CAPITOLUL V

GRUPUL – MIJLOC DEFORMARE ŞI AFIRMARE A INDIVIDULUI

CAPITOLUL V............................................................................................................................................108
GRUPUL – MIJLOC DEFORMARE ŞI AFIRMARE A INDIVIDULUI...................................................108
1. Definiţie, caracteristici, perspective de abordare....................................................................................108
2. Funcţiile grupului ...................................................................................................................................109
3. Dinamica grupului şi impactul asupra participanţilor............................................................................110
3.1. Dinamica grupului. Concept şi caracteristici...................................................................................110
3.2. Impactul grupului între beneficii şi costuri......................................................................................111
3.2.1. Trebuinţa de viaţă în grup şi avantajele grupului.....................................................................111
3.2.2. Beneficii şi costuri în grup........................................................................................................112
3.2.3. Impactul grupului asupra creativităţii.......................................................................................113
3.2.4. Grupul mic ca factor terapeutic................................................................................................114
4. Performanţa obiectiv prioritar al studierii grupurilor.............................................................................115
4.1. Când sunt grupurile eficiente?........................................................................................................115
4.2. De la performanţa individuală în context social la performanţa de grup.......................................116
5. Tipuri de grupuri psihosociale................................................................................................................118
5.1. Delimitare între psihogrup şi sociogrup..........................................................................................118
5.2. Grupuri destinate modificării comportamentului............................................................................119
5.2.1. Grupul de sensibilizare şi grupul de formare............................................................................119
5.2.2. Grupul de întâlnire şi grupul Maraton......................................................................................119
5.3. Grupul creativ de formare................................................................................................................121
5.3.1. Caracteristici ale grupului creativ de formare..........................................................................121
5.3.2. Obiective ale grupului creativ de formare................................................................................122
5.3.3. Procedura de constituire a grupului creativ de formare ...........................................................122
5.3.4. Normele grupului creativ de formare.......................................................................................122
5.3.5. Comunicarea în grupul creativ..................................................................................................123
5.3.6. Funcţiile grupului creativ de formare......................................................................................123
5.3.7. Antrenamentul creativ..............................................................................................................124
5.3.8. Avantaje şi limite ale metodelor de creativitate utilizate în grupul creativ..............................125
Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar...............................................................126
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................127

107
 CAPITOLUL V

GRUPUL – MIJLOC DEFORMARE ŞI AFIRMARE A INDIVIDULUI

1. Definiţie, caracteristici, perspective de abordare

Grupurile ocupă o poziţie centrală în schema vieţii sociale, dar trăind cea mai mare parte din
viaţa noastră în grup, încercând să intrăm, să ieşim dintr-un grup, să convieţuim într-un grup, ne
obişnuim cu grupul într-atât încât influenţa lui asupra comportamentului nostru devine imposibil de
măsurat şi identificat.
Accentuând asupra importanţei sociale, a interacţiunii dintre oameni, noi putem defini grupul
ca „doi sau mai mulţi indivizi care se influenţează unul pe altul în timpul interacţiunii” (D. Forsyth,
1989).
Homans aprecia în 1950 „noi înţelegem prin grup un număr de persoane care comunică unii
cu alţii în spaţiu şi timp, în poziţia faţă în faţă”. Zander (1968) dădea următoarea definiţie „grupul este
o colecţie de indivizi care au relaţii unul cu altul care îi fac interdependenţi într-un anume grad de
semnificaţie”.
Există multe tipuri de grup şi mulţi autori au elaborat definiţii pentru grup. Aceste definiţii au
în comun câteva elemente esenţiale pentru grup. Grupul apare definit ca fiind o formaţiune socială
constând în doi sau mai mulţi membri percepuţi a avea caracteristicile următoare (măcar una):
• interacţiune directă unul cu altul;
• scop comun al interacţiunii;
• întâlnirea membrilor dintr-o categorie socială bazată pe atribute ca: vârstă, rasă, aceiaşi origine
(loc naştere), o soartă, un destin comun într-o perioadă.
Utilizând aceste categorii o familie este percepută ca un grup în timp ce un aeroport plin de
oameni sau o piaţă niciodată nu va fi perceput ca grup. (Un aspect interesant: unele persoane
pot forma un grup numai în ochii altora).
Un grup poate fi definit ca un sistem de relaţii între oameni care acţionează după anumite
norme şi valori, pentru atingerea unor scopuri sau sarcini comune. Fie că este natural sau formal orice
grup are câteva caracteristici:
a) un scop comun de care depind mărimea, structura, compoziţia, sarcinile, rolurile,
procesele şi spaţiul de viaţă;
b) grupul se confruntă simultan cu sarcini ce orientează spre realizarea scopului şi cu
sarcini ce orientează spre menţinerea grupului în acţiune;
c) între membrii grupului există procese de interacţiune;
d) membrii grupului au diferite poziţii, status-uri în grup;
e) fiecare membru are un rol esenţial pentru menţinerea echilibrului grupului şi pentru
realizarea sarcinii;
f) fiecare grup dezvoltă propriile valori şi norme în relaţie cu scopul său;
g) fiecare grup manifestă atât tendinţa de a-şi menţine starea atinsă şi totodată de a creşte,
a se dezvolta şi schimba;
h) membrii manifestă aspiraţia de a obţine un anumit nivel al eficienţei la nivelul grupului.
Performanţa colectivă dată de nivelul cantitativ şi calitativ la care se rezolvă sarcinile grupului
şi sunt atinse obiectivele nu este o simplă însumare a resurselor şi potenţialelor individuale ale
membrilor ci rezultanta proceselor de grup. Factorii care influenţează realizarea performanţei la
nivelul grupului pot fi consideraţi variabile independente în raport cu care performanţa (eficienţa
maximă a grupului) este o variabilă dependentă.
Când se aduce în discuţie grupul, specialiştii au în vedere structura, funcţiile, rolurile şi
statutele membrilor, conducerea (liderul), procesele de grup, puterea, etc.
Discutarea vastei problematici abordate în literatura de specialitate cu privire la grup este o
întreprindere dificilă. dar incitantă în acelaşi timp. Să punem în evidenţă alături de M. Zlate (1982)
diferite expresii şi moduri de înţelegere a grupurilor sociale:
• Grupul ca mediu existenţial al indivizilor – ca spaţiu în care ei trăiesc şi îşi desfăşoară
activitatea, întreţin relaţii şi cooperează, se ajută sau se ciocnesc, se confruntă, se centrează pe
realizarea scopurilor comune sau împiedică realizarea lor, sunt satisfăcuţi, sau dimpotrivă,
nemulţumiţi, frustraţi, stresaţi.
• Grupul înţeles ca nivel specific de organizare a realităţii sociale – care nu se reduce la
suma membrilor săi, nu este echivalent cu indivizii luaţi separat, al cărui specific derivă din
interacţiunea pregnantă, puternică şi autentică dintre toţi membrii săi în virtutea căreia se

108
 realizează orientarea acestora spre îndeplinirea scopurilor, ca şi ierarhizarea şi structurarea
statutelor şi rolurilor sociale. Accentul cade nu pe adunarea spontană sau întâmplătoare a unor
persoane la un loc, ci pe sistemul de interacţiuni, pe structura relativ stabilă a acestuia, pe
durabilitatea mai mult sau mai puţin îndelungată a normelor comportamentale.
• Grupul înţeles ca mijloc de socializare, formare şi dezvoltare a personalităţii umane – ca
mediu educativ şi educogen, ca laborator în care se plămădeşte nu numai personalitatea
fiecăruia dintre membrii componenţi, ci şi relaţiile dintre aceştia, în care are loc clarificarea
progresivă a concepţiilor şi atitudinilor despre sine, despre alţii şi despre grup, în care se
cristalizează conştiinţa de grup a participanţilor, în care omul se formează ca om şi ca
personalitate.
• Grupul înţeles ca factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane – cu
influenţe pozitive şi negative asupra acestora, ca facilitator al inserţiei sociale al individului
sau ca accelerator al maturizării sociale a acestuia.
• Grupul înţeles ca centru activ, dinamic – evolutiv nu doar al devenirii umane, ci şi al
autodevenirii, al schimbării şi transformării sale permanente. Grupul evoluează, se transformă,
dispare, moare, are o istorie proprie în funcţie de care se configurează atât prezentul cât şi
viitorul lui.
• Grupul înţeles ca produs al istoriei şi al împrejurărilor – dar şi ca generator de istorie, de
împrejurări, de reacţie şi evenimente sociale, fapte care evidenţiază rolul său atât la nivel
macrosocial (clasă socială, popor, naţiune) sau microsocial având mare însemnătate pentru
viaţa cotidiană a individului.
Toate aceste laturi sub care poate fi privit şi interpretat grupul, ne evidenţiază două aspecte
importante:
• mai întâi apare clar conturată relaţia de interacţiune şi interdependenţă care există între
grup şi personalitate; pe de o parte personalitatea este oglinda grupurilor prin care a trecut
individul de-a lungul existenţei sale, pe de altă parte ea este cauza generatoare a unor
fenomene de grup, a interacţiunii sociale ce duce atât la constituirea grupului, la generarea
unor climate diferite de grup, cât şi la trecerea grupului de la un stadiu de dezvoltare la altul;
• în al doilea rând formele sub care apare grupul sugerează necesitatea organizării unor
acţiuni speciale de cunoaştere a personalităţii în vederea ameliorării structurii, organizării,
funcţionării şi sporirii eficienţei grupurilor în care ea intervine.
Această pluralitate de moduri şi înţelegere a grupului evidenţiază pluralitatea funcţiilor sale.

2. Funcţiile grupului
Precizăm că în discuţia noastră ne vom referi la grupurile mici.
Când analizăm natura funcţională a grupului trebuie să nu pierdem din vedere două reguli de
prudenţă elementare avertizează specialiştii:
a. nevoile apărute sau mărturisite ale membrilor grupului – acestea nu sunt întotdeauna
nevoile reale şi, în consecinţă, funcţiile aparente sau mărturisite ale grupului pot să nu fie
funcţiile reale;
b. nevoile pe care le satisface în prezent un grup – pot să nu mai fie acelea pe care grupul le-a
satisfăcut iniţial.
Analiza funcţiilor grupului trebuie să încerce să pătrundă şi viaţa invizibilă a grupului. Asupra
funcţiilor principale pe care grupul le îndeplineşte există un consens la cei mai mulţi autori. Aceste
funcţii sunt îndeosebi funcţii psihologice:
1. Funcţia de satisfacere diferenţiată – a nevoilor membrilor grupului, datorită faptului că
grupul presupune o organizare ierarhică graţie căreia unii membri au o mai mare autoritate, un
mai mare aport în luarea deciziilor comune, ele nu pot satisface egal toate dorinţele şi nevoile
membrilor. Aceasta deoarece aceste nevoi şi dorinţe sunt foarte diverse şi , de multe ori, în
contradicţie şi pentru că grupul solicită uneori renunţări din partea membrilor.
2. Funcţia de integrare socială şi de dominare – orice grup distribuie roluri şi permite afirmarea
capacităţilor membrilor săi. Grupul satisface unora dintre membri trebuinţa de a-şi exercita
influenţa şi puterea de a conduce. În timp ce nevoia de dominare se găseşte doar la unii din
indivizi, nevoia de a participa la activităţi comune se întâlneşte la toţi membrii. Individul simte
nevoia să fie acceptat, să fie admis între ceilalţi. Această trebuinţă se regăseşte la originea

109
 înfiinţării unor asociaţii, cluburi, grupuri. Pentru iniţiere şi securitatea colectivă unele grupuri
folosesc o serie de ceremonii, tradiţii, ritualuri.
3. Forţa de creare a noilor trebuinţe – aderând la un grup nevoile individului se schimbă
potrivit noilor cerinţe şi aspiraţii. Cu cât nevoile grupului sunt mai numeroase şi corespund
scopului grupului, cu atât grupul are şansa de a fi mai puternic, mai durabil. Noile nevoi sunt
acelea care contribuie cel mai mult la permanentizarea coeziunii şi moralului şi care dau
durabilitate grupului.
4. Funcţia de securitate, de a fi apărat – de a găsi un cadru afectiv social care să ofere protecţie
5. Funcţia de reglare a relaţiilor dintre membri – exprimată de necesitatea unei coeziuni
interioare a grupului, nevoia oamenilor de a le fi apreciate rezultatele, de a se simţi bine în grup.
Între structura grupului şi funcţiile grupului există o relaţie de determinare: funcţiile grupului
determină alegerea unei anumite structuri şi la rândul său, o structură deja adoptată orientează grupul
spre anumite funcţii.
Există o mare varietate de grupuri. Fiecare tip de grup poate satisface o gamă întinsă de nevoi
individuale şi colective.
Structura grupului, (formal sau nonformal), va trebui să se modifice după funcţia dominantă
pe care o îndeplineşte grupul în situaţia dată.
Grupul poate prezenta, după funcţia pe care o îndeplineşte la un moment dat, structuri diferite,
modele diverse de relaţii între membrii săi.

3. Dinamica grupului şi impactul asupra participanţilor

3.1. Dinamica grupului. Concept şi caracteristici

Cercetările de psihologie socială consacrate grupului de-a lungul secolului XX, fie că au
răspuns la întrebări cum ar fi: Ce este un grup? Cum funcţionează un grup? De ce se întâlnesc oamenii
în grup? Ce avantaje oferă grupul sau ce prejudicii aduce el individului? fie au delimitat raţiuni şi
condiţii ale activităţii în grup urmărind în principal un scop - cum să facă grupurile mai eficiente,
cum să crească performanţa lor în activitate. Studiile au dus la descrierea şi descoperirea principalelor
caracteristici, fenomene şi procese de grup, dar şi la evidenţierea faptului că “grupul apare a fi într-o
stare de continuă schimbare”(Seamen D.F.,1981, p.103).
Studiul ştiinţific al grupului a impus ca termen pentru a desemna evoluţia fenomenelor şi
proceselor de grup, conceptul de dinamica grupului, care desemna într-o transpunere exactă forţele
care acţionează în interiorul unui grup (A.Neculau, 1974, p.59).
Kurt Lewin este creditat de oamenii de ştiinţă ca fiind cel care a delimitat şi a făcut cunoscut
termenul, pentru a se referi la ceea ce se întâmplă în situaţii de grup, iar D.Cartwright şi Zander A. au
continuat utilizarea termenului, numind dinamica grupului “câmpul cercetării dedicate pentru a
strânge cunoştinţe despre natura grupurilor, legilor dezvoltării lor, a interrelaţiilor lor cu indivizii, cu
alte grupuri şi instituţii mai mari” (D.Forsyth, 1983, p.11).
În timp, în sfera dinamicii de grup au intrat mai multe aspecte ale grupului: de la analiza
ştiinţifică a grupurilor la construcţia teoriilor cu privire la grup şi riguroasa testare a adecvării acestor
teorii, prin cercetările empirice; de la studiul metodelor ce permit acţiunea asupra membrilor grupului
la impactul proceselor de grup şi a efectului lor asupra organizaţiilor sociale.
Ca urmare, domeniul dinamicii grupului cuprinde, după opinia autorilor R.Mucchielli, (1971,
p. 15) şi A.Neculau, (1977, p.59) două subdomenii distincte:
1) ansamblul de fenomene psihosociale care se produc în grupurile mici ca şi legile naturale ce fac să
interacţioneze aceste fenomene;
2) ansamblul, constelaţia metodelor ce permit acţionarea asupra personalităţii prin intermediul
grupului şi a celor ce permit grupurilor mici să acţioneze asupra organizaţiilor sociale.
Cercetarea dinamicii grupului a conturat trăsături ale acesteia cum este caracterul său
holistic care, cere ca grupul să fie privit ca un tot, ca un sistem în care comportamentul membrilor este
determinat de interacţiunea dintre caracteristicile personale şi factorii de mediu (care includ însuşiri
ale grupului, ale membrilor grupului şi ale situaţiei) sau grupul primeşte informaţii din mediu,
procesează aceste informaţii prin comunicarea internă şi elaborează produse. Prin dinamica de grup
se ajunge la formularea scopurilor şi împlinirea lor prin acţiuni, iar membrii sunt răspunzători de
eficienţa acţiunilor sale. D. Forsyth,(1983,p.14) argumentează caracterul interdisciplinar al
dinamicii grupului prin faptul că studiul şi influenţa grupurilor este larg răspândită. Teoria şi
cercetarea grupurilor sunt relevante pentru marea majoritate a disciplinelor sociale “chiar dacă
scopurile principale ale acestor discipline diferă”; studiul dinamicii de grup este prezent şi în
disciplinele aplicative ca afaceri, administraţie, managementul resurselor umane, justiţie etc.
Forsyth a grupat principalele discipline şi subiectele aparţinând de dinamica grupului pentru a
evidenţia caracterul interdisciplinar al dinamicii grupului, după cum apare în tabelul de mai jos:

Tabel 3
Teme ale dinamicii de grup studiate de variate discipline (apud D.Forsyth, 1983)

110
DISCIPLINA SUBIECTE RELEVANTE
1. Psihologia -Facilitare socială, rezolvare de probleme, schimbarea
atitudinii, percepţia altora, compararea socială etc.
2. Sociologia -Formarea coaliţiilor, influenţa normelor asupra
comportamentului, relaţiile de rol, devianţa.
3. Antropologia - Grupurile în context - cultural, schimbarea socială,
grupuri bazate pe sex, rasă, vârstă.
4. ªţinta politică -Leadeship, relaţii intergrup, influenţa politică, putere
5. Discurs şi -Transmiterea informaţiei în grupuri, reţele de
comunicare comunicare, probleme în comunicare.
6. Bussiness şi industrie -industriale,
Motivaţie, productivitate, determinarea eficienţei
structurarea scopurilor.
7. Munca socială - Creşterea adaptării prin participarea la grup,
consiliere familială.
8. Educaţie - Grupul clasa, echipa de învăţare, compoziţia clasei,
scopurile educaţiei (finalitate).
9. Psihologia clinică -Schimbare terapeutică prin grup de consiliere,
antrenat în sensibilizare, grupul de discuţii.
10. Criminalistica - Organizarea agenţiilor pentru întărirea legilor, juriul
ca grupuri de deliberare, eficienţa patrulei ca echipă.

Noi adăugăm acestui tabel domeniul creatologiei cu subiecte relevante- grupul creator,
grupul creativ, leadership-creativ etc.
Apreciem însă faptul că D.Forsyth este primul care pune în evidenţă caracterul
multidisciplinar al dinamicii grupului, idee avansată recent şi de P.D.Wisscher (1996, p.396) pentru
a explica funcţionarea câmpului dinamicii grupurilor.
Definită drept “capacitatea grupurilor de a se schimba în timp” dinamica grupului a pus în
lumină şi caracterul stadial al dezvoltării grupurilor, specialiştii având două explicaţii cu privire la
schimbările ce apar în evoluţia grupurilor:
a) modelul fazelor care se repetă: explicaţie care sugerează că anumite structuri tind să domine
interacţiunea în grup în timpul diferitelor faze ale dezvoltării grupului, aceste faze putând să
reapară în viaţa de mai târziu a grupurilor, mai ales în grupurile terapeutice şi de sensibilizare;
b) teoria stadiilor secvenţiale care explică mişcarea grupului şi dezvoltarea sa ca trecând prin
câteva faze. După Tuckman şi Jensen (apud Forsyth 1983, p.201), acestea sunt:
stadiul de formare - caracterizat prin tentativa de interacţiune între membrii; discursuri
politicoase, tăceri ambigue; este stadiul în care se schimbă informaţii, se dezvoltă atracţia
între vecini şi orientarea către alţii şi situaţia de grup;
stadiul haosului şi furtunii - caracterizat prin tensiuni şi insatisfacţii provocate de alţii,
competiţie între membri, lipsa ascultării active, criticarea ideilor, interpunerea vorbitorilor,
ostilitate şi conflicte, tensiune emoţională crescută etc.
stadiul normativ - când se dezvoltă structura de grup, creşte coeziunea şi armonia, se
stabilesc roluri şi relaţii, normele încep să fie agreate, apare consensul şi starea de bine în
prezenţa celorlalţi;
stadiul performanţei - în care se pune accentul pe realizare, orientare în sarcină şi
concentrarea pe productivitate, eficienţă, performanţă, creşte cooperarea în rezolvarea
problemelor şi încrederea în ceilalţi membri ai grupului, descreşte starea tensională.
stadiul suspendării (final) - caracterizat prin îndeplinirea sarcinilor, reducerea dependenţelor,
atingerea scopurilor; apare tendinţa de dezvoltare a grupului şi regretul, creşte starea
emotivă.
O descriere şi analiză asemănătoare asupra stadiilor de dezvoltare şi evoluţie realizează şi
Johnson şi E.Johnson (1983) preluată şi de Van Demark (1991, p.182-183).
G Corey. şi Mariane Corey (1982) în lucrarea “Groups: Process aud Practice”, delimitează în
plus, un stadiu de pre-grup de la care se trece la stadiul de formare şi un stadiu de post-grup care
urmează stadiul final, de suspendare.
În înţelegerea dinamicii grupului, ambele construcţii teoretice oferă explicaţii şi perspective
utile pentru cunoaşterea variatelor tipuri de grupuri, a proceselor de grup, a apariţiei, manifestării şi
duratei impactului activităţii în grup asupra membrilor etc.

3.2. Impactul grupului între beneficii şi costuri

3.2.1. Trebuinţa de viaţă în grup şi avantajele grupului

Majoritatea psihosociologilor au apreciat necesitatea grupului şi avantajele lui pentru formarea
indivizilor. În timp ce A.Neculau (1977, p.35) afirmă că atunci când nu va mai avea nevoie de grup,
omul îşi va pierde principala caracteristică a naturii sale, D. Forsyth (1983) apreciază că desfăşurându-
şi cea mai mare parte din existenţă în grup, omul se obişnuieşte atât de mult cu grupurile, încât
influenţa lor asupra comportamentului unora devine greu de măsurat dacă nu imposibil iar, N.Grosu

111
discutând despre grupul mic susţine că nevoia individului pentru intimitatea unui grup este atât de
mare încât, dacă omul nu are posibilitatea să-l creeze spontan, îl creează deliberat, sub formă de
asociaţii.
Alături de efectele pozitive pe care impactul activităţii în grup îl are asupra participanţilor,
cercetătorii grupurilor au evidenţiat şi efectele negative percepute de participanţi la diferite forme de
grup.
Încercând să răspundă la întrebarea: de ce unor oameni nu le place să lucreze în grup? Van
Demark (1991, p.189 -191) identifică mai multe cauze ce ţin de individ cum sunt: frica de a-şi pierde
identitatea şi independenţa lucrând cu alţii, frica de alţii, frica de risc, de critică, de insucces, de
ridicol, sau cauze ce ţin de grup, cum sunt: dependenţa de opiniile altora, presiunea la conformitate,
tendinţa la consens şi la a activa şi gândi ca alţii etc.
Apelând la studiile lui Morgan (1968) şi Dyert (1977), Van Demark (1991, p.191) identifică
şapte factori ce cauzează neplăcerea de a lucra în grup:
1. slăbiciunea şi sărăcia relaţiei de conducere care este nedemocratică, lasă discuţiile să
devieze de la subiect, incapabilă să coordoneze activitatea grupului;
2. scopuri şi obiective neclare - membrii nu sunt siguri ce vor face, care este scopul final;
3. unii membri nu iau în serios sarcinile, neîncrederea mare dintre participanţii la grup;
4. lipsa pregătirii şi neîndeplinirea obligaţiilor din partea celui care conduce sau a membrilor
cu responsabilităţi;
5. timp mult pierdut în discuţii neproductive; fără concluzii delimitate, fără asumare de
responsabilităţi, fără acţiuni concrete şi recomandări ale grupului ignorate de superiori;
6. interese de microgrup, persoane negativiste, supercritice sau dominatoare;
7. plasarea intereselor personale înaintea sau în detrimentul scopurilor şi obiectivelor
grupului.
Concluzia autorului citat este că pentru a avea un grup eficient trebuie luată în considerare o
serie de factori: acţiunea unora este necesar a fi redusă, iar a altora facilitată.
Beneficiile şi costurile, efectele pozitive şi negative pe care activitatea în grup o are la nivelul
participanţilor, evidenţiază trebuinţa de a cunoaşte şi delimita impactul dinamicii grupului în
funcţie de tipologia grupurilor atât în relaţie cu aspectele legate de fenomenele şi procesele de grup
cât şi cu metodele şi tehnicile ce permit şi facilitează apariţia efectelor pozitive şi un impact benefic la
nivelul personalităţii participanţilor.

3.2.2. Beneficii şi costuri în grup

Reflectând la beneficiile şi costurile pe care grupul le aduce membrilor săi, N.Grosu (1997, p.38)
consideră că “beneficiile vitale dobândite de individ prin grup presupun suportarea unor costuri
rezultate din specificul funcţional al grupului”
Autorul citat pune în paralel avantajele, beneficiile aduse de grup şi costurile implicate
sintetizate de noi în următorul tabel.

BENEFICII COSTURI
1. pontenţează 1. totuşi potenţialul grupului, afectat de posibilitatea
capacitatea indivizilor unora să se eschiveze, este mai mic decât suma
potenţialelor individuale.
2. stimulează gândirea 2. totuşi, gândirea grupului preocupată de menţinerea
indivizilor consensului şi marcată de iluzia invulnerabilităţii este
inferioară gândirii indivizilor.
3. constituie mediul de 3. totuşi, realizarea intereselor de grup, având prioritate
realizare a intereselor faţă de interesele individuale este derutantă şi
indivizilor dăunătoare pentru indivizi supramedii.

Concluzia formulată de N. Grosu este că, nivelul valoric al grupului este corelativ cu media
valorică a membrilor săi; asigurând existenţa tuturor membrilor pe seama contribuţiei indivizilor
supramedii, grupul constituie prin sine un factor de ocrotire a indivizilor submedii şi un factor de
constrângere a indivizilor supramedii. “Fără acest preţ, existenţa umană ca existenţă culturală nu
este posibilă” (N. Grosu, 1997, p.39).
Deşi nu ia în considerare decât unele aspecte ale impactului grupului asupra indivizilor ce
formează grupul, autorul citat pare să considere costurile mai mari decât beneficiile aduse de grup, iar
impactul grupului defavorizant pentru indivizii dotaţi.
Dovezile oferite de observarea timp de doi ani a unor grupe de elevi cu sarcină didactică şi a
peste opt ani de studiere a unor grupuri creative formate din subiecţi diferiţi ca vârstă şi pregătire
culturală, ne permit să afirmăm că activitatea în grup este benefică şi pentru indivizii de nivel
submediu şi mediu cât şi pentru cei supramedii şi superior dotaţi. De asemenea, activitatea în
grupurile cu sarcină didactică poate fi mai mult stresantă decât ocrotitoare pentru indivizii de nivel
submediu şi mediu. Aprecierea lui N.Grosu nu are în vedere şi alte aspecte ale impactului activităţii de
grup cum ar fi valoarea terapeutică a activităţii de grup (alături de cea formativă, actualizatoare,
educativă etc.).

112
 3.2.3. Impactul grupului asupra creativităţii
• Influenţă şi impact social.
Interesat de procesul de influenţare socială a indivizilor de către grupuri sau de către alţi
indivizi B. Latané a elaborat teoria impactului social care stabileşte că influenţa socială de orice fel
este impactul total al altor oameni asupra unei persoane ţintă. Acest impact este o funcţie
multiplicativă a puterii sursei, apropierii (proximitatea) sursei şi a numărului indivizilor, (B.Latané şi
Sharm Wolf 1981, p.438). Forţele sociale acţionează asupra individului în acelaşi mod în care forţele
fizice acţionează asupra unui obiect. Ca urmare, în prezenţa unor surse puternice oamenii se vor
conforma, iar rezistenţa la influenţa socială este mai posibil să apară când impactul social se divide
între câteva forţe puternice şi apropiate sau când conformitatea la presiunea socială va scădea în
prezenţa unor persoane rebele.
Cercetătorii în câmpul psihologiei sociale apreciază utilitatea teoriei impactului social pentru
predicţia influenţei sociale, ori de câte ori se pune problema complezenţei sau obedienţei. Noi
considerăm impactul într-o accepţiune mai largă ca rezultat al activităţii de grup. Precizăm că în acest
studiu vom înţelege prin impact un fenomen psihosocial complex, cauzat de activitatea
desfăşurată în grup şi relevat de efectele şi schimbările survenite la nivelul personalităţii şi
comportamentului participanţilor.
Prin efectele sale de facilitare a acţiunii sociale, de educare, de formare şi chiar terapeutice,
dinamica activităţii în grup îşi pune amprenta asupra personalităţii membrilor, sub forma impactului
grupului, contribuind la realizarea ei ca un “construct social”.
Amprenta poate avea un caracter pozitiv sau negativ, grupurile mari fiind blamate pentru
fenomenele de deindividuare şi groupthink, iar cele mici de blocare a manifestării originalităţii, a
divergenţei, a inventivităţii.
• Impactul grupului asupra creativităţii între facilitare socială şi presiune la
conformitate.
Două aprecieri conturate din studiul grupului mic şi creaţiei în diferite domenii, de-a lungul
timpului, au contribuit la susţinerea impactului - puţin benefic şi nefavorabil - pe care grupul îl are
asupra potenţialului creator al individului. Aceste teoretizări sunt:
a) susţinerea influenţei negative pe care interacţiunea în grup, prin presiuni la conformare,
obedienţă şi manipulare, o are asupra membrilor, în general şi asupra manifestării
divergenţei şi originalităţii, în special;
b) considerarea subiectului creator ca identificându-se cu individul solitar (Anca Munteanu,
1994,p.139; M.Stein, 1994) şi argumentul că noile idei se nasc într-o singură minte.
Trebuinţa de a realiza grupuri de lucru performante a condus la realizarea unor studii
comparative între grupele/echipele de lucru, eficiente şi cele neeficiente. Van Demark apreciază
contribuţiile lui Lippit (1982, p.196-232) şi Johnson şi E.Johnson (1983, p.1-3) realizate prin
compararea grupurilor după criteriul eficienţei. Comparaţia susţine punctul de vedere conform căruia
principalele condiţii ce contribuie la încurajarea individului de a se manifesta deschis şi liber, de a-i
respecta pe ceilalţi din grup (care se comportă la fel), se întâlnesc în grupurile creative. “Când un grup
nu este eficient în realizările sale, ne putem aştepta la efecte negative în creativitate”.
Sunt citate concluziile investigaţiilor realizate de Morgan (1968, p. 71-73) cu privire la
efectele presiunii la conformitate care acompaniază efortul grupului şi al echipei, ce tind să
descurajeze opiniile divergente şi să supună individul la presiunea conformării.
Presiunea la conformitate şi efectele ei au fost şi sunt intens studiate de sociologi şi psihologi.
Într-o cunoscută lucrare, R. Mucchielli (1971, p.27-29) consideră conformismul ca având aspecte
multiple după varietatea grupurilor, dar acestea există întotdeauna ca o cerinţă a grupului faţă de cel ce
participă la activitate şi aceasta tinde să unifice conduitele, opiniile, percepţiile, informaţiile şi ideile,
fiind o presiune ce tinde să uniformizeze membrii între ei.

Principalii factori ce determină presiunea la conformitate sunt: trebuinţe de aprobare, dragoste,

acord şi trebuinţe de certitudine.
Aceşti factori, consideraţi şi surse ale presiunii la conformitate se traduc prin două tipuri de
conformare: conformare normativă şi conformare informaţională.
Afirmaţiile psihosociologilor evidenţiază implicarea primelor patru niveluri ale piramidei
motivaţiei, după H.Maslow, ce cuprind trebuinţe de deficienţă, care acţionează tiranic. Cumularea
tensiunii lor reprezintă o parte din forţa presiunii la conformitate.
Efectele presiunii la conformitate se constată atunci când un individ emite idei noi, originale,
insolite, într-un grup de lucru şi i se cere să renunţe la ele, fiind dezaprobate. Conformarea la cerinţele
grupului este resimţită ca o frână, ca o rezistenţă a grupului, descurajantă pentru inovator. În anumite
cazuri, presiunea la conformitate face ca activitatea unui grup să fie mai puţin eficientă decât
activitatea individuală.
Van Demark (1991, p.194) sintetizează şi concretizează efectele pe care dinamica grupului le
are asupra creativităţii. El conturează imaginea impactului pe care grupul îl are asupra creativităţii, iar
fenomenele care relevă impactul grupului asupra creativităţii sunt următoarele:
a) Presiunea grupului inhibă originalitatea;
b) chiar oamenii creativi se conformează la presiunea grupului;
c) nivelul conformismului depinde de tolerarea sau nu a devianţei;

113
 d) opiniile experţilor tind să crească conformitatea;
e) oamenii se conformează mai mult când acţiunile afectează pe alţii decât atunci când ei înşişi
sunt afectaţi;
f) diferenţele de statute cresc conformismul, descurajează opiniile deviante şi reduce eficienţa
creativă a grupului de lucru;
g) oamenii care se simt respinşi se conformează mai mult decât cei care se simt acceptaţi;
h) uneori grupul aşteaptă să se realizeze consensul asupra scopurilor şi direcţiilor şi atunci
conformarea este considerată a fi cerută de cele mai bune şi corecte raţiuni.
Impactul grupului asupra creativităţii membrilor apare ca limitând manifestarea însuşirilor
gândirii creative şi a atitudinilor creative. Liderii, moderatorii sau supervizorii grupurilor şi echipelor
trebuie să prevină manifestarea fenomenelor ce blochează afirmarea creativităţii membrilor la nivel de
grup şi “în primul rând” presiunea la conformitate.
Concepţiile şi rezultatele cercetărilor cu privire la impactul dinamicii de grup asupra
manifestării potenţialului creativ conduc spre imaginea unui impact având un caracter dual: pe
de o parte efecte negative, inhibitoare şi blocante ale manifestării însuşirilor gândirii creative şi ale
comportamentului creator, datorită presiunii la conformitate şi respingerii conduitelor insolite,
inovatoare, originale; pe de altă parte, în grup se manifestă fenomenul de facilitare socială,
posibilitatea schimbului de informaţii, de asociere şi combinare şi multiplicare a acestora. Ca urmare,
întrebarea care s-a pus a fost: “cum reducem efectele negative şi cum favorizăm şi creştem
producerea efectelor benefice ale dinamicii de grup asupra creativităţii?”
Pentru a avea un grup performant, concluzia este să se faciliteze manifestarea unor anumiţi
factori şi să se limiteze acţiunea altora. Mulţi specialişti apreciază condiţiile din grupul creativ sau
echipele de cercetare ca fiind stimulatoare pentru manifestarea, creşterea şi afirmarea creativităţii
individului. Pentru ca impactul grupului asupra creativităţii să fie benefic, trebuie luate în
considerare principalele variabile ale dinamicii grupului: structura, relaţiile, componenţa, regulile
de desfăşurare a activităţii, caracteristicile sarcinii de realizat şi metodele utilizate în rezolvarea lor etc.

3.2.4. Grupul mic ca factor terapeutic

Literatura de specialitate cu privire la grupurile mici a evidenţiat în diferite cazuri efectele
terapeutice ale activităţii efectuate în grup.
În 1970 Yalom I. a identificat 11 factori curativi care apar în diferite forme de grup şi care
sunt factori ce induc schimbarea participanţilor în timpul activităţii de grup. Factorii curativi definiţi
de I. Yalom (1975) sunt:
1. incubarea – (inducerea speranţei: - dacă alţii pot să se schimbe pot şi eu);
2. univesalizarea – (recunoaşterea faptului că toţi avem probleme);
3. împărtăşirea informaţiei – (se învaţă metode de rezolvare a problemelor);
4. altruism – (eu pot să ajut pe alţii din grupul meu);
5. recapitularea corectivă a grupului familial primar – grupul mă face să înţeleg relaţiile mele
familiale);
6. dezvoltarea tehnicilor de socializare – (abilităţi sociale de bază: comunicare, atenţie la
durerile altora);
7. comportamentul imitativ – (învăţare observaţională; efecte ale modelării);
8. învăţare interpersonală – (grupul este un microcosmos social);
9. coeziunea grupului – (membrii se acceptă unii pe alţii;
10. catharsis – (participanţii sunt capabili să-şi exprime liber emoţiile);
11. factori existenţiali – (responsabilitatea fiecărui membru pentru propria viaţă indiferent de
circumstanţe).
Prin delimitarea şi descrierea acestor factori curativi ce acţionează în grupurile mici, Yalom a
creat o nouă perspectivă pentru cercetarea terapiei de grup, el specificând mecanisme care operează în
grup şi pot fi definite (Forsyth D., 1983, p. 466).
Yalom I. a ajuns la concluzia că aceşti factori sunt interdependenţi în grup (unii pot varia în
funcţie de metoda grupului) şi că este necesară o muncă de cercetare deosebită pentru a defini
interacţiunea dintre aceşti factori şi variabilele de grup cum sunt: scopurile grupului, deosebirile dintre
membri, relaţia de conducere, metodele de evaluare a rezultatelor etc.
în cercetările noastre cu privire la impactul grupului creativ asupra personalităţii
participanţilor datele de cercetare au evidenţiat existenţa unui factor curativ specific grupului creativ.
Participarea membrilor grupului la activităţi creative, respectarea normelor specifice grupului creativ,
feedback-ul primit în urma antrenării în metode diferite de generare de soluţii care pun în lumină
abilităţile şi potenţialul lor creativ, au condus în final la reduceri substanţiale, semnificative statistic,
ale unor blocaje afective, cognitive, conative, de relaţionare recunoscute iniţial de participanţi.
Reducerea blocajelor apare ca factor terapeutic, curativ ce acţionează în grupul creativ (Mariana
Caluschi, 2001-b).

114
 4. Performanţa obiectiv prioritar al studierii grupurilor
Începând cu familia, grupul de joacă, grupul de clasă, grupul profesional, grupul de loisir etc.,
individul aparţine, traversează, părăseşte sau aderă la numeroase colective, echipe sau grupuri, primind
într-o măsură mai mare sau mai mică, influenţa activităţii desfăşurată în aceste grupuri. Formarea
indivizilor pentru obţinerea performanţei depinde de mediile grupurilor traversate chiar şi în cazul
persoanelor superior dotate, de factorii facilitatori sau inhibitori ai performanţei întâlnite în aceste
grupuri. În 1924 E.C.Lindeman scria: "Viaţa modernă este viaţa de grup" (apud R.S.Cathcart, L. A.
Samovar, 1970, p.1).
Deşi omul utilizează grupurile pentru a îndeplini anumite obiective şi scopuri, pentru a discuta
probleme, a elabora planuri, a realiza produse, a îndeplini sarcini, a lua decizii etc., deseori grupurile
sunt criticate deoarece oamenii lucrează ineficient, neperformant (H.Selye, 1968, p.192; VanDenmark,
1991, p.194).

4.1. Când sunt grupurile eficiente?

Întrebarea la care specialiştii şi cercetătorii au încercat să răspundă este "când sunt grupurile
eficiente?" Un răspuns recent l-au dat specialiştii în creatologie. Scott Isacksen spunea în 1991: "Dacă
sunteţi întrebat să numiţi pe inventatorii telefonului, aeroplanului sau becului nu vă va fi prea dificil să
vă reamintiţi numele lui Bell, al fraţilor Wright sau al lui Edison. Din contra mulţi oameni întâmpină
mari dificultăţi când trebuie să numească pe inventatorul lui Jumbo-jet 747 sau al cip-ului de silicon.
Cea mai mare diferenţă între cele două categorii de invenţii este că cele mai recente produse sunt
rezultatul creativităţii de grup”. Autorul citat accentuează asupra faptului că importanţa creativităţii de
grup este în creştere şi recunoscută (cerută) de toate tipurile de organizaţii (Scott Isacksen, 1991).
Trebuinţa întreprinderilor de a fi competitive impune promovarea inventivităţii şi creativităţii atât la
nivel individual cât şi de grup. Freedman, 1978., Hanson, 1981 arătau că: "... pe măsură ce societatea
şi organizaţiile devin mai complexe, deciziile ce afectează multe vieţi sunt rareori luate de unul singur.
Din ce în ce mai multe decizii sunt luate în grup…" (apud Scott G. Isacksen, 1991). Accentul pus pe
creativitatea de grup nu înseamnă diminuarea semnificaţiei creativităţii individuale, există multe
ocazii în care se cere manifestarea creativităţii individuale pentru găsirea soluţiilor creative dar
schimbarea accentului este impusă, sublinia Scott Isacksen, de indivizi care simt nevoia de a lucra
împreună pentru a fi eficienţi, inventivi.
Schimbarea, complexitatea, competiţia, creşterea interdependenţelor în lumea contemporană
cer dezvoltarea colaborării creative, utilizarea grupurilor în luarea deciziilor şi rezolvarea creativă a
problemelor.
În amplul studiu "Creativitatea în societatea japoneză", cercetătoarea Martina Schwarz
subliniază că în timp ce occidentalii pun accent pe creativitatea individuală, în Japonia se dă o atenţie
deosebită creativităţii de grup, deoarece societatea japoneză poartă amprenta valorilor orientate spre
grup (fapt ce conduce la superaccentul pus pe munca în echipă). Creativitatea de grup, relevă Martina
Schwarz, înseamnă că ideile originale ale individului prelucrate în activitatea de grup sunt prezentate
în final ca fuziune a ideilor individuale, ca rezultat şi performanţă a grupului. (/Martina Schwarz,
1992).
Cercetările de psihologie socială oferă date experimentale şi elaborări teoretice care pot
contribui la înţelegerea legăturilor dintre performanţa individuală şi cea de grup, la fixarea reperelor
devenirii şi contribuţiei individului şi grupului la progresul, respectiv performanţa societăţii. Să
consemnăm că doi dintre cei mai competenţi psihologi români consideră performanţa a fi: "... acţiune
cu un efort ce depăşeşte nivelul comun, este superior, poate constitui chiar un record. În psihologie se
apreciază performanţe toate rezultatele activităţii ce deţin un rang maxim şi aceasta fie în ordinea
individuală fie în cea colectivă" (P.P.Neveanu, 1978, p.531); şi "grad de reuşită a unui subiect la un
test psihologic sau la o probă profesională, nivel la care se ridică realizările individuale sau colective
într-un domeniu specific de activitate. În genere, performanţa se exprimă în unităţi de măsură relative,
aparţinând unor scale mai mult sau mai puţin standardizate. Esenţial este ca în evaluarea unei
performanţe să se surprindă atât aspectele cantitative (cât de mult a rezolvat individul sau grupul din
volumul total al sarcinilor date) cât şi calitative (dificultatea sarcinii rezolvate, valoarea soluţiilor,
modalitatea de rezolvare".(M.Golu, 1981, p.8).
Creatorul ªcolii de Inventică din România, V. Belous a aprofundat studiul performanţei la
nivel individual elaborând o lucrare originală consacrată acestui complex fenomen: "Performantica".
Înţelegând, în general, prin performanţă individuală rezultatul acţiunii umane, superior rezultatelor
cunoscute, V. Belous (1994, p.5) consideră că performanţa individuală constituie un raport între ceea
ce se cheltuieşte şi ceea ce se obţine în cadrul acţiunii umane, fapt ce reprezintă randamentul uman
care, comparativ cu alte forme de randament (mecanic, hidraulic, electric) poate fi supraunitar: "se
poate obţine mai mult decât s-a consumat (investit) deci "este evident că performanţa individuală
constă în maximizarea eficienţei acţiunii" iar "spiritul uman este singurul care poate acţiona în zona
randamentului supraunitar" (V. Belous, 1995, p.7).
Între atributele fundamentale ale performanţei umane, V. Belous (1994, p.5) înscrie:
superioritatea sau progresul rezultatelor obţinute raportată la rezultatele cunoscute; autonomia
înţeleasă ca sinteză a autonomiei de structură şi autonomiei de funcţionare;: utilitatea, ce reprezintă
capacitatea unui rezultat al acţiunii umane performante de a avea o sferă determinată de aplicabilitate;
remanenţa - calitatea performanţei umane de a-şi conserva un anumit timp superioritatea în raport cu
alte performanţe din acelaşi domeniu; socialitatea - reprezentând calitatea performanţei umane de a
contribui la dezvoltarea complexă a personalităţii umane şi a societăţii.

115
 Deşi întreaga istorie a omenirii consemnează contribuţia marilor personalităţi performante la
procesul societăţii nu este de neglijat rolul activităţii în grup a indivizilor în obţinerea performanţei cât
şi influenţa acestor activităţi în manifestarea individului la nivel performant. Faptul că, în ultimii ani,
premiul Nobel în diferite ramuri ale ştiinţei a fost acordat unor grupuri de cercetători arată că marile
descoperiri devin tot mai rar apanajul unor personalităţi individuale.

4.2. De la performanţa individuală în context social la performanţa de grup

Psihologia organizaţională, psihologia muncii şi psihologia utilizării resurselor umane au
consacrat şi consacră spaţii tot mai largi evaluării şi creşterii performanţei umane angajată în
formaţiuni şi colective de lucru din toate sectoarele de activitate economică, socială, politică etc.
Ca urmare au apărut întrebări cu privire la factorii şi formele eficiente ale activităţii de grup
sau privitor la legităţile performanţei colective - identificare, posibilitate de creştere a performanţei,
metodologie de cuantificare etc. - L.W.Faust (1959) aprecia că: "Utilizarea actuală a colectivelor
pentru a conduce activităţile în numeroase organizaţii, accentul pus pe învăţarea în grup, în învăţământ
şi apelul frecvent în ştiinţe, la reuniuni (conferinţe) şi la cercetări de grup, toate acestea indică faptul
că grupul poate acţiona mai eficace decât indivizii" (apud I.Radu ş.a., 1994, p.127).
Încă de la începuturile sale, studiile şi experimentele din domeniul psihologiei sociale s-au
orientat spre investigarea performanţei individului în contextul social, (colectiv), spre delimitarea
factorilor facilitatori ai muncii în grup şi ai atingerii performanţelor, spre conturarea unor căi,
metode, strategii de creştere a performanţelor individuale şi de grup.
Cercetătorii în domeniile psihologiei sociale (I.Radu şi a., 1994, Theresa Amabile, 1989) sau
dinamicii grupului (Zajonc B.R., 1967, Moscovici S., Paicheler G., 1973, R.Forsyth, 1983 etc.) disting
trei tipuri de situaţii experimentale ce evidenţiază trei tipuri de implicare a variabilei grup după cum
urmează:
a) situaţia în care grupul apare ca public sau martor colectiv în faţa căruia se
desfăşoară prestaţia individului sau performanţa individuală când alţii asistă;
b) situaţia în care celelalte persoane nu mai apar ca simpli "stimuli" ci între
participanţi apar relaţii reciproce însă activitatea, efectul, performanţa păstrează un
caracter individual. Se vorbeşte în această situaţie de co-acţiune, (este situaţia biroului
format din celule sau locuri de muncă aditive, reunite într-o situaţie de co-acţiune). Atât în
situaţia "a" cât şi în situaţia "b" activitatea rămâne individuală, chiar dacă subiectul
lucrează într-un context colectiv;
c) în situaţia a treia apare un element nou: activitatea, rezultatul performant este colectiv,
membrii grupului sunt angajaţi într-o sarcină unică, comună. În viaţa practică se întâlneşte
grupa de muncă, grupul de dezbatere, grupul de decizie, grupul de rezolvare de probleme,
grupul creator etc.
În prima situaţie avută în vedere, L.Travis ş.a. constată că performanţa subiecţilor în prezenţa
publicului depăşeşte nivelul atins de ei în probele individuale fără martori; acest fenomen s-a
numit efectul de facilitare socială. Pe aceiaşi linie B. Zajonc (1967) a remarcat o variabilitate
interindividuală destul de ridicată: în timp ce unii subiecţi reacţionează pozitiv la prezenţa
publicului martor, alţii îşi reduc performanţele. Concluziile cercetătorilor (I.Radu, 1994,
p.129) arată că prezenţa publicului stânjeneşte învăţarea dar, facilitează performanţa;
situaţia de grup constituie o sursă de activare, prezenţa altora are ca efect creşterea nivelului
de motivare care se reflectă în indici superiori de performanţă. Fenomenul de facilitare socială
a fost considerat un model al influenţei sociale, cercetările din ultimul timp reflectând faptul
că efectul de facilitare socială datorat prezenţei sau co-acţiunii altora nu este înnăscut ci
învăţat.
Grupul poate fi un public tăcut dar atent (ca în cazul urmăririi unui meci de tenis, partidă de
şah etc.) sau poate fi un public critic sau aprobativ (în cazul majorităţii competiţiilor sportive -
fotbal). Rezultatele cercetărilor au arătat că subiecţii criticaţi decad în eficienţă şi performanţă în timp
ce în condiţii de încurajare, laudă randamentul şi performanţa cresc.
Situaţia a doua apare, ori de câte ori indivizii sunt angajaţi într-o sarcină, activitate simultană (în timp
ce ceilalţi din jur sunt angajaţi într-o activitate similară) cum ar fi luarea mesei în familie,
rezolvarea unei probleme într-o clasă de elevi, a conduce o maşină pe o şosea aglomerată, a
studia într-o sală de bibliotecă etc. Acestea sunt situaţii de co-acţiune în care rezultatul,
performanţa şi reuşita rămân sarcini individuale.
Începând cu primele experienţe asupra situaţiilor de co-acţiune realizate de F.H.Allport (1924)
până la cele mai recente studii realizate de S.Moscovici (1985), s-au conturat paradigmele co-acţiunii
care constau în faptul că, pe de o parte, în condiţii de co-acţiune creşte productivitatea în raport cu
individul care lucrează singur, dar produsele tind să fie inferioare, slabe ca nivel al calităţii; uneori co-
acţiunea facilitează performanţa, alteori în timpul co-acţiunii performanţa descreşte; se semnalează şi
o tendinţă de nivelare a performanţelor realizate în situaţia de grup: lucrând alături unul de altul se
stabileşte un fel de nivel mediu, diferenţele interindividuale se reduc, extremele se apropie, apare
astfel o tendinţă de "normare", de evoluţie spre medie a performanţelor realizate simultan de către
indivizi ce lucrează în prezenţa altora (G.Montmullin, 1969).
Dacă F.Allport releva o tendinţă de moderare a judecăţilor în prezenţa altuia, G.Montmullin
accentua convergenţa spre medie ca efect al schimbului de opinii, iar M.Sherif reliefa faptul că această

116
convergenţă este o rezultantă care nu poate fi întrevăzută din datele individuale şi apare ca efect de
grup, datorat interacţiunilor, schimbului de opinii şi informaţii, S.Moscovici vine cu o explicaţie
alternativă a procesului de influenţare socială. El pleacă de la ideea că influenţa îşi are rădăcina într-un
conflict şi tinde spre un consens. Participanţii la grupuri sunt animaţi de interese şi valori deosebite,
vehiculează informaţii şi opinii diferite. Diferenţele dintre indivizi, traduse prin discrepanţe, induc
tensiuni în interiorul grupului care se cer rezolvate. Pe fondul presiunii grupului pentru unitate apare o
tendinţă spre o medie sau o normă comună.
Datele contradictorii reieşite din studierea situaţiilor de co-acţiune a crescut interesul
pentru studiul fenomenului de facilitare socială. R.B.Zajonc integrând diferitele rezultatele a făcut
o distincţie între răspunsurile dominante şi nedominante şi ajunge la următoarele concluzii: a)
prezenţa altora creează o stare de trezire, activare asupra individului; b) activarea creşte emisia de
răspunsuri dominante; c) dacă răspunsurile dominante sunt corecte, prezenţa auditoriului, publicului
va creşte probabilitatea apariţiei răspunsurilor corecte; d) dacă răspunsurile dominante sunt incorecte
prezenţa publicului face ca probabilitatea emiterii de răspunsuri incorecte să crească. Rezultă că
prezenţa altora (co-prezenţa) facilitează răspunsurile bine învăţate şi inhibă răspunsurile nefamiliare.
În contrast cu teoria lui Zajonc (şi a altor cercetători pe aceeaşi temă), Gleen S. Sanders şi
colegii săi au emis ipoteza că prezenţa altora în timpul performanţei la sarcină perturbă (distrage)
performerul. Ori de câte ori perturbarea interferează cu atenţia ce trebuie acordată sarcinii apar
conflicte ce pot fi depăşite cu eforturi mari. La sarcinile simple efectele interferenţei par să faciliteze
performanţa. La sarcinile complexe efectele perturbării şi interferenţelor subminează performanţa.
Sanders denumeşte aceste explicaţii teoria distragerii prin conflict.
Teoriile cu privire la facilitarea socială evidenţiază variabile diferite când fac predicţia asupra
performanţei în situaţie de co-acţiune; între experţi se înregistrează dezacorduri în ce priveşte efectul
fenomenului de facilitare socială. Cu toate incertitudinile teoretice, susţine D.R.Forsyth (1990, p.149),
concluziile cercetărilor cu privire la facilitarea socială trebuie fructificate pentru înţelegerea
performanţei în activităţile zilnice, cum ar fi învăţarea unor skills-uri noi, a unei limbi străine,
memorarea unui discurs etc. El dă ca exemplu sugestiile făcute studenţilor de către Zajonc, care le
recomandă acestora să studieze singuri într-o cameră izolată, dar să aranjeze să-şi treacă examenele în
compania altor studenţi şi în prezenţa unui public larg. Atunci rezultatele examenului vor fi superioare
aşteptărilor, deci performante.
Într-un studiu amplu din 1990, Tereza Amabile - cunoscut cercetător al psihosociologiei
creativităţii - examinează efectele aşteptării evaluării şi ale prezenţei altora asupra creativităţii. În
ambele experimente organizate subiecţii aşteaptă ca activitatea lor să fie evaluată de experţi.
Aşteptarea evaluării a fost încrucişată în fiecare experiment cu prezenţa altora. În primul experiment
prezenţa altora a fost operaţionalizată drept co-acţiune; jumătate din subiecţi au lucrat individual dar în
grupuri mici, iar alţii au lucrat singuri. În al doilea experiment prezenţa altora a fost operaţionalizată ca
supraveghere; jumătate din subiecţi au crezut că ei erau priviţi în timp ce lucrau. În ambele studii,
nivelul de creativitate al produselor au fost evaluate de experţi. Efectele evaluării aşteptate au fost în
mod consistent puternice. Atât la o sarcină verbală, cât şi la o sarcină artistică, creativitatea a fost mai
scăzută în grupurile care aşteptau evaluarea decât în cele care nu aşteptau evaluarea. Evaluarea
pentru facilitarea socială sau inhibiţie în ceea ce priveşte creativitatea a fost mai puţin clară. Co-
acţiunea nu a avut efect şi supravegherea a avut un slab efect negativ. Mai mult au existat semne
că efectul supravegherii s-a datorat evaluării trăite (experimentate). Rezultatele obţinute sunt
interpretate de autoare în termenii influenţei motivaţionale şi cognitive asupra creativităţii. Astfel, ea
arată că rezultatele celor mai recente meta-analize cu privire la facilitarea sau inhibiţia socială asupra
performanţei, indică faptul că prezenţa altora, alţii decât coactori, sau observatori, cresc viteza şi
performanţa la sarcinile simple dar descresc viteza şi performanţa la sarcini complexe.

Performanţa creativă, subliniază Tereza Amabile (1990, p.8) poate fi în particular susceptibilă de
influenţe sociale, dar trebuie ţinut cont că sarcinile creative sunt sarcini complexe, deci în acord cu
rezultatele cercetărilor ele pot fi influenţate negativ de prezenţa altora. Sarcinile creative comportă atât
aspecte euristice cât şi algoritmice. În timp ce performanţa la aspectele algoritmice ale sarcinii pot fi
influenţate pozitiv, aspectele euristice pot fi subminate de prezenţa altora. Mai mult, alte cercetări cu
privire la rolul influenţei sociale sugerează că prezenţa altora poate inhiba creativitatea.
Armonizat cu premisele de bază ale modelului componenţial, motivaţia intrinsecă
v-a conduce către performanţa creativă, în timp ce motivaţia extrinsecă subminează creativitatea.
Mecanismul după care motivaţia intrinsecă şi extrinsecă afectează performanţa creativă poate fi
şi cognitiv şi afectiv (Amabile Tereza, 1990, p.9). Faptul că, prezenţa altora (sub formă de
supraveghere sau aşteptare a evaluării) motivează extrinsec, înseamnă că vom avea efect inhibitiv
asupra creativităţii.
După autoarea citată, cercetările viitoare trebuie să examineze diferite varietăţi
ale influenţei sociale asupra performanţei creative şi să determine circumstanţele în care facilitarea
socială apare. Pe aceeaşi linie ideatică cu Al.Osborn, care sugera că efectele facilitării sociale apar în
situaţiile de grup, Tereza Amabile consideră că evidenţa empirică sugerează că lucrul în grupurile de
antrenament creativ conduce către eficienţă, productivitate şi performanţă creativă, dar acest lucru
trebuie dovedit experimental.
A treia situaţie sau performanţa colectivă.

117
 Când s-a studiat fenomenul facilitării sociale în situaţia de co-acţiune sau
asistenţă pasivă s-au ignorat multe aspecte ale proceselor de grup deoarece participanţii nu
interacţionau, dar când atenţia se concentrează asupra grupurilor în care se interacţionează lista
factorilor care influenţează performanţa se lungeşte deoarece trebuie să includă variabilele relevante
cu privire la grup, membrii noi şi procesele interacţiunii. În situaţia grupului de interacţiune se
suprapune situaţiei de co-acţiune o dinamică de grup complexă. Cercetările experimentale în această
situaţie iau în considerare performanţa colectivă comparativ cu cea individuală.Aşa cum arată şi
I.Radu (1994, p.135-138) în decursul timpului s-au conturat patru strategii de comparaţie în alternativa
individ-grup:
Prima strategie de comparaţie pune faţă în faţă performanţa unui grup, exprimată prin cota
sa totală cu media performanţelor individuale (în situaţia de pretest) ale membrilor grupului. Concluzia
experimentelor după această strategie este că performanţa de grup este superioară celei individuale,
dar realizarea sarcinii presupune un timp mai mare pentru comunicarea mesajelor, familiarizarea cu
sarcina, coordonarea eforturilor, adoptarea deciziei. Un grup este semnificativ mai bun decât individul
mediu pentru că pune laolaltă resurse multiple, capacităţi multiple şi diferite.
A doua strategie de comparare pune în paralel performanţa grupului cu performanţa celui
mai bun dintre membrii săi, realizată în mod individual. Cota totală a grupului ar trebui să depăşească
semnificativ performanţa celui mai capabil membru al grupului (obţinută în situaţia de pretest, când a
lucrat individual). Rezultatele experimentale nu sunt concludente. În unele situaţii performanţa
grupului este superioară celei realizată de către cel mai capabil membru al grupului, în altele se
situează sub nivelul acestuia, mai ales în cazul sarcinilor complexe când individul cu aptitudini
superioare este mai performant decât grupul.
În cea de a treia strategie, se compară performanţa grupului real cu suma prestaţiilor unui
grup echivalent în situaţie individuală (se introduce paradigma grupului nominal ca termen intermediar
între individ şi grup). Concluzia experimentelor este că diferenţele constatate între performanţa
grupurilor reale şi cele nominale sunt adesea mici şi nesemnificative.
Cea de a patra strategie compară grupul real cu modelul matematic anticipat. Se cunosc în
această privinţă două modele: unul centrat pe calculul teoretic al resurselor (în genul grupului
nominal) şi un model al proceselor implicate (articularea eforturilor, luarea deciziei). Concluzia este că
grupul nu utilizează deplin resursele, capacităţile ipotetice ale membrilor săi.Concluzia la care au
ajuns cercetătorii, indiferent de strategiile utilizate pentru a studia performanţa de grup, indică
necesitatea depăşirii simplei comparaţii şi studierea compoziţiei şi dinamicii grupului pentru a delimita
factorii şi vectorii performanţei de grup. În volumul "Performanţa de grup" J.H.Davis (1974) supunea
atenţiei specialiştilor problema comportamentului şi performanţei în grupuri realizând o analiză
comparativă a indivizilor şi grupurilor.

5. Tipuri de grupuri psihosociale

5.1. Delimitare între psihogrup şi sociogrup

Adevărata revoluţie în studierea grupului mic o constituie cercetările desfăşurate de K. Lewin,
R. Lippitt şi L. Bradford începând cu anul 1946.
K. Lewin organizatorul primelor grupuri de antrenament (T-group) a propus distincţia între
socio-grup înţeles ca grup organizat şi structurat în funcţie de îndeplinirea şi executarea unei sarcini şi
psiho-grup definit ca un grup de formare în sensul larg al cuvântului, adică un grup structurat,
organizat, orientat şi polarizat în funcţie de membrii înşişi care constituie grupul (apud G.B. Mailhiot,
1968, p. 36-37). Psihogrupul s-a mai numit şi grupul centrat pe grup şi a cunoscut o puternică
diversificare.
Seamen F. (1981, p. 7-15) citându-i pe Egah G. (1970) şi Bradford L. (1976), face distincţia
între psihogrupuri prezentate în diferite forme (grupuri de întâlnire, grupuri de evoluţie, grupuri
sociale, etc.) şi grupuri orientate spre sarcină. Distincţia iniţială între psihogrup şi sociogrup nu s-a
mai păstrat, autorii în domeniu utilizând frecvent termenul de grup psihosocial cu referinţă la
grupurile mici.
Prezentând cele mai reprezentative clasificări cu privire la grupurile psihosociale (ale lui P.
Arbousse-Bastide, D. Anzieu, R. Mucchielli, J. Maisonneuve, A. Mihu, M. Zlate, etc.), A. Neculau
(1974, p. 26-42) realizează o imagine clară asupra criteriilor de clasificare şi definire a grupurilor
psihosociale. Autorul atrage însă atenţia asupra diversităţii lor când spune: “criteriile de clasificare pe
care le-am pomenit aici, precum şi tipurile de grupuri pe care le-am încercat nu reprezintă o pretenţie
de exhaustivitate. Am pomenit însă pe cele mai des întâlnite, care pot fi taxate fără rezerve drept
grupuri psihosociale”. (A. Neculau, 1974, p. 42).
De la afirmaţia făcută de K. Lewin în 1950 că grupul (T-grup) este un mediu de învăţare a noi
abilităţi sociale (apud N.S. Feldman, 1985, p. 367) şi până la considerarea lui ca un mediu existenţial
al indivizilor, ca spaţiu în care aceştia trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea, un mijloc de socializare,
formare şi dezvoltare a personalităţii, un centru activ, dinamic al devenirii umane (N. Zlate, Camelia
Zlate, 1982, p. 8-9), ca instrument şi mijloc de intervenţie şi schimbare şi educare (A. Neculau, 1989,
p. 127; A. Neculau, Boncu St., 1998), au trecut câteva decenii în care tipologia grupurilor mici s-a
diversificat.
După patru decenii, sub influenţa diferitelor teorii psihologice şi sociologice, ideile iniţiale ale
lui K. Lewin care stăteau la baza organizări T-grupului s-au restructurat odată cu schimbările
denumirilor: grup de bază, grup de întâlnire, de evoluţie, de diagnostic, de sensibilizare, etc. (A.

118
Neculau, 1989, p. 135). Din diversitatea acestor forme de psihogrup mai frecvent prezentate în
literatura de specialitate întâlnim grupul de sensibilizare sau antrenament în senzitivitate, grupul de
formare, grupul de întâlnire, grupul de evoluţie, grupul de învăţare, etc. Grupul creativ apare şi el ca
formă de psihogrup.

5.2. Grupuri destinate modificării comportamentului

Într-o antologie destinată grupurilor de sensibilizare şi grupurilor de întâlnire, R Siroka , Ellen
Siroka (1971, p. 7) arată că au realizat lucrarea deoarece cred în valoarea potenţială a indivizilor de a
se ajuta unul pe altul pentru a se autorealiza. Autorii mărturisesc că au fost incitaţi de posibilitatea
îmbogăţirii vieţii umane prin grup şi totodată contrariaţi de lipsa de claritate a standardelor şi
scopurilor în câmpul de antrenament, în grupurile de sensibilizare şi în grupurile de întâlnire.
Una din confuziile majore delimitate de autori ca lideri de grup sau participanţi la diferite
grupuri a fost lipsa distincţiei între antrenamentul în sensibilizare şi grupul de psihoterapie. R. Siroka.
avansează ideea că această confuzie are două surse:
• Una este dată de faptul că cele mai bune lucrări pe problemă au fost elaborate de
psihoterapeuţi care au venit cu noi abordări în psihoterapia de grup;
• Cealaltă sursă este alimentată de complexitatea comportamentului uman manifestat
atât în grupul de sensibilizare cât şi în cel terapeutic.

5.2.1. Grupul de sensibilizare şi grupul de formare

Grupul de sensibilizare are ca obiectiv antrenarea şi experimentarea membrilor săi în relaţii
umane, în relaţii de conducere, în conseling etc. experienţa intensă de grup are loc în diferite locuri: în
industrie, universităţi, în grupuri religioase, în diferite instituţii de educaţie ca şi în penitenciare.
De la experimentare în relaţii umane prin grup s-a trecut la formarea prin grup; grupurile
de formare au ca obiectiv dezinhibarea şi manifestarea potenţialelor personalităţii în scopul educării
pentru stilul colectiv de viaţă, al învăţării prosociale dirijate (A. Neculau, 1989, p. 13). O formă a
grupului de formare este grupul “Synanon” sau “de atac”. El îşi propune recuperarea celor care se
droghează, prin metoda atacului, a provocării şi agresivităţii de limbaj (R. Siroka., Ellen Siroka 1971,
p. 83).
D. Casriel defineşte grupul Synanon ca un grup cu slabă conducere pentru a crea o
interschimbare agresivă şi provocativă. Interacţiunea de grup este deseori ostilă şi violentă, singura
restricţie fiind interzicerea violenţei fizice, dar orice fel de atac verbal este permis. Individul este
“scuturat” verbal apoi este sprijinit să-şi modifice comportamentul ca rezultat al acestei experienţe.
Grupul Synanon acţionează ca un fenomen pentru tratamentul persoanelor individuale. El
este un grup terapeutic utilizând ca metodă atacul verbal (critică, umilire, ridiculizare şi sarcasm) care
reprezintă o pedeapsă pentru comportamentul subiectului. Terapia de atac a fost utilizată în multe
programe de combatere a viciilor, în special a dependenţei de droguri.
O concluzie a autorilor R. Siroka. şi Ellen Siroka (1971, p. 74) este că grupul Synanon oferă
fiecărui participant o şansă de a se vedea aşa cum alţii îl văd pe el şi de a contribui la propria
schimbare.
Totodată, prin climatul de grup se ajunge la catharsis indus de posibilitatea de a-şi exprima
deschis sentimentele şi gândurile. Calităţile şi limitele grupului Synanon au fost şi încă mai sunt
discutate de specialişti.
Două aspecte ale activităţii în grupul Synanon au reţinut atenţia:
a) o conducere slabă, mai mult sub forma de observator al activităţii şi interacţiunii grupului;
b) metoda atacului creează posibilitatea exprimării libere, ca şi în cazul opus când se renunţă
la critică şi evaluare
Cele două aspecte ce ţin de normă şi metodă apar implicate în mod deosebit în efectele
scontate ale grupului “Synanon”.

5.2.2. Grupul de întâlnire şi grupul Maraton

Grupul de întâlnire este unul din cele mai cunoscute forme de psihogrup. Deşi unii autori
(Schlass G.A.; R. Siroka.; Ellen Siroka, 1981, p.3) afirmă că “Moreno, creatorul psihodramei, poate fi
considerat ca precursorul grupului de întâlnire”, C. Rogers (1971) este cel care a pus la punct
metodologia acestei forme de grup (Neculau A., 1981, p. 130) şi a organizat grupul de întâlnire ca
grup terapeutic de învăţare a autenticităţii, autoacceptării şi participării la propria formare şi
schimbare.
Grupul de întâlnire s-a răspândit în diferite forme. După Egon G. (1970, p. 7-9; Seamen F.,
1981, p. 8) participanţii se strâng împreună într-un grup de întâlnire, sub conducerea unui lider sau
facilitator, în direcţia de a creşte eficienţa interpersonală în timpul experienţei de grup. Scopul nu este
îndeplinirea unei sarcini ci creşterea abilităţii de comunicare, de înţelegere şi de a stabili legături a
fiecărui participant cu alţii ca şi creşterea sensibilităţii faţă de sentimentele, ideile, atitudinile proprii şi
ale altora.

119
 Seamen F. şi alţii consideră că grupul de întâlnire are patru obiective mari:
• să înveţi cum să înveţi;
• să înveţi cum să dai ajutor;
• creşterea eficienţei în relaţii;
• a deveni sensibil la procesele de grup.Esenţial pentru grupurile de întâlnire, consideră specialiştii,
sunt: locul în care se desfăşoară activitatea grupului; climatul pentru experimentare; a învăţa prin
experienţele actuale în grupuri mici; comunicare şi emoţie; ambiguitate etc.
Neculau A. care a organizat grupuri de întâlnire (Neculau A.; Dorofte T.; Ianosi N., 1977)
sublinia că grupul de întâlnire construieşte cadrul ce prilejuieşte descoperirea experienţei trăite.
Bredford L.; Egon G.; şa. au delimitat printre factorii principali care influenţează nivelul
învăţării şi al abilităţilor dobândite în grupul de întâlnire câteva de o importanţă deosebită:
• ambiguitatea situaţiei nestructurată;
• identitatea de sine - puternic experimentată de fiecare individ;
• colaborarea şi învăţarea de la perechi;
• comportament experimental;
• feed-back-ul;
• orientarea atentă şi direcţionarea din partea facilitatorului, care îi apare lui Seamen crucială pentru
grupurile de instruire de succes (Seamen,1981, p. 9).Comparând aprecierile unor cunoscuţi
psihosociologi care au organizat grupuri de întâlnire, au descris aceste experienţe şi au conturat o
serie de aprecieri asupra efectelor activităţii în grupul de întâlnire, au delimitat câteva idei reţinute
din lucrările psihosociologului Neculau A. (1981, 1989), care sintetizează valoarea grupurilor de
întâlnire:
a) deosebirea grupului de întâlnire faţă de alte variante de psihogrupuri (cum ar fi grupul de
evoluţie, grupul de antrenament, grupul de dezbateri) constă în introducerea unei rigori în
evoluţia discuţiilor şi interpretarea rezultatelor;
b) achiziţiile în grupul de întâlnire nu apar atât în urma antrenamentului cât datprită prizei de
conştiinţă prin feedback
c) grupul de întâlnire apare ca centru activ şi emoţional al formării “pornind de la o
condensare a experienţei trăite “aici şi acum” şi de la conştiinţa scopului urmărit: să ne
cunoaştem”;
d) modul în care grupul acţionează asupra fiecăruia dintre membrii săi poate constitui un
adevărat model de învăţare psihosocială “în şi prin colectiv”.
O formă a grupului de întâlnire preferată de unii psihoterapeuţi este grupul Maraton
organizat pentru prima dată de Bach G.R.
Grupul Maraton este un grup mic (5 până la 12 persoane) în care se practică intimitatea şi
interacţiunea umană autentică. Caracteristica maratonului este intensificarea şi accelerarea
transparenţei şi întâlnirii originale după o instigare deliberată a presiunii de grup concentrată pe
schimbarea comportamentală. După Bach (1966), normele de bază ale maratonului sunt:
1) organizarea întâlnirii într-un loc izolat, participanţii trebuie să stea împreună şi să nu
părăsească locul până ce grupul nu îşi termină programul;
2) în grup fiecare vorbeşte către grup, nu este permisă formarea subgrupurilor, discuţii în
doi;
3) masa, sub formă de gustări simple, se serveşte în grup fără să se întrerupă continuitatea
activităţii; se pot lua scurte pauze pentru dezmorţire, schimbarea hainelor, dar ele se
decid la nivelul grupului (nu se servesc băuturi alcoolice, droguri);
4) liderul se supune aceloraşi reguli ca orice participant cu excepţia faptului că după 24 ore
are dreptul să se odihnească 4 ore în afara grupului pentru a putea conduce în
continuare;
5) orice formă de atac fizic sau violenţă sunt interzise, atacurile se limitează la critici
verbale;
6) unele tehnici de grup ca psihodrama, antrenament în sensibilizare, jocuri de analiză
tranzacţională se pot utiliza temporar şi numai în situaţii speciale (decise de lider);
7) experienţa întâlnirii în grupul maraton are patru faze:
a) faza de cunoaştere – a reacţiona către grup;
b) faza ostilă – deschisă agresivităţii, ostilităţii, rezistenţei la exprimare şi plictiselii
– se recepţionează răspunsul, feedback-ul la prima fază;
c) faza dependenţei – în care participanţii exprimă trebuinţa de a fi iubiţi şi teama
de a fi respins;
d) faza finală – caracterizată prin coeziune, căldură şi generozitate, în care membrii
trăiesc sentimente de părere de rău că întâlnirea se apropie de sfârşit;
8) membrii grupului se mai numesc şi expresori, de la faptul că trebuie să exprime, să
dezvăluie în faţa celorlalţi, sentimente adevărate şi clare, greutăţile întâmpinate; fiecare
participant trebuie să se pună voluntar în centrul atenţiei, pe “locul fierbinte”, reacţiile
feedback-ului trebuie să fie cinstite, critice, nu se admite cocoloşirea, autoînţelegerea,
protecţionismul şi nici francheţea brutală;

120
 9) “arată-mi acum – nu-mi spune când” este laitmotivul maratonului; recunoaşterea şi
exprimarea sentimentelor aici şi acum; împărtăşirea lor altora este modul de participare;
10) “aşa cum eşti în grup eşti şi în lume”: grupul maraton simulează lumea semnificativă
emoţional a altora şi căile (modurile) în care membrii legaţi de această lume reflectă
structura de esenţă a fiinţei lor; reacţiile membrilor ca efect al comportamentului propriu
sunt indicaţii pentru un model de comportament; participantul are posibilitatea să opteze
pentru noi căi de existenţă;
11) în timp ce nimic nu este sacru în grup, informaţia adunată în timpul maratonului este
confidenţială;
12) cu excepţia grupurilor speciale conduse de terapeuţi, grupurile maraton se compun prin
autoselecţia participanţilor interesaţi în rezolvarea problemelor lor emoţionale.
Între efectele maratonului autorii (G. Bach, 1966; Elisabeth Mintz, 1967) menţionează:
a) maratonul generează niveluri înalte ale tensiunii emoţionale care stimulează
reorientarea cognitivă (a membrilor) către schimbarea lor;
b) în general două moduri de acţiune emerg în timpul maratonului:
I – transparenţa eu-lui real care fiind acceptat şi reîntărit prin grup duce la
II – intimitate psihologică
c) în cursul lungilor ore de lucru în grupul Maraton, tranziţia de la autoapărarea care
alienează la intimitatea psihologică este vizibilă pentru oricare din cei prezenţi.
Există o literatură abundentă despre alte tipuri de grupuri mici. Grupul T sau de
antrenament şi grupul de evoluţie ca formă a T-grupului sunt cunoscute psihosociologilor ele fiind
descrise la noi de Achim Mihu, Adrian Neculau, Elena Zamfir ş.a. De asemenea, un loc deosebit se
acordă în literatura de specialitate grupurilor de psihoterapie organizate de medicii psihiatri (Ionescu
G., 1990, p. 105 – 171) sau de educatori, psihologi (Sen Al., 1978, p. 283-289).

5.3. Grupul creativ de formare

Prin grup creativ de formare înţelegem un grup mic format din 6-12 persoane care are ca scop
stimularea, dezinhibarea, creşterea şi manifestarea potenţialului creativ prin însuşirea metodologiei
creativităţii în timpul activităţii de grup. Este un grup mic de creştere şi evoluţie umană în care
formarea se face prin creativitate.
El se aseamănă cu grupul creativ descris de Mihaela Roco în sensul că îşi propune stimularea
şi dezvoltarea potenţialului creativ al participanţilor dar este o formare prin creativitate în care 80%
din timp este consacrat antrenamentelor în tehnicile de creativitate şi maxim 20% din timp este acordat
îmbogăţirii fondului informaţional interdisciplinar, spre deosebire de grupul creativ descris de
creatologi care este un grup de asimilare prin curs a unor cunoştinţe de creativitate în primul rând.

5.3.1. Caracteristici ale grupului creativ de formare

1. grupul îşi desfăşoară activitatea după un program în care obiectivele grupului
sunt clare şi definite pe cât posibil în termeni comportamentali şi prin adeziunea
membrilor;
2. apartenenţa la grup nu este impusă;
3. motivele intrării în grup sunt exprimate sub forma dorinţelor de perfecţionare
a propriului stil de gândire şi acţiune, trebuinţa de afinităţi şi cunoaştere socială, dorinţa de
autocunoaştere şi participare la propria formare;
4. grupul creativ de formare se poate organiza cu adolescenţi, studenţi, tineri
specialişti şi cu pensionari;
5. relaţiile dintre membrii grupului sunt bogate şi neformale, desfăşurându-se
într-un climat de destindere, manifestare spontană, liberă;
6. comunicarea în acest grup este o comunicare creativă care stimulează şi
manifestarea empatiei membrilor;
7. activitatea desfăşurată în grupul creativ este o formă de învăţare socială
creativă;
8. evoluţia în grupul creativ se face de la asimilarea tehnicilor şi metodelor de
stimulare a creativităţii la dezvoltarea şi manifestarea potenţialului sub forma unor creaţii
concrete în diverse domenii;
9. conducerea este de tip nondirectiv, liderul având rol de moderator şi facilitator
al activităţii de grup sau mentor în anumite condiţii; uneori se lucrează şi cu un colider;
10. metodologia de stimulare a creativităţii se îmbină cu tehnicile de învăţare
socială şi cu cele de formare prin grup între care se acordă atenţie tehnicilor de învăţare
empatică;
11. viaţa unui astfel de grup creativ cunoaşte mai multe faze:
a) faza de organizare
b) faza de creştere şi dezvoltare a activităţii de grup;
c) faza de transformare în care grupul se transformă fie într-un grup
creator cu statut propriu acceptat într-o instituţie, fie evoluează ca grup de
formare şi creştere umană fără să mai pună accent pe dezvoltarea potenţialului

121
 creator, fie îşi încetează activitatea, fiecare membru devenind lider şi formator al
altui grup creativ de formare.

5.3.2. Obiective ale grupului creativ de formare

1. stimularea, dezvoltarea şi manifestarea potenţialului creativ al participanţilor;
2. cultivarea motivaţiei pentru creaţie în general şi stimularea motivaţiei pentru realizarea de
sine prin creaţie în special;
3. stimularea şi dezvoltarea capacităţii empatice, manifestarea comportamentului empatic;
4. însuşirea de către toţi membrii grupului a tehnicilor şi metodelor de creativitate şi formarea
capacităţii de utilizare a acestora în cât mai multe domenii;
5. identificarea blocajelor subiective ale creativităţii la nivel individual şi reducerea lor;
6. formarea şi exersarea membrilor ca lideri de grup creativ.

5.3.3. Procedura de constituire a grupului creativ de formare

Constituirea grupului creativ de formare are următorii paşi:
1. anunţarea intenţiei de a organiza un grup creativ şi invitarea celor interesaţi de a se
înscrie;
2. investigarea psihologică complexă a celor care s-au înscris;
3. constituirea grupului şi prezentarea normelor şi programului de lucru.
• Modul de aranjare a participanţilor. Membrii grupului creativ iau loc la o
masă rotundă cu diametrul de cca. 1,5m, fiecare putând să privească pe fiecare şi să fie
privit. Locul liderului este între participanţi, la fiecare întâlnire atât participanţii cât şi
liderul având posibilitatea să-şi schimbe locul.
4. Începerea activităţii în grup se desfăşoară sub formă de antrenament şi însuşirea metodelor
şi tehnicilor de creativitate.
Principalele metode de creativitate utilizate în grupul creativ sunt metode de delimitare a
problemelor, (metoda “De-ce, metoda celor 5 W şi H, metoda “examinării graniţelor”, etc.); metode
de generare de soluţii (Brainstromingul şi unele din variantele sale, metoda “6-3-5”; metoda Philips 6-
6”; Sinectica; vizualizarea creativă; cercetări analogice; metoda matricială); metode de evaluare
(confruntarea selectivă, evaluarea creativă, etc.). Se utilizează şi strategii primare de stimulare a
creativităţii: capturarea, depăşirea graniţelor, învăluirea, provocarea.
Liderul sau facilitatorul îmbină metodele în programul de antrenament ţinând cont de
pregătirea participanţilor şi fondul lor informaţional ca şi de experienţa acestora. De exemplu sinectica
se va exersa după ce membrii grupului s-au antrenat în realizarea de analogii de diferite tipuri şi în
emiterea de metafore.

5.3.4. Normele grupului creativ de formare

După realizarea procedurii de formare a grupului creativ primul pas pe care îl face liderul,
facilitatorul sau mentorul, este să emită normele grupului care sunt de regulă normele
brainstormingului şi unele norme ale grupurilor de formare:
• acceptaţi, nu criticaţi ideile altora (critica ideilor, opiniilor care se exprimă
în grup este interzisă);
• daţi frâu liber imaginaţiei;
• preluaţi ideile altora şi le dezvoltaţi;
• emiteţi un număr cât mai mare de idei;
• opriţi autocenzura gândurilor şi ideilor;
• metafora este binevenită;
• aici şi acum începe schimbarea;
• bun venit gândului pozitiv
• eşecul este o provocare la creativitate şi schimbare.
Aceste norme cer şi induc:
• acceptarea ideilor şi opiniilor altora;
• dezvoltarea-transformarea ideilor;
• îndepărtarea autocenzurii, criticii şi activizarea imaginaţiei;
• preluarea perspectivei celuilalt;
• ascultare activă;
• toleranţă la ambiguitate;
• activizarea imaginaţiei;
• gândire metaforică;
• comunicare creativă, empatică, nonagresivă;
• afirmarea propriilor idei.

122
 Specificul acestor norme constă în faptul că înlătură pe timpul activităţii în grup teama de
critică, evaluare, blamare a ideilor, părerilor, opiniilor, favorizând exprimarea liberă,
noncomformismul şi ascultarea activă a celorlalţi. Grupul creativ de formare este condus de un lider
care propune programul de antrenament şi are sarcina de îmbogăţire a fondului informaţional
interdisciplinar. El urmăreşte respectarea normelor grupului creativ prevenind tendinţa de critică şi
evaluare care se face simţită la participanţi la începutul antrenamentului. Normele grupului creativ
sunt cele care generează instalarea în reuniunile grupului a unui climat permisiv, liber de critică,
normative şi o atmosferă de libertate şi bucurie a comunicării.

5.3.5. Comunicarea în grupul creativ

M. Stein (1975, p. 6) consideră că în grupurile creative, problema comunicării nu este numai
de a ţine deschise toate canalele de comunicare cu membrii grupului pentru a uşura circulaţia ideilor ci
şi de a încuraja comunicarea dintre indivizi pentru a-şi dezvolta unii altora ideile şi sugestiile. De
aceea în grupurile creative reţeaua de comunicare trebuie să fie flexibilă, reţeaua centralizată putând fi
schimbată uşor cu cea în cerc. Reamintim că cercetătorii care au studiat grupul mic au arătat că atunci
când problemele sunt simple reţelele centralizate produc mai rapid soluţii (Shaw, 1964, apud M. Stein,
1975) iar când problemele (sarcinile) sunt mai complexe, relaţiile de comunicare descentralizate
produc mai rapid soluţii. M. Stein (1975, p. 8) acceptă ca valabilă şi pentru grupurile creative
concluzia lui Shan conform căreia reţelele descentralizate sunt bune pentru a colecta informaţii, dar
dacă dorim să rezolvăm ceva cu aceste informaţii atunci reţelele centralizate sunt mai bune.
Caracterizarea comunicării ce se desfăşoară în grupul creativ a stat mai puţin în atenţia
creatologilor considerându-se de la sine înţeles că este o comunicare noncomformistă.

Noi considerăm că în grupul creativ se realizează o comunicare care posedă următoarele

însuşiri:
• este o comunicare nonagresivă şi nonviolentă;
• în conţinutul comunicării sunt abundente analogiile, comparaţiile, metaforele
care creează situaţii de ambiguitate şi insolit;
• este o comunicare nonevaluativă care facilitează asocierea ideilor, realizarea
punţilor intermediare de trecere între idei, opinii divergente;
• este o comunicare empatică.
• este o comunicare incitantă
• este o comunicare de suport.
Datorită poziţiei faţă în faţă a şi acţiunii variabilei “contactul privirilor”, grupul creativ
înlesneşte o comunicare verbală dar şi nonverbală.
Prin aceste însuşiri comunicarea în grupul creativ se deosebeşte de comunicarea ce are loc în
alte forme de psihogrup şi este opusă celei din grupul de atac “Synanon”, este o comunicare creativă.

5.3.6. Funcţiile grupului creativ de formare

Au fost mai puţin abordate de specialişti şi ca urmare mai rar delimitate şi argumentate
ştiinţific. În raport cu scopul şi obiectivele grupului principalele funcţii recunoscute ale grupului
creativ sunt:
• de creştere a eficienţei şi productivităţii grupului;
• de facilitare a dezinhibării, dezvoltării şi manifestării potenţialului creativ;
• de depistare a factorilor care blochează creativitatea;
• de sprijinire a persoanelor creative în finalizarea ideilor, (vezi şi Mihaela Roco, 1989, p.
153).H. Jaqui (1975, p. 180-181) identifică următoarele funcţii:
• de percepere din mai multe puncte de vedere a problemei;
• de destructurare şi restructurare a problemelor;
• de explicitare dintr-o perspectivă pluridisciplinară;
• de stimulare a producţiei creatoare;
• de susţinere a ideilor originale care presupun asumarea unui risc;
• funcţia ludică sau chiar erotică, susţinute de dorinţa de sublimare în creaţie;
• de compensare;
• de exprimare liberă a dorinţelor şi revendicărilor
Aceste funcţii desprinse de autor mai mult din informaţii teoretice evidenţiază, considerăm
noi, specificul grupului creativ faţă de celelalte forme de psihogrup.
Jaqui avansează cu opiniile în direcţia conturării efectelor funcţionării grupului creativ asupra
participanţilor dezvăluind latura terapeutică a grupului. Chiar dacă grupul creativ îndeplineşte astfel de
funcţii pe lângă cele ale unui grup mic, se poate sintetiza un impact specific al acestui grup asupra
participanţilor pe care noi l-am delimitat ca fiind un impact multiplu formativ şi terapeutic (Mariana
Caluschi, 2001-b).

123
 5.3.7. Antrenamentul creativ
În grupul creativ de formare se desfăşoară o activitate complexă
(80% din timpul afectat) de antrenament, pentru realizarea obiectivelor propuse: stimularea,
dezinhibarea, dezvoltarea potenţialului creativ, formarea abilităţilor creatoare şi de transfer a
metodologiilor exersate în diferite domenii de activitate în ultimă instanţă.
Antrenamentul creativ este un proces sistematic (metodic, gradat) practic şi teoretic. În grupul
creativ de formare el este proiectat ca o înlănţuire dinamică de strategii, tehnici, metode de creativitate
inventivitate urmărind fazele principale ale elaborării deprinderilor şi dezvoltării abilităţilor şi
priceperilor.
Transpunem în activitatea grupului creativ de formare un principiu desprins din concepţia lui
Odobleja Şt ( 1982, p. 575) "nu este suficient a cunoaşte principiile artei de a crea ceva, trebuie in plus
ca ele Să fie exersate până la automatizare, până la însuşirea lor ca pe nişte obişnuinţe".

În antrenamentul specific grupului creativ de formare sunt activate

următoarele variabile:
a) variabila demonstrare (oferire de modele, exemple) -exersare; b ) variabila antrenare şi
transfer individual şi în grup;
c) variabila îmbogăţire şi structurare a fondului informaţional
interdisciplinar;
d) variabila stimularea vectorilor creativi (motivaţie, afectivitate, vârstă);
Grupul creativ de formare se poate utiliza şi pentru dezvoltarea
unor competenţe sociale ca: empatie, comunicare, asertivitate, relaţionare, rezolvare de conflicte sau
pentru constituirea unor echipe de lucru etc.
In aceste cazuri antrenamentul se va derula pe baza unei triangulaţii metodologice utilizând
metodele şi tehnicile de creativitate, tehnici şi procedee specifice psihologiei sociale aplicate (joc de
rol, grup "focus.', tehnici specifice competenţei antrenate. De exemplu in antrenamentul empatiei
utilizăm exerciţii ca: alte denumiri pentru empatie, ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu ar putea empatiza
apoi exerciţii pentru empatie afectivă, empatie predictivă, exerciţiul empatic "Noapte banală" pentru
identificare cu model evocat, dar şi exerciţii de relaţionare prin combinarea exerciţiilor creative cu
exerciţiul empatic cu model evocat şi deteffi1inarea stilului apreciativ al persoanei,
Pentru începerea activităţii şi antrenamentului într-un grup creativ
de foffi1are sunt necesare câteva precondiţii:
a) existenţa unor persoane (de orice vârstă sau pregătire profesională) doritoare (motivaţi
intrinsec sau extrinsec) să-şi dezinhibe, dezvolte şi să-şi manifeste creativitatea lucrând intr-un grup
n1ic;
b ) existenţa unui antrenor. persoană formată să organizeze, să conducă şi să mentorizeze un
grup creativ de fom1are (nu este suficient pentru a fi antrenor de creativitate Să cunoşti câteva
exerciţii şi metode):
c ) condiţii materiale minime. sală pentru antrenament cu mobilier uşor manevrabil (mese şi
scaune ce se pot grupa diferit) aparatură de înregistrare-redare a activităţilor pentru evaluarea amânată,
materiale de suport pentru antrenament (postere şi schiţe făcute de antrenor sau realizate de cursanţi)
etc.
Antrenamentul creativ solicită efort psihic şi timp atât din partea
antrenorului cât şi a celor antrenaţi.
Răbdarea, perseverenţa şi toleranţa la ambiguitate şi insolit sunt alte
calităţi necesare pentru a participa la activitatea unui grup creativ de formare.
A te antrena o reuniune sau două într-un grup creativ nu este suficient pentru a-ţi dezinhiba şi
dezvolta creativitatea chiar dacă ai un fond informaţional bogat în domeniul psihologiei creativităţii şi
creaţiei.
Antrenamentul creativ presupune: exersarea în grup şi individual, pe modele prezentate,
demonstrarea abilităţilor formate, transferul lor în alte domenii, elaborarea de tehnici şi exerciţii
individuale sau de grup pentru stabilizarea unui comportament specific creatorului.

124
 5.3.8. Avantaje şi limite ale metodelor de creativitate utilizate în grupul creativ
Descrierea principalelor metode de stimulare a potenţialului creativ este realizată în lucrări de
referinţă începând cu “Imaginaţia constructivă” (Alex Osborn, 1957), “Brainstorming” (Clark. Ch,
1971), “Stimulating Creativity” (Stein, M., 1975), “The Basic Course in Sinectics” (Gordon, W.J.J.,
1981), “Techniques of Structural Problem Solving” (VanGundy, 1990) etc.
Multe lucrări de referinţă ale psihologilor, creatologilor, inventologilor români cum sunt: Ana
Stoica (1983), Anca Munteanu (1994), V. Belous (1990, 1994), prezintă detaliat metodele şi
exemplifică posibilitatea de utilizare a lor.
Atracţia suscitată de metodele clasice de stimulare a creativităţii: brainstorming, sinectica,
tehnica Panel ş.a. au impus şi considerarea avantajelor şi dezavantajelor implicate de utilizarea
lor.
Mare parte din cei care au scris despre aceste metode şi tehnici de stimulare a creativităţii
apreciază uneori (M. Stein, 1975; M. Argyle, 1988; I. Radu, 1994) eficienţa metodelor comparativ cu
performanţa grupului, delimitând avantajele şi dezavantajele utilizării lor. Puţini autori se opresc însă
asupra efectelor pe care metodele de rezolvare creatoare a problemelor le induc la nivelul altor
componente ale sistemului psihic uman, în afară de însuşirile gândirii şi imaginaţiei.
Psihosociologul J. C. Abric (1984, p. 207) care a studiat problema creativităţii grupului a
remarcat că “toate tehnicile de creativitate au acelaşi obiectiv: să reducă constrângerile afective,
sociale sau cognitive care frânează imaginaţia creatoare”.
Deoarece cercetările teoretice şi empirice asupra creativităţii grupului sunt la început, aprecia
Abric, investigaţiile viitoare în această problemă ar putea să ofere răspunsuri fundamentale pentru
domeniul social şi economic.
D.W. Stewart şi P. Shamdasani (1990, p. 24-27) preocupaţi de grupul focus, ca tehnică de
cercetare, menţionează brainstormingul şi sinectica printre tehnicile generatoare de idei noi utilizate
în activitatea grupului focus. Autorii subliniază că cele două metode facilitează “exprimarea
creativă” şi constituie “experienţe creative excitante” pentru participanţii la grup ce îi forţează să
depăşească modurile obişnuite de a analiza problemele, să comunice spontan prin analogii şi metafore,
să interacţioneze pentru a elabora perspective şi soluţii noi la probleme ambigui. Din descrierea
efectelor pe care cele două metode le induc în activitatea grupului, se conturează unele caracteristici
ale influenţei metodelor asupra membrilor grupului creativ, dar neprecizate de autori, nesintetizate
sub un nume comun.
Una din cele mai pertinente concepţii, cu privire la beneficiile utilizării tehnicilor de rezolvare
creatoare a problemelor, o constituie opinia lui VanGundy (1990, p. 9-11) care, pe baza analizei a
peste 100 metode de creativitate apreciază că 5 sunt consecinţele pozitive ce pot fi aşteptate în
utilizarea tehnicilor de rezolvare creatoare a problemelor:
1. reducerea incertitudinii în problema studiată;
2. creşterea numărului de soluţii alternative;
3. creşterea nivelului de competitivitate a produsului;
4. descreşterea numărului de soluţii ce trebuie corectate;
5. o utilizare mai eficientă a abilităţilor individuale.
Ideea că metodele de creativitate cresc eficienţa utilizării abilităţilor participanţilor consideraţi
ca resurse nelimitate ale grupului este susţinută şi de Isaksen S.C. (1991, p. 18). El afirmă că resursele
membrilor grupului aduc energie, experienţe diverse şi o largă varietate de puncte de vedere şi, ţine de
lider să realizeze balanţa între efectele induse de metodele de creativitate (prin amânarea evaluării, de
exemplu) şi utilizarea raţionamentului critic în alegerea obţinute în grupul creativ.
Metodelor de creativitate, pe lângă avantaje şi beneficii le sunt recunoscute şi limite şi
dezavantaje. Se impun în această problemă delimitările realizate de Mihaela Roco – (1985 , cap. II şi
III) şi VanGundy – (1990). Astfel, se consideră că brainstormingul sub diferite forme, este utilizat
pentru generare de soluţii la probleme simple. Pentru probleme mai complexe trebuie realizate sesiuni
separate pentru fiecare aspect în parte, apreciază VanGundy (op. cit., p. 140). Ca urmare, este dificilă
considerarea problemei ca un tot.
Altă limită a metodelor de creativitate apare din faptul că atmosfera, climatul liber de
evaluare, poate fi greu controlat şi pot rezulta la început multe idei superficiale, banale şi cunoscute
(Mihaela Roco, 1985, p. 144).
O observaţie critică este şi aceea care pune în lumină faptul că, pentru multe persoane apare
nenatural faptul de a amâna evaluarea ideilor, cel puţin în primele activităţi de grup. De asemenea,
multe metode şi procedee de rezolvare creatoare a problemelor necesită lideri bine antrenaţi, de
exemplu, liderul pentru synectică. Iar majorităţii metodelor de creativitate în grup li se reproşează
faptul că nu se recunoaşte contribuţia individuală la generarea soluţiilor, autorul fiind considerat
grupul. (VanGundy, op. Cit., p. 141; Van Demark, 1991, p. 193;) etc.
Beneficiile şi eficienţa metodelor cresc, spune VanGundy, atunci când liderul grupului,
cunoscând avantajele şi limitele fiecărei tehnici, ştie să le armonizeze în activitatea grupului şi să
obţină maxim de efecte.
Nici VanGundy nici S. Isaksen nu insistă asupra influenţei pe care brainstormingul, sinectica,
rezolvarea creatoare a problemelor (ca strategie) etc. o au, prin utilizare în activitate, asupra
participanţilor.
Tereza Amabile (1983, p. 194) este singura care atrage atenţia, de pe poziţiile unei psihologii
sociale a creativităţii, că doar pornind de la rezultatele de încredere şi pline de semnificaţie pe care le

125
oferă amânarea evaluării, s-ar putea rezolva şi cunoaşte efectele de subminare a influenţei negative pe
care evaluarea externă o are asupra creativităţii şi asupra motivaţiei pentru creaţie.
Numai trăind experienţa activităţii într-un grup creativ, în care se activizează metode şi tehnici
de creativitate, poţi cunoaşte, înregistra şi măsura valenţele metodelor de creativitate şi influenţa lor
asupra subiectului.

Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar

1. Întrebări
• care sunt funcţiile principale îndeplinite de grup? Exemplificaţi;
• ce se înţelege prin dinamica grupului?
• care sunt beneficiile, avantajele şi dezavantajele activităţii într-un grup mic în general?
• caracterizaţi impactul grupului asupra creativităţii
• care sunt efectele curative ale activităţii într-un grup mic?
• ce este un grup creativ de formare?

2. Interpretaţi textul şi conturaţi obiective pentru formarea calităţilor de cercetător al

grupurilor.
"Fără îndoială, experienţa grupului de formare psihosociologică, prin intermediul dinamicii
grupurilor permite persoanelor lipsite de apărare, care sunt, însă, suficient de puternice, dar mai rigide,
să se confrunte cu viaţa lor inconştientă, cu manifestările grupale inconştiente. Această experienţă este
posibilă şi fecundă dacă se ghidează după anumite reguli etice şi de ordin tehnic. Această experienţă
este posibilă şi fecundă dacă psihologii care îşi asumă poziţia de analist al grupului au asimilat în mod
corespunzător ideile avansate de ……..???, cu precădere capacitatea de solicitudine şi, spaţiul
potenţial.
Pentru ca cineva să ajungă, la rândul său, să cerceteze, adică să exploreze manifestările
inconştiente individuale şi colective ale grupului şi organizaţiilor, relaţiile dintre procesele conştiente,
secundare (sau de gândire) şi procesele afective, inconştiente şi iluzorii, pentru ea cineva să ajungă, în
sfârşit, la întrebările care capătă, progresiv, statut de obiect al cercetării, trebuie să înceapă prin a se
sacrifica pe sine în interiorul grupurilor şi a nu-şi croi drum pentru într-o postură ştiinţifică ce îi
permite să rămână spectatorul protejat al unei scene manipulate experimental pentru alţii".
Sirota A. (1998) - Conduite perverse în grup, Editura Polirom Iaşi.
3.. Sugestii pentru seminar:
• organizaţi o reuniune Panel pentru a dezbate tema „autoritate şi putere în grup”;
• organizaţi o reuniune de grup creativ şi utilizând metoda Frisco dezbateţi şi daţi soluţii la
tema: „cum prevenim consumul de droguri şi alcool în grupurile de adolescenţi”;
• consultaţi materialul bibliografic la temă şi elaboraţi o sinteză cu privire la clasificarea
grupurilor;
• organizaţi în vacanţă o reuniune de Maraton creativ pentru rezolvare de probleme şi
delimitaţi soluţii practice la tema: „cum să creăm noi locuri de muncă pentru psihlogi şi
asistenţi sociali”
• Pentru metodele Panel, Frisco şi Maratonul creativ consultaţio următoarele lucrări:
o Munteanu Anca (1994) Incursiuni în creatologie – Editura Augusta, Timişoara
o Caluschi Mariana (2001) – Grupul mic şi creativitatea, Editura Cantes, Iaşi

126
 BIBLIOGRAFIE
1. Anzieu, D. (1992) - Grupul, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
"Al.I.Cuza", Iaşi, Editura Universităţii "Al.I.Cuza" Iaşi.
2. Argyris, C (1972) - De l'avenir des seminaires de formation in vol.
"Dynamique des groupes: les groupes d'evolution", Paris, EPI.
3. Argyle, M. (1989) - Working Groups and Relationships in The Social
Psychology of Work, London Penguin Books, ed. a-II-a.
4. Brehm, Sharon şi Kassin, S.P (1990) - Social Psychology, Houghton Mifflin
Company Boston.
5. Cartwright D., Zander A (1968) - Group dynamics research and theory;
Tharpu Row, New York.
6. Corey, G., Corey M. (1982) - Groups: Process and Practice, Brooks/Cole
Publishing Company - California.
7. Chatel, Marie - Madeleine (1971) - Les groupes de recontre aux Etats Units, in
vol. "Dinamique des groupes: les groupes d'evolution" EPI Paris.
8. David, J.H. (1974) - Group Performance, Reading, Mass: Addison-Wesley.
9. Egan, G. (1970) - Encounter Group Processes for interpersonal Growth,
Belmont, : Brooks - Cole Publishing Co, California .
10. Forsyth, D.R., (1983) - An Introduction to GroupDynamics, Brooks/Cole
Publishing Company California.
11. French Jr. J.P. Raven B. - Bazele puterii sociale in vol. "Influenţa socială -
texte alese, Editura Universităţii "Al.I.Cuza".
12. Grosu, N. (1997) - Esenţele sociologiei; Editura Militară, Bucureşti.
13. Jaque H. (1975) - La creativite, Ed.Seghers Paris
14. Levey A (1972) - Analyse critique du groupe d'evolution et ses
develeppements recents în "Dynamique des groupes: les groupes d'evolution, Ed.EPI Paris.
15. Miller D.L. (1985) - Introduction to collective belewior, Edited by Wadsworth
Inc.
16. Mucchielli, R., (1971) - La Dynamique des Groupes, Les editiones ESF -
Paris.
17. Mucchielli, R., (1982) - Metode active în pedagogia adulţilor, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Munteanu A (2001) - Experienţa ATLANTIS, Editura Augusta Timişoara.
19. Neculau A. (1974) - Introducere în dinamica grupurilor, Universitatea
"Al.I.Cuza" Iaşi.

127
20. Neculau A. (1977) - Liderii în dinamica grupurilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti.
21. Neculau A. (1981) - Grupul - mediu de comunicare, mijloc de formare, in vol.
Cunoaştere-creativitate comunicare, Analele Ştiinţifice ale Univ."Al.I.Cuza", vol.I., Iaşi.
22. Neculau A. (1984) - Cercetarea psihosociologilor a grupurilor umane, in
vol.Psihologia socială în România, coord. Ana Tucicov-Bogdan, Editura Academiei RSR,
Bucureşti.
23. Neculau A. (1985) - Psihologie socială, Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi.
24. Neculau A. (1987) - Grupul in vol. Comportament şi civilizaţie, Editura
Enciclopedică Bucureşti.
25. Neculau, A. (coord) (1996) - Psihologie socială - aspecte contemporane,
Collegium, Polirom Iaşi.
26. Odobleja, St. (1982) - Psihologia consonantistă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
27. Palmade G. (1972) - Une conception des groupes d'evolution in
vol.Dynamique des groupes les groupes d'evolution .
28. Radu I. (1994) - Psihologie socială, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca 1994.
29. Roco M. (1985) - Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică Bucureşti.
30. Roco M. (1978) - Tendinţe în construirea grupelor de creaţie, în Revista de
Psihologie nr.1.
31. Roco M. (1979) - Creativitatea individuală şi de grup, Editura Academiei
R.S.R. - Bucureşti.
32. Roco M. (1981) - Stimularea creativităţii la nivel de grup, in vol.Stimularea
creativităţii elevilor în procese de învăţământ, Grigore Nicola, coord. Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
33. Sharo, M. (1981) - Group Dynamics: the Psychology of Small Group
Behavior, Mc Graw Hill Boston.
34. Sirota A. (1998) - Conduite perverse în grup - interpretări şi intervenţii,
Editura Polirom Iaşi.
35. Sjlund, A. (1982) - Gruppen - psychologische iibungen - Ein Arbeitsbuch mil
Begleitmaterial; Bettz Verlag - Weinheim und Basel.
36. Stein, M. (1975) - Stimulating Creativity, Academic Press - New York.
37. Stervart, W. David; Shamdasani, P.N. (1990) - Focus Groups. Theory and
Practice, Sage Publications, The Internaţional Profesional Publishers, Newburg Park,
London, New Delhi.

128
38. Visscher, P.D. (1996) - Dinamica grupurilor restrânse în vol. "Psihologie
socială"(coord. A.Neculau)Editura Polirom, Iaşi.
39. Yalom, I. (1975) - The Theorie and Practice of Group Psychotherapy, Basic
Books, New York.
40. Zlate, M.; Zlate, C. (1982) - Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale,
Editura Politică-Bucureşti.

129