P. 1
Studiu de Cultura Traditional A

Studiu de Cultura Traditional A

|Views: 1,567|Likes:
Published by Mariana Stefan

More info:

Published by: Mariana Stefan on Nov 23, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/10/2013

pdf

text

original

VIORICA BARBU IURAŞCU

STUDIU DE CULTURĂ TRADI IONALĂ ROMÂNEASCĂ Privire analitică asupra zonelor etnofolclorice

© Editura Funda iei România de Mâine, 2008 Editură acreditată de Ministerul Educa iei, Cercetării şi Tineretului prin Consiliul Na ional al Cercetării Ştiin ifice din Învă ământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României BARBU IURAŞCU, VIORICA Studiu de cultură tradi ională românească: privire analitică asupra zonelor etnofolclorice/ Viorica Barbu Iuraşcu. – Bucureşti: Editura Funda iei România de Mâine, 2008. ISBN 978-973-725-952-3 398(498)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru con inutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MUZICĂ

VIORICA BARBU IURAŞCU

STUDIU DE CULTURĂ TRADI IONALĂ ROMÂNEASCĂ
Privire analitică asupra zonelor etnofolclorice

EDITURA FUNDA IEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2008

... BANAT ..……………………………………………… 11 11 12 12 12 13 13 14 15 15 15 15 15 15 16 16 16 2......... CONDI II NATURALE – limitele naturale ale zonelor etnografice reprezentative ale teritoriului românesc ............................. MOLDOVA ....... OLTENIA .... descriere) ……...………………………...……………… Zona etnografică MUNTENIA ...... B................... 3..………………………………… CAPITOLUL II TRADI II ŞI OBICEIURI (scurt istoric....... TRANSILVANIA .....………………………………………………............................. Zona etnografică TRANSILVANIA ....………………………………………….…………………………. OCUPA II ARHAICE ..... PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ZONELOR ETNOFOLCLORICE ……………………………………………… A.………………………… Zona etnografică MOLDOVA ............ Zona etnografică MUNTENIA ............. REPARTIZAREA PE ZONE ETNOGEOGRAFICE A TERITORIULUI ROMÂNESC ………………………………….CUPRINS Cuvânt-înainte ………………………………………………………… CAPITOLUL I 9 1..……………………… Zona etnografică OLTENIA ..................... clasificare......………………………… Zona etnografică MOLDOVA ...………………………….... DEFINIREA CONCEPTELOR …………………………………….. Zona etnografică TRANSILVANIA ..…………………………………………........…………………………...……………………… Zona etnografică OLTENIA ...... Zona etnografică DOBROGEA .......... DOBROGEA .................................................... MUNTENIA .............……………………………………………….…………………… Zona etnografică BANAT ....………………………………………………..............................…………………… 17 18 20 21 24 ....

..........…………………… Zona etnografică BANAT ............ CAPITOLUL III 30 32 1......……………………… Zona etnografică OLTENIA ....... INSTRUMENTE SPECIFICE ZONELOR ETNOGRAFICE (scurt istoric.............……………………… Zona etnografică OLTENIA .......…………………… Zona etnografică BANAT .......................................……………………… Zona etnografică OLTENIA …………………………………….....Zona etnografică BANAT .................. CAPITOLUL IV 33 36 37 38 39 41 42 42 42 43 45 47 49 50 JOCUL (DANSUL TRADI IONAL) SPECIFIC ZONELOR ETNOGRAFICE (categorii de dans.......…………………… Zona etnografică BANAT ........………………………… Zona etnografică MOLDOVA ..................... caracteristici zonale) .. Zona etnografică TRANSILVANIA ...............…………………………. Zona etnografică MOLDOVA ....................... 2. CÂNTECUL (scurt istoric....... Zona etnografică MUNTENIA ..…………………………....................................... Zona etnografică DOBROGEA .. Zona etnografică DOBROGEA .... Zona etnografică MUNTENIA ..........……………………….... Zona etnografică DOBROGEA ..............…………….................………………………… Zona etnografică MOLDOVA ....………………………….................. caracteristici zonale) .. Zona etnografică TRANSILVANIA ...... Zona etnografică MOLDOVA .............………………………... 62 63 64 65 66 ...…………………………... CAPITOLUL V 51 52 53 55 56 58 59 PORTUL TRADI IONAL (scurt istoric.............………..………………………............………………………… Subzona etnografică OLTENIA DE SUD ..........………………………….............………………………….........………………………...................………………………….....………………………….……………………… Zona etnografică OLTENIA ... Zona etnografică MUNTENIA ..... descriere) ......... Zona etnografică TRANSILVANIA ..... caracteristici zonale) ............…………………………............………… Zona etnografică MUNTENIA ... Zona etnografică DOBROGEA .

.....………………............………………………….Zona etnografică TRANSILVANIA ..............…………………… Zona etnografică BANAT .....................………..... 95 Anexa 2 – INSTRUMENTE POPULARE ....... Zona etnografică DOBROGEA ..... CAPITOLUL VI 66 73 76 ARHITECTURA POPULARĂ (RURALĂ) – elemente de arhitectură..……..........….... clasificare şi tipuri de case (exemplificări zonale) .…………………………...….……................…...............................……………….......…..................…………………………… ANEXE 78 79 81 83 85 87 88 89 Anexa 1 – CÂNTECUL .............. Zona etnografică MUNTENIA ..……………………… Zona etnografică OLTENIA .................………………………...………………………… Zona etnografică MOLDOVA ..... Zona etnografică TRANSILVANIA ....………………………........………………………….. 177 ............................. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .…... Zona etnografică DOBROGEA ... 123 Anexa 4 – ARHITECTURĂ POPULARĂ ...........…………………… Zona etnografică BANAT ... 115 Anexa 3 – PORT POPULAR ...

De-a lungul evolu iei istorice. etnografie. jocul şi portul. credin e. să păstreze. deschis în fa a celor ce doresc să-i simtă pulsul. obiceiurile. . portul şi arhitectura specifice satului românesc genera iilor viitoare. se regăsesc discipline precum: etnologie. Această cultură tradi ională reprezintă emana ia esen ei spiritualită ii sufletului românesc. acest neam. să conserve şi să transmită tradi iile. a reuşit să-şi definească. capătă o identitate şi dobândeşte o informa ie genetică de care nu se poate detaşa niciodată. care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale. care se transmit din genera ie în genera ie. obiceiuri. rămânând veşnic valabile. păstrându-i însă neştirbită valoarea documentară. Cultura tradi ională românească se conturează ca entitate unică în multitudinea de culturi na ionale în context interna ional. În sfera ei de cercetare. cântecul. să-i desluşească şi să-i aprofundeze tainele cu vechime milenară pentru a-şi putea contura o imagine reală despre ceea ce reprezintă el ca na iune. Desluşirea acestor termeni ne face să stăpânim mult mai bine tărâmul valorilor materiale şi spirituale ale acestui neam. Aşa cum orice prunc. nici această cultură tradi ională nu-şi poate pierde identitatea şi nici valoarea de document a informa iilor transmise de la o genera ie la alta. Sursa noastră de studiu o reprezintă ansamblul de datini. cu origini străvechi pe aceste meleaguri. de-a lungul istoriei.CUVÂNT-ÎNAINTE Cultura tradi ională reprezintă ansamblul manifestărilor culturale care se dezvoltă la nivelul satului şi care alcătuiesc crea ia folclorică de inspira ie polivalentă care promovează diferen ierea şi specificitatea zonală. prin fenomenul naşterii. dar şi cântecul. etnomuzicologie şi etnocoreologie. dansul.

.

V – zona Câmpia Vestică – zona Arad – Crişana ( ara Crişurilor) şi subzona Câmpia Aradului – Bihor – Crişana .CAPITOLUL I 1. REPARTIZAREA PE ZONE ETNOGRAFICE A TERITORIULUI ROMÂNESC TRANSILVANIA N – zona etnografică carpatică – Satu Mare – MM – ara Oaşului. Valea Târnavelor. N-V – zona etnografică Câmpia Transilvaniei – Cluj (dealurile) – Sălaj – Codrul Sălajului. Silvaniei şi Someşana CENTRU – zona etnografică Câmpia Transilvaniei – Alba – Mureş – zona de munte – zona Mureşul Superior. zona Valea Gurghiului – Podişul Târnavelor (subzona Podgoria Alba Iulia) S-E – zona etnografică carpatică – Covasna – zona ara Bârsei şi zona Odorhei – Harghita – zona ara Ha egului S-V – zona etnografică carpatică – zona Pădureni – subzona Hunedoara – Sibiu – Mărginime (cu subzona Orăştie – vest). Câmpia Sătmarului – Maramureşul istoric – ara Lăpuşului şi a Chiuarului N-E – zona etnografică carpatică – Năsăud ( inutul Năsăudului) – cuprinde satele din bazinul Bistri ei ardelene. ara Oltului ( ara Făgăraşului).

Clisura Dunării – zona Gorj – zona Vâlcea – zona ara Loviştei S – zona Câmpia Dunării – zona Olt – Romana i – zona Dolj MUNTENIA N-E – zona etnografică carpatică – zona Buzău – zona Prahova N-V – zona etnografică carpatică – zona Dâmbovi a – zona Argeş – zona Muscel S – zona Câmpia Română – zona Teleorman şi zona Vlaşca – zona Câmpia Dunării – Ialomi a (Bărăgan). Caransebeş. Buziaş-Silagi. Reşi a. Giurgiu (între Ialomi a şi Dunăre) – zona Argeş – Muscel . Călăraşi. Almăjului. Severin. Por ile de Fier OLTENIA N – zona etnografică carpatică şi subcarpatică – zona Mehedin i – Plaiul Cloşani. Timişoara (Câmpie) S-E – zona etnografică carpatică – Caraş Severin – subzona Podişul Lipovei.BANAT N-V – zona Câmpia Vestică – Făget. Sânicolaul Mare. Câmpia Bahni ei.

Vaslui S-V – zona etnografică carpatică – Vrancea – de deal – Colinele Tutovei. – zona Iaşi (Depresiunea Jijiei sau Câmpia Moldovei şi subzona Cotnariului) N-V – zona etnografică carpatică – zona Suceava – zona Câmpulung Moldovenesc (satele din Obcinile bucovinene. ara Dornelor) – zona Gura Humorului – zona Vatra Dornei – zona Fălticeni – zona Rădău i (Bucovina) – zona Siret – zona Solca S-E – zona Câmpia Brăilei – Brăila – zona Câmpia Dunării – Gala i. Valea Zeletinului. Valea Zabalei – zona etnografică carpatică – Bacău (Mun ii Tarcăului şi Valea Siretului). Valea Rămnicului – depresionară centrală – Putna. Valea Siretului – podgoriile – depresiunea interdeluroasă – Valea Suşi ei.MOLDOVA N-E – zona Botoşani. Neam DOBROGEA – Zona etnografică nord dunăreană – zona Tulcea (subzona Deltei) – Zona etnografică sud dunăreană – zona Constan a (subzona litoralului) .

DEFINIREA CONCEPTELOR Etnologie – ştiin a ce se ocupă cu studiul genezei. Etnocoreologie – disciplina ce se ocupă de studiul descrierii şi func ionalită ii jocului popular. . magie. obiceiuri. Brăiloiu. şi (sau) culturile muzicale de tip arhaic. Etnocoregrafie – disciplina coregrafică ce studiază activitatea ludică (jocul şi dansul) a unei comunită i etnice (descoperirea surselor). structurii. fiind imediat acceptat şi de şcoala românească fondată de C. dinamicii şi func iunii formelor istorice de civiliza ie şi cultură. mitologie etc. din perioada primitivă până în prezent şi cu prospec iunea formelor de civiliza ie şi cultură în viitor.2. Termenul a fost propus de etnomuzicologul olandez Jaap Kunst şi s-a impus începând cu anul 1950. Consideră muzica un fapt social cu rădăcini adânci în organizarea vie ii materiale a formelor de cultură populară. Etnomuzicologie – o ramură a muzicologiei care studiază şi cercetează culturile muzicale ale popoarelor sau activitatea muzicală a unei comunită i etnice. descrie şi clasi-fică particularită ile modului de via ă şi ale formei de civiliza ie a unei comunită i etnice. alături de folcloristică şi de ştiin a artei populare (nu este ştiin ă aparte fa ă de etnologie). tradi ii. analizează. men inându-se la nivelul concret de cunoaştere a realită ii social-istorice. Etnografie – ştiin a care observă. Constituie prima treaptă de cercetare a fenomenelor şi faptelor materiale ale unei comunită i. supersti ii. ridicându-se la nivelul abstrac iilor teoretice. al cugetărilor asupra viziunilor globale a crea iei populare. credin e.

Covasna. CONDI II NATURALE – limitele naturale ale zonelor etnografice reprezentative ale teritoriului românesc Zona etnografică MUNTENIA N – ara Făgăraşului. NV – zona Bistri a Năsăud. N-V – zona etnografică Banat.3. S – malul Dunării. NE-SE – Republica Moldova. Constan a. Zona etnografică MOLDOVA N – Ucraina. Tîrgu Mureş. V – zona etnografică Oltenia – Vâlcea. zona etnografică Vrancea. S – zona etnografică Muntenia şi zona etnografică Dobrogea. Harghita SV – zona etnografică Muntenia şi zona etnografică carpatică Covasna Zona etnografică TRANSILVANIA N – Ucraina NE – Zona etnografică Moldova SE – Zona etnografică Muntenia S – Zona etnografică Oltenia SV – Zona etnografică Banat V – Ungaria . PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA ZONELOR ETNOFOLCLORICE A. S-SV – malul Dunării. E – zona etnografică Dobrogea – Tulcea. Zona etnografică OLTENIA N – zona etnografică Transilvania de sud. NE-SE – zona etnografică Muntenia. Olt.

SE – Iugoslavia Zona etnografică DOBROGEA N – Malul Dunării – Republica Moldova N-E. OCUPA II ARHAICE – culesul din natură. – creşterea animalelor – păstoritul.Zona etnografică BANAT N-NE – Zona etnografică Transilvania E – Zona etnografică Oltenia S – Malul Dunării NE. pomicultura. calul. S-E – Malul Marii Negre S – Bulgaria S-V – Zona etnografică Muntenia – delimitare făcută de unul din bra ele Dunării (Dunărea veche) B. – mijloacele de transport – sania. . albinăritul. – meşteşugurile. – pescuitul. – agricultura. vânătoarea.

departe. obiceiuri legate de via a casnică şi obiceiuri legate de momentele importante din via a omului (naştere. nuntă. Tradi ie – reprezintă ansamblul de datini. descriere) Pentru cei ce le privesc din afară. în vremuri străvechi. tradi ie. În anul 2003. Tradi ionalism – ataşament exagerat fa ă de tradi ie. a abordat cu rol prioritar această specie în clasificarea culturii spirituale a poporului român în cadrul lec iei de deschidere a cursului de Etnografie şi folclor din anul 1926. de această specie – obicei – este Romulus Vuia care. credin e. cu evidentă tendin ă de supraevaluare a elementelor tradi iei. via a folclorică tradi ională. rânduială. un alt tip de clasificare. Le putem încadra ca păr i care păstrează. expusă astfel: credin e şi supersti ii. de acceptare comunitară a acestuia. Obiceiurile sunt manifestări spirituale inedite şi originale ale acestui popor şi nu sunt aceleaşi pe întreg cuprinsul ării. obiceiuri. Una din personalită ile ce s-au preocupat. în mod deosebit. deoarece originea lor o regăsim undeva. dar şi a modului de instruire. sunt manifestări păstoreşti – mari spectacole. Este expresia limpede ce semnifică periodicitatea unui comportament colectiv. cel mai bine. comună unui popor sau unei comunită i omeneşti. a raportului acestuia cu via a socială. proprie spiritului conservator. care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi care se transmit din genera ie în genera ie. fa ă de al i autori. înmormântare).CAPITOLUL II TRADI II ŞI OBICEIURI (scurt istoric. Pentru a le putea aprofunda urmând o latură ştiin ifică trebuie să definim clar terminologia pe care o uzităm. datină. Institutul de Etnografie şi Folclor editează însă o serie de . clasificare. dar dincolo de aceasta înglobează acele în elesuri profunde asupra rela iilor omului cu natura. ceremonii şi ritualuri. a rela iilor interumane. în calitate de profesor. Obicei – nu este altceva decât o deprindere consacrată. obiceiuri. El elaborează.

. Zona etnografică MUNTENIA • repertoriul ceremonial de iarnă: – Colind. în special simbolicii colaci împleti i în formă de 8. Sunt obiceiuri pre-creştine cu caracter laic adaptate sau chiar suprapuse sărbătorilor religioase. Ceata de colindători se opreşte în fa a por ii. colinde. sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă. Pluguşor (obicei urări).volume. partea a II-a – Ciclul Calendaristic (sărbători şi obiceiuri cu dată fixă. Scaloianul. Iordănitul (Boboteaza). grupa de vârstă 6-7 până la 14-15 ani cuprinde între 4 şi 12 copii. Fiecare dintre aceştia poartă o trăistu ă în care pune darurile pe care le primeşte. înmormântarea). • obiceiuri de Lăsatul Secului: – Strigarea peste sat (Aure-Maure). „bolinde i” sau . În ceea ce priveşte desfăşurarea. Cucii. intitulate Sărbători şi obiceiuri. joc). Numărul membrilor cetei variază astfel: grupa vârstei 3-4 până la 6-7 ani cuprinde de la 2 până la 5 copii. copiii se adună la o casă unde repetă repertoriul de colinde şi de unde.a. odată cu venirea serii. unde strigă sau cântă urarea tradi ională. Focurile lui Sâmedru. Colindul cu măşti (ritual. Cântec de Stea. mai rar numai grupuri de fete. joc). Vasilca (ritual. Paparuda. grupa mică o întâlnim în aproape toate zonele ării la nivelul întregii colectivită i şi cuprinde de la 50-60 până la 100 de copii. Gurbanul (Arezanul – 2 februarie) ş. În cadrul acestui studiu vom analiza ciclul calendaristic. Moş Ajunul se desfăşoară în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi în diminea a zilei de 24 decembrie. în curtea gospodarului sau la fereastra acestuia. tineret şi copii. Cuprinde categorii diferite de vârstă. numi i „colindi e sau colinde i”. nunta. îşi încep colindatul. sărbători şi obiceiuri în calendarul agropastoral). • obiceiuri agrare: – Lazărul. Bună diminea a. Sorcova (obiceiuri. structurate astfel: partea I – Ciclul Familial (naşterea. urări). Se colindă în cete de băie i sau mixte. Ajunul. Moş Ajunul. Drăgaica. Colindele au loc ca perioadă de desfăşurare între 23 decembrie şi 7 ianuarie. • obiceiuri de Rusalii: – Căluşul (rit ceremonial).

În Muntenia apuseană nu se merge la fiecare casă în parte. cu crăcu e de salcie (verdea ă) şi care este udată în permanen ă în timpul ceremonialului. de exemplu: Păpăluga (Muntenia). împreună cu ceilal i înso itori (actan i). la baza căruia stă magia prin analogie. Acest obicei se presupune a avea o vechime preistorică. moment în care sar peste foc şi colindă prin sat. Focurile lui Sâmedru se organizează în satele din nordul Munteniei. pe drum sau prin cur i. Obiceiul are ca nucleu feti a mascată. Din punct de vedere al desfăşurării. respectiv zonele Argeş şi Dâmbovi a. Alături de aceştia mai pot primi dulciuri care. Păpărugă. Papalugără (Transilvania). . gazda cinsteşte pe cei prezen i cu produse care ulterior se împart între cei ce au participat la ritual. îmbrăcată foarte sumar. timp în care aceasta dansează pe paşi sări i în ritmul melodiei şi a bătăilor din palme. sunt înso ite de lumânări de ceară. tocmai datorită existen ei nenumăratelor elemente arhaice. nu rivalizează decât cu noaptea de Revelion. Copiii fac grămezile pentru foc. şi ca practică de fertilitate agrară. însă sub alte terminologii. Obiceiul are două componente. sar peste foc însă împreună cu fetele şi uneori chiar cu to i cei prezen i. trec pe la fiecare gospodărie. Paparuda – obicei pentru provocarea ploilor în anotimpurile secetoase întâlnit şi în cadrul altor zone etnografice. important este să se respecte criteriul de bază al alegerii – puritatea. Flăcăii fac focul din bradul cel mai falnic peste care aruncă nelipsita roată de cauciuc şi. În final. pentru această udare era folosit laptele şi arareori zahărul).„bobârnac”. Este un ceremonial nocturn care. pot fi costumate două sau chiar mai multe feti e. scandându-se aceleaşi versuri invocatoare ale ploii. Pepernie (Banat). în perioada 25-26 octombrie. colină) unde se adună oameni de toate vârstele din întreaga comunitate şi unde fiecare categorie de vârstă are un rol bine definit. nevinovă ia. oprindu-se în ogradă unde cântă versurile invocatoare ale ploii. pe alocuri. în special femeile însărcinate. deal. procedând întocmai grupei copiilor. prin spectaculozitate. men ionăm următoarele: se organizează în preajma unui rug (foc imens) aprins de tineri într-un loc înalt alt satului (munte. Gazda iese în fa a colindătorilor cu găleata plină cu apă şi udă Paparuda (în trecut. ci se udă cei întâlni i în cale. îl aprind şi lovesc cu un bă tăciunii pentru a se ridica scântei. Paparuda. aceea de manifestare a cultului mor ilor. În func ie de zonă.

Toader. Semănatul. Aratul.. Paşte. – Jocurile cu măşti – Capra. • obiceiuri de Rusalii: Căluşul (rit ceremonial). Urâ ii (Sf. • obiceiuri de Lăsatul Secului. Florii. . Ăulitul. primele spice duse de la câmp în ogradă (gospodărie) şi puse la loc de cinste. Ion. • La Sf. Ioan). Crăciun. Hăulitul. Cu plugul. Cu semănatul. Înăl are. Homanul. • obiceiuri de primăvară: Hăulitul. Agugulit etc. George Breazul (1934) spunea de hăulit că „este un străvechi obicei de primăvară şi cunoaşte mai multe denumiri: Hăulitul.a. cânt şi hăulitul propriu-zis”. Sorcova. Irodul (de la Crăciun la Bobotează). Scormonitul în foc. Cununa ( ara Oltului) este împletită din grâu. Cu buhaiul. Plugarul. ca simbol solar şi simbol al abunden ei. Este definit de o emisie vocală ce constă în alternan a repetată a registrului de piept cu cel de cap (emisie specific oltenească – întâlnită sub denumirea de sunet sughi at). se situează la limita dintre vorbire şi muzică. Adunatul gunoaielor. Pluguşorul se porneşte. – Obiceiuri la pornirea plugului – Scoaterea plugului din gospodărie. – Anul Nou – Pluguşorul. – Sânzienele – 24 iunie. regăsindu-se în refrenul cântecului propriu-zis. Andrei.. Rusalii – Ramura verde. Aulit. Armindeni. Gheorghe. Jianul (Anul Nou). Paparuda. Sf. Sf.Zona etnografică OLTENIA • repertoriul ceremonial de iarnă: – Crăciunul – Colindatul. Lăsatul Secului. Vasile. ca un semn de mândrie. Cu Moş Ajunul. Sf. – Obiceiuri de recoltare – Primele spice – primul snop lăsat pe câmp o zi întreagă pentru alungărea răului (secerătoarele se leagă peste mijloc pentru îndepărtarea durerii). Se practică mai mult în mediul pastoral. Cântec de Stea ş. Toconelele. cu flori de câmp. La Sf. Caloianul – Sulul. Paşte – Focurile de peste an. Muma Ploii. • obiceiuri agrare: – Cu grapa.

unul în care invoca ia se desfăşoară pe recitativ. Cu clopotul. – Teatru popular cu tematică haiducească – Banda. Uratul cu Pluguşorul – un fenomen folclorico-etnografic complex. Babele. Participă grupuri mixte de fete şi băie i care merg în apropierea satului (pe câmp sau pe un deal) în căutarea plantei (homan). treieratul şi sfârşind cu măcinatul”. Capra. • repertoriul ceremonial de iarnă: – cu dată fixă: Pluguşorul – Pluguşorul mic. Codrenii. Zona etnografică MOLDOVA Aici. Piesa lui Halim. Uretul de noapte. Bantă Jienii. fetele se spală pe cap în speran a şi credin a că părul lor va creşte foarte bogat. Anul nou şi Anul vechi. iar celălalt. Bujorenii. în care invoca ia se desfăşoară pe durate mari. ce cunoaşte două tipuri rituale. Turca. • obiceiuri agrare: – Caloianul (obicei agrar de fertilitate). Brezaia. Jienii ş. Nunta ărănească (apare ca un spectacol ărănesc în cadrul acestor manifestări aşa cum amintea Theodor Burada încă de la 1885). Drăgaica (înainte vreme – dispărut până la sfârşitul secolului al XIX-lea).Homanul – obicei practicat de Sf. Gruia lui Novac. Plevna. prin ceea ce este caracteristic acestei zone. fac o fiertură din acestea cu care. loc în care fetele pun pâine şi sare interpretând totodată cântecul ritualului. Malanca (obicei de invocare a ploii). fiind recunoscută atât pe plan na ional. Căderea Plevnei. După acest moment. Se sapă la rădăcina primei plante întâlnite. fiind ini ial considerat mai mult decât „epopeea muncii câmpeneşti. Haiducii. urmând cu semănatul.a. – Jocurile cu măşti şi travestirile de tot felul: Ursul. cât şi interna ional. Banda haiducilor. Plugul. Nunta. Irozii. şi anume jocurile cu măşti. Buhai (Dobele). culeg un număr însemnat de plante. Plugul mare şi Plugul flăcăilor. – Piese şi scenarii ărăneşti – Arnău ii. seceratul. repertoriul ceremonial de iarnă – de Anul Nou – cunoaşte cea mai mare varietate şi bogă ie în raport cu celelalte zone etnografice. Toader. Banta lui Groza. începând cu uratul. Cerbul. iar la întoarcerea în sat. ulterior. Haiducii. Întâlnim aici în func ie de subzonele etnografice . – Jocul păpuşilor.

Buhai (Dobele). doba şi buhaiul. bani. acesta fiind considerat ca având proprietă i benefice pentru păsările şi animalele din gospodărie. Jocul . urmată de pornirea la urat începând cu seara Ajunului. Banda. Ca elemente indispensabile apar elementele: clopo elul „pus pe lopă ică”. biciul. pârâitorilor şi a plugurilor adevărate împodobite şi trase de boi. colindătorii strigă urarea ce con ine textul de felicitare. nu în ultimul rând. începerea repeti iilor. piesa Jienilor (unde urarea este făcută tot de către ceata tinerilor). Plugul. masca ii (de umplutură). Plugul mare. În acest timp. Specifice cetelor. Uneori urarea este înso ită de linia melodică interpretată la fluier.mai multe variante ale acestuia: Pluguşorul. Darurile primite de colindători sunt nelipsi ii şi tradi ionalii colăcei. Ghi ă Cătănu ă. dobelor. mere. îşi fac sim ită prezen a mugetul buhaiului. Jocul Urşilor. Plugul flăcăilor etc. Pluguşorul mic. Ceata. Uratul cu Pluguşorul. Alături de cetele mari apar şi cete de copii ce au pornit cu semănatul. sunt Plugul mare. Urarea e face la fereastra casei unde zăresc lumină aprinsă şi numai după ce s-a cerut acordul gazdei. Jocul Caprei. fiu. nuci. a clopotelor. precum şi existen a permanentă a buhaiului mare. Jocul Căiu ilor. Buhaiul mare. Există aici şi balade cu text ce se apropie de tematica colindului: Miori a. de aceea amintim aici Jocul bandelor de Jieni. alături de care. Acest obicei este înso it şi de joc. foarte asemănător cu cel al Sorcovei. Uretul de noapte. so ia. specifice gupelor de vârstă mici cu compozi ie mixtă sau formate numai din băie i se caracterizează printr-un număr mic de colindători şi inexisten a unei costuma ii speciale cu excep ia căciulii împodobită cu mărgele şi traistei pentru strâns daruri ce se remarcă printr-un motiv floral extrem de încărcat. de fiecare dată. Se remarcă prezen a unui număr destul de mare de colindători. dulciuri şi. de un optimism şi un umor tonifiante. arga ii. pocnetul bicelor şi clinchetul clopo eilor. urător. Textul Pluguşorului este prin excelen ă agrar. nepo i. Turcii etc. nepoate. aruncând în gazde cu grâul ce-l poartă în trăistu ele aflate pe umăr. Ca prim pas în desfăşurarea colindului avem pregătirea măştilor şi costumelor şi împăr irea rolurilor: vătaf. Pluguşorul Mic şi Clopotele. Cu clopotul. Personajele ce apar în acest text sunt jupânul (gazda). fiica. constituite din grupe de vârste mai mari de 15 ani.

Aceeaşi importan ă se acordă şi confec ionării învelişului Caprei (pânză cât mai simplă pe care se aplică fâşii de pânză colorată cu puf de stuf ce imită foarte bine adevărata piele de capră) sau. sprijinită în brâul sau cureaua interpretului. Fa ă de ceilal i participan i. În dreptul tâmplelor sunt prinse două fâşii albe mai late. cu sărituri şi răsuciri. adună to i masca ii cetei de pe uli ele satului. Căpreasca. A Caprei. în cromatica de roşu. Pe cap au căciulă de blană neagă sau brumărie dreaptă sau cu fundul retezat pe care se pune (se coase) un carton galben sau roşu. constând din căciulă conică din zeci şi sute de fâşii de hârtie colorată. Aceştia din urmă. cuprinzând trei sau chiar mai multe dansuri (Capra. Irozii – ceată constituită din 8-12 colindători (dansatori) ce poartă un costum remarcabil. iar piep ii hainei sunt împodobi i cu nenumărate decora ii şi medalii. ce cad pe umeri ca nişte plete. aplecări frânte şi ondulate. Strigăturile se spun de către tot grupul ce schi ează paşi de dans sau chiar dansează în jurul Caprei. cât şi a costumului cu descrierea căluşarilor din Moldova făcută de Dimitrie Cantemir.Malancăi (Mălăcuitul – Suceava şi Paşcani). . Au pantaloni de culoare verde sau albastră cu vipuşcă galbenă sau roşie. calfa şi cazacii nu poartă mască. În cadrul acestui obicei se spun versuri. în altă variantă. Ca la Capră etc. ci îşi colorează fa a în roşu. se cântă doina urătoarei şi dacă gazda acceptă ritualul. în picioare – cizme. Când joacă Capra. Botul Caprei este constituit din maxilarul fix (cel superior) şi mobil (cel inferior) fixate pe o bâtă de lemn. albastru. la rândul ei. iar în partea din fa ă se aplică o stea. Aceşti Irozi de seară sunt tot o înfă işare a Caprei şi prezintă o mare asemănare atât a jocului. Ceilal i actan i sunt purtători de haină militară cu epole i imperiali cu diagonale încrucişate pe fa ă şi pe spate. ornamentate cu figuri geometrice sau motive florale ce ajung până la nivelul brâului. la un semn al calfei. covoare colorate împodobite cu oglinzi. alb. Cel care conduce ceata poartă denumirea de calfă şi este ajutat în desfăşurarea manifestării de al i membri ai acesteia denumi i cazaci. Schimbarea melodiei oferă posibilitatea purtătorului Caprei să schimbe ritmul clămpăniturilor. iar în mână – o cravaşă. jocul se desfăşoară în casă în forma ie de cerc sau semicerc. Capra – peste tot se urmăreşte ca aceasta să fie masca cea mai deosebită şi sugestivă. năfrămi şi şuvi e colorate de mătase.) ce au mişcări mărunte pe loc. aceasta.

după care gazda îi invită în casă (HD. Înăl are. HD) cu precădere copii. Focurile de peste an. la uşă şi la fereastră (CJ). SB). SJ – zilele Crăciunului şi Crăciunul mic (MS).a. AB. Urzicatul. BV – copii). Florii. Ursul. Înăl are – Focurile de peste an. Udatul. HD – perechi căsătorite). Obiceiuri agrare cu data variabilă: – Pornirea plugului (Scoaterea plugului din gospodărie. la tot satul (din casă în casă). Colindatul junilor (acesta din urmă se întâlneşte şi în noaptea de Crăciun – SB). Cununa ş. CV. pe uli ă (BV). SJ. În Ajunul Crăciunului merg la colindat cu Bună diminea a (SB. • Sărbători cu dată mobilă: – Florii. Cu semănatul. Paşte. Cerbul. Băbăru ă în Hunedoara etc. MS): cete de feciori (BN. Gheorghe – Ramura verde. urca. MS. MS. etc. MS. bărba i şi femei căsătorite (CJ.Zona etnografică TRANSILVANIA • Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă: – Crăciunul – Colindatul. bătrâni (AB. Colindatul începe din ziua Ajunului şi se sfârşeşte a treia zi de Crăciun. fete şi oameni în vârstă (BN). MS). feciori. Plugarul. BN. BN. Focurile de peste an. – Anul Nou – Pluguşorul. AB. BN). HD. feciori (BV. Se colindă la o parte din sat (din casă în casă). CJ. HD). Paparuda – Păpălugă în Alba şi Cluj. la casele . BV. Semănatul. Rusalii – Ramura verde. În noaptea de Ajun se colindă în AB. Toader. în curte şi în casă. – Sf. în curte şi la fereastră. se cântă Bună seara lui Crăciun. HR. HD. SB. Steaua (cu terminologiile specifice fiecărei subzone). Pentru seara de Ajun se constituie cete de copii (CJ. Sânzienele. iar în altele ine chiar de la Crăciun până la Bobotează (BN. MS) – (sunt zone în care încep înainte de Crăciun cu două-trei săptămâni). Sorcova. – Lăsatul secului – Jocurile cu măşti. – Sf. iar de Crăciun – pi ărăii (AB). În Ajun merg cu colindul feciorii. CV. CJ. Focurile de peste an. SB. Paste. BN. feciori. – Jocurile cu măşti – Capra. BV. Armindeni. în unele zone chiar după noaptea de Anul Nou..) • Obiceiuri de recoltare: – Primele spice. Locul unde se colindă: la fereastră. fete. Aratul. Noaptea de Ajun (AB. BV.

fructe. Fiecare casă pregătea o colindă – o spirală lemnoasă. În Alba se organizau forma ii. montat în vârful unui bă . cete de şase colindători şi un viorist (ceteră) şi se porneau a juca în casa gazdei unde erau şi ospăta i. de fată. la părin i şi la naşi. mergeau cu Colindul de preot. Feciorii umblau cu carul cu boi şi cu butea pusă pe car. Cu această ocazie. un bă de alun pus să înghe e de la care se lua miezul rămânând un model cu flori. gătită cu panglici. colindătorii. Organizarea se făcea într-o singură ceată pe sat. de fecior. şi unde. Era purtată şi de feciori şi de pi ărăi. fetele făceau feciorilor o pernă de vergelat. Uspe ii. Ca o caracteristică. ce era dus ulterior la gazdă. de bătrâni. În diminea a de Ajun. copiii porneau în alai strigând „Adună-te codru” (Codrea) sau „Bună diminea a la Moş Ajun”. În Transilvania era bine ca primul colindător ce. copturi dulci. Aici ceata avea în frunte un conducător numit vătaf mare (mai iste şi din familie mai înstărită) care inea eviden a câştigului şi conducea întreaga ceată. Dacă într-o casă nu exista acest simbol. Feciorii erau îmbrăca i în undre albe din pănură şi purtau colindă de salcă de statura unui om pe care o legau la pălărie. colindatul se începea mai întâi cu turnul bisericii. prieteni. pentru a li se oferi colinde i şi fructe. fuior (HD). bani. cârna i. bomboane. vecini. de jude. La vreme rea o ipau (aruncau) în foc. băutură. o altă categorie de colindători. în perioada de dinaintea sărbătorilor se învă au colindele. Colindătorii căpătau colaci. la preot (numai cete de bărba i însura i). ce era purtat de un fecior . de oameni boga i. alături de panglicu a păstrată de la colindă. deoarece este mult mai norocos decât femeia (BN). ca să adune vinul. carne de porc. cozonac. picior de porc (HD). iar sacul era cărat de un anume personaj numit scroafă.cu fete mari. feciorii. urmând a fi chema i în gospodării. Exista însă şi vătaful mic ce-l înlocuia pe vătaful mare în unele servicii: strânsul banilor şi al colacilor. acolo unde se organiza ospă ul de Crăciun. cereale (AB). Ceata avea ca simbol un steag – o cârpă neagră cu pui roşii.i intra în casă să fie bărbat. îmbrăca i în costume tradi ionale. la rude. Pregăti i de colindat în ziua următoare. atunci îl ofereau către gazdele acesteia. unde se adunau şi ceilal i feciori din celelalte uspe e. veneau înso i i de muzică la biserică.

feciorii. numai că apare ca o caracteristică zonală adunarea copiilor înainte de colind la preotul satului care le ine . ce mergeau la casele feciorilor şi fetelor pentru a-i chema la horă. Existau însă şi cete cu un singur dubaş. În Sălaj. iar starostele cu desagii. colcerul. starostele. seara la joc se desfăcea ceata. iar a doua zi îl jucau la joc). În seara de 24. 10-15 la număr. În Hunedoara. În timpul ceremonialului apăreau şi alte personaje – ştabi. Ca personaje. dintre care unul însurat care purta calul. angaja unul-doi muzican i (cimpoi şi fluier) şi avea dreptul să joace tot timpul sărbătorilor în fruntea acesteia. Timp de trei zile se juca întruna. Trebuie men ionat că aceasta nu era răsplătită cu nimic pentru serviciul făcut. Ceata împreună cu to i feciorii satului. Conducătorul cetei. cărătorii. în genere. adunându-se încă o dată la gazdă să petreacă cu mâncare şi băutură. vătaful (vornic în unele zone ale Hunedoarei). Avem de-a face aici cu un obicei zonal. la colinda cetei de feciori (destul de numeroasă. primar. învă ător. Fetele care nu erau colindate erau ironizate de celelalte (HG). În ziua de Anul Nou. punându-şi doi chizeşi. colindul are aproximativ aceeaşi desfăşurare ca de altfel în întreg Ardealul. După acest moment îşi alegeau gazda şi mergeau să repete colindele. împodobi i cu năframe şi panglici tricolore.puternic (steagul se juca în prima zi de Crăciun odată cu colindatul: la preot. dispărut pe la 1930 şi care reprezintă un schimb de vizite între tinerii din două sate mocăneşti (Monor şi Rîpa). mergea cu muzică. Apar „chemătorii”. iar în cea din urmă zi se făcea Vergel (atunci avea loc îngroparea Crăciunului – Cluj). El era cel mai în vârsta şi cel mai iubit dintre feciori. se adunau la mijlocul postului Crăciunului pentru a se uni în ceata de dubaşi (toboşari) ce ulterior se împăr ea în trei cete la nivel de sat (CJ. jucau timp de patru zile la casa de joc. alcătuit din 8 feciori. alături de acesta mai apar crâşmarul. însă judele era conducătorul suprem. MS). Lăuturenitul. Alaiul junilor. În Braşov. judele trebuia să dea o masă cu mâncare şi băutură (la casa părin ilor acestuia). crâşmarul mic şi pristovul (aducea banii de la fete). cuprinzând 35-40 de membri) existau în frunte trei conducători ce constituiau comitetul feciorilor. iar cea de-a treia zi se spărgea „oala”.

în curte. Anul Nou era marcat de gestul judelui care se urca pe o masă în fa a bisericii şi inea o cuvântare despre obicei. colaci. În cele în care nu regăsim caracteristic acest costum se purtau: costumul tradi ional de sărbătoare (AB. vestimenta ie de crai (AB) sau îmbrăcăminte obişnuită. Sălişte. iar aceştia în timpul colindului nu cântă. există sate unde acest colind se practică fără prezen a simbolului stelar (BV). Copiii de şcoală până la feciori (grupuri de la 2 la 4 membri) purtau „stea” cu 4-5-6 col uri. Aceştia erau înso i i de diblă – muzică. Steaua se practica în ajunul Crăciunului (ziua Ajunului sau noaptea de Ajun). Tilişca) în Pia a junilor din Sălişte. CV). Ca o curiozitate pentru această zonă. cârna i. Galeş. În Sibiu se adunau 5-10 familii ai căror feciori se organizau în bute (perechi so -so ie). Copiii colindau „Bună seara lui Crăciun”. covrigi. Irozii mergeau în prima zi sau împreună cu Steaua. ci scandează versurile. colindătorii cu Steaua mergeau împreună cu Irozii. iar în fruntea cetei aveau un conducător numit jude (fonog. Acest tip de costuma ie se regăsea în aproape toate subzonele. şiechău (şapcă). în HD împreună cu Trei Crai. şepci de carton. Acest simbol se monta uneori şi pe un brad. strai ă. iar Craii fără Stea. ceremonialul avea loc în casă. În prima zi de Anul Nou se adunau to i junii cu fetele cu care vorbeau (din Săcelu. „Bună diminea a”. cu Craii şi cu Viflaimul. carne de porc. Colindătorii erau costuma i în haine albe cărora li se alătura o serie de accesorii: panglici colorate purtate în diagonală. unde fiecare primar inea o cuvântare urmată de Hora Unirii. Jocul organizat în această perioadă era cunoscut drept totolul feciorilor (4-5 cete pe sat a câte 10-15 feciori). fructe. uneori haine tricolore. birău mare şi mic). băutură. în AB mergeau împreună cu Irozii. În zona Braşovului. confec ionată din diverse materiale (şi ă) împodobită uneori cu un clopo el şi nelipsita iconi ă. casă-fereastră. haine de la biserică „cu stihare” (MS). . sau casă-curte. Sibiel. coif (gugiu). prăjituri. Valea Sibielu. Ca spa iu de desfăşurare. iar copiii mai mari – „Trei crai de la răsărit” şi „Sub înaltul cerului”. În zona Sibiului. Gazda aleasă era plătită cu bani.o predică. la fereastră. iar colindătorii erau răsplăti i cu: bani. în MS – împreună cu Vicleimul. nuci. cu păpuşi.

în anumite localită i desfăşurarea extinzându-se chiar până la Bobotează (HG). CJ. Se practică în diminea a. amiaza şi seara ajunului Anului Nou (aproape în toată Transilvania). SJ. pe care îi regăsim pretutindeni. HR. Ca element simbol. în ajunul Crăciunului în unele sate din SB. plug cu 4 boi (CV). SB). apar însă şi subzone în care la momentul aruncării semin elor este prezentă şi grupa copiilor (CV. numai ro ile de la plug. neveste (AB. merg Cu pluguşorul (CJ. Locul de desfăşurare este similar cu cel de la „Stea”. cu zurgălăii. HG. Cu semănatul – colind de Anul Nou. porumb. ramură de pom împodobită cu hârtie colorată (MS). Pluguşorul care este executat de copii şi Cu plugul mare – interpretat de feciori şi de bărba i însura i (AB. MS). numai băie i (CJ). La pocnit. fete şi băie i (BN. fete. un plug de lemn făcut anume. Răsplata se regăsea în daruri precum: mere. bărba i însura i (BV). MS). în ajunul Anului Nou şi de Bobotează (BN) şi în ziua de Anul Nou (HD). CJ). Sorcova se practică în ajunul Anului Nou (diminea a sau noaptea) în mai toate subzonele. fiind datat în 1937 în HD. În majoritatea cazurilor nu lipseşte bradul împodobit. La Pluguşor participă copii între 5-10 ani şi 15-18 ani. feciori. orz. unde actan ii ce conduceau Pluguşorul trăgeau o brazdă în care aruncau ulterior semin e de grâu. BV. cu uratul) este un obicei relativ nou. plug din lemn în miniatură (SJ). chiar şi bătrâni (MS). sorcova fiind înlocuită cu tradi ionalul clopo el. iar în AB se iese pu in din tipar. secară şi cânepă (BN. erau sorcovi i to i cei ai casei. de Crăciun. variantă din flori artificiale (universal valabilă).De Anul Nou colindătorii cei foarte mici. La manifestare participă aproape toate categoriile de vârstă: copii. CV. Ca simbolistică se foloseşte plugul cu boi (BV). Există însă şi zone în care colindătorii purtători de sorcovă se asociază cu cei ce cară plugul (CJ). În gospodăria în care erau primi i cu colindul. CJ). Plugule ul (MS). SB). BN. . colaci. iar în alte zone cu numai 10-20 ani în urmă. feciorii. bani etc. nuci. numi i plugăraşi în BV. tineri însura i. sorcova se reduce la o creangă de brad. Pluguşorul cunoscut şi sub alte denumiri (cu buhaiul. plug tras de cal. HD. numai fete de vârstă şcolară (BV. în SB – după al doilea război mondial. MS. SB).

ascultatul zgomotelor naturii (MM). prima stea. de asemenea. la Paşte. la semănături. apa înghe ată. Dacă vedeau a doua zi pe ele păr galben. la holdă. descântatul pentru măritiş. în afara gospodăriei. Datorită efectului terapeutic atribuit acestui simbol. plantele. Se punea cunună cu o cruce la mijloc peste noapte la poartă. „Moşii”. la Bobotează. BH. Sânzienele (24 iunie) se regăsesc în toate regiunile ca obicei. cununa. pentru sănătatea acestora din urmă. cu mici varia ii zonale. însă suportă schimbări terminologice într-o serie de alte zone unde este denumit Drăgaică (CV) sau îl întâlnim cu diverse forme diminutive ale primei titulaturi. Andrei. Se constituia o cunună mică de flori (coroni ă de sânziene) care se punea la poartă. ascultatul pe furiş (AR. apa. plugul. anexe. „Capra”. medierea viselor. spuneau că viitorul so va fi blond (AB). „Bori a”. Moşii de peste an. Alături de toate acestea întâlnim „Căluşerii” în zonele AB. „Cerbul”. MM). pentru apărarea grădinii şi sporul roadelor şi ca semn al destinului (ursita fetelor – se făceau coroni e doar de către fete şi se puneau doar în staulul oilor sau la grajd). iar dacă pe aceasta se punea livă – un fel de fir de buruiană – viitorul so era gazdă avută (CJ). ce se desfăşurau la Anul Nou. numărarea parilor (BH. având ca elemente: animalele din gospodărie. se împodobeau anexele animalelor. „Ursul”. focul (MM). casă. „Masca ii”. „Mătăhăii”. „Moscurii”. se obişnuia ca cel ce avea o anumită suferin ă să se încingă cu flori din acea coroni ă în speran a însănătoşirii. prezentă şi în cadrul celorlalte zone etnografice. de Sf. pe crucile ce se aflau în sat sau pe hotar. paparuda. Blidele). cu influen ă benefică pentru dezlegatul de măritiş. ca şi tradi ii şi obiceiuri legate de roadele pământului: scoaterea plugului din gospodărie. • Sărbători tradi ionale: Cunoaşterea ursitei reprezintă practici divinatorii ale fetelor. „Turca”./ Află-mi a mea ursitoare”. . comune – fete şi băie i (Vergelat. Sânzienele. La nivelul acestei zone etnografice întâlnim Focurile de peste an. MM). „Moşugoii” şi „Proştii”. timp în care fetele spuneau „Floare de cicoare. HD. pomii. „Mojucii”. primele spice. „Burduhoazele”. „ apul” şi măşti umane „Mămuca”. practici divinatorii de grup ale fetelor (Vergelat).Jocurile cu măşti întâlnite pe acest teritoriu cunosc aproape aceeaşi tematică. numai pentru băie i (Boboteaza). SB.

ficiori şi bărba i însura i (aceştia mergeau unii la al ii). Focul. ficiori. dar şi semn de moarte. • Obiceiuri agrare cu data variabilă: – Obiceiuri la „pornirea plugului” (Scoaterea plugului din gospodărie. Cu Pi ărăii. de la unele la altele. Cununa. CS). ficiori. – Moşii de peste an. – Lăsatul secului – Jocurile cu măşti. copii. Baba Curcubătă şi Moş Crăciun şi Masca ii. Cu buhaiul. în ziua de Ajun (diminea a şi seara). Participan ii constituie grupe de colindători cum ar fi: copii. La colindă. Cu semănatul. Cerbul. – Sf. Focurile de peste an. ficiorii alegeau casele unde erau fete de măritat. Paparuda) – Obiceiuri de recoltare: Primele spice. Pluguşorul. bărba i însura i. Datorită faptului că tradi iile şi obiceiurile au un caracter unitar la nivel na ional. copii şi ficiori. Colindia (CS) şi Cu Pi ărăii (CS) şi se practică în noaptea de Ajun (CS). Colindă (CS. – Ajunul Crăciunului – Steaua. Turca şi fluieraşul. – Anul Nou – Pluguşorul. fete. Armindeni. – Focurile de peste an la Anul Nou. Ursul. Bunavestire. Sânzienele sunt semn de noroc. – Sânzienele. Aratul. fete şi băie i. colindatul cunoaşte o varietate terminologică remarcabilă. – Cunoaşterea ursitei – Ascultatul pe furiş. Turca.Ca semnifica ie. şi aici se întâlnesc colindele Steaua. Ca variantă de loca ie a colindatului. Gheorghe – Ramura verde. – Jocurile cu măşti – Capra. Cu colindu’/ Cu colinda”. iar fetele se colindau între ele. Zona etnografică BANAT • Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă: – Crăciunul – Colindatul. Rusalii – Ramura verde. În cadrul acestei zone. copii. Mucenici. medierea viselor. în grupuri. Cerbul. Barba caprei. Cu Dubele. Înăl are. Capra. La colindă. Cu semănatul (integrat Pluguşorului). . Sorcova. TM) Cu colindă. Sorcova. Paşte. astfel: Colindă (TM. Animalele din gospodărie. Semănatul. • Sărbători cu dată mobilă: – Florii. Gheorghe şi Crăciun. Sf.

urmărindu-se. iar ca mişcări se regăseau tot felul de figuri spectaculoase fără o compozi ie repetabilă. apa sfin ită. În cazul în care primii colindători erau băie i. în casă (mai rar) şi în curte. focul. urca – desfăşurare: unul dintre colindători. Tot aici aveau loc şi practici rituale în preajma Crăciunului. pe linie melodică asigurată de fluier. colinda se cânta la fereastră şi în casă. băutură. cârpă) ce avea fa a mânjită cu funingine şi care pentru completarea imaginii. cârna i. primind ca răsplată în urma colindului colaci şi fructe. în mentalitatea tradi ională acestea aveau rol important pentru sănătatea oamenilor. acestea fiind atribuite categoriei fetelor (pentru cunoaşterea ursitei): ascultatul pe furiş. a . sau numai la fereastră. Din punct de vedere al semnifica iei. roua. coroni a este aşezată pe creştetul unui copil. aflarea ursitei cu sprijinul animalelor din gospodărie (dacă se sculau vitele când fata mişca lingura în blid se mărita anul acela). ascultatul pe gunoi. De era de acord. Florile de sânziene. gospodăria era cu spor. Cel de-al doilea personaj. mai amintim ritualul cu cenuşă şi vătrai pentru „ca să stea clo ele pe ouă”. medierea viselor (de exemplu: busuiocul). pi. anul următor era lipsit de belşug. Prezen a practicilor divinatorii o regăsim şi aici. cu noroc. Era colindat tot satul de la o margine la alta din casă în casă. murdare. „copii erau puşi clo ă” – primii copii ce ajungeau cu colindul în ziua de Ajun erau aşeza i pe pământ sau pe pat. iar în cealaltă un cleşte. co . împletite în coroni ă. co . cu aceleaşi haine ponosite. bee” (în func ie de vietă ile de inute de gazdă). poale. casele rudelor. începând cu casele unde existau fete mari. duce într-o mână o căldare cu jeratic. Tot în acest cadru. intrând în gospodărie. de fapt. Înainte de a o pune la poartă. întreabă găzdi a dacă primeşte urca. dar tradi ionale (opreg. jocul se desfăşura în incinta casei. Moş Crăciun. presărându-li-se pe cap semin e de cucuruz şi grâu în timp ce aceştia rosteau „Pi. Specific numai acestei zone este Baba Curcubătă şi Moş Crăciun – obicei ce se rezumă la apari ia celor două personaje: unul feminin îmbrăcat în haine vechi. este înveşmântat cu şubă albă cu flori negre şi opinci cu obiele. ponosite. ascultatul zgomotelor naturii. fenomenul reproducerii. apa înghe ată. Sânzienele – împodobirea gospodăriei. Numărul poate varia în func ie de membrii familiei ce locuiesc în acea casă sau putea fi considerată câte o coroni ă pentru fiecare stâlp al por ii. bani.Ca loc de desfăşurare. şi fa a la fel de murdară. se aşază la poartă unde rămân până se usucă. în caz contrar când aceştia erau fete.

Trebuie să amintim aici că exista în această zonă şi varianta Sânzienelor pentru cei mor i. – Paparuda.a. – Jocurile cu măşti (la Lăsatul Secului). Zona etnografică DOBROGEA • Repertoriul ceremonial de iarnă: – Colind. . semn de moarte. – Focurile de peste an. contrariul însemna sănătate şi noroc. – Obiceiuri de recoltare. urări). colinde. Înăl area. Ajunul. urări). – Obiceiuri la formarea şi desfacerea turmei. Rusaliile.. • Sărbători şi obiceiuri cu dată mobilă: – Ramura verde – Floriile.. Moş Ajunul. Paştele. Coroni a care se usca mai repede şi fusese atribuită unui anumit membru al familiei.vitelor. Sorcova (obiceiuri. Pluguşor (obicei. semn de îmbolnăvire. Bună diminea a ş. uşi şi cimitir. simbol ce se punea la por i. acela era cel ce se putea îmbolnăvi etc. Cântec de Stea. • Obiceiuri cu data variabilă: – Obiceiuri la pornirea plugului. ca semn de noroc.

atitudinea fa ă de nedreptă ile sociale.. al soacrei etc. via a oamenilor cu durerile şi bucuriile lor. tiparele . – repertoriu de nuntă – cântecul miresei. analiza se realizează pe două planuri: sistemul de versifica ie cu varietatea tematică. – cântecul de leagăn. atât din punct de vedere al zonelor etnografice. doine. nuvelistică. Crea ia muzicală tradi ională românească se remarcă printr-o paletă tematică extrem de variată. – cântecul liric propriu-zis. Clasificarea crea iei muzicale tradi ionale: • Genuri ocazionale: – repertoriul păstoresc – semnalele instrumentale. – roman a ărănească. familială. colinde. – doina (propriu-zisă – de dragoste). jurnal oral. năzuin a de veacuri pentru o via ă mai bună. • Genuri neocazionale: – cântece şi jocuri de copii. În perspectiva unui studiu aprofundat. caracteristici zonale) Melodia nu prinde via ă decât în clipa când e cântată şi nu vieuieşte decât prin voia interpretului şi în chipul voit de el: crea ie şi interpretare se confundă. CÂNTECUL (scurt istoric. o varietate ritmică remarcabilă. obiceiuri şi jocuri specifice. vers. al mirelui. dar şi în cadrul acestora pe genuri muzicale. (Constantin Brăiloiu) Cântecul oglindeşte prin imagini artistice tipice (poetice şi muzicale). – balada (cântec bătrânesc) – fantastică. balade. eroică. rituri speciale specifice.CAPITOLUL III 1. concep ia lor despre lume. – repertoriu funebru – bocet. ornamenta ie de excep ie care ne ajută să diferen iem acest tezaur. născute şi trecute prin filtrul practicii colective. haiducească. păstorească.

jurnal oral. a reuşit să-l definească astfel: „cântec epic. legătura structurală dintre vers şi melodie. vitejească. în urma uşor studii ample asupra acestui gen. iar în ceea ce priveşte tipologia regăsim balada: fantastică. familială. Hasdeu). regăsim balade cântate numai de către femei. aducând în prim-plan asemănările şi deosebirile existente. Nu există date certe în ceea ce priveşte originea acesteia. un anumit substrat filozofic. Este definită de specialişti ca un stil melodic prin excelen ă liric. o anumită trăire. care exprimă atitudinea poporului în diferite perioade fa ă de natură şi societate. narativ. formă arhitectonică şi ornamenta ie. Ca o caracteristică emblematică ne apare recitativul de factură lirică (melodic şi recto-tono).metrice şi formulele lor. dar şi formulele de largă cantabilitate. prezintă următoarea varia ie: hore. hore cu noduri. hore lungă. sistem ritmic. presupune o anumită stare sufletească. de mari dimensiuni. păstorească. o profundă interiorizare şi. fenomenele şi elementele lexicale apărute în timpul cântării. lupta sa în fa a naturii şi a asupririlor”. iar pe de altă parte Constantin Brăiloiu care argumentează că „doina nu este un împrumut”. Din punct de vedere terminologic. Emilia Comişel. iar cel deal doilea – structura melodică. de ce nu. având ca suport evolu ia istorică. horea de jale. numai de lăutari. sistem de caden are. în urma cercetărilor făcute asupra aspectelor literare. ce cuprinde: scări şi moduri. latura muzicală fiind trecută în plan secund. În cadrul culturii tradi ionale abordăm crea ia muzicală numai din punct de vedere al clasificării la nivel de zone etnografice. cântec . profil melodic. o melopee de formă deschisă. mai mult sau mai pu in variabile. însă. fără public. Balada (cântecul bătrânesc) este unul din genurile cele mai studiate. horea pribeagului (Transilvania N). reliefând pentru fiecare zonă în parte caracteristicile specifice cristalizate de-a lungul vremii. bazată pe improviza ie prin folosirea unor elemente melodice tipice. dar şi cele mai controversate.P. pe de o parte cea cum că ar exista o anumită rădăcină dacică (Dimitrie Cantemir şi B. Ca mod de abordare. horea frunzei. Din punct de vedere tematic are strânse legături cu alte genuri ale folclorului tradi ional şi anume basmul şi colinda. cântată în mod individual şi „pentru sine”. cele interpretate de bărba i. dar cele mai frecvente sunt. Acest gen se cântă numai în fa a unui auditoriu şi numai la cerere. Se impune să facem câteva precizări în ceea ce priveşte genurile amintite. Doina. existând mai multe opinii.

pentru integrare. la nuntă. haiducească. Vorbim de existen a a două categorii de stiluri. heterofonic de voce şi de instrument tradi ional. de jale (Moldova). prelung. aspre. a frunzii. Cântecul propriu-zis – gen liric neocazional. instrumentală şi vocalinstrumentală (cântate simultan monodic. puternice. de codru (Oltenia). de dragoste (Muntenia). De-a lungul timpului. prelungăt. de jale. ca şi prin melodii preluate din alte stiluri care însă. Originea acestuia se presupune a fi undeva în timpuri anterioare feudalismului. uneori colorate cu atacuri de glotă şi formă arhitectonică alcătuită din unul-două sau chiar trei rânduri melodice. de exemplu: voce-fluier. la petrecere etc. îndelungăt.lung. comunitatea şi personalitatea umană. care apar ine tuturor vârstelor şi categoriilor sociale. pentacordii de stare majoră şi minoră cântate cu voci de piept. premodern. în evolu ia sa. spa iul. s-au definit şi diferen iat şi stilurile zonale (dialectele) în interiorul cărora regăsim graiurile caracteristice. complexă. acompaniate de taraf – tipurile mai evoluate şi cele de dragoste). Cercetătorii genului sus in că ar exista o anumită legătură între cântecul de leagăn şi doină. dar. tetracordii. însă îl întâlnim cu pronun ate diferen ieri zonale în ciuda caracterului unitar pe care îl prezintă la nivel na ional. alăturate doar prin particularită i superficiale puse în lumină prin interpretare (emisie vocală. de cuc de frunză. modern şi nou). putând fi interpretat de oricine în cele mai diverse ocazii: în mijlocul naturii. şi anume: stilurile istorice şi stilurile teritoriale. ornamenta ie densă. tempo larg şi liber. s-au cristalizat patru stiluri istorice (vechi. Vizând latura interpretativă regăsim: doină vocală. structură ritmică parlando-rubato sau giusto-silabică. Stilul se eviden iază prin repertoriu cu configura ii melodice specifice. cântecul vocal propriu-zis considerat doină (Banat) deoarece aici există numai doină instrumentală. de jale. . mod de ornamentare). – stilul premodern – îmbină în propor ii aleatorii particularită ile stilului vechi şi modern. sunt supuse fenomenului de metamorfozare. Stilurile istorice: – stilul vechi – cântece cu ambitus redus. melodii. Are răspândire pe întreg teritoriul românesc. Stilurile cântării au prins contur având ca principale coordonate: timpul. folosindu-se unele scări prepentatonice şi pentatonice. de codru. rareori remarcându-se existen a unei forme extinse. în egală măsură.

– stilul modern – ambitus larg, ornamenta ie redusă şi simplă, ritm divizionar sau bazat pe pulsa ie constantă a unui timp unic, execu ie mişcată, folosirea modurilor diatonice şi cromatice, interpretare definită prin timbruri vocale diferen iate regional şi formă arhitectonică extinsă, mai complexă şi totuşi destul de stabilă; – stilul nou – din punct de vedere al structurii şi formei se aseamănă în mare parte cu stilul modern, cu deosebire că aici întâlnim cântece propriu-zise preluate din muzica de dans (aceasta evoluând tot mai mult). Stilurile zonale sunt definite de dialectele muzicale regionale şi, în egală măsură, de dialectele literare. Dialectele muzicale con in următoarele elemente: – numărul rândurilor melodice; – sunetul pe care se face caden a principală (cezura) şi locul ei în cuprinsul cântecului; – sunetele pe care se fac caden ele secundare (interioare); – raportul caden elor fa ă de finală; – scara muzicală; – felul melodiei (silabică sau melismatică); – caracterul ornamenta iei; – formulele melodice specifice; – ritmul; – mişcarea; – emisia vocală. Zona etnografică MUNTENIA – între dialectul Munteniei de nord şi cel al Transilvaniei de sud regăsim foarte multe asemănări; – se eviden iază prezen a modului dorian, dar şi prepentatonisme şi pentatonisme (pentru Muntenia subcarpatică); – modurile heptacordice sunt mai prezente aici, uneori evideniind un diatonism aproape pur, atât în dorian, dar ai ales în eolian, frigian sau mixolidian; – instabilitatea anumitor trepte ce determină unele inflexiuni mixolidice; – alternan a major – minor este întâlnită şi aici, dar nu cu aceeaşi frecven ă ca în alte zone;

– apar şi alte rela ii între structurile melodice de cvartă şi cvintă; – treptele importante sunt I-a şi a V-a; treapta a III-a şi a IV-a apărând uneori (în sens ascendent); – caden ă finală eolică, frigică, uneori prin salt sau prin subton; – în Muntenia de sud întâlnim o linie melodică cu profil descendent; – o mai mare varietate a structurilor sonore şi ritmice; – ritm parlando-rubato, giusto-silabic; – o bogă ie apreciabilă a structurilor heptacordice atât diatonice (doric, frigic, mixolidic în stare pură), cât şi cromatice; – formulele caden iale, realizate prin secundă mare sau mică descendentă sau prin subton şi prin ter ă mare descendentă, urmată de repetarea sunetului final; – ornamenta ie mai redusă. Zona etnografică OLTENIA – existen a cântecelor ce apar in graiului muzical sud ardelenesc; – existen a alături de stilul arhaic în cadrul genului – doina – a melodiilor cu formă mai amplă (doină-cântec, cântec-doină, doinăbaladă); – ritmul giusto silabic, iamb şi troheu, dar şi parlando-rubato; – melodii cu caracter viu; – sisteme pentatonice arhaice; – folosirea frecventă a cromatismelor. Doina prezintă aici o mai mare unitate stilistică. Este o melopee pe care executantul o construieşte liber, pe care o improvizează atât din punct de vedere al structurilor muzicale, dar şi din punct de vedere poetic, după posibilită ile intelectuale şi tehnice. Există sub formă vocală şi instrumentală, având teme de dragoste, de înstrăinare, filozofice, haiduceşti. Con inutul literar nu diferă de al celorlalte specii lirice. În Oltenia, alături de stilul arhaic întâlnim şi melodii cu o formă mai amplă: doina-cântec, cântec-doină, doină-baladă. Se remarcă o tendin ă de simplificare a formei arhitectonice şi de strofizare. Doinele se cântă în intimitate şi reprezintă cele mai tipice realizări sub raportul valorii artistice şi tradi ionale.

Zona etnografică MOLDOVA – crea ia muzicală a acestei zone are la bază moduri diatonice (dorian, eolian). – caden a finală frigică tipică (cu unele inflexiuni), deosebită de alte zone prin rela ia pe vertical; – în partea de sud întâlnim moduri cromatice cu influen e orientale; – uneori alterarea coborâtoare a treptei a V-a în formulele caden ei finale duce la constituirea caden ei locrice; – sistem ritmic parlando-rubato; – regăsim aici dialectul bucovinean, cât şi vrâncean; – în Bucovina – există elemente comune cu cântecul năsăudean (au formă amplă şi totodată labilă, se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga); – profil melodic neschimbat, ritm liber şi ornamentică bogată, excesivă uneori – rotiri în jurul unui sunet pivot – influen ă a muzicii instrumentale; – caden ă interioară pe treptele IV, V şi I, iar cele pe subton şi treapta a III-a realizându-se prin instabilitatea treptei a V-a; – regăsim şi aici alternan a major-minor; – crea ia se remarcă prin existen a unui lirism aparte. Cântec în stil nou – Constantin Brăiloiu defineşte cântecul în stil nou – cântec modern, regăsindu-l pentru perioada de început în Moldova, după care a pătruns (s-a răspândit) şi în alte inuturi ale ării. Se caracterizează prin: – dinamism; – mişcare regulată (giusto), substituită mişcării libere (rubato) a celor mai multe cântece de stil vechi; – părăsirea ritmului liber (parlando) în detrimentul unui ritm regulat; – ambitus lărgit depăşind uneori octava; – ornamente simplificate; – renun area la structuri modale în favoarea majorului şi minorului tonal; – se mai întâlnesc modurile de Sol şi La, ceea ce demonstrează influen a muzicii lăutăreşti şi culte; – caden e interioare pe alte trepte decât cele din stilul vechi (de obicei în partea superioară a scării);

– ornamenta ie redusă. . Zona etnografică TRANSILVANIA • Dialectul Maramureşean (dialectul nord-ardelenesc): – prezen a modurilor mixolidic şi eolic. cromatice Re cu tr. întâlnită destul de frecvent. – scări diatonice – de Sol. ori prin alunecare de pe fundamentală pe cvarta ei inferioară (plagala).– forma arhitectonică dezvoltată. IV-a ridicată. • Dialectul Transilvaniei de sud (dialectul sud-ardelenesc): – cele mai originale cântece (zona Hunedoara. – sistem ritmic parlando-rubato. La. – sistem sonor hexacordic sau heptacordic (eolic. III. – pentatonii anhemitonice şi mixte. AAcBBc. uneori punctată – influen ă a ritmului de dans. alteori abundentă. Alba şi inuturile învecinate). giusto-silabic cu durată lungă. – uneori elemente pentatonice. doric. – caden a finală pe treapta I prin secundă sau ter ă descendentă. – ritm – regulat – legănat – alternan ă de iamb cu troheu în toate variantele posibile. – structuri modale hexacordice majore şi minore. cromaticul 1. Re. – ultimul rând poate fi înlocuit cu refren. Si). de obicei pe fundamentală. La. VII şi V. – melodie cu contur crenelat. – mişcare variată. – forma arhitectonică: AAcBB. – 4 rânduri melodice – cezura după cel de-al doilea rând. – au trei rânduri melodice. frigic şi mixolidic) ce apar destul de rar şi atunci cu inflexiuni. – sistemul sonor preponderent – pentatonicul IV în stare pură. AABBc. pe subton. dar şi cu pieni (mai pot fi mobile Sol. – intonare uneori netemperată. – texte lirice – cu preponderen ă cele de dragoste. – caden a interioară pe treptele I. – refren frecvent. acustic 1. cu caden a principală (cezura) după al doilea rând. se simte însă şi prezen a pentatonismelor.

a II-a (caden a frigică) specifică şi zonelor învecinate. această alternan ă dă o frecven ă mai mare a formulelor arpegiate. MS.– în melodiile cu substrat pentatonic anhemitonic regăsim alternan a major-minor şi caden a eolică. Hei Hei!) cu caracter melodic ornamental care uneori se dezvoltă într-un adevărat rând melodic. – forma de 4 rânduri – cezura după al doilea rând – în mod obişnuit pe tr. . Podişul Târnavelor): – substrat pentatonic. – structuri modale de tip lidic şi acustic 1 (ce impun prezen a caden ei finale de tip bihorean). a III-a (rar pe tr. AAB. în Hunedoara mers treptat descendent cu alterarea coborâtoare a tr. • Dialectul Bihorean: – intona ie netemperată a scărilor pentatonice sau cu puternic strat pentatonic. – diferen a dintre cântecele bihorene şi cele hunedorene este caden a finală (Bpos – 3m descendentă). – caden ele interioare realizate acolo unde se impune subtonul. uneori reprezentând şi sunetul pe care regăsim cezura principală. ABA). Bela Bartok – defineşte graiul muzical sud ardelenesc: spre răsărit. AD. SJ. AAvAc. luând unele înfă işări locale. a IV-a). – ambitus redus. ABB. • Dialectul Câmpiei Transilvaniei (CJ. – se remarcă un interesant adaos melodic prin folosirea interjec iilor după cezură (Hai Hai!. – melodie de factură arhaică şi melismatică. până în păr ile Covasnei. – melodii vocale cu caracter de dans. – ritmul parlando – rubato. argumentând forma cântecelor la patru rânduri. caden ă finală frigică (caden ă bihoreană). până spre Cluj. – întâlnim cu preponderen ă cântece cu tematică păstorească (Sibiu – forma arhitectonică AAAc. – uneori apare caden a finală pe sunet prelungit. – tot aici întâlnim şi melodii pe un mod de Fa în care 4+ (Fa-Si) este caracteristică. la care se ajunge de obicei prin coborârea pienului (caden ă finală frigică). iar spre sud.

– au aici patru rânduri melodice cu caden a principală după cel de-al doilea rând (pe subton). – îşi face sim ită prezen a refrenul. – scări pentatonice sau moduri naturale (doricul folosit frecvent). ABBC etc. – cezura principală de multe ori după cel de-al doilea rând melodic. – se pot omite rânduri melodice sau se pot adăuga (5 sau 7). cât şi cromatice (acestea folosesc vechea scară cromatică – cea de Re cu treapta a IV-a ridicată). – forme dezvoltate ale strofei melodice. – încheierea frecventă a strofei melodice pe sunetul al doilea de la baza modului (falsă fundamentală). dar mai ales la caden a finală ce determină anumite inflexiuni frigice. – forma arhitectonică – relativ mai amplă AABC. – emisie vocală cristalină. – cântec propriu-zis – giusto cu interpretare parlando. – intonarea secundei mărite în registrul grav atât pe parcursul melodiei.. lei etc. – cântecul prezintă unele extensii ale ambitusului. – ritm giusto-silabic numai în cântecul de joc. – profil melodic neschimbat. – există varianta de cântec-baladă (de la cântec melodia. iar de la baladă textul epic). – în cântecele cu două refrene. excesivă uneori.). – scări pentatonice sau cu puternic substrat pentatonic anhemitonic atât diatonice. Zona etnografică BANAT Se păstrează aceeaşi clasificare în genuri ocazionale şi neocazionale ca şi în celelalte zone cu următoarele amendamente: – întâlnim aici un grai (dialect) destul de viabil. lei. – sistem ritmic parlando-rubato şi giusto-silabic.– melodii cu influen ă maghiară – versuri endecasilabice (se adaugă versului încă trei silabe – exemplu: lei. – ritm liber şi ornamentică bogată. în jurul unui sunet pivot (influen ă a muzicii instrumentale). lucru pentru care Bela Bartok a şi denumit acest grai dialectul refrenului (apare aici şi refrenul . cezurile le regăsim după fiecare cuplu vers-refren. • Dialectul Năsăudean: – cântece cu formă amplă şi totodată labilă.

– cobza – instrument lăutăresc cordofon de acompaniament. – existen a formulelor caden iale prin subton (semiton). iar în S mai redus. – în partea de S-E regăsim o categorie de cântece cu caracteristici maiestuos clădite pe o scară majoră. – prezen a structurilor heptacordice. putem rezuma astfel: în N mai mare. – existen a. arareori ornamentată. – drâmbă. atât diatonice (doric. cu preponderen ă. . INSTRUMENTE SPECIFICE ZONELOR ETNOGRAFICE (scurt istoric. cât şi cromatice. – forma arhitectonică relativ simplă – AAV.şi octosilabic (caracteristică a întregii crea ii muzicale tradi ionale). • Zona etnografică DOBROGEA Repertoriul muzical din această zonă s-a cristalizat pe următoarele caracteristici specifice: – sistem ritmic eterogen. – nai. apărută. – fluierul gemănat sau îngemănat. – melodia este silabică. AAVB. la Iaşi. caracteristici zonale) Prima şi singura culegere cu informa ii mai temeinice în domeniul organologiei a fost cea a lui Teodor Burada. 2. ARefB. frigic). – vioară. mixolidic. – ambal de gât – instrument specific. ABRef. Ca propor ie a prezen ei. în centru – 1/1. în 1877. – tiparul versurilor hexa. Zona etnografică MUNTENIA – fluier obişnuit cu dop şi 6 găuri pentru degete. a cântecelor cu profil melodic descendent . ABB. – prezen a ritmului aksak se impune prin a caracteriza într-o oarecare măsură dialectul muzical al acestei zone.compus).

. Zona etnografică OLTENIA – fifa – şuieraş de cucută – fluier unitonal la care cântau cu predilec ie femeile (în Mehedin i şi Gorj). Coardele sunt lovite cu două baghete de lemn (ciocănelele) cu capetele învelite într-un manşon de bumbac sau postav. Este folosit în toată ara. Cobza – instrument cordofon – în formă de jumătate de pară. cavitatea bucală îndeplinind rolul de cutie de rezonan ă. Are o cutie de rezonan ă destul de adâncă. Are cutia de rezonan ă de formă trapezoidală pe care sunt întinse un număr de 20-25 de coruri de coarde (cele mici) şi 35 (cele mari). Înăl imea sunetelor este redată prin mişcarea buzelor şi a limbii (mărindu-se sau micşorându-se capacitatea cavită ii bucale). acordaj obişnuit în cvintă şi cvartă – Re-La-Re-Sol. În terminologie variabilă.Fluierul gemănat sau îngemănat – lângă tubul melodic cu găuri pentru cele şase degete este alipit altul de ison. cu „cuierul” răsfrânt în unghi drept şi obtuz. coardele sunt acordate cu o octavă mai jos decât cele sub iri. Drâmba. – cimpoiul. Este confec ionată dintr-un arc de metal. o fa ă dintr-o scândurică de molift şi un gât scurt şi lat din lemn tare. Prin centrul arcului trece o lamă flexibilă de o el sub ire ce traversează liber prin capătul în care se situează cele două bare. în partea terminală. Este un instrument lăutăresc de acompaniament. are între 8 şi 12 strune (burdoaie) de diferite grosimi. cu două bare drepte paralele şi care se îndoaie către vârf în forma unui unghi drept (formă de pară cu codi a îndoită). depăşindu-le în lungime cu 2-3 cm. Instrumentul se ine bine fixat între din i. drângul. de către copii. Această lamă se bombează şi se ac ionează cu degetul arătător al mâinii drepte. ambalul de gât este instrument specific lăutăresc. drâmbul. la fel de lung sau chiar mai scurt. Astăzi este înlocuit tot mai mult cu acordeonul. cu precădere. drândul este un instrument folosit. prevăzut. Stilul de interpretare – „ iituri” ritmico-melodice în care primordial este ritmul. care ine o pedală (acelaşi sunet inut prelung) pe care se aşterne melodia de pe eava melodică. formată din 5-7 doage din lemn de nuc sau paltin (numită „burduf” sau „bârdan”).

Vioara. . în vechime era nelipsit de la nuntă. higheduşi. Partea de sus are o gură. laută în Banat. cunoaşte o largă răspândire pe acest teritoriu. Cimpoiul. cedând în fa a instrumentelor de suflat. rezultând un fluier unitonal la care cântă cu predilec ie femeile (Mehedin i. şi una mai pu in adâncă). – ambalul. ceteră şi tieceră în Transilvania. – fluierul obişnuit. din tulpină de cucută sau de leuştean (nodul tulpinii asigură închiderea evii). Comprimând burduful. deşi nu-şi are originile în cadrul culturii muzicale tradi ionale româneşti. lăutaşi. Este compus dintr-un rezervor de aer (burduf) din piele de capră. higheadă şi highează în Bihor şi Sălaj şi diblă sau diplă în Oltenia. iar alta lată şi scurtă „carabă” cu mai multe găuri pentru degete şi pe care se cântă melodia. poate cel mai folosit în majoritatea zonelor ării şi doar în pu ine regiuni decăzut din drepturi. Gorj). – cobza. două tăieturi semicirculare în unghi una în fa a celeilalte (una mai adâncă.– tilinca. pe care o foloseşte executantul. – daireaua. – cavalul (predominant în zona Teleormanului). lungă de-o şchioapă. higheghe. o întâlnim sub diverse denumiri în func ie de zona etnografică: scripcă în Moldova. cu care cântau ciobanii şi ăranii. lăutari. – fluierul traversier. opusă celei pe care se sprijină buza. scripcari etc. cu care se ine isonul. – vioara. Se utilizează având la bază coloana de aer. highedişi. – naiul. Fifa – şuieraş de cucută – o eavă închisă la capătul inferior. lăută în sudul Transilvaniei. aerul iese pe două evi prevăzute în interior cu ancii de trestie (uneori de soc) – una lungă „bâzoi”. diblaşi. de aici terminologia: ceteraşi. Coloana de aer este suflată şi dirijată printr-o eavă. fiind un instrument de împrumut. Un ventil de la capătul acesteia împiedică aerul introdus în burduf să iasă pe aceeaşi cale. Acest instrument poate cânta două sau trei sunete deodată. inut sub bra ul drept. Instrument lăutăresc.

Acordajul se face cu un semiton sau chiar cu un ton mai jos fa ă de diapazonul normal (la1= 880 de vibra ii). – trompetă (de la jumătatea veacului trecut).Este instrument cu veleită i solistice strălucite datorită posibilită ilor ei specifice de execu ie. Vioara are. instrumentiştii îl ung cu sacâz. strune sau fire – numite prin Muntenia de cei în vârstă în spe ă: sârmă. ara Oltului şi nordul Ardealului este acordată mai jos pentru jocuri. harc sau arcuş cu păr de cal pe care. burdui sau rag. pentru uşurarea executării unor întorsături melodice şi. – nai (dispărut în perioada interbelică). de. Fg). În ara Vrancei şi regiunea Gala i este îmbogă ită cu 5-6 sau 7 coarde de rezonan ă. – ocarina sau ciof. Apare un fenomen de adăugare a unei corzi între Sol şi Re – coarda Mi (sub ire. – caval (în special în zona Vrancei). a şi e. – cimpoi. putând fi acompaniată de o serie de alte instrumente sau poate exista singură pentru sustinerea liniei melodice (Ardeal). în mod obişnuit. . numite regional teluri. în acelaşi context întâlnim şi o modificare a acestuia – scordaturile corzi stricate cu scopul ob inerii unor efecte sonore speciale. – scripcă (vioară). pentru îmbogă irea surselor sonore. de metal) şi care este acordată Sol1 cu rol de a întări rezonan a coardei Sol (acest lucru duce la apari ia şi a unui cui în plus – Tg. În afară de faptul că întâlnim acel fenomen de acordare cu un semiton mai jos. scordaturile corzi stricate (peste 30) ce-i conferă acesteia o sonoritate aparte. înainte şi în timpul cântatului. Acest tip de acordaj diferă în func ie de melodiile pe care le interpretează (în Maramureş. a realizării unor efecte imitative pentru redarea unor melodii pe coarde duble. pentru redarea unor cântece în anumite scări ori tonalită i. – cobză. pe lângă acordajul obişnuit. Coardele sunt puse în vibra ie prin frecarea lor cu un arc. Acest instrument foloseşte. nu în ultimul rând. – ambal. Zona etnografică MOLDOVA – fluier moldovenesc mic şi mare. mjloc şi sub ire sau în terminologia germană: ghe. 4 coarde – corzi. – trişcă. decât pentru cântece şi doine).

cât şi acordajul. în mod empiric. având cinci găuri pentru degete. Digita ia este asemănătoare cu cea de la fluier. în lungime de aproximativ 8 centimetri. plăcut şi totuşi penetrant. trişcă. Ocarina – instrument de suflat de formă ovală din lut ars sau lemn (uneori). la această extremitate. timpul a perfectato. iar degetele mâinii stângi pe găurile din partea superioară. dar şi resursele expresive. remarcându-se printr-un sunet înfundat şi posibilită i tehnice destul de limitate. dar de dimensiuni mult mai mari. deasupra. ac ionate fiecare dintre ele cu câte un ventil. Trompeta – născută se pare din vechiul fluier. Ca tipuri de ocarină există: ocarină pe Mi bemol şi Sol (reprezintă sunetul redat cu toate găurile închise). Îl putem regăsi. Se cunosc două tipuri de instrumente şi anume: trompetă cu ventile (înlocuite ulterior de pistoane) şi trompeta cu pistoane. la nivelul acestei zone cât şi în partea de sud a ării. este fiert în grăsime de pasăre după metoda cavaliştilor vrânceni pentru a-l feri de umezeală ce ar influen a evident sonoritatea. i-a dat diferite forme. de către constructori. Pentru utilizare se aşază transversal fa ă de corpul interpretului. Acordarea acestora este foarte dificilă datorită construc iei.5 centimetri lungime. De aceea o regăsim în formă asimetrică. În partea de mijloc a tubului sunt montate alte trei tuburi. atât pentru sunetele naturale. există fixat muştiucul. dreaptă. Prezintă de la 6 la 8 găuri pentru degete şi nu are un acordaj bine calculat. posibilită ile tehnice. degetele mâinii drepte aşezându-le pe găurile din partea inferioară. În forma actuală se prezintă ca un tub cilindric conic din alamă. Ca o precizare. cât şi pentru cele cromatice. cu preponderen ă. Ca punct de sprijin pentru sus inerea instrumentului. fluieraşi. confecionată din argint cu posibilitate de emitere doar a seriei de armonice a sunetului fundamental). caval. Ocarina are sunet moale. vârful pâlnia de formă conică larg deschisă la partea finală. după cel de-al treilea piston există . modificându-i atât timbrul. i-a îmbogă it sonoritatea. fiind executată. Aici.Fluierul moldovenesc (mic şi mare) este tipic pentru jumătatea de Nord a Moldovei şi Bucovinei având diferite denumiri în func ie de dimensiune şi subzonă: fluier. după momentul construirii. recurbat în formă elipsoidală şi terminându-se cu un pavilion. ce este un instrument cromatic. de circa 63. Primele atestări le regăsim în cadrul serbărilor din Babilon sub denumirea de haşostă (lungă. Cavalul – tot un fel de fluier cu dop.

cât şi de dimensiunea redusă a pavilionului. iar pe linie verticală se remarcă un alt tip de piston ce ajută la corectarea intona iei. La începuturi.000 de fluiere anual. – vioara – cunoscută sub mai multe denumiri: cetera. – ambalul – instrument de împrumut apărut în crea ia muzicală tradi ională românească în 1546. flăcăi şi chiar femei. lăuta (sudul Transilvaniei). – cimpoiul (în partea apuseană a Transilvaniei). introdusă în pavilion. În prezent există instrumente acordate în Si b sau Do. . trompeta era acordată într-un singur ton. citera (nordul şi răsăritul Transilvaniei). Mai târziu. în func ie de tonalitate (acestea se numeau trompete naturale). acordarea instrumentului se realizează cu ajutorul unei culise prevăzută cu o clapă ce ajută la evacuarea apei rezultată din condensarea vaporilor şi care se află plasată la prima curbă a tubului. Timpul a demonstrat că trompeta cu pistoane este mult mai folosită datorită calită ii timbrului. – tulnicul Mun ilor Apuseni – buciumul (terminologie zonală pentru N Munteniei şi ara Vrancei). care la aceasta este mult mai strălucitor. trâmbi ă sau trâmghi ă (Oaş şi Maramureş). folosit numai la acompaniament. În crea ia muzicală tradi ională întâlnim şi tipul de trompetă cu surdină care.un suport (cârlig) pentru degetul mic al mâinii drepte. – tilinca cu dop (Maramureş). în care lucrau deopotrivă bărba i. higheghe (Crişana şi Sălaj). Transformări intervin în calitatea sunetului şi în func ie de mărimea acesteia: cu cât cavitatea este mai mată. această calitate fiind determinată de materialul din care este confec ionată. iar evolu ia tehnicii a dus la crearea unui dispozitiv ce intră în componen a acesteia şi permite acordarea instrumentului în La. fiind folosite pentru realizarea unei linii melodice mai multe instrumente. Zona etnografică TRANSILVANIA – fluierul – au existat adevărate centre de constructori în această zonă etnografică (comuna Hodac – 1950). pe care le vindeau ulterior prin bâlciuri şi târguri. producând aproximativ 100. cu atât sunetul este mai estompat. transformă sunetul într-un sunet pregnant (dur – dacă este confec ionată din metal) sau estompat (dacă materia primă din care este confec ionată este din carton sau material fibros). buşin sau trâmbi ă ( inutul Bistri ei şi Rodnei).

pe un căluş retezat şi pe care se pot ob ine acorduri de 3 sunete. Pentru a se putea sprijini instrumentul de corpul instrumentistului. Vioara cu sunet metalic – apărută în Austro-Ungaria după tehnica gramofonului (rezonatorul pâlnie). existen a căluşului racordat la diafragma metalică determină producerea vibra iilor ce. tulnicul ne apare ca un tub drept. Câmpeni şi ara Mo ilor). mesteacăn sau tei. ca o specifica ie în plus. Nu trebuie să omitem că mai nou există şi variantă de tulnic metalic. frasin. şi anume: ciupirea coardelor cu un be işor. Pentru acest instrument în latura interpretativă apar femeile (de exemplu: forma ia din Avram Iancu. şi care are căluşul sprijinit pe o membrană de mică. alcătuit din două doage din material lemnos de brad. cea de-a doua apărând în locul cutiei de rezonan ă. în acest caz. – zongora (Maramureş). prin excelen ă. paltin. Bucovina. foloseşte o tehnică caracteristică acestei zone. un instrument melodic. Tulnicul – tub lung. un exemplar din acest tip a ajuns ulterior să fie reprodus întocmai de către ărani. de la latinescul calamus – „trestie”. Fiind . Bulzeşti. Se întâmplă să fie legat uneori cu inele de lemn ori metalice. material din care era confec ionată ancia. Odată pătrunsă în ara noastră. – clarinetul. lovirea cu o baghetă sau bătute cu arcuşul. Maramureş. men ionăm că sunt întâlnite chiar şi în ceremo-niale funebre (Oaş. capătul cordarului este fixat într-o piesă uşor încovoiată. Vrancea). are ca strămoş instrumentul pastoral francez din epoca Renaşterii numit cholumeau. deschis la ambele capete. scobite.– vioara de acompaniament – ce cunoaşte un tip de construc ie aparte. însă există şi altele pu in încovoiate în partea inferioară sau cu tub încolăcit ca o goarnă militară. La. tei sau alun. Din punct de vedere estetic. Alcătuire – nu este altceva decât un cordar sub ire de vioară prevăzut cu un butuc mic semicircular pe care se fixează pâlnia (în locul cutiei de rezonan ă). Poate emite o linie sonoră ascendentă sau descendentă bazată doar pe un lan de armonice şi. Clarinetul – instrument de suflat. – gorduna (violoncelul) – utilizat la acompaniament. Re şi este. având numai 2-3 coarde întinse. lipite şi înfăşurate cu coajă de cireş. La fel ca şi la vioara clasică. Acest tip de vioară foloseşte numai corzile Mi. sunt amplificate de goarnă. – vioara cu sunet metalic – vioara cu goarnă (exista vioară şi cu două goarne.

înfundate în partea de jos cu dopuri de plută şi ceară de albine. – cimpoiul (şimpoi). corpul superior al mâinii stângi. demontabil în 5 păr i. utilizate însă mult mai rar. contrabas sau pedală. se prezintă ca un tub sonor cilindric din lemn de abanos lung de 78 cm şi diametrul interior de 15 mm.J. butoiaş. întâlnim 3 planuri: în func ie de tipul de construc ie – francez sau german. bas. . în func ie de cantitatea acesteia din urmă se ob ine şi acordarea lor. alcătuit dintr-un şir de douăzeci de evi de bambus de diferite lungimi şi grosimi. – vioara (lăuta). Torogoata (taragotul) este construit de V. – naiul – clasic românesc. are gaură de octavă datorită faptului că tubul este mai larg şi conic. în Si b (transpozitoare la o secundă mare descendentă). în func ie de acordaj – în Do (netranspozitoare). În ceea ce priveşte clasificarea acestuia. muştiuc. Răspândirea lor a dus la înlăturarea cobzelor. în special al celor grave.un instrument aerofon. regăsim însă şi acordate în La b şi Mi b. corpul inferior al mâinii drepte şi pavilionul sub formă de pâlnie ce serveşte la întărirea sunetelor. reac ionând ca un tub deschis la ambele capete. în La (transpozitoare la o ter ă mică descendentă). are ancie simplă ca şi clarinetul. vioara cu sunet metalic – are doar trei strune. în func ie de culoarea timbrului (sunetului) – se disting mic. – violoncelul. Din punct de vedere tehnic. cu gură şi ancie de clarinet. Tipul de instrument cel mai răspândit este cel acordat în Si b. Schunda (Budapesta) la indica iile muzicologului Gyula Kóldy. şi cu aplicatură similară cu cea a oboiului. – saxofonul. alto. Zona etnografică BANAT – fluierul obişnuit cu dop. – ambalul – precumpăneşte acompaniamentul armonic realizat prin acorduri (intervale armonice şi acorduri arpegiate). – vioara cu tolcer (lăuta cu tolcer – în sudul Banatului) – cunoscută şi ca vioara cu goarnă (Bh). clarinetul se descrie ca un instrument deosebit de agil cu bogate resurse expresive. – torogoata (taragotul) – cu corp conic ca al saxofonului.

– cavalul dobrogean – asemănător celui din sud-estul Munteniei. cu ancie dublă ca cea a oboiului. – cimpoiul (Tulcea). păstrându-şi calită ile – catifelat şi dulce.Violoncelul – apărut în aceeaşi epocă cu vioara. Arresti. – ambal – ulterior înlocuit de acordeon. – vioara (tibulcă. a şaptea tăiată în spatele evii. deasupra celorlalte (fluiere dobrogene – în general de dimensiuni mici.20 metri. Zona etnografică DOBROGEA – fluier – o variantă a fluierului moldovenesc. Din punct de vedere al construc iei este foarte asemănător cu vioara. Daireaua (daraua) este de origine persană şi are rol de imprimare a ritmului în dans. iar din punct de vedere tehnic se poate realiza pe acest instrument un efect de chitară prin simpla plimbare a mâinii peste coarde. Se bate cu mana.S. – daireaua (daraua). Ambitusul capătă alte dimensiuni. confec ionate din trestie). pe o vergea de metal. diferen iindu-le doar dimensiunile ce ating la acesta 1. – zurnaua (de origine orientală). mult mai largi aici. prin unele păr i ale acestei zone). Sunetul se produce în aceeaşi manieră cu cel produs de vioară şi violă. Este o membrană întinsă pe un cerc de lemn pe circumferin a căruia apar nişte crestături în care. iar lungimea arcuşului 72 de centimetri. însă cu şapte găuri pentru degete. fiind atestat sub acest nume în 1665 de către G. – cello (violoncel). sunt prinse câteva plăcu e de metal rotunde. în acelaşi timp agitându-se pentru ca accesoriile sunătoare să zuruie. .

acordă oarecare importan ă. în anii 1850-1851 Ştefan Emilian creează (aranjează) dansurile Românul (Căluşerul). singurul care s-a bucurat de o oarecare aten ie fiind Jocul Căluşarilor. acesta a constituit una din principalele forme de manifestare a mişcării cultural-educative după 1848. În acest sens. Bătuta (Bătuta Căluşerului) şi Banul Mărăcine. . condi ionând integrarea deplină a individului în societatea sătească. Are un caracter colectiv şi se distinge. după metoda de culegere şi cercetare a lui C.CAPITOLUL IV JOCUL (DANSUL TRADI IONAL) SPECIFIC ZONELOR ETNOGRAFICE (categorii de dans. acestea reprezentând începuturile mişcării artistice de amatori. abordându-l ca fenomen complex. prin „valen e neaşteptat de complexe şi ca un corolar printr-o bogă ie de primă mână ce-l aşază printre cele dintâi în ierarhia europeană”. în mişcarea culturală a cărui mentor era. preocuparea folcloriştilor vremii pentru cunoaşterea coregrafiei populare se afla undeva într-un plan secund. mazurcă) ce erau de prim rang în saloanele vremii. Anul 1948 a reprezentat anul lansării acestui gen coregrafic. Nicolae Iorga. După scrierile vremii. fiind cel mai bine cotat în cadrul manifestării centenarului Revolu iei de la 1848. Există mărturii încă din secolul al XVI-lea ce eviden iază originalitatea şi calită ile performante ale jocului românesc. Brăiloiu. dar nici acesta din punct de vedere coregrafic. aşa cum spunea Ovidiu Bârlea. caracteristici zonale) Se constituie într-o obliga ie socială. nu numai ca expresie artistică. Abia după Primul Război Mondial. în cadrul Institutului de Folclor se înfiin ează un compartiment de cercetare ştiin ifică (etnocoreologie) ce urma să se ocupe de acest folclor coregrafic din punct de vedere al cercetării ştiin ifice. Începând cu 1949. A existat o puternică activitate practică pentru a putea implementa dansul românesc alături de dansurile străine (vals. Din cea de-a doua jumătate a secolului trecut şi până aproape de Primul Război Mondial. înfiripându-se ideea studierii ştiin ifice a acestei coregrafii populare. Acestea toate au rămas numai la nivel de impuls. polcă.

– valorificarea primelor rezultate ob inute în procesul culegerii şi analizarea folclorului coregrafic. – mişcările sunt vii. are o schi ă grafico-ritmică a paşilor. – cele mai multe de grup mixt se joacă în cerc sau semicerc. – inuta. . care este constituită după un sistem propriu de notare ce se poate utiliza chiar în culegerile de teren. Bordeiaşul. – jocurile de bază sunt hora (în Muntenia dunăreană se întâlnesc: Horă dreaptă. Vlăscencu a. Floricica etc. la modul generic.Perioada de început a cercetării etnocoreologiei româneşti a durat aproape 10 ani şi s-a desfăşurat pe trei direc ii: – perfec ionarea profesională. – tempoul.. Pentru transpunerea în practică a acestui fenomen artistic coregrafic este necesară o partitură coregrafică (suprapunerea rândurilor corespondente) ce s-a constituit având ca sursă de inspira ie grafia sistemului muzical de notare. Murgule ul. Brâul greu. în urma unei analize a mişcărilor. Această schi ă cuprinde măsurile dintr-o formulă ritmică a unui pas sau toate măsurile dansului descris şi este împăr ită după numărul paşilor dansului. de mână sau cu bra ele pe umeri. Horă pe cârlig şi. Fiecare joc. – câte fragmente (păr i muzicale) con ine melodia. Drumul dracului. mai rar. – forma ia. Horă bătută. Joiana. Horă-n două păr i. vom avea în vedere următoarele: – câte păr i (paşi) cuprinde jocul. Hodoroaga) şi sârba. – măsura în care este scris. – realizarea unui prim corpus de documente coregrafice. Zona etnografică MUNTENIA Clasificare: • de grup: – cele mai cunoscute pentru această zonă: Ciuleandra. teoretică şi practică specifică acestei discipline. cu mul i paşi tropoti i cu bătăi pe contratimp. Sălcioara. Abordând studiul. Maritica. rândurile coregrafice fiind suprapuse sinoptic după modelul partiturii corale (orchestrale).

. tempoul – vioi. Hora miresii. – jocuri cu nume de femei: Ileana. Hora pe bătaie. Ungurica (de doi. – anumite jocuri cu nume de plante: Alunelul. Ceasornicul ş. cu mişcarea participan ilor spre stânga. – Căluşul. Cioful. Participan ii execută mişcări bilaterale cu o uşoară tendin ă de avansare spre dreapta.). înşirui i în linie sau semicerc. Ceasornicul. Brâul (joc tipic bărbătesc). Trochi ele. – jocuri cu nume de animale: Ariciul. cu un tempo moderat-vioi (Hora. se in unul de brâul celuilalt. înlăn ui i de bra e la înăl imea umerilor. Amintim: – Rustemele (multe în ritm aksak). uneori chiar accelerat (Zuralia. Ursăria (Ca la uşa cortului) etc. – jocuri cu nume de obiecte casnice: I ele. balansuri şi mişcări de bra e accentuate. Geamparaua (ritm aksak). Conducătorul de joc (corifeul) dictează comenzile (uneori ine în mână o batistă pe care o agită). importat din sudul Transilvaniei). Zuralia. de bra e. Mandrele ş. Perini a. Ciuful etc. Hora mare. Hora dreaptă se dansează în cerc închis (este prezent mai rar dansul în cerc deschis). .). în grupuri mixte (destul de rar întâlnită gruparea pe sexe a participan ilor). Se desfăşoară într-o dinamică alertă ce alternează cu plimbări lente cu paşi sincopa i. Coregrafia dansului – plimbare cu ocolire. Vulpea ş. există brâu pe 6 (brâule ul – ritm ternar) şi brâu pe 8 (ritm binar). Crai ele. Busuiocul. Ritmul este binar.a. Ca variante. – Brâule ul oltenesc. – s-au asimilat şi câteva jocuri igăneşti: Romneasca. Trandafirul. alcătuind figuri mai complexe. Hora bătută se joacă în cerc mixt (uneori este formată numai din bărba i) în lan . Hora căluşului etc. Zona etnografică OLTENIA Jocurile predominante sunt sârba şi hora. sărituri. Brâul – derivă de la inuta dansatorilor care.a.a.• de perechi: – Breaza (ca la Breaza). cu paşi simpli (mai rar întâlnit pasul uşor bătut) – se execută într-un ritm binar. Bobocica. înso ite de plimbări şi bătăi. igăneasca.

în timp ce ceilal i dansatori. şi care are la vârf o cârpă (un prosop esut în casă). rit şi ulterior ca dans). de altfel se recomandă ca un simbol cu o bogată polisemie. . al ii amintesc şi de Muntenia). predominante fiind sârba şi hora. În cadrul dansului sunt înglobate mai multe jocuri: Floricica. Gesturile cetei semnifică amenin ări injurioase la adresa ielelor. La horă dansatorii se in de mână. dansate în cerc sau semicerc. Sarea şi lâna. Steagul este insigna cetei ce are multe conota ii. cu paşi încrucişa i pe loc. Se remarcă prezen a unui conducător de ceată şi a unui personaj aparte – mutul. Calul şi Chiserul – puterea cetei de a birui agresivitatea ielelor. Căluşarii de in fiecare câte un bă (în alte locuri se întâmplă să de ină câte o sabie de lemn). sărituri şi bătăi uşoare. Dansul Floricica exprimă. Jocurile bărbăteşti de o mare virtuozitate sunt jucate în linie. sprintene. Sârba se crede că ar avea obârşia chiar aici (spun unii. ca şi strigătele de luptă hărăşaira sunt menite să îmbărbăteze ceata şi să sperie for ele duşmane. mai rar în lateral. prin betele încinse în diagonală pe piept. Ceata de căluşari are un costum aparte ce se deosebeşte de costumul de sărbătoare al sătenilor prin: fesul (căciula) pe care-l poartă pe cap. Cătrăni a ungurească – rezisten a la suferin ă a membrilor cetei. este o forma ie ce apăra comunitatea umană de agresiunea for elor malefice din afară (ielele). Ra a. mai ales. Bă ul – legătura căluşului cu pământul. Zgomotul clopo eilor. Calul şi Chiserul. prin batistele fumos brodate oferite de fete şi tichiile de copii mici (protec ie fa ă de cei lipsi i de apărare) şi ciucurele de lână pe care-l de ine vătaful. Mişcările în timpul dansului sunt iu i. de grup mixt. prin virtuozitatea dansului. Sarea şi lâna – reliefează simbolul protec iei gospodăriei. Căluşul (cel mai vechi şi mai reprezentativ joc – a existat mai întâi ca text. se mişcă înainte şi-napoi. Cătrănita. ob inându-se. fire de usturoi şi de pelin.În Oltenia jocurile sunt. pinteni (lovituri ale tocurilor încăl ămintei). Este o prăjină lungă cât de două ori statul unui om. afla i în şir. prin tuzlucii şi clopo eii de la picioare. iar la sârbă de umeri. virtu i rituale deosebite. dansatorii înlăn uindu-şi mâinile încrucişate la spate sau se prind unul de brâul celuilalt. prin aceasta. capacitatea cetei de a performa dansul ritual. Bă ul.

interpretând melodia dansului.Zona etnografică MOLDOVA Jocul are un caracter contrastant. jocuri femeieşti – de exemplu: Jocul bătrânelor la care dansatoarele se sus in sigure melodic. Alivencile. însă la jocurile de coloană se in unul de brâul celuilalt). cât şi ca mişcări de dans (paşi). multe dintre aceste fiind variante de brâu. Cu mult timp în urmă. jocuri bărbăteşti. fără să se ină unul de altul. ărăneasca ş. hore – Vrancea.a. bătuta. dar şi în perechi. • jocuri bărbăteşti – Corăghiasca. în cadrul crea iei muzicale. Melodica jocurilor este foarte strâns legată de tehnica instrumentelor muzicale folosite.. destinată dansului. din care amintim: Bătrâneasca. multe fiind de tipul polcii atât ca linie melodică. aici au existat. corăgheasa. Bătuta (variante de brâu şi hore) şi Arcanul (sârbă). Sârba. dansuri de perechi – s-au răspândit în urma influen ei dansurilor ruseşti şi poloneze. Zona Bacău. Arcanul – joc de recrutare foarte vechi (la unele jocuri bărbăteşti dansatorii joacă concomitent şi organizat. • jocuri femeieşti – Jocul Bătrânelor. Desfăşurarea jocului în sală a dus la apari ia unui fenomen deloc benefic pentru jocul tradi ional. Hu ulca. Alivencile. rotindu-se cu o viteză foarte mare – vârtej –. tango şi vals pentru toate dansurile (aceste informa ii au fost ob inute în urma unei culegeri realizate în 1969). men ionând faptul că alături de acestea îşi fac sim ită prezen a şi un număr de 3 jocuri de tip modern. un număr de 31 de jocuri. ărăneasca (se joacă frecvent în cercuri mai mici sau mai mari. şi anume adoptarea paşilor de sârbă. Hu ulca. Corăgheasa şi Bătuta. Cunosc o clasificare clară: jocuri mixte de grup. Din cele ce păstrează elemente arhaice amintim: hora. cu paşi mărun i şi bătăi mai ales pe contratimp. . • jocuri mixte de perechi – de tipul polcii. Trilişeştile. Clasificare: • jocuri mixte de grup – Bătrâneasca. de multe ori concomitent cu forma iile de cerc). sârba. Jocurile (dansurile) populare de pe teritoriul moldovenesc nu au caracter constant – par domoale însă sunt totuşi vii.

• jocurile bărbăteşti – fecioreşti de virtuozitate (cunoscute sub diverse denumiri aici în Transilvania): Fecioreasca în S. • jocurile bătrâneşti de fete. Haidăul în Transilvania de centru (aici ritmul aksak este mai pu in prezent). • jocurile mixte de cerc – întâlnite în partea de N (Hunedoara şi unele păr i ale Sibiului). – Învârtita. În Transilvania predomină jocurile de perechi.Zona etnografică TRANSILVANIA • jocurile de perechi (mixte): – De-a lungul. este foarte mic comparativ cu celelalte zone etnografice ale ării. – Pe sub mână. Numărul jocurilor. . jocurile bărbăteşti de virtuozitate. jocurile mixte de cerc – mai rare (se pot întâlni. – Ha egana. a văsarilor. Sibiu). a minerilor. în Hunedoara. cu învârtiri simple (Învârtita) sau duble (Ha egana). – Purtata. lovind totodată picioarele cu palma (De-a lungul. Toate aceste elemente sunt înso ite de piruetele fetelor trecute pe sub mână (Pe sub mână). Se deosebesc între ele de la o zonă etnografică la alta din punct de vedere al mişcării. astfel: plimbarea perechilor este foarte lentă în centrul Transilvaniei. În Transilvania de centru regăsim jocurile bătrâneşti de fete (Purtata) – Năsăud. de ponturi în S-V (se desfăşoară pe melodii în ritm aksak). ceva mai mişcată în sud şi destul de vie în sud-vest. Jocurile mixte se bazează pe mişcări (plimbări) de obicei sincopate în care contrastează mişcările domoale ale fetelor cu salturile pe care flăcăii le fac din loc în loc. Purtata). – arina ( ara Motilor) – mocănească. Fetele de la Căpâlna – Alba (dansate în şir şerpuitor de paşi rari plasa i pe contratimpii cântării în ritm aksak). Bărbuncul în N-E Transilvaniei (ritm binar). cu preponderen ă. în general.

coapsă). paşi tropoti i. la jocurile în care dansatorii nu se in unul de altul – ipuriturile din ara Oaşului. gambă. de aici denumirea de joc de bâtă. cu mişcări iu i. Dialectul sudic se diferen iază total de zona centrală şi cea de nord a Transilvaniei (apar inând dialectului apusean). o particularitate deosebită o au strigăturile cântate. O altă particularitate a dansurilor din Transilvania este orânduirea în suite – de exemplu dansul începe cu o plimbare (Purtata sau De-a lungul). În Transilvania de Sud – Sibiu. Maramureş – alături de care formează un complex carpatic. În ara Oaşului jocul este caracterizat prin paşi mărun i tropoti i.În ara Mo ilor se disting trei categorii diferite ale jocului de perechi: mocăneasca – cea mai arhaică formă a dansului. Adăugăm că. . Odinioară bărba ii îşi dansau jocurile ajuta i de o bâtă. Moldova N. într-un ritm viguros şi totodată subtil. flăcăul inând ceremonios fata la distan ă. inându-se seama de stabilirea unui echilibru între mişcări. punctat din loc în loc cu bătăi mai puternice. Din această categorie fac parte jocurile fecioreşti care se orânduiesc în patru grupuri coregrafice: feciorească – în sud. a văsarilor (meşteri în lucratul obiectelor din lemn) – variantă cu ritm vioi desfăşurată pe strigături recitate. trecerea pe sub mână a fetelor în mişcări smucite şi strigături cântate. gleznă. bărbancul – în nord-est – ritm binar. Covasna – există foarte multe asemănări cu alte regiuni – Muntenia. Predomină salturile în înăl ime. În unele zone ale Transilvaniei dansurile bărbăteşti se caracterizează prin aşa-numitele porturi – figuri atletice (acrobatice) complexe executate pe loc. figurile alternează cu mişcări domoale în mers sincopat (necesare relaxării dansului). haidăul – în centru – mai pu in. fără strigături. Braşov. a minerilor – domoală. împletite cu bătăi ale mâinii pe diferite segmente ale picioarelor (călcâi. existând frecvent şi bătăile din palme marcând astfel ritmul. De obicei jocurile se succed. Ca şi la brâu. Se joacă brâul – socotit ca fiind extrem de vechi în această zonă. ambele desfăşurându-se pe ritm aksak. Vrancea. de porturi – în sud-vest. continuă cu învârtirea fetei pe sub mână (Învârtita) şi se încheie cu Ha egana.

Polcă şchioapă. Polcă dreaptă. Desfăşurarea jocului se face pe loc. Purtata. ritmul binar sau sincopat. Din punct de vedere coregrafic. Zona etnografică BANAT • jocuri bărbăteşti – Brâuri şi Posovaici. succesive şi prin ocolirea cercului de joc. Horă de perechi. Hora de doi. melodii variate – foarte bine închegate cu două sau trei fraze muzicale cu succesiune precisă. Tipuri zonale eviden iate în ceea ce priveşte ponderea: frecven ă mare (Fecioreasca. Breaza. ha egană) sau moderat (învârtită. şchioapă. Hora polcă. . pregnante. • jocuri de perechi – De doi. Ardeleana ca-n Banat (se succed ciclic. Doi plimbat. fie deschisă. Hora dreaptă. Horă bătută). legate direct de desfăşurarea jocului (comenzi. Căluşerul. îndemnuri). Sârba. Solo igănesc. feciorească). cu deplasări bilaterale. Polca dreaptă Jieuneasca – solistic). Solo ritual). Măzărica. tempo accelerat (sârbă. Horă dreaptă. frecven ă moderată – Hodoroaga. Învârtită dreaptă. Caracteristici şi concluzii. Brâul nou. Horă în două păr i. cu substrat satiric. frecven ă sporadică – Hora bătută. jocuri solistice (Bătuta solistică. cele mai frecvente jocuri sunt Învârtita dreaptă. de perechi (Purtată. fie închisă. polca şchioapă. Căluşer. numărători. de grup mic (Ciuleandra. inuta liberă – monom (solistică) este destul de răspândită. vorbim despre: structura figurilor. Horă polcă. Jieneasca). tempoul – caracter vioi (în general). Brâul mocănesc. Solo grotesc. Enumerăm câteva dintre acestea în func ie de tipul jocului: în cerc (Ha egană. Sârbă în vals. jocuri în monom (Ceată ciobănească. Învârtită şchioapă. Ceată dis-tractivă. Predomină jocul de perechi şi de linie.La jocurile de perechi este mai frecventă inuta opusă (fa ă-n fa ă). Brează). Solo igănesc. precum şi speciale. ca element caracteristic – existen a strigăturilor cu caracter liric. Brâu nou). caracteristică întâlnită şi în Transilvania). De notat faptul că în Transilvania există 27 de tipuri coregrafice diferite din 55 existente în folclorul românesc. în linie (Brâu mocănesc. succesiunea acestora. Sorocul (în partea de nord). Feciorească). Sârbă. • hora (mai ales în sudul provinciei).

În ceea ce priveşte desfăşurarea jocului. iar partea de N-V de Învârtită şi Soroc. comun ambelor subregiuni şi opozantul cu dialectele Câmpiei Dunărene şi Câmpiei Ardealului. Dinamica dansului evoluează de la o sobrietate specifică la o intensitate şi o exuberan ă considerabile. Învârtită şchioapă. Putem spune că S-E Banatului este dominat de Brâuri şi De doiul bănă ean. Referindu-ne la aspectul tipologic al acestuia. iar la cel de perechi partenerii se in fa ă-în-fa ă. dansuri din Oltenia. şi. Referitor la inuta în timpul jocului. Brâuri (Brâul bănăean. joc de ceată şi solistic. iar mişcările de bra e extrem de reduse la hore. însă devenind ample şi maiestuoase la Jocul Perechilor. Hore mari (Horă dreaptă şi Hora în două păr i). regăsim: Jocuri de perechi sau De doiuri (De doiul bănă ean şi De doiul plimbat). cu cele ale altor na ionalită i conlocuitoare (repertoriu eterogen). putând afirma că predomină forma iile de semicerc şi perechi. Tipurile de dans au drept coordonată împăr irea Banatului în două subregiuni coregrafice. precum şi tipul mai general de Căluşer. Ceata bănă eană şi Sorocul. Există diferen ieri ce conduc la o variabilitate destul de apreciabilă în ceea ce priveşte vârsta participan ilor. Brâul nou). . uneori se joacă în monom. Zona etnografică DOBROGEA • vechi dansuri dobrogene vie uiesc alături de dansurile aromânilor. Întâlnim aici în număr destul de mare şi dansul cu componen ă bărbătească. se face mai ales bilateral. sau solistic. Ne apare destul de bine conturat din punct de vedere al morfologiei. dansul bănă ean este definit printr-o mişcare destul de înceată de înainte spre dreapta a grupului cu paşi de o amplitudine redusă pe sol. dar şi tipul de Horă de perechi (Baraboi). la cele în grupuri mari întâlnim inutul de umeri. foarte rar în grup mic.Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor cuprinde până în prezent peste 300 de dansuri notate. Muntenia sau Moldova. nu în ultimul rând. Din punct de vedere al execu iei. acestea provenind din 23 de repertorii locale cercetate exhaustiv. Învârtită dreaptă. apoi de cerc. determinând existen a unei dialect coregrafic carpatic. adeseori cu o uşoară tendin ă de înainte spre dreapta. Polci.

Paidusca (cu al doilea timp alungit). într-un ritm binar cu tempo lent (Hora – Corlu). Apare aici un condu-cător de joc ce execută o serie de sărituri. Ghimpele. De doi. participan ii petrecându-şi bra ele la nivelul umerilor.• melodii în ritm aksak: – simple binare – Rustemul. Brâul. Hora simplă pare foarte strâns legată de specificul na ional. Geamparaua. Kiocek. Cadâneasca. mixt. – compuse – Şchioapa. Învârtita. Oltenia). Teleorman. lăsări pe vine. Ritmul aksak capătă aici valoare de caracteristică. şi anume prezen a celor două dialecte – dialectul dunărean şi cel carpatin – la care se mai adaugă unele infiltra ii moldoveneşti. Ciobănaşul. aşa după cum sus inea Constantin Brăiloiu în studiile sale. referindu-mă aici la zonele aşezate de-a lungul Dunării (Vlaşca. Kiocek. cu paşi simpli şi bătu i. Pandelaşul. formând figuri simple şi plimbări spre dreapta. Pozi ia bra elor este în lan însă pu in îndoite. În sprijinul celor men ionate se aduce un argument ce capătă dimensiuni de particularitate a acestei zone. Bătuta. Mişcările se realizează prin ocolire. . Hora în două păr i se joacă în cerc închis. mixt. Cadâneasca (cu cel de-al patrulea timp alungit). Regăsim însă şi Paiduşca. – ternare – Geamparalele. Denumirile dansurilor dobrogene amintesc de cele întâlnite în celelalte regiuni ale ării. Săltata (cu al treilea timp alungit). Cadânească şi Turcească. Jocul are o desfăşurare bilaterală sau pe loc. înso ite de mişcări de bra e. Jianul. În Dobrogea repertoriul de dans este eterogen. fenomen recunoscut şi de Gheorghe Ciobanu ca fiind prezent după cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. de multe ori apărând separarea pe sexe în interiorul acestuia. apar inând de fapt unui strat foarte vechi. şi anume: Alunelul. Crai Polca. Ra a etc. fiind întâlnit în genul Geampara. Polca. Cernica. Vanghelio (cu primul timp alungit). Aici regăsim convie uirea dansurilor cu substrat vechi alături de cele venite de pe ambii versan i ai Carpa ilor. Greceasca. dar şi o parte caracteristică sudului ării. la care se adaugă plimbările bilaterale. Padecatrul şi dansuri de salon ajunse şi la sat. Hora macedo-română şi Hora dunăreană apar ine stratului vechi şi se execută în cerc deschis. la capitolul Întrepătrunderea diferitelor stiluri regionale. Atica. igăneasca.

trecerile pe sub mână. Ritmul este asimetric 7/16. tempo vioi. Cu toate că se remarcă o puternică influen ă a pieselor bulgăreşti. în lan de bra e îndoite în pozi ie înaltă sau joasă (printre umeri prin basmale). cârligele. se pare. iar tempoul – vioi. lăsările pe vine. stratului vechi. paşi bătu i şi încrucişa i în fa ă. Se joacă în cerc închis. Ritmul este binar. cât şi ca succesiune. mixt sau pe sexe. cu figuri simple sau complexe. plimbări bilaterale cu ocoliri. în lan de bra e (uneori de umeri). sărituri. mixt. este considerat ca joc cu origine locală. paşii sălta i.Hodoragă – dans ce se execută în cerc sau semicerc. figurile sunt variabile atât ca structură. ca elemente apar plimbările. bătăile. . Geamparaua apar ine.

Fiind produs pentru necesită i materiale imediate şi stringente. Cantemir (1716) ş. o regăsim în diferite câmpuri. Moldaviae et Transilpaniae de Antonius Wranacius Sibenicensis Dalmato (secolul al XVI-lea). pe emblema din 1556 a breslei bijutierilor din Braşov. Mai târziu. în lucrări ca: De Sitre Transilvaniae. cu caracteristici etnice proprii. negru.a. motivele. compozi ia. Chei ele specifice modului de îmbinare a bucă ilor croite în prealabil (a elementelor constitutive) sunt uneori colorate. Cromatica (coloritul motivelor) este un alt element specific de o sobrietate remarcabilă şi care întrebuin ează culori de bază ca: roşu. în secolele IX-X. Ornamentele au forme geometrice. Chiar şi atunci când sursa de inspira ie este natura cu elementele ei (flori. cânepă sau bumbac. în culoarea esăturii. Despre portul popular românesc. în cadrul căreia urmărim plasarea. dar şi albe. brun închis. în condi ii istorico-economice specifice. Descritpio Moldavie de D. anumite tonuri de verde şi violet. animale). Mărturii mai numeroase ce ne dau importante indica ii despre structura şi evolu ia acestuia avem încă de la 1330 când ăranii români. participau la lupta de la Posada. ea subliniind linia croielii şi punând în eviden ă motivele ornamentale. in. portul popular s-a confec ionat ini ial în cadrul gospodăriei închise. albastru. păsări. putem vorbi abia după formarea poporului român. Nota dominantă în ceea ce priveşte materia primă este dată de esătura albă de lână.CAPITOLUL V PORTUL TRADI IONAL (scurt istoric. . discretă. în costum tradi ional. Costumul popular de pe întreg cuprinsul ării se caracterizează prin folosirea masivă ca fond a culorii albe. pânza sau stofa fiind tăiate în suprafe e dreptunghiulare. apar în picturile bisericeşti (1409-1417). descriere) Portul popular s-a dezvoltat din momentul definitivării procesului etnogenetic românesc. mai rar figuri omeneşti ce sunt supuse adeseori unui proces de stilizare. Aceasta este simplă. Ornamentica. Pe această unitate a materialului se sprijină şi unitatea de croi.

• Zona Prahovei Costumul femeiesc: cămaşă albă. cu volane la pumni. din borangic. piept şi mâneci.Zona etnografică MUNTENIA • Zona Buzăului Costumul femeiesc: cămaşă femeiască – cu mâneci frumos ornamentate. plisată. de lână. roşu. dar şi ca traistă pentru purtatul diverselor obiecte sau alimente. pe fond negru. cămaşă albă. brâu. pe fond negru. ce poartă şi ea elemente de ornamenta ie foarte încărcate. • Zona Dâmbovi a Costumul femeiesc: ie – cămaşă. cu motive tradi ionale. în cre şi sfârşindu-se cu volane în pumni. plasat la limita de jos şi care se continuă pe una din laterale cu ornamenta ia asemănătoare dar pe verticală. • Zona Argeş Costumul femeiesc: cămaşă lungă. cu motiv ornamental orizontal în roşu – mâneca cu alti ă. care are la poale o fâşie colorată. încadrat în chenar. peste brâu o curea din piele cu cataramă din alamă şi inte din cositor (Râmnicu Sărat). nu prezintă elemente de diferen iere. remarcându-se valoarea decorativă a broderiei. brâu roşu de lână mai lat decât cel de femeie. pe fond roşu. brâu lat. strânse în manşetă. maramă de borangic. Costumul bărbătesc nu prezintă diferen ieri. fotă înfăşurată. maramă. maramă cu desen mai simetric. cu mâneci bufante. Costumul bărbătesc: cămaşă lungă – mâneci largi şi broderii discrete la guler. opinci. cu fir şi cu motive colorate. esută. galben şi nu numai. Costumul bărbătesc: la fel cu celelalte subzone. opinci cu obiele. bogat ornamentată. maramă de borangic cu motive populare pe alb. iar în afară de aceasta se detaşează fâşiile verticale cu elemente geometrice policrome. cu ornamenta ie pe alb. motiv ce-l regăsim şi pe poalele cămăşii. brâu esut în război. opinci din piele. fotă. geometrice. . pânza are vărgi în esătură şi cromatică de roşu. cu motiv geometric. pe partea din fa ă. brâu esut policrom. brodată în întregime. fotă largă. fotă înfăşurată. Costumul bărbătesc: glugă – purtată în timpul lucrului şi pe drum ca acoperitoare. i ari din postav. opinci din piele. având ca termina ie şiruri scurte de mărgele finalizate cu ciucuri.

cu ornamentica realizată prin frumoase broderii în fir. brâu policrom. de lână. maramă de borangic. Costumul bărbătesc: cămaşă albă. maramă de in cu lucrătură geometrică spartă şi prinsă de păr cu ace lucrate meşteşugit. fotă înfăşurată. cu ornamentică simetrică. brâu. • Zona Gorj Costumul femeiesc: cămaşă cu broderii pe piept şi pe mâneci. pantaloni de postav. lână sau mătase. maramă (pentru femei măritate). beteală. roşu. fustă – vâlnic sau vâlnic plisat. galben. i ari albi de postav. Costumul bărbătesc – schileresc (lucrat în postav alb. fustă formată din trei sferturi vâlnic negru şi o catrin ă – şor roşu (pesteman) sau fotă plisată. opinci. numai că apare elementul de spiralare a motivului de pe mânecă. brodate cu râuri discrete. pe fond predominant roşu. ornamentat cu şiret. cu ornamente geometrice policrome. Costumul bărbătesc: cămaşă albă cu broderie discretă. brâu lat tricolor. postav colorat şi broderii policrome): cămaşă albă cu broderii discrete. cioareci cu bogate ornamente în pasmanterie la buzunare. cu mâneci largi. opinci. având compozi ie ornamentală clasică. opinci. pe vertical (partea din fa ă). opinci. bufante. brâu foarte lat (de-o palmă). brâu lat. • Zona Vlaşca – Teleorman Costumul femeiesc (ornamentica prezintă mici varia iuni zonale): cămaşă pe aceeaşi configura ie. pe orizontală. fustă – catrin e prinse una în fa ă şi alta în spate. opinci. opinci. maramă vaporoasă. alb. verde. . foarte măruntă. predominând culorile roşu şi grena. cu ornamentică liniară sau geometrică simetrică. Costumul bărbătesc este asemănător celorlalte subzone. cu ornamentică orizontală liniară. opinci. albastru. brâu esut bicolor roşu-galben.• Zona Muscel Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. ilicul ce respectă întru totul ornamentica şi cromatica cioarecilor. în culori negru. Zona etnografică OLTENIA • Zona Mehedin i Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. şosete de lână.

cioareci – pantaloni de postav alb. elemente străvechi ce le întâlnim şi la giubea. giubeaua (element de costum întâlnit şi la femeie). bleumarin. opinci. cu broderii extrem de fine în alb. brâu lat. opinci. Costumul bărbătesc nu prezintă evidente diferen ieri fa ă de celelalte zone. cu aceeaşi compozi ie ornamentală autohtona a mânecii. esut. . cu broderii pe alb. Subzona etnografică OLTENIA DE SUD • Zona Olt. Costumul bărbătesc: cămaşă – ie albă. opinci. cioareci. maramă de borangic. maramă de borangic cu broderie albă de mătase. Costumul femeiesc: cămaşă cu mâneci largi. de un rafinament aparte. cu ornamente mari. pe cele 3 registre: alti a. terminate cu manşetă cu ornamentică spiralată. brâu esut. crea ă sau plisată – vâlnic şi catrin ă cu ornamentică geometrică având stilizări de elemente antropomorfe. cu ornamentica liniară verticală. brâu cromatic roşu cu maron. manta de postav – şuba cu molii. din blană cu ornamentica reprezentată prin rozetă şi spirală. prin ornamentica esută a vâlnicelor. Romana i Costumul femeiesc: cămaşă de femeie. cu dispozitie rafinată a câmpilor ornamentali şi linia croielii în clin). opinci. policromă. pe registre verticale. cojoc lung de piele (constituie o capodoperă a genului. giubea – haină lungă. cu broderii pe piept. fără mâneci. opinci. brâu îngust policrom. încre ul şi râurile. maramă de borangic cu discrete ornamente albe. Costumul bărbătesc: cămaşă albă. cu ornamente din postav colorat. alese. ce alternează cu cea geometrică. ornamentică pe verticală. broderia cămăşilor şi rafinamentul maramelor. fustă – vâlnic sau catrin ă neagră. esut în război. pieptarul înfundat. • Zona Dolj Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. fustă amplă. fusta – vâlnic plisat (pesteman).• Zona Vâlcea Unul dintre cele mai elegante costume femeieşti.

din piele. brâu îngust policrom. pieptar cu poale – haina lungă. această încre itură purtând numele de brezerău. pantaloni – i ari cu creturi. fusta – fota înfăşurată. prevăzută. alti a la umăr. Bihor. compozi ia mânecii în trei registre. Mun ii Apuseni (Mocănesc). încre ul şi benti a monocromă ornamentală şi râurile ornamentale de-a lungul mânecii. esută din lână. Costumul bărbătesc: cămaşă lungă frumos ornamentată cu broderii albe şi dantela. până la genunchi. Câmpia Transilvaniei. pălăria cu borduri foarte largi. • Zona Suceava – Iaşi Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. în variate com-pozi ii ornamentale geometrice. Arad. brodată manual. mai simplă. Sălaj. brâu esut din lână şi ornamente în esătura cu motive geometrice policrome. Maramureş. pieptar frumos ornamentat. avem costumul traditional de: Lăpuş. completată decorativ de gheordanul de la gât. fota înfăşurată. pantalon bărbătesc – i ari. cânepă. încre it pe picior. . pieptarul brodat cu blană de dihor şi cu broderii foarte discrete. opinci. • Zona Câmpulung Moldovenesc Costumul femeiesc: cămaşă femeiască. aici esătura din mărgele policrome. Costumul bărbătesc nu prezinta diferentieri majore. pieptarul cu broderii florale. gheordan sau gherdan (în alte zone – func ie de brâu). strânsă în jurul gâtului cu un şnur (cu toate că este foarte larg). Costumul bărbătesc: cămaşă bărbătească simplă. opinci. căciula caracteristica portului bărbătesc românesc. opinci. stilizate. lati ar. bumbac. opinci. opinci. fusta – fota înfăşurată. brâu lat. având structura morfologică şi stilistica cu ornamentica mai bogata şi o cromatica mult mai vie. cu broderii discrete. pe pânză de in. Năsăud. găteala de cap – ştergarul de cap şi gherdanul purtat pe frunte.Zona etnografică MOLDOVA • Zona Rădău i Costumul femeiesc: cămaşă femeiască – ie. Zona etnografică TRANSILVANIA Întrucât această zonă prezintă o mai mare varietate a subzonelor etnografice.

după care cămaşă cu chept (de azi). a urmat cămaşă până la talie. decorată cu simple vărgi orizontale. vioi colorate. mult mai largi. Pădureni. – podoabe – zgarda din mărgele şi cea din corale. încre ite. catrin e (zadii). proiectate pe „pod” (fond) roşu. zadia veche se esea „din păr în păr”. şi care înainte se purta răscroit la subra . col i. bete (frânghii). ornamentele – simple vărgi orizontale. inându-se cont de faptul ca s-a purtat aici şi o cămaşă tăiată la gură (gât). cu ornamenta ie bogată. – chimirul excep ional de lat. – căciula scundă – „cujma rotată”. cu stanii dinainte şi dinapoi. fie una lată şi una sub ire (sprânceană). croi i drep i şi largi sau gacii (izmenele). de pe Iza şi de pe Vişeu despicate în fa ă. opinci. cu patru-cinci limbi. pentru pătrunderea capului. cu cusătura pe dos şi mâneca încre ită de la umeri în bo i. – cioarecii din pănură groasă. decoltată – unică din punct de vedere al structurii. Aici întâlnim cel mai scurt tip de cămaşă. alcătuit din: – cămaşă – forma simplă. . rezumându-se la o foaie de pânză întinsă în lungimea bra elor şi despicată la mijloc. compus din: cămaşă femeiască. ornamentată precum cămaşă femeiască. podoaba de cap. răvaşe. cele două jumătă i drepte din foaia de pânză fiind întinse peste păr i.Târnave. care în zilele noastre este îmbelşugat ornamentat cu motive constituite din mărgele. Valea Jiului. – brâul – arareori apar „a e cu câneci” – ciucuri (maramureşanca nu poartă brâu). datorită lă imii acestuia. în patru i e. cât şi de femeie. – pălăria veche – de pâslă cu bor larg. cupe. Orăştie. fie grupe de vărgi de lă imi diferite. cu „roituri” la tiv (ciucuri). Ne vom opri numai asupra câtorva dintre ele pentru detaliere. – pieptarul – cunoaşte trei variante: cel mărănesc. – cămaşă. Mărginimea Sibiului. folosită în vreme friguroasă atât de bărbat. – zadia – catrin a de Maramureş – robustă prin material şi colorit. ara Bârsei. trecând peste umeri (trăsura). – haina – gubă mă oasă – albă sau sură. bărbatul umblând cu pântecele gol. Costumul bărbătesc. înlocuită mai târziu cu clopul de paie. ara Oltului. • Zona Maramureş Costumul femeiesc. ara Ha egului.

– frânghiile – esute în dungi colorate sau alesături pe lungime. încre it în talie şi ornamentat liniar. ca şi cel de Năsăud. – podoabele – zgărdane şi mărgele de piatră. largi şi drep i. având însă „pumnari” la mâneci. în vechiul costum cu cămaşă cu ciupag şi zadie vânătă. ornamentul cămaşii de tip nou este plasat pe guler. unde apare cusătura „pene pe umăr” – în acest model ciupagul dispare şi gura cămaşii trece de la spate în fa ă. mânecile se prind de platcă printr-un cre . pe piept.• Zona Lăpuş Portul tradi ional al acestei zone îşi are originea. cămaşă. fără guler. – zadia – veche albastră apar ine tipului de „zadie vânătă”. sur ul din lână. cu ciupag (o cusătură peste şi printre cre urile de sub guler. Costumul femeiesc este constituit din: – cămaşă femeiască încre ită la gât (cămaşă tipic românească) cu mâneci terminate în volan „bezer”. Costumul bărbătesc este alcătuit din: – cămaşă veche – dreaptă. identică cu cea din Maramureş. guler – la margine este încre it cu brănas. zadie (şor ) şi încăl ăminte. ornamenta ia – geometrica realizată cu arnici în cromatica de roşu – negru. pe platcă. În timp apare cămaşa încre ită la umăr şi cu guler răsfrânt (asemănătoare cu cea din Năsăud). În timp. – cămaşă: din pânză groasă. acestui tip i-a urmat cămaşă cu pene pe umăr având mânecile prinse (încre ite) de la umăr. o platcă dreaptă care cuprinde gâtul şi se întinde până la umeri. – pălăria – de postav. datorita ciupagului cămaşă se încheie la spate. pe mâneci şi volanul acestora. astăzi este cu cheptar. a fost înlocuit cu zadia din fa ă. – cioarecii – au aceeaşi croială ca cea de Maramureş. – chimirul – curea lată cu patru limbi. • Zona Oaş Costumul femeiesc apar ine tipului de costum cu şor încre it la talie şi poale încre ite fix pe un brâu şi se constituie din: podoaba de cap (îmbrăcămintea capului). decorul mânecii – este „şirul” sau „penele de pe cot” ca şi „penele de la bezer” (bordura de la tivul volanului). care se termină jos cu ciucuri “roituri” din urzeală. . în fa ă în formă dreptunghiulară „chept” sau „cre ele”). cu 5-7 rânduri de motive geometrice policrome. poale. cu mânecă largă.

pe pomişori şi la tivuri. de obicei fond roşu. s-a dezvoltat ca şi cea din Maramureş. similar cu poalele femeieşti cu cusături de chei ă la unirea foilor (în linie orizontală). – cămaşa femeiască este prinsă la umăr. Costumul bărbătesc se compune din: căciulă sau pălărie. în alb sau cenuşiu. – cioarecii – din pănură groasă. ce diferă de la sat la sat. sunt şi ele sus inute prin cusături artistice. Uioşul sau buica – din lână. pălăria de paie – unică şi bogat ornamentată cu zgărdane. fără guler. În Oaş se poartă rar cojoace. cu cusături ca şi cele de pe cheptar. cămaşa prea scurtă căzând peste chimir. Pentru iarnă există sumanul scurt – dintr-o esătură specifică pufoasă dată la vâltoare. cu ornament de dungi orizontale. ciucuri “ciocălăi” colora i. chimir. croi i mai largi. – podoabele – zgărzile din mărgele. Jos au “roituri” (destrăma i) . cu mâneci largi. – cămaşa – scurtă.– poalele – fixate în talie printr-un brâu („pogmata”) sau guler ornamentat dens. având pu ine cre uri în fa ă şi în spate. – căciula – „cuşma rotilată” – scundă şi cu forma rotundă. – zadia cu portă – prinsă peste poale. ornamenta ia – policromă. plasată pe umeri (brazi). cioareci. având în partea din fa ă – şor din pânză încre ită. ce corespund următoarelor zone: – zona Buciumului. care de fapt sunt aduse din Maramureş. cu ornamente florale. – zona Codrului. urmată fiind de cămaşa cu „pomişori” (manşete). • Zona Sălaj Există trei tipuri de costum. încăl ăminte. Costumul femeiesc – asemănător din punct de vedere al componentei cu celelalte subzone. – chimirul – pus direct pe piele. cămaşă. gacii – surprind cu lărgimea lor şi sunt confeciona i din pânză pusă pe lă ime. dreaptă. Guba – întâlnită în satele din vestul ării Oaşului. Are o cusătură „punte peste umăr” şi o alta care se . panglici. în cromatică diferită de la sat la sat. cu ornamente de postav roşu şi negru intercalat la cusături şi aplicat la buzunare. destul de viu colorat. – zona depresiunii Mureşului şi Valea Bărcăului.

iar în fa ă cu cheptar în genul . iar ornamenta ia o regăsim la guler şi penele pe chept sunt cusute cu „tăieturi”. gulerul e cusut cu punct pe dos. în vestul Sălajului. o „creastă” din postav roşu şi negru ce apare şi la tivul de jos. – pieptarele – despicate în fa ă. foarte pronun ate aici. iar la margine este întărit cu un feston (brânel). Ornamentul mânecii are două forme: cea veche. ce aminteşte de haina de stepă (în special la costumele regiunilor de grani ă. cu „trupul” vânăt şi „toiagul” roşu. au introdusă. de la mânecă la volan – încheietura (chei a) – cusătură groasă cu „păşituri pe hir”. cioareci şi încăl ăminte. – cioarecii – sunt largi. Mai târziu apare „spătoiul” având croiala cu mâneca prinsă din umăr. – cămaşă – compusă din „spătoiul românesc” (cămaşă ruptă) din pânză de cânepă şi bumbac. Cămaşa de Codru – impresionează prin arta cre urilor. • Zona Bihor Costumul femeiesc – şi aici se remarcă aceleaşi elemente ce constituie portul tradi ional al zonelor învecinate. la cusătura pe lungime. învărgat cu alesături înguste. – cămaşa scurtă se poartă vârâtă în pantaloni. – zadiile apar in tipului de zadie vânătă. ce au ornamentica realizată cu o cusătură îndesată de mătase cu colorit destul de sobru. De notat că. pătrat. iar mâneca acesteia este terminată în volan („fodra”) încre it cu „scafatura”. Gulerul este mare. este cu „bra e” sau „jure” (trei benzi orizontale – pe umăr. cot şi subcot). cămaşă de tip clasic – cu foile încre ite la gât ce sunt sus inute sub guler de „cre uri şi încheiate cu chei e decorative”. şi e unit de cămaşă cu călcătură (tighel). a doua formă este cu un rând vertical de la umăr în jos – „pe brâncă-n jos” – în motive geometrice cu roşu pentru fetele tinere şi negru pentru femeile mai în vârstă. jos. – frânghia – asemănătoare celorlalte subzone etnografice învecinate. cămaşă prezintă mâneca încre ită de la umăr cu „râuri” cusute pe lungimea mânecii şi cu ornamentică geometrică. Costumul bărbătesc este compus din: căciulă sau pălărie. – undra scurtă – denumită şi suman scurt (o varietate remarcabilă de postav cu şireturi aplicate).aşază la îmbinarea mânecii cu umărul. sub guler este ciupagul. Jos este tivită cu ciucuri şi cu „brânel peste ciucuri”. cămaşă. la volanul mare al mânecii (fodra) are o bordură de motive îndesate (aglomerate).

– poalele se încingeau cu betelii . ce avea pe mânecă în dreptul umărului cusut pe orizontal modelul „puilor” cu „arnici” roşu. „cheptar” şi mâneci. cu ajur. cu deosebirea că. cât şi pe piept. cu fir metalic. alcătuit din: . barsonul – un fel de salbă din bani prinşi cu sârmă. neornamentate. cu flori roşii. – şur ele – esute în casă. Şur a din fa ă. la cămaşa veche. după care „zadia bănă eană” pentru inuta de sărbătoare cu ornamentica bogată în cadrul căreia predomina roşul. brodate (decupate) cu feston (chei a) de care se prind col ii. la gât se încre ea cu „ciupag” (guler) şi se încheia în partea stângă a gâtului cu copci deasupra unei deschizături. este terminată în partea de jos cu ciucuri din ibrişin negru (de 8-10 cm) . croită drept. scafatura (cre urile volanului) fiind înlocuită aici cu „pumnarul”.50 metri . mai târziu apărând şi poalele separate. mai lată decât cea din spate.cămaşilor bărbăteşti contemporane de oraş. – fusta simplă.80 până la 3-3. • Zona Mărginimea Sibiului (Sadu) Costum femeiesc. Modelul se concentrează pe „spete”. . – brâul – pumnata poalelor ornamentată linear cu colorit specific. verdele şi vânătul liliachiu. – podoabele – zgărzi pline de mărgele sau confec ionate din drot (sârmă de aramă şi mărgele). având lărgimea de la 2. în trecut exista zadia neagră căreia i-a urmat „zadia aleasă cu cârligul” (o bordură jos). – zadia – purtată numai în fa ă (singura) cu o mare varietate în ornamenta ie.ie cu pui roşii: esută în război din fire de cânepă amestecate cu fire de bumbac. Costumul bărbătesc este identic cu costumul reprezentativ al celorlalte zone etnografice învecinate. existau iile cu două umbrejii atât pe mâneci. – „felega de brâncă” – un ştergar ce se poartă pe bra la inuta de sărbătoare. simple. brodată. mânecile se încheiau jos tot prin încre ituri prinse într-un model cusut cu arnici roşu sau negru – obinzeală (iile fetelor spre deosebire de cele ale femeilor aveau fodori). – poalele – albe. mânecile slobode. iar pe lungimea ei era cusută o singură umbrejie cu bobin negru. gulerul îngust şi gura cămăşii erau tivite cu „şinor” roşu sau negru.

catrin ă. iar în fa ă şor ul negru. încre ită sub guler cu ciupag. brâu. în dungi sau „brâul turcesc” – adus din Dobrogea.– pastura – neagră cu ciucuri (pe cap) – col urile ei mai lungi le răsuceau şi le treceau peste creştetul capului formând aşa-zisele coarne. poale. . are croială în 12 clini. cele două şire lungi pe bra . ie. – cojocul – din piele de oi (lung cu mâneci lungi – nu îl purta oricine). pieptar de piele cu flori roşii. – bituşca – scurtă. cât şi de femeile în vârstă. specific costumului vechi sau pieptar nou asemănător cu cel săliştenesc. din piele de miel. pe care se pun catrin ele vinete sau roşii (ornamentate cu vărgu e orizontale) în partea din spate. – undra neagră lungă – purtată atât de tinere. – Cămaşa femeiască apar ine tipologiei de cămaşi cu „umeraşi şi şiruri” pe mânecă. Pe partea din fa ă a acesteia se află o deschizătură cu cusături verticale cu arnici negru: râurile şi peni ele (dreapta – stânga). şerpar – curea de piele. largă. – bubou – din postav negru. Ornamentul mânecii. mâneca lungă. – Brâul – ales. şor . Costum bărbătesc – alcătuit din: cămaşă lungă – din clini scurti numai până-n talie şi totodata înguşti. iar în spate „cre ul după cap”. laibăr – din postav negru de lână căptuşit. încăl ăminte. Există aici şi varianta scurtă. – propcada – purtată peste pastură în anotimpul rece. pentru zilele de muncă. terminată cu „betuta”. având cămaşă într-una cu poalele. Chiar dacă întâlnim şi în unele zone învecinate elemente constitutive ale acestei cămăşi. nădragi – din postav. Costumul nou de femeie se încadrează în tipologia costumului cu două catrin e şi se compune din: pahiol (pe cap). – Poalele – neornamentate. • Zona Mărginimea Sibiului (Sălişte) Costumul vechi de femeie (rămas în lada de zestre a bătrânelor satului) se compune din: costumul cu şor în fa ă şi catrin ă în spate. două catrin e. se constituie din chei a cusută cu galben la umeraşi sau alti a. totuşi originile ei se regăsesc aici. „dul” sau „ciubac” şi trei şire scurte pornite din umeraşi (cusute cu arnică sau mătase neagră). delicat. se poartă înturnată. încăl ăminte. brâu.

– Cămaşa – mai pu in largă. pieptar despicat (na ional). – Proştia – ciobanii o folosesc peste chimir – o cureluşă de circa 3 m. iar printre ciocanele se întind şi „şirele scurte”. spre deosebire de cea din spate. – Opregul cu ciucuri se purta perechi. – Cămaşa din pânză învărgată „cu cinari” sau „sada” (pânză crea ă). cea nouă – din pânză industrială. ornamentate la partea de jos cu o bordură brodată cu fir auriu şi mătase neagră. cămaşă. cu mânecile mai scurte care se termină în volan „fodra” este ornamentată cu „ciocanele” (dungi negre cusute dens. prezintă ciucuri la tivul de jos. cât şi pe piept). . iar în partea din fa ă. cojoace scurte. cioareci. este încre ită în jurul gâtului. brâu. – Catrin ele – din postav negru. Ambele tipuri de cămaşă păstrează croiala cu barburi (clini intercala i în mijlocul stânilor din fa ă şi din spate) şi e legată de un ornament asemănător cu forma unei cruci. Costumul nou bărbătesc este alcătuit din cămaşă. tivite de-a lungul cu dantelă neagră. opreg cu ciucuri. – Cămaşa veche – esătura cu hir (pânză de casă cu vărgi roşii). chimir. iar ornamenta ia în alb-negru şi fir auriu cu motive geometrice. poale. cel din fa ă fiind înlocuit cu catrin ă (încă din secolul trecut) – foarte căutate şi apreciate erau catrin ele cu fir auriu sau argintiu. mula i pe picior. Zona etnografică BANAT • Zona de câmpie Costumul femeiesc din Câmpia Banatului se compune din: îmbrăcămintea capului. Umerelul a rămas pe umăr tot atât de discret. – Cioarecii – din pănură albă. în forme destul de variate: pieptar înfundat. – Brâul – esut tricolor. bi uşcă (cu broderii extrem de rafinate). – Cureaua – brodată cu şuvi e din piele sau din metal. are mânecile cu „fodor”. căciulă sau pălărie şi opinci. – Cojocul – cunoaşte o utilizare destul de frecventă. care se întind vertical pe mânecă. brăciră şi încăl ăminte. considerată o adevarată operă de artă. ornamenta ia lor acoperind întreaga suprafa ă a acesteia. catrin ă.

cioareci. peste care se pune „ceapsă”. – Şuba – de culoare verde. foarte lungă (tipologia cămăşii dunărene). Ornamenta ia este foarte bogată şi o regăsim pe guler („sălbănaşi”). ornamentat cu broderie din lână. „blană” de rânduri (două-trei rânduri verticale).– Brâul – esut policrom. cămaşă. brăcira – elementul ce se ataşează peste brâu. ornament pe care-l regăsim şi pe mânecă. iar la marginea ceapsei pe frunte o „primbură” cu două rânduri de argin i. distingem mai multe forme de ornamentare: „blană” compactă. cu mânecă ce se termină cu fodori sus inu i de „bră ărie” – ornament pe cre urile volanului. – Încăl ăminte – opinci. Poala cămăşii are o bordură ornamentală la fel ca şi restul acesteia. – Opregul – 1. de unde şi denumirea de „duru ul verde”. extrem de ornamenta i cu „şinoare” împletite din lână. „ciurătură” (trei rânduri de cusătură perforată pe alb). • Zona de munte . opreg cu ciucuri. În func ie de decorul mânecii. ornamentată cu alb. Pieptănătura cu „corni” (pe urechi) la femei. poale. Împodobirea capului se realizează cu alti ă de mărgele cu „primbură” (panglică) de care sunt prinse două rânduri de bănu i. – Cămaşa e confec ionată din pânză groasă. încăl ăminte şi căciulă sau pălărie. – Bracira – pusă peste brâu. „blană” cu tăietură. brâu. şi pe mânecă (blană) reprezentată prin motive geometrice. petecul de opreg (por iunea esută) şi ciucuri lungi. – Cămaşă – croită drept. cu „pisari”. – Poalele foarte largi. în ornament linear viu colorat. ornamentate la tiv cu stilizări florale. – Cioarecii şi vesta („chiutusul”) – din pănură albă. cu mâneca încre ită. catrin ă. cu „oglinzi”. catrin a (începutul secolului al XX-lea) – ornamentul reprezentat prin „orjane”. încre ită la gât. – Praschia – chimir (în unele păr i ale zonei). Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă. bete şi încăl ăminte. 2. – Şube – din pănură în alb şi vânăt. pe piept (foile sau puii). – Brâul – esut în patru i e în motive geometrice. Costumul femeiesc se compune din: îmbrăcămintea capului. brâu sau chimir (praschie). – Pieptare cu „bumbi”. vesta „chiutus”. guler şi pumnari. – Cojocul – în formă de pieptar despicat.

– Cămaşă este croită drept. cioareci. Izmenele cu ornamente ca şi la cămaşă cu „ciurătura” jos la tiv. – Şuba (Caraş-Severin) – albă. ornamentată prin aplica ii de şireturi negre (şinior). pe lângă aceasta se întinde „ciurătura” (cusătură cu fire trase în genul „şabacului”) – ornament perforat pe alb. încăl ăminte şi căciulă sau pălărie.Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă. şi ornamenta ie în alb sub formă de „cheie pe mânecă”. – Cojocul – în formă de pieptar înfundat. unul în fa ă şi altul în spate). – Podoabe: salbă – „banii de la guşă”. alături de ciucuri (col isori cu acul). cu ornamente de postav roşu. din blană neagră (forma nouă). cu mâneca încre ită la umăr. guler lat şi pumnari. căreia i-a urmat cămaşă cu platcă cu ornamentică redusă. – Cămaşa – încre ită la gât. laibar. – Cioarecii – mai ajusta i pe picior (la costumul cu cioareci cămaşa se poarta înăuntru). brâu cu brăciră. însă şi „ciocoti”(ciucuri). Costumul bărbătesc este alcătuit din: cămaşă. cu clini la subra şi lungă până la şolduri. mâneci terminate cu fodori. în motive geometrice alese în război şi din ciucuri lungi până la nivelul lungimii poalelor (se remarcă lă imea mare a petecului esut şi faptul că se poartă perechi. formă asemănătoare tarabostesului nobililor daci (varianta veche). – Vesta – „prasliuc”. • Zona Oravi a Costumul femeiesc e compus din aceleaşi elemente caracteristice întregii zone a Banatului. având ornamentul în cheie şi cre uri în alb. brâu. podoabe de cap – conci şi ceapsă. – Laibărul – cenuşiu natural sau negru. – Brâul – în dungi orizontale. . Prezen a cheii o regăsim şi la poale. din pănură. – Cămaşă de tip vechi – dreaptă cu guler mic şi mânecă largă. – Căciula – „clabatul”. formă uguiată. opinci. având următoarele particularită i: – „Cununa” din mărgele. opregul – esut din lână şi fir metalic. cojocul lung – cu acelaşi tip de ornamentare – dispărut însă de mult timp (abandonat). – Opregul cu petecul lat. căciulă sau pălărie. brăciră – bete. braciră. cioareci.

ca şi de flanea. – Pieptar – „boandă”. sau fustă şi o pestelcă. Ialomi a. căciulă sau pălărie. podoabe de cap. se poartă una-n fa ă şi alta-n spate şi este din esături de lână. gheba. – Cămaşa este confec ionată din bumbac sau borangic (integral sau numai pieptul). – Cămaşă – cu mâneci largi. – Încăl ăminte – „imineii” sau „mesii” – în forma papucului clasic. completat de piptar. Întâlnim aici şi un alt tip de cămaşă. – Cojoc lung – „giubea”. Călăraşi. pestelcă cu chenare verticale pe margini. ornamentată cu două chenare dispuse vertical pe marginile laterale. „prasliuc” – Cojoacele vechi. – Brâul – colorat în roşu la costumul vechi şi în verde sau albastru la cel nou. Zona etnografică DOBROGEA Costumul din această zonă etnografică. încre ită. croită într-una cu poalele. cel cu platcă. cojoc. cu motive geometrice într-o cromatică foarte variată. din esătură de casă cu ornamentică şi cromatică diversă.– Cioarecii – din pănură albă – cu un ornament redus la buzunare. „zăbun”. „chirochia”. din punct de vedere al caracteristicilor. este strâns legat de costumul din Câmpia de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu. – Vesta – din pănură. cu „chirachie” (pânză cu vărgi) sau cu „şabace” – albe şi galbene din borangic (cămaşă de sărbătoare). albe cu broderie de mătase. manta şi glugă ciobănească. în sudul Dobrogei apare motivul „puii” (buline mici). cămaşa veche . din pânză de bumbac. două pestelce. haim de dimie. Costumul femeiesc se compune din: cămaşă. Costumul bărbătesc este compus din: cămaşă. încăl ăminte. iar în nord (Tulcea) – model opulent – „pestelca cu pisc”. Brăila): cămaşă dreaptă. boandă. ornamentată prin esătura cu dungi albe şi cre e. brăciră – bete. – Fusta („androc” – rochie) – este lungă. pantaloni. numită cămaşă „de-a-ntregul” uneori fără guler. brâu. au dispărut la începutul secolului al XX-lea. ilic. – Pestelca – cunoaşte aici o mai mare varietate. „ca aveică”. încăl ăminte. – Betele – „chingă” – mai rar (pestelca este legată cu baerul).

cămaşă nouă. – Pantalonii sunt largi. cu ciucuri atârnând pe şold. cu răscroitură rotundă la gât.este dreaptă cu mâneci slobode. încre iti pe „bârne ”. – Brâul – lat. neagră sau vânătă. petrecut în fa ă. alb la muncă şi roşu sau negru la sărbătoare. decora i cu gaetane negre şi colorate. . şi confec iona i din aba de culoare cafenie. era îndoit sau întins. denumi i „parpati”. – Opincile – înlocuite cu „conduri” sau „iminei” (pantofi cu limbă). „dolvani” sau „belnevici”. în pantalon sau în afara acestuia. – Ilicul – din acelaşi material cu pantalonul. cu platcă având mânecă adunată în „bră ărie” ce se purta în func ie de anotimp.

ilustrează evolu ia vie ii. Bucureşti. se regăsesc în anexă). istorice sau climatice. Alături de această formă de locuin ă a existat pentru perioada respectivă şi coliba. de Câmpie. aşa cum sus ine E. Deltă etc. Universitatea Bucureşti a întreprins cercetări de sociologie asupra satelor româneşti. clasificare şi tipuri de case (exemplificări zonale) Seria tipologică a adăposturilor umane la români are la bază adăpostul arhaic (coliba). apare casa cu o singură încăpere. ajungem evident la construc iile cu mai multe încăperi. Construc iile arhitecturale exprimă întreaga gamă produsă de toate zonele geografice. Una dintre trăsăturile . Zaharia.CAPITOLUL VI ARHITECTURA POPULARĂ (RURALĂ) – elemente de arhitectură. Ea stă la originea locuin ei. arhitecturii şi artei populare româneşti (tipurile de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. prezentate ca exemplu. a constituit nucleul marelui muzeu de arhitectură şi artă populară – Muzeul Satului din Bucureşti. Gusti şi a colaboratorilor săi. în special în cazurile sezoniere. urmând paşii fireşti ai etapizării. Acesta constituie un document autentic şi pre ios pentru studiul istoric şi etnografic al poporului român. pe meleagurile româneşti ca primă formă de locuin ă se cunoaşte încă din neolitic bordeiul. colinare. Ultima expozi ie deschisă în 1936. având însă câte o notă caracteristică încadrată într-o schemă uni ară de plan şi decor. cercetări care au trezit interesul public pentru fenomenul etnografic şi pentru obiectele de artă populară şi arhitecturală. D. care se mai întâlneşte încă şi astăzi. Casa ărănească este construită din lemn de stejar. case din regiuni montane. În plan evolutiv. sub directa îndrumare a prof. ci construit doar ca o rezolvare a unor probleme economice. fag sau brad şi se prezintă sub numeroase variante diversificate pe zone şi regiuni etnografice. În perioada 1925-1935. cu o singură uşă şi. nefiind caracteristic unui anumit grup etnic. În ceea ce priveşte arhitectura ărănească.

Interiorul caselor ărăneşti constituie un ansamblu organizat după anumite reguli. putem aminti aici de cununile orizontale de bârne şi existen a pentru decor a unor stâlpi de lemn sculpta i ş. Fiecare mobilă. cu prilejul vizitării Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu. delimitat pe lângă func ionalitate şi de criterii estetice.(însuşirile) fundamentale ale arhitecturii românesti. cu stâlpi ciopli i cu motive geometrice. râşni e şi ceramică). este monumentalitatea. aici au fost găsite cuptoare de copt pâine. locuin a de suprafa ă. având în interior vetre de foc amplasate în groapă (pe una dintre aceste vetre era clădit cuptorul primitiv boltit. Au existat nenumărate opinii ale unor importan i critici de artă. din pietre tot mai mici. fiind totodată uşor de încălzit pe perioada iernii. Locuin a semiîngropată beneficiază de un acoperiş în 2 ape. cum ar fi: planul format din trei piese (încăperi). fiecare esătură are un loc bine precizat. – Tipologia casei româneşti pe un rând. motive decorative referitoare la decorarea structurilor de lemn aparente. fiecare piesă de ceramică. plasat în col ul de răsărit al locuin ei. formând trăsături generale comune. Ca elemente arhitecturale. de formă patrată. Regula de bază este cea a umplerii complete a spa iului. Elementul indispensabil al interiorului este „scoar a” de lână a cărei varietate regională este marcată de diferen e de compozi ie şi colorit. printre aceştia amintindu-l doar pe marele critic de reputa ie mondială Giulio Carco Argan. care. prispele de-a lungul fa adelor (terase deschise şi acoperite). . a făcut următoarele aprecieri – este „un muzeu unic în lume” şi tot el spune că „începuturile artei populare ărăneşti trebuie căutate în uneltele vie ii satelor”. opus intrării. – Casa construită la suprafa a solului. realizate în cazul pieselor vechi din vopsele vegetale.a. Construc ia prezenta anumite facilită i – era răcoroasă în verile toride. Unele elemente arhitecturale caracteristice se repetă de la o zona la alta. structurată de o tradi ie transmisă de-a lungul genera iilor. Zona etnografică MUNTENIA – Tipuri de bordeie: locuin a semiîngropată. similitudini de plastică arhitecturală şi propor ii.

preluând func iunile casei de dinainte (care a devenit astfel odaie aranjată cu mai multă grijă pentru latura estetică. Acestea. în func ie de posibilită ile de adaptare după materialele disponibile şi condi ile climatice locale. trei încăperi cu vatră de gătit. casei şi cămării. col ul cu pat. Casa ărănească pe un rând: casa cu cămară (zona Buzăului) – locuin a a fost întregită cu o încăpere aparte pentru păstrarea alimentelor. întregeau arhitectura populară prin cioplirea lor în diferite forme. întregită cu anexe laterale prin dublarea pere ilor construc iei şi prelungirea acoperişului peste aceste încăperi secundare (anexele au preluat o parte din func iunile tindei. ca şi încăperea care a întregit planul casei cu tindă. denumită „celar”. uneori încăperea anexă era dispusă pe latura casei dinspre interiorul cur ii şi era utilizată ca bucătărie de vară sau cămară. montate după tehnologia „solzului”). alături de şindrilă. col ul de după uşă cu lavi ă sau podişor pentru vase. care conferea stabilitate sporită.Locuin ele de suprafa ă (cu func ionalitate precisă – atelier de fierărie etc. fiind folosită rar. 4. ob inute cu mult mai multă trudă decât în zonele joase (localnicii îşi procurau toate acestea la schimb pentru zilele de muncă prestate în zonele apropiate). erau construite din lemn masiv. constituind rezultatele unor analizări pentru asigurarea unei cât mai mari stabilită i a construc iei.) îşi au originea în vechile bordeie traco-dacice. planul casei con inea două. acoperişul se construia în două ape.20 m). sec iune ce a fost transformată în odaie de locuit. Acoperişurile respectă formele tradi ionale. Casele la nivelul solului (locuin e destul de solide de tipul bordeiului). casa cu cuptor de pâine în tindă – s-a constituit din casa cu tindă. apărând latura cea mai expusă vântului). au un plan de formă pătrată (aprox. Interiorul casei este structurat din punct de vedere func ional astfel: col ul cu vatră pentru foc. ulterior fiind preferată solu ia mai evoluată în patru ape. una-două cămări sau o încăpere cu intrare laterală pentru adăpostirea oilor sau a uneltelor mari. În unele zone se întâlnesc forme asemănă-toare pentru acoperişurile de trestie şi şi ă (plăcu e de lemn de 15-20 cm lungime şi 3-4 cm lă ime. col ul cu masă. Pere ii erau din bârne de lemn şi nuiele împletite lipite cu lut. în primul rând a cerealelor. casa cu tindă. deseori lipsindu-i soba de încălzit). vatra pentru foc fiind deschisă. . din acest motiv au o răspândire redusă şi sunt mai greu de regăsit şi identificat. Ini ial. îndeosebi a celor de pe coama acoperişului. pe un şir de pietre.

În Gorj. spune P.H. ca şi casele de bârne. Prahova – secolul al XIX-lea – construită pe temelie înaltă din piatră. cu 3 sau 4 „gropi”: tindă (gârlici) – 3 x 5 m. Zona etnografică OLTENIA – Tip de bordei: locuin a semiîngropată. cea de-a doua construită pentru tinerii familiei. – casa din Suici. la care se adaugă prispa cu stâlpi de lemn fasona i simplu plus arcade din paiantă. Construc iile mai solide ajungeau până la 150–200 de ani vechime. camera de veghe având rol de odaie frumoasă. foişorul şi prispa cu balustradă din scânduri traforate. casa fiind mărginită cu bârne largi orizontale. devine locuin ă zilnică. iar în alte situa ii având func ie de reprezentare – casă de oaspe i. ambele caturi sunt construite din lemn (la casele vechi catul de jos este întotdeauna o pivni ă. În timp ce au scos vatra din camera de locuit sau au mai construit una în cămară. – Locuin a de suprafa ă: casa pe un rând. la casele noi catul de jos . cu trei sau cu patru încăperi sub nivelul pământului. Casa pe un rând s-a dezvoltat din două tipuri ini iale: casa cu cămară şi casa cu tindă. Casele cu două încăperi s-au generalizat şi diferen iat încă din feudalism. – casa din Stăneşti. cu pere i din bârne încheiate „sâneşte” şi acoperiş în patru ape din şindrilă. Argeş – secolul al XIX-lea – casă cu două încăperi (de locuit şi de oaspe i) şi tindă mediană cu vatră liberă şi horn. Argeş – secolul XX – construită din bârne de brad cioplite şi tencuite. rezultând casa cu cămară (Gorj) şi casa cu cămară şi prispă. Elementul caracteristic în zona Gorj este adâncimea mare. pe un soclu înalt din piatră care adăposteşte pivni a şi cote ele de păsări şi acoperiş în patru ape din şi ă ce reuneşte două construc ii în unghi drept. Stahl. Există variante ale locuin ei semiîngropate: cu două. sobă (camera de locuit) – 4 x 4 m. şi celar (cămară) – 3 x 4 m.Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. Bucureşti: – casa din Trăisteni. „la foc” – ogeag – 3 x 4 m sau 4 x 4 m.

Bucureşti: – casa din Goicea Mică. în camera de locuit era amplasat războiul de esut. iar acoperişul. camera de locuit („sobă”) şi cămara („celar”). Olt – secolul al XIX-lea (1875) – este construită pe o funda ie din pietre de râu. – casa din Drăghiceni. casa înaltă are o siluetă zveltă datorită stâlpilor. prin existen a a două încăperi cu o singură intrare (prin tindă) servind de tindă şi de „casă”. Nivelul de jos se caracterizează prin prezen a a două încăperi cu intrări separate servind de pivni ă şi de „căsu ă” (odăi de locuit şi de păstrat lucruri). Acoperişurile sunt de paie sau trestie – în zonele joase expuse vânturilor acestea sunt mai scunde şi astfel construite încât să nu poată fi smulse uşor. precum şi de şindrilă sau drani ă în zonele colinare sau muntoase. Respectau întru totul organizarea planimetrică a caselor româneşti străvechi de lemn cu grădele. iar în cea de oaspe i se sim ea abunden a esăturilor decorative (scoar e cu cârlige sau păpuşi şi perdele de borangic sau bumbac în cromatică vie). cuprinde în plan 3 spa ii (încăperi) func ional diferite – gârliciul (echivalentul tindei de suprafa ă). Interiorul este identic cu al caselor munteneşti. iar pere ii de pe laturile înguste sunt construi i din cărămidă. iar nivelul de sus. Învelitoarea (acoperişul) este realizată din straturi succesive de trestie. Casa joasă este masivă şi greoaie. cuprinde tindă mediană („la foc”). Casa pe două rânduri. având în plan două camere şi tindă pe mijloc (cu func ie de bucătărie). meşteri de aici. ogeacul şi la foc (camera în care este amplasată vatra liberă cu horn). Olt – secolul al XIX-lea – construc ie semiîngropată de tradi ie neolitică (bordei). paie şi pământ. modul de depozitare a determinat înăl area caselor pe zidărie şi apari ia pivni elor în temelia lor.cuprinde o bucătărie şi o odaie de locuit). contribuind la reducerea înăl imii. din Oltenia. Primele case au fost construite de meşteri locali. are pere i din bârne încheiate în „că ei”. În zonele pomicole şi viticole. Dolj – secolul al XIX-lea – construc ie din cărămidă cu acoperiş în patru ape din iglă. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. Păr ile de perete îngropat sunt căptuşite cu blăni de stejar. în 4 ape este din şi ă lucrată „în solzi de peşte” şi variantă de coamă realizată dintr-un şir de . – casa din Ceauru. Locuin ă de tip arhaic.

tipul de construc ii lungi de câte 20-30 m reunind sub acelaşi acoperiş în două ape. dar şi prispa („târna ul”) ce se întinde pe 3 laturi ale pere ilor (stâlpii acesteia sunt fasona i cu caneluri oblice. casa pe două rânduri sau cu două caturi ce s-a dezvoltat din casa pe un rând cu cămară sau cu tindă pentru asigurarea unui regim termic constant în ceea ce privea păstrarea unor produse ce erau mai solicitate iarna şi primăvara – spa iul pentru fructe şi vinuri. cu tindă simplă. care probabil era în trepte. bordei rectangular (caracteristic acestei zone). casa cu tindă transformată în odaie de locuit ce poartă numele de „aplecător” sau „polată”. În Moldova secolelor IX-X locuin a caracteristică aşezărilor de tipul siliştilor are forma unui semi-bordei rectangular ce prezintă. Amintim aici o serie de alte tipuri de cuptor ce se află în afara locuin ei şi care constituiau de fapt bucătăria de vară. Gorj – secolul al XIX-lea – construită din bârne pe funda ie din bolovani având 2 încăperi (camera cu vatră pentru gătit şi camera de dormit) şi acoperişul în 4 ape din şindrili ă de brad. – Casa pe două rânduri. cu inele şi capiteluri de forme diverse). La această casă în planul de construc ie este prevăzut şi pridvorul. foişorul. În cadrul tipologiei casei ărăneşti moldoveneşti amintim în ordinea apari iei: construc iile la suprafa ă (în Spinoasa). casa cu vatră pentru foc. Alături de acestea s-au folosit şi vetrele portabile din lut ars. casa cu vatră. casa cu tindă. Aceasta s-a ob inut prin înăl area caselor pe temelii de piatră şi amenajarea unei pivni e în . – casa din Cur işoara. grajdul şi magazia ( inutul Jijiei). în partea opusă intrării. Tipuri de locuin e. bordei. casa cu tindă rece şi cămară (pentru a asigura o mai bună păstrare a alimentelor decât în tinda sau în podul casei).„ciocârlani” (ultimul rând de şi ă). apar ca elemente pivni a regăsită la primul nivel al casei. casa cu tindă rece şi cu două sau mai multe încăperi (zona de podgorie). un cuptor de încălzit şi copt din pământ sau pietre lipite cu lut. – Construc ii la suprafa ă: casa pe un rând – casa cu tindă. Zona etnografică MOLDOVA – Tipuri de bordeie: colibă. casa.

acoperişul în patru ape cu învelitoare din şindrilă de brad. Coama acoperişului se întărea într-o împletitură de trestie sau printr-un uluc de scândură. împreună cu celelalte. În ceea ce priveşte tehnica de construire. realizată din bârne masive de stejar încheiate la capete în „cheutori”. Partea de sus a furcilor este îngroşată şi pe ea se sprijină „lungişul” (bârnă orizontală) care. Aşezarea trestiei se realiza în solzi sau pescăresc. ca materie primă. Vaslui – secolul al XVII-lea – locuin ă monocelulară reprezentând un străvechi tip constructiv. ce se bordea cu sfredel igănesc ascu it. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. se procura şi se clădea mai uşor. lată de 10-15 cm şi groasă de 1 cm. întâlnim terminologia „case în furci”. În Podişul Moldovei se folosea stuful solzit în pantă continuă ce se bătea cu piepteni speciali de lemn. având cameră de locuit. Acoperişurile se constituiau din trestie deoarece. Alături de acest tip de acoperiş întâlnim acoperişul din drani ă lungă de 80 cm. pentru aşezarea celor patru grinzi ce reprezentau suportul grinzilor tavanului. . înfip i în pământ (pentru o mai mare rezisten ă). Bucureşti: – casa din Zăpodeni. Aceste case erau prevă-zute în partea din fa ă cu un pridvor întregit cu un foişor unde se află amplasată uşa din grădele a gârliciului. deseori decorat. Interiorul casei păstrează caracteristicile celorlalte zone. – casa din Straja. locul prispei este sugerat de o bancă cioplită dintr-un trunchi de stejar. în partea de sus. iar fiecare drani ă era bătută cu cuie de lemn. iar în josul lui uşa pivni ei. până spre Suceava şi Câmpulung. ciopli i ca o furcă.temelie şi sunt întâlnite totuşi sporadic în partea de deal şi mai ales de munte a Moldovei. Suceava – secolul al XVIII-lea (1770) – locuin a este aşezată pe o temelie joasă din piatră. prelungindu-se spre fa ă. alcătuiesc cununa pe care se aşază „cosorobii” – sus inătorii şarpantei acoperişului. Acest tip de locuin ă avea pe parcursul pere ilor plasa i stâlpii (de număr variabil). tindă largă şi cămară ai căror pere i sunt realiza i din trunchiuri rotunde dispuse „în cununi” orizontale încheiate cu tăietură „căucească”. şi care erau. acoperind astfel şi prispa deschisă. Erau mai apoi împletite de jos în sus nuiele ce se „năglăjau” cu pământ amestecat cu paie sau pleavă.

– casa din Luminiş, Neam – secolul al XIX-lea – prezintă din punct de vedere structural două camere (odaia mare şi odaia mică), tindă mediană, sală şi cămară (chilerul); construc ia este aşezată pe temeli de piatră, având pere i de bârne şi acoperişul în patru ape din drani ă dispusă în săgeată; pe trei din laturile casei regăsim cerdacul cu balustradă din scânduri traforată şi cu stâlpi având ca element decorativ floarea. Zona etnografică TRANSILVANIA Seria tipologică a locuin ei nu face nici aici excep ie, vorbind de începuturile acesteia ca având la bază forma de colibă, urmată fiind de: – locuin a semiîngropată; – casa ărănească; – casa pe un rând – cu cămară, cu cămară şi târna pe col , cu cămară şi tindă pe col etc.; – casa pe două rânduri: – casa cu două niveluri – casa pe două rânduri întregită cu o cameră sau două. Ordinea cronologică a apari iei tipurilor de casă în această zonă este: locuin a semiîngropată, casa ărănească, ulterior apărând casa pe un rând. Casa pe un rând o regăsim în mai multe variante: casa cu cămară (Ha eg, Pădureni) – sunt construite din bârne rotunde cu acoperiş înalt de paie (au coexistat cu cele cu tindă); casa cu cămară şi târna pe col (cu arcade semicirculare între stâlpii de sus inere – ara Mo ilor, ara Zarandului, ara Abrudului şi Depresiunea Călă ele) a coexistat cu cele cu tindă – la aceasta cămara a fost transformată în locuin ă obişnuită, cea ini ială a devenit „casa frumoasă”, „casa dinainte” unde se păstrau piesele de interior cele mai frumoase, mai valoroase (exemplu: Casa Avram Iancu din comuna cu acelaşi nume, sfârşitul secolul al XVIII-lea, având pere ii din bârne masive de brad şi acoperişul foarte înalt din şindrilă); casa cu cămară şi tindă pe col (Ab) – aici se află o „camni ă”, horn de lespezi în pod, iar cuptorul de pâine este situat în afara casei sau într-o cuptorişte; în unele cazuri s-a întregit planul cu a doua cameră. Casa cu tindă, în variantele: casa cu tindă simplă sau cu tindă rece (Cluj), casa cu tindă rece cu cămară

(Maramureş, Năsăud, Lăpuş), casa cu vatră simplă în tindă, casa cu cămară şi tindă cu cuptor (casa cu mai multe încăperi şi tindă în cuptor), casa cu vatră de gătit în tindă şi corp de încălzit, casa cu cămară (M- ii Apuseni, Pădureni), casa cu tindă cu func ie mixtă. În Maramureş tinda s-a men inut cu func ia ini ială, dar i s-a mai alăturat o cămară (se ineau o parte din produse şi vase). Casa pe două rânduri este întâlnită în M- ii Apuseni, ara Ha egului, – casa cu două niveluri în Podişul Târnavelor, iar casa pe două rânduri – întregită cu o cămară sau cu două camere, în Sibiu. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: – casa din Chiereluş, Arad – secolul al XVIII-lea – este situată pe funda ie de piatră, fiind construită din pere i de bârne de stejar lipi i cu pământ prin interior şi chiar în exterior; acoperişul în două ape realizat prin suprapunerea în trepte a stufului pe şarpantă de lemn; planul construc iei cuprinde tindă mediană, două vetre cu deschideri pentru gurile de foc, camera de paradă şi camera locuin ă permanentă. – casa din Şerel, Hunedoara – secolul al XIX-lea – construc ie din piatră de stâncă lipită cu lut, având în plan o singură încăpere cu târna ce la fa adă este încadrat de 4 stâlpi şi ridicat cu aproximativ 1 m pentru a se putea construi intrarea în pivni ă; podeaua este din pământ bătătorit, prezentând însă şi o por iune podită cu scânduri; acoperişul din „jipi” şi „snopi” de nuiele; ca o caracteristică aparte, ferestrele sunt mici şi existente pe toate cele 4 laturi ale casei. – casa din Dumitra, Alba – secolul al XIX-lea – planul casei cuprinde: casa de locuit, la care se adaugă tinda; sistemul constructiv păstrează vechea tehnică neolitică a gardului din nuiele „bruşite cu lut”, care formează scheletul construc iei; acoperişul este realizat din snopi şi jipi de grâu. – casa din Sălciua de Jos, Alba – secolul al XIX-lea (1815) – este planul cel mai răspândit până în secolul XX; prezintă prispă, tindă şi o singură cameră de locuit, acestea realizate din bârne de brad cioplite în patru fe e; acoperişul (chiar de trei ori mai înalt decât înăl imea pere ilor) este realizat din paie de grâu călcate cu piciorul; tinda este prevăzută cu o vatră cu coş piramidal din plăci de bazalt sprijinite pe o structură de lemn.

– casa din Moişeni, Satu Mare – secolul al XVIII-lea (1780) – planul construc iei cuprinde trei încăperi (cameră, tindă, cămară), la care se adaugă o prispă par ială în fa a tindei şi cămării; acoperişul specific din drani ă „horjită” (scobită) este prevăzut cu coamă, loc unde apare un element „horneta” pentru evacuarea fumului; în cadrul acestei zone există o linie unitară în ceea ce priveşte decora iile por ii, ferestrelor, prispei etc. – casa din Surdeşti, Maramureş – secolul al XVIII-lea (1780) – planul este constituit din trei încăperi (cameră de locuit, tindă neîncălzită şi cămară); amintim că plafonul casei de locuit este realizat din grinzi aparente dispuse perpendicular fa ă de pere ii longitudinali, cu sprijin pe „meşter grindă”. Zona etnografică BANAT Întrucât perioada de început este unitară întregului spa iu românesc, reluăm şirul seriei tipologice din momentul apari iei formelor noi de construc ie (cu poartă monumentală şi ziduri trainice de cărămidă), specificând că amplasarea acestora pe o linie comună cu vecinătă ile capătă dimensiuni de specific zonal: – casa pe un rând cu una-două sau mai multe încăperi, cu tindă; cu cuptor; – casa pe două rânduri sau cu două caturi. Casa pe un rând – casa cu tindă, cu vatră simplă în tindă (începuturile organizării interioarelor), întregită cu dispozitiv piramidal deasupra pentru colectarea fumului într-un coş în pod sau în afara acestuia; casa cu cuptor de pâine în tindă – varianta cu o cameră şi tindă cu cuptor, cu două camere şi tindă cu cuptor, cu mai multe încăperi şi tindă cu cuptor. Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului, Bucureşti: – casa din Bârlova, Caraş-Severin – secolul al XIX-lea – planul casei este constituit din două camere de locuit („casa de dinainte” şi „casa de dinapoi”) şi o tindă mediană (cuină); este amplasată cu latura îngustă spre uli ă şi este reprezentativă pentru perioada de trecere de la construc iile din lemn la cele din cărărmidă; partea din fa ă a construc iei (frontonul) este decorat cu ro i şi frunze.

Tipuri de locuin e din fondul monumentelor de arhitectură populară din cadrul Muzeului Satului. acoperişul casei. două tinzi şi o bucătărie). Întâlnim aici locuin e semiîngropate ce aveau planul pentru construc ie mai simplu decât cele din Câmpia Română. cuprinde camera de locuit. camera curată cu intrare prin tindă. prispa din fa a camerelor de locuit este joasă. acoperişul este comun casei şi anexelor gospodăreşti. cu intrarea prin capăt sau cu intrarea plasată în mijlocul laturii lungi. locuin a la suprafa ă. specificul locuin ei ărăneşti nu a suferit influen e care să producă modificări substan iale în tipologia acesteia. casa cu vatră de gătit în tindă şi corp de încălzit în locuin ă (plan simplu: două încăperi şi o tindă). în care au coexistat de-a lungul istoriei un număr însemnat de etnii. iar intrările sunt prevăzute cu mici pridvoare. toate comunicând între ele. Tulcea – secolul al XIX-lea (1898) – planul construc iei prevede cinci încăperi (două camere de locuit. Constan a – secolul al XIX-lea – este destul de joasă. construit în patru ape din „olane”. cu stâlpi ciopli i. – casa din Unirea. Au coexistat: locuin a semiîngropată cu intrarea prin capăt sau cu intrarea plasată în mijlocul laturii lungi ce avea planul şi construc ia mai simple decât variantele din Câmpia Română. .Zona etnografică DOBROGEA În această zonă. Bucureşti: – casa din Ostrov. bordeiele propriu-zise – folosite îndeosebi de popula iile turceşti şi tătărăşti. cămară şi prispă par ială. este construită din chirpici şi are acoperişul învelit cu stuf bătut la „pieptăn”. fiind construită pe un postament de lut amestecat cu paie tocate şi stâlpi de stejar. casa pe un rând cu tindă. ca trăsătură zonală. tindă.

nr. Andrei. Bucureşti. Horele Mari – Analiză morfologică. Ovidiu. p. p. ESPLA. Cântece poporale româneşti din comitatul Bihor.E.F. Istoria Folcloristicii Româneşti. Bucureşti. Bucureşti. I. 1974. Folclorul muzical – Muzica românească de azi.E. AN 2. Breazul. Constantin. Română. nr. Munchen. E. 1980. 1965. Bela. Brâuner. 5. Idei. 1969. Alexandru. Bucureşti. Specificul dansului popular românesc.. 1964. Balaci.E. Bucureşti. Bârlea.. .. George.P. 3. Bucureşti. 1923. Alexandru. 1971.. Bucureşti.F. Bartok. Bucureşti. tom XVI. I. Vioara ca instrument muzical popular – în R. Sărbători şi obiceiuri – Vol I. culese şi notate de. I. Amzulescu. Bartok. George. 1967. 2. Tiberiu. 22-26. II..BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Acad. Moduri pentatonice şi prepentatonice. Folclorul Românesc. 1957. tom 11. 1. în „Revista de Etnografie şi Folclor”.. în R. 1971. Bucureşti.. Vol. Brăiloiu. Bucşan. Emanuela. Bucşan. 2002. Breazul.F. 29-54. Bucureşti. Editura Enciclopedică.E. Volksmusik der Rumanen von Maramureş.. curente în cercetarea cântecului popular. Editura Muzicală. în R. Andrei.E. Vol. 1966. Bucureşti. 1981. 1913. MUZ 19. 1940. I. Bucureşti. Stud. nr.C. Observatii introductive la cercetarea cântecului „propriu-zis”.R. Muz. 1956. tom 12. Alexandru.. Tiberiu. 8. nr. Brăiloiu.F. 365-373. Balade populare româneşti. Bârlea. Harry. Sărbători şi obiceiuri – Vol. I. Acad. Dansul popular din satul Drăguş. Amzulescu. Română. nr.L. Al. I – III.C. Editura Minerva. Editura Academiei Române. Oltenia.F. Ovidiu.. Bucureşti.E. Bela. I. E. Festivalul Căluşului românesc şi marile în elesuri ale folclorului. Instrumentele populare ale poporului român. p.

Mârza. Tratat de teoria instrumentelor – Acustică muzicală. Preliminarii la studiul ştiin ific al doinei. Traian. p. 114-128. Almanah Musical 3/1877. 3. Bucureşti. pag. Contribu ii la cunoaşterea eposului popular (Recitativul epic) în Rev. nr. Studiu şi antologie literară. 1965. Cântecele de seceriş din inutul Năsăud – Transilvania. Bucureşti. 1967. Editura Muzicală. Burada. Editura Litera. 3-4. p. Dic ionarul jocurilor populare româneşti. Mariana. 1988. Editura Muzicală. Muz. 9... Emilia. 1960.. Structura şi tehnica mişcării. nr. Dan. De la cântecul de leagăn la doină. Elisabeta. Bucureşti. 79-122. Ciobanu. Jocuri fecioreşti din Ardeal. Rev. în R. 1876. Folc. 1. p. Ion. 1997. Cucuna – Sărbătoare a secerişului. Kahane. Ghinoiu. 1959. 1970. 1961. Comişel. Editura Minerva. Doine din Oltenia Subcarpatică. Folclor muzical. Corneliu. Bucureşti. AN 4. I. Folc. Cercet. II. Contribu ii la istoria cântecului nostru popular.F. 1-2. Cocisiu. N. Constantin. tom II. Bucureşti. 1984.. Costache Găinariu Varone Elena.Burada Theodor T. 74-93. E. Jula. Editura Muzicală.E. Muz. Bucureşti. V. Obseva ii privind geneza cântecului propriu-zis. Folc. Obiceiuri populare de peste an – Dic ionar. în R. Comişel. 6. Moldoveanu-Nestor. Cercetări asupra danturilor şi instrumentelor de musică ale românilor. Editura Funda iei Culturale Române. 1957. Bucureşti. 43-79.P..T. p. 8/1963. Anul Nou în Moldova şi Bucovina. (Curs). Cîscă. 5. Rev. Folc. Stud. 1968. p.L. Emilia. nr. . 147-174. p. 10. Niculescu-Varone G. nr. Rev. 1965. 99-116. Ilarion. Genurile muzicii populare româneşti. Despre întrebuin area musicei în unele obiceiuri vechi ale poporului românu. Cântece populare româneşti (edi ie postumă alcătuită de T. 1971. Gheorghe. N.F. Comişel.. Comişel. Comişel. Editura Didactică.. 8. 5.E. Georgescu. 10. Instrumente de suflat. Emilia. 1-2. Etn. Mariana. Tipologie muzicală şi corpus de melodii instrumentale. 615-634. 1-2. Emilia. Bucureşti. 1964 nr. nr. Folc. Bucureşti. 1963. Etn.. Almanah Musical 2. Alexandru şi Maria Siminel-Fusteri) Editura Muzicală. 1969.1979. Tradi ie şi inova ie în folclorul muzical românesc. Iaşi. Bucureşti. Theodor T. Emilia. Bucureşti. Costea. Mănăstireanu. Rev. Doina. Jocul popular românesc – tipologie muzicală. Tradi ii şi obiceiuri românesti. Kahane. nr.

. 130-131. Bucureşti. 11. Sistematizarea tipologică a cântecului românesc. 375-383. nr. tom 12. Ioan. 1936-1986. nr. Bucureşti. *** R. Braşov.F. Editura Academiei Române. Folclor muzical din repertoriul copiilor. nr. Larisa. Paul. Portul popular de sărbătoare din Romania. Elena. p. Petrescu. Aşezările brănene – satul. Editura Academiei Române. Nicolae. Folc. Stancu. Editura Didactică şi Pedagogică.Oprea.E. Prahoveanu. . 1983. Nicolae. Forma ii instrumentale populare de suflat – Modalită i de lucru. p. Petrescu. Folclor muzical românesc. Editura Muzicală. Gheorghe. Tipologie muzicală. Paul. 107-110. Obiceiuri de iarnă. gospodăria. 1967. Stelu a. 1998. tom 39. p. Muzeul Satului. p. Popa. Rădulescu.. Bucureşti. 1966. D. Etn. R. Agapie. Bucureşti.. 4. Bucureşti. Principii şi metode de lucru. Vioara cu pâlnie. 1976. Rădulescu. Lazăr – o versiune românescă a eroului vegeta ional. 1982. 1981. Crea ia plastică ărănească. Rădulescu. Secoşan. 319-339. 33-46. locuin a. 1984. Colec ie de cântece. Târgovişte.E. Editura Trans Expres. *** Repertoriul monumentelor de arhitectură populară. 1990. Rev. Speran a. Editura Meridiane. Bucureşti. Bucureşti.D. Editura Muzicală. Bucureşti. Editura Meridiane. p. 5. 1994. 1-2.F.

ANEXE .

.

ANEXA 1 CÂNTECUL .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

ANEXA 2

INSTRUMENTE POPULARE

ACORDEON CIMPOI CHITARĂ CLARINET CU MUŞTIUC .

CLARINET ALTO CLARINET BAS CORN DE BASSET CLARINET D’AMOUR .

COBZĂ LĂUTĂ DRÂMBĂ AMBAL .

TROMPETĂ TROMPETĂ TARAGOT ITERĂ .

VIOARĂ. VARIANTE DE ARCUŞ VIOLONCEL .

ANEXA 3 PORT POPULAR .

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Bihor .

Costum de femeie – TRANSILVANIA. zona Bihor .

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Lăpuş .

zona Lăpuş .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Maramureş .

zona Maramureş .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

zona Mărginimea Sibiului .Costum bărbătesc – TRANSILVANIA.

zona Mărginimea Sibiului .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Năsăud .

Costum de femeie – TRANSILVANIA. zona Năsăud .

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Oaş .

zona Oaş .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – TRANSILVANIA. zona Sălaj .

zona Sălaj .Costum de femeie – TRANSILVANIA.

Costum bărbătesc – BANAT. zona de campie .

Costum de femeie – BANAT. zona de campie .

zona de munte .Costum bărbătesc – BANAT.

zona de munte .Costum de femeie – BANAT.

zona Dolj .Costum bărbătesc – OLTENIA.

Costum de femeie – OLTENIA. zona Dolj .

zona Gorj .Costum bărbătesc – OLTENIA.

Costum de femeie – OLTENIA. zona Gorj .

Costum bărbătesc – OLTENIA, zona Mehedin i

Costum de femeie – OLTENIA, zona Mehedin i

Costum bărbătesc – OLTENIA, zona Vâlcea

zona Vâlcea .Costum de femeie – OLTENIA.

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Argeş .

zona Argeş .Costum de femeie – MUNTENIA.

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Buzău .

zona Buzău .Costum de femeie – MUNTENIA.

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Muscel .

Costum de femeie – MUNTENIA. zona Muscel .

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Prahova .

Costum de femeie – MUNTENIA. zona Prahova .

zona Teleorman .Costum bărbătesc – MUNTENIA.

zona Teleorman .Costum de femeie – MUNTENIA.

Costum bărbătesc – MUNTENIA. zona Vlaşca .

Costum de femeie – MUNTENIA. zona Vlaşca .

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Botoşani .

zona Botoşani .Costum de femeie – MOLDOVA.

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Iaşi .

zona Iaşi .Costum de femeie – MOLDOVA.

zona Suceava .Costum bărbătesc – MOLDOVA.

zona Suceava .Costum de femeie – MOLDOVA.

zona Neam .Costum bărbătesc – MOLDOVA.

zona Neam .Costum de femeie – MOLDOVA.

Costum bărbătesc – MOLDOVA. zona Vaslui .

Costum de femeie – MOLDOVA. zona Vaslui .

zona Vrancea .Costum bărbătesc – MOLDOVA.

zona Vrancea .Costum de femeie – MOLDOVA.

Costum bărbătesc – DOBROGEA .

Costum de femeie – DOBROGEA .

ANEXA 4 ARHITECTURĂ POPULARĂ .

.

Trăisteni. PRAHOVA. XIX Stăneşti. XIX . ARGEŞ.

ARGEŞ.Şuici. DOLJ. XIX . XIX Goicea Mică.

OLT. XIX Ceauru. XIX (1875) . GORJ.Drăghiceni.

Curtişoara. XIX . GORJ.

VASLUI. detaliu . XVII Zăpodeni. VASLUI.Zăpodeni.

XVIII (1760) Luminiş. SUCEAVA.Straja. XIX . NEAM .

XIX . HUNEDOARA. XVIII Şerel. ARAD.Chiereluş.

ALBA.Dumitra. XIX Sălciua de Jos. ALBA. XIX (1815) .

XVIII (1780) Şurdeşti.Moişeni. SATU MARE. XVIII (1780) . MARAMUREŞ.

CARAŞ-SEVERIN. XIX Unirea. XIX (1898) .Borlova. TULCEA.

detaliu .Ostrov. XIX Ostrov. CONSTAN A. CONSTAN A.

.

2008.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.20.spiruharet.ro .91.Redactor: Cosmin COMĂRNESCU Tehnoredactor: Brînduşa BĂRBAT Coperta: Cornelia PRODAN Bun de tipar: 24. Coli de tipar: 12 Format: 16/61X86 Editura Funda iei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. www.01. Bucureşti. 58. sector 6 Tel / Fax: 021/444.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->