. Poezia, „adancul acestei calme creste", pune realitatea intre
paranteze, iesind din temporalitate, „din ceas dedus", spre a instaura prin reflectarea in
oglinda o lume superioara, spirituala, mantuita. Metaforele care definesc poezia
evidentiaza profunzimea actului creator („adancul") si ordinea spirituala, intelectuala, pe
care aceasta o impune („calmele creste" amintesc de esenta piscurilor intelectului).
Scenariul din primul vers este reluat in versurile urmatoare. Reflectarea in oglinda
magica a apei („grupurile apei"; „numai marea") permite transcenderea fondului biologic
al lumii („cirezilor agreste"; „meduzele") si circumscrierea esentelor (,joc secund, mai
pur"; „clopotele verzi"). Lumea e joc; oglindindu-se in spirit, se transforma intr-un alt fel
de joc, mai aproape de idee. Se remarca rolul cromaticii barbiene, culoarea aducand
sugestia unei lumi superioare (azurul pastreaza aceeasi imagine eminesciana a infinitului
sacru, verdele este culoarea nemuririi, dar si a intelectului).
Eul poetic apare in ipostaza unui homo ludens, parte a jocului creator, el fiind cel care
delimiteaza rasaritul unei noi metode de creatie ce se deschide spre o lume a spiritului
(„nadir latent"). Punct simetric al zenitului, nadirul ascuns vederii, dar accesibil prin
gandire si calcul matematic, este locul in care se situeaza constiinta poetica pentru a
ridica imaginea sintetizata a lumii si a capta muzica ei secreta, risipita, fragmentara.
Creatorul isi asuma rolul de insumator al „harfelor resfirate", avand puterea de integrare a
experientelor poetice si de sublimare a lor in imnurile „harfelor rasfirate". Poezia
generata este cantec misterios si plan secund al absolutului. Aluziile la Orfeu sunt
inregistrate de imaginea creatiei poetice - cantecul pe care-1 istoveste, redu-candu-1 la
esente. Actul creator consuma fiinta in dificila incercare de recuperare a fabuloasei
muzici a sferelor ce ar putea organiza si da sens intregului univers. Lumea umana nu este
decat o masca, un desen complicat. Poezia ce-si alatura puterea spiritului accede intr-un
univers de linii si forme pure, care geometrizeaza - ordoneaza si esentializeaza - lumea.

Poetul

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la
sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion
Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi
legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la
Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet
de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan
Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia
şi geometria sunt complementare în viaţa sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia
îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie. Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi
consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din
cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa
Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile.
După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se
întoarce în ţară.