Sunteți pe pagina 1din 10

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Departamentul IFR / ID

ÎNDRUMAR DE STUDIU
Autor: GABRIEL GHERASIM, M. A.

Obiectivele îndrumătorului de studiu.

Specificul învăţământului la distanţă necesită o atentă iniţiere a studenţilor în


metodologia asimilării cunoştinţelor şi deprinderilor specifice, în conformitate cu
reglementările care călăuzesc evoluţia învăţământului superior românesc
contemporan.

Acest îndrumător are drept scop, în primul rând, să faciliteze studenţilor accesul
direct, comprehensiv, la conţinutul cursurilor care trebuie parcurse în cadrul unui
ciclu de învăţământ şi să-i ajute în demersul lor de a depăşi handicapul real ce
se originează în lipsa activităţilor seminariale.
Participarea studenţilor de la învăţământul de zi la activităţile incluse în
programa seminarială presupune, printre altele:

1) dezvoltarea capacităţii de a purta o discuţie liberă, coerentă, în jurul unui


subiect prestabilit
2) cultivarea capacităţii de a face asocieri constructive între tema zilei şi cele
anterioare
3) realizarea unei legături cât mai organice între tematica de curs şi cea de
seminar
4) deprinderea metodologiei de alcătuire a unei lucrări ştiinţifice şi de
prezentare a ei în faţa unui public avizat
5) dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă
6) deprinderea acelor calităţi neapărat necesare în susţinerea unei viitoare
activităţi profesionale de succes etc.

În cazul studenţilor care au optat pentru învăţământul deschis la distanţă,


activităţilor seminariale li se substituie cele tutoriale. Legătura permanentă
dintre studenţi şi tutori trebuie să pornească de la premise şi norme
metodologice bine stabilite. Acestea vor fi emendate şi perfecţionate în viitorul
apropiat, pe măsură ce experienţa şi feedback-ul studenţilor o vor permite.
Până atunci, noi propunem mai multe modele structurale al căror scop este de
a permite studenţilor să realizeze lucrări ştiinţifice evaluabile la standardele
academice unanim acceptate şi să însuşească esenţa conţinutului cursurilor
recomandate în condiţii optime.
Din acest motiv, ele trebuie să fie cât mai detaliate, cât mai clare şi cât mai
adecvate nivelului de înţelegere caracteristic majorităţii subiecţilor la care ne
raportăm. Forma în care vor fi prezentate va fi, de asemenea, cea mai potrivită
pentru învăţământul deschis la distanţă.

Metodologia realizării unei lucrări academice evaluative

Prima constrângere de care trebuie să se ţină seama într-o astfel de


întreprindere este cea spaţială. Lucrarea nu trebuie să depăşească cu mult cele
şapte pagini sau 20 000 de semne grafice admise. O depăşire substanţială a
dimensiunilor mai sus amintite va conduce, obligatoriu, la depunctare. Această
exigenţă doreşte să-i obişnuiască pe studenţi cu ideea structurării optime a
materialului informativ disponibil şi cu procedeele de epurare a discursului scris
de orice redundanţe sau prolixităţi.

Studentul care doreşte să realizeze o lucrare de acest gen trebuie, de


asemenea, să construiască mental planul de cercetare pe care îl va urmări
constant pe parcursul redactării. Această planificare prealabilă îl va ajuta să nu
omită, pe de o parte, nici una dintre etapele realizării lucrării, iar pe de altă
parte, nici una dintre ideile pe care intenţionează să le expună sau să le
demonstreze.
Ulterior, studentul trebuie să parcurgă, obligatoriu, mai multe etape.

I. Alegerea subiectului
Subiectul ales pentru lucrare trebuie să fie precis determinat şi să se înscrie în
zona cercetării aplicate. Un astfel de subiect trebuie să fie explicit definit şi să nu
depăşească limitele pe care o tratare de acest tip le presupune.

Exemplu de subiecte greşit alese:


1. Constituţiile europene după cel de-al doilea război mondial
2. Tranziţia europeană de la comunism la o societate de piaţă
3. Comunismul romanesc
4. Statul. O abordare istorico-analitică

Temele exemplificate anterior sunt teme greşit alese pentru spaţiul de analiză pe
care îl presupune o astfel de lucrare de semestru sau de sfârşit de an. Ele
păcătuiesc, astfel, prin întindere, iar nu prin domeniul sau tipul de analiză pe care
le presupun.

Temele ar putea, de asemenea, să devină aplicabile tipului de lucrare despre


care ne-am propus să vorbim, dacă titlul sau scopul lucrării cuprinde precizări şi
delimitări care trimit la subiecte specii ale genului reprezentat de temele enunţate
mai sus.
Exemplu: Constituţiile europene după cel de-al doilea război mondial. Germania
– Italia :o analiză de caz a atribuţiilor instituţiei preşedinţiei.

Tema aleasă ar putea să fie o analiză teoretică aplicată la spaţiul romanesc.

Poate, de asemenea, să fie critica unei teorii, prin lipsa ei de validitate în spaţiul
romanesc.
Există şi situaţii în care analiza poate pleca de la o serie de fapte empirice,
încercând să teoretizeze asupra regulilor, regularităţilor pe care acestea le
propun într-o analiză comparativă.

Exemplu: Tipologia partidelor politice la Maurice Duverger. O analiză a tipologiei


de partide în România post-decembristă.

Recomandări suplimentare în vederea redactării unei lucrări:

1. Lucrarea trebuie să releve cunoştinţele teoretice ale autorului şi capacitatea


sa de a opera cu aceste cunoştinţe în cazuri concret-empirice.
2. Filtrul lecturilor de specialitate din domeniul circumscris de lucrarea
respectivă este o condiţie sine-qua-non a realizării sale.
3. Lucrarea trebuie să aibă o structură precisă

II. Elementele care compun o lucrare academică evaluativă

a. Titlul.
Este de dorit ca acesta să se fixeze abia după încheierea lucrării, tocmai pentru
a nu apărea discrepanţe între titlu şi conţinut. El nu trebuie să fie foarte lung însă
este necesar să cuprindă, în mod obligatoriu, trei puncte:

i. subiectul cercetării
ii. limitele cronologice ale cercetării
iii. spaţiul la care se raportează cercetarea

Exemplu: Evoluţia P.S.D.R. în România postdecembristă

b. Scurtă introducere.
Aici se explică sau se ridică probleme pe care domeniul respectiv le cere a fi
cercetate şi clarificate
Se precizează, de asemenea, scopul lucrării în termeni clari, ocazie cu care se
precizează ce obiective urmăreşte a îndeplini aceasta. Introducerea nu trebuie
să depăşească, de regulă, o pagină şi este de dorit să cuprindă:
i. enunţarea ipotezei de lucru care urmează a fi validată/invalidată de cercetare,
după ce se face trimitere la cercetări pe acelaşi subiect şi concluziile sau
ipotezele acestora (în cazul în care ele există)
Formularea ipotezei cercetării se va face după schema următoare:

Dacă………………, atunci……….. .
Cu cât…………….., atât………….. .
Deşi……………….,………………. .

Exemple:

Deşi puternic discreditată după căderea comunismului, ideologia are încă un rol
important în definirea identităţii partidelor politice din Polonia.
sau

Dacă putem identifica un nucleu de premise şi concluzii comune diferitelor tipuri


de liberalisme, atunci putem analiza liberalismul ca un fenomen de sine stătător
în câmpul doctrinelor politice.

Urmează anunţarea structurii demonstraţiei, sau prezentarea unui răspuns la


întrebarea CUM ÎMI PROPUN SĂ TRATEZ PROBLEMA ENUNŢATĂ ÎN
IPOTEZĂ.
Concluzii – discuţii asupra validării/invalidării ipotezei, propuneri pentru calea de
evoluţie pe viitor a fenomenului respectiv, etc.

ii. expunerea metodologiei utilizate


Mai întâi, este necesară delimitarea clară a câmpului cercetării. Ea va permite
canalizarea, cu succes, a tuturor abilităţilor analitice de care autorul dispune în
direcţiile de cercetare preconizate şi evitarea dispersării metodologice.
Ulterior, este necesară selecţia riguroasă a surselor. Cum se face această
operaţie? Menţionăm că sursele utilizabile pot fi bibliografice sau nebibliografice.
În rândul acestora din urmă putem aminti sursele arhivistice, presa cotidiană sau
periodică, sondajele de opinie etc. La capitolul selecţiei surselor bibliografice
recomandăm consultarea, în prima fază, a lucrărilor generale, de sinteză.
Urmează detectarea lucrărilor speciale, de analiză. Plecând de aici, studentul
ajunge la lucrările de bază, fundamentale.
Selecţia metodelor constituie şi ea o fază care nu poate fi omisă. Între metodele
care pot fi folosite amintim: metoda analizei comparative, metoda observării,
metoda operaţionalizării indicatorilor etc.

c) Conţinutul
Reprezintă partea cea mai extinsă a lucrării. Studentul trebuie să dezvolte, în
acest cadru, fondul ideatic pe care doreşte să-l evidenţieze. Aliniatele se
recomandă, în acest caz, pentru o cât mai clară expunere a ideilor dezvoltate în
text. Cursivitatea acestuia este o condiţie de natură să faciliteze receptarea cât
mai clară a mesajului pe care autorul lucrării doreşte să-l transmită.
d) Încheierea
Este, şi ea, o parte a lucrării care nu poate fi omisă. Ea trebuie să cuprindă
concluziile întregii lucrări. Se recomandă ca acestea să fie formulate cât mai
concis.

VALOAREA UNEI LUCRĂRI ESTE DIRECT DEPENDENTĂ DE MĂSURA ÎN


CARE SE ATINGE SCOPUL ENUNŢAT LA ÎNCEPUT ŞI DE RELAŢIA DINTRE
IPOTEZA DE CERCETAT ARE ŞI CONCLUZIILE REZULTATE ÎN URMA
DEMONSTRAŢIEI ŞI METODEI APLICATE.

III. Descoperirea şi selectarea bibliografiei

Scrierea unei astfel de lucrări presupune o cercetare obligatorie a reperelor


bibliografice celor mai reprezentative din domeniul respectiv. Lucrările sunt
recomandate de profesor numai după ce studentul a cercetat singur bibliografia
în domeniul respectiv.
Recomandări: sugerăm Biblioteca Centrală Universitară, unde logistica prezintă
avantajele unei survolări rapide pe calculator a literaturii dintr-un domeniu
anume.
b. Biblioteca Institutului Politehnic din Leu este foarte bogată în carte de
specialitate din domeniul disciplinelor socio-umane pentru perioada 1975-1989
c. Alte biblioteci sau surse de informare pe domeniul respectiv
Bibliotecile au fost recomandate în funcţie de principiul celei mai mari eficienţe.

IV. Aparatul critic

1. Notele reprezintă aparatul critic al lucrării şi fac trimitere la ideile, citatele, etc.
preluate din bibliografia de specialitate, sau explicaţii pentru diferiţi termeni,
opţiuni, care nu pot apărea din varii motive în textul lucrării.
2. Cum scriem notele de subsol şi trimiterile la bibliografia de specialitate?

Exemplu

“… faţă de care autorul menţionat ridică o serie de semne de întrebare”. (17)

La sfârşitul lucrării sau în josul paginii se dau explicaţii asupra cărţii scrise la care
se face referire şi problemele ridicate de autor, în cazul în care ele nu reprezintă
o parte relevantă pentru subiectul de cercetat. Se scrie întâi numele autorului,
titlul cărţii, volumul la care se face trimitere (în caz că există mai multe volume),
oraşul în care a părut, editura, anul apariţiei, pagina la care facem trimitere:

(17) Vilfredo Pareto, Traite de sociologie, vol. 2, Paris, Payot, 1916, p. 2467-
2468. Autorul contestă faptul că ….
Când, imediat după aceea, se foloseşte o informaţie din aceeaşi lucrare se pune
o altă notă, în felul următor:

(18) Ibidem, p.2500.

În cazul în care informaţia următoare este preluată de la aceeaşi pagină a


aceleiaşi lucrări, se foloseşte nota:

(19) Ibidem.

Să luăm în calcul că autorul va mai folosi o lucrare:

(20) Robert Dahl, Poliarhiile….

În acest caz, revenirea la lucrarea anterioară se face după modelul:

(21) Vilfredo Pareto, op. cit., p. 2580.

Cum se procedează atunci când se foloseşte un articol extras dintr-o publicaţie


de specialitate? Iată un exemplu:

(22) Vladimir Tismăneanu, “Revluţionarii mistici” (III), în Sfera Politicii, Nr.7/1998,


p.53.

Modelul de redactare a notelor prezentat mai sus este aşa-numitul sistem


european .Cele două variante ale sale, notele plasate la subsolul paginii sau
notele plasate la sfârşitul textului, prezintă avantaje şi dezavantaje. Primele sunt
mai uşor de urmărit de către evaluator, însă sunt mai dificil de redactat. În celălalt
caz, notele bibliografice sunt mai uşor de întocmit, dar mai dificil de urmărit de
către evaluator.

Un sistem foarte comod de întocmire a aparatului critic este utilizat peste ocean.
Într-adevăr, datorită fiabilităţii sale, sistemul american, cum mai este numit, s-a
extins foarte mult în ultimul timp. Ce presupune folosirea acestui sistem?
Practic, după preluarea unei informaţii bibliografice, se trec într-o paranteză
următoarele elemente: numele autorului, anul apariţiei lucrării şi pagina unde se
găseşte informaţia respectivă.

Exemplu:

“…această variantă a fost recent confirmată”( Vincent, 1987:18)

Când cităm o lucrare aparţinând aceluiaşi autor însă apărută în acelaşi an,
ataşăm o literă anului de apariţie a lucrării după modelul:
(Vincent, 1987a:30) sau, dacă folosim mai multe titluri similare, (Vincent,
1987b:70)

Oricum, bibliografia finală trebuie foarte atent alcătuită de către subiecţii care
preferă sistemul american.

Exemplu:

1.Vincent, Andrew, Theories of the State, Blackwell, Oxford, 1987.


2.Idem, The State…,….,1987.
3.Idem,....,.....,1987.

Atunci când folosim, în acelaşi context, lucrarea unei autoare, şi genul


pronumelui latinesc se modifică, idem devenind eadem.

Exemplu:

1.Arendt, Hannah, Originile totalitarismului...


2.Eadem, Crizele republicii...

V. Redactarea bibliografiei finale

Este, după cum se poate observa cu uşurinţă, ultima fază a redactării unei
lucrări. Ea presupune, iniţial, două proceduri:

a) dacă bibliografia este exhaustivă, atunci aceasta va trebui să cuprindă


toate reperele bibliografice utilizate de către autor;

b) dacă bibliografia este selectivă, atunci va trebui să conţină, evident, doar


titlurile cele mai importante folosite de către autor;

Ambele tipuri de bibliogrfie presupun înşiruirea titlurilor folosite, în ordine


alfabetică, după numele autorilor. Un titlu bibliografic trebuie să conţină
următoarele elemente: numele autorului, prenumele său, titlul complet al lucrării,
numărul ediţiei (dacă este cazul), numele traducătorului sau a îngrijitorului ediţiei
(dacă este cazul), editura, locul apariţiei şi anul apariţiei. Aceste elemente se
regăsesc în aşa-numita pagină de titlu a lucrării.

Exemplu:

1. Aron, Raymond, Istoria şi dialectica violenţei, Traducere, studiu introductiv şi


note bibliografice de Cristian Preda, Editura Babel, Bucureşti, 1995.
2. Trăsnea, Ovidiu, Filosofia politică. Momente şi semnificaţii, Editura Politică,
Bucureşti, 1986.
3. Weber, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Traducere din limba germană de
Ida Alexandrescu, Editura Anima, Bucureşti, 1992.

În cazul în care trebuie să enumerăm două sau mai multe lucrări aparţinând
aceluiaşi autor, le transpunem în ordinea crescătoare a anilor de apariţie. Dacă
un autor prezintă mai multe lucrări apărute în acelaşi an, ele se transpun în
ordinea alfabetică a titlului.

Exemplu:

1. Marcuse, Herbert, Scrieri filosofice, Editura politică, Bucureşti, 1977.


2. Idem, Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud, Editura Trei,
Bucureşti, 1996.

Metodologia însuşirii conţinutului cursurilor oferite prin sistemul IDD

În conformitate cu specificul organizării învăţământului deschis la distanţă,


Facultatea de Ştiinţe Politice foloseşte cele mai moderne instrumente de studiu.
Astfel, în fiecare semestru, studentul primeşte Compact Discul aferent programei
de studiu. Acest CD cuprinde:

a) cursurile complete
b) testele şi întrebările autoevaluative corespunzătoare cursurilor
c) alte informaţii referitoare la regulamentul IDD şi corpul profesoral

Utilizarea Compact Discului presupune o serie de avantaje:

a) stocarea unui număr mare de informaţii pe un suport facil de utilizat


b) structurarea optimă a informaţiei şi accesarea ei rapidă
c) adăugarea unor noi dimensiuni actului de instruire (interactivitate,
personalizarea cursurilor şi adaptarea acestora la nevoile studenţilor)

De asemenea, prin intermediul paginii de Internet a SPIDD, studenţii au


posibilitatea de a accesa:

a) cursuri
b) bibliografii
c) informaţii diverse despre desfăşurarea programului IDD
d) prezentarea profesorilor titulari de curs şi a profesorilor tutori

Cursurile accesate pe CD sau pe Internet pot fi urmărite:


a) pe monitor
b) listate

În ambele cazuri, studentul trebuie să cunoască semnificaţiile prezentării grafice


a cursului şi maniera de a utiliza, în mod optim, toate posibilităţile de însuşire a
conţinutului pe care acesta le oferă.

Fiecare curs începe cu o casetă în care sunt înşiruite patru dintre cele mai
importante subiecte abordate. Structurarea materiei s-a făcut, de altfel, în funcţie
de aceste subiecte.
Pe parcursul lecturii, se va descoperi faptul că definiţiile apar subliniate în text.
Acelaşi lucru se poate observa şi în cazul termenilor sau conceptelor
fundamentale utilizaţi pentru prima dată. Sublinierile au rolul de a facilita accesul
studentului către părţile cele mai relevante ale mesajului didactic, cele care
trebuie reţinute în primul rând.

Mai mult, cursul este secvenţializat prin subtitluri şi paragrafe, ambele necesare
din motive didactice. Fiecărei teme îi corespunde, de regulă, câte o întrebare de
verificare plasată la sfârşit. Întrebările acoperă, în general, întregul conţinut al
cursului şi sunt formulate cât se poate de clar.

Întrebările de verificare pot fi de trei tipuri:

a) întrebări simple
b) întrebări compuse
c) întrebări-test grilă

Întrebările de tip test grilă sunt însoţite de trei sau mai multe variante de răspuns
între care studentul trebuie să aleagă.

Exemplu:

Tema: “ Viaţa politică a Principatelor Române între revoluţia de la 1821 condusă


de către Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1848.”

„ Ce au fost Regulamentele Organice?”

a) o constituţie
b) un cod de legi
c) un regulament militar

Aceste întrebări de autoevaluare intenţionează a-l acomoda pe student cu


maniera de formulare a subiectelor în procesul evaluării formale. În plus, el va
reuşi să perceapă în ce măsură a asimilat materia recomandată sau să-şi poată
organiza şi structura cât mai bine dinamica procesului de învăţare. Din acest
punct de vedere, memorarea mecanică într-o perioadă foarte mică de timp a
materiei nu este, evident, o metodă recomandabilă. Dozarea efortului intelectual
pe parcursul întregului semestru va conduce la rezultatele dorite.

Bibliografia finală va indica lucrările cele mai accesibile după tipologia:

a) lucrări generale
b) lucrări speciale
c) lucrări-sursă

Exemplu:

Tema: „ Platon. Fondatorul filosofiei politice europene”

a) Jean Touchard, et al., Histoire des idees politiques, Paris, P.U.F., t. I, 1967.
Ovidiu Trăsnea, Filosofia politică. Momente şi semnificaţii, Editura Politică,
Bucureşti, 1986.

b) A, Dies, Introduction a La Republique, Paris, 1948.


Claude Mosse, Histoires des doctrines politiques en Grece, Paris,
P.U.F.,1969.
T.A.Sinclaire, Histoire de la pensee politique greque, Paris, Paiot, 1953.

c) Platon, Dialoguri, E.P.L.U., Bucureşti, 1968.

În căutarea surselor bibliografice suplimentare studentul va trebui să pornească


de la lucrările generale, să treacă prin cele speciale pentru a ajunge, în final, la
lucrările de bază. Procedând astfel, el va înţelege mai bine conţinutul cursurilor şi
va descoperi în ele un preţios îndrumător pentru realizarea lucrărilor evaluative.