1

UNIVERSITATEA DIMITRIE CANTEMIR – BUCURESTI

MASTER DREPTUL AFACERILOR
DISCIPLINA : DREPT FISCAL EUROPEAN
MASTERAND: GAVRILA COMAN ILEANA

REFERAT
VENITURILE BUGETARE IN UNIUNEA EUROPEANA

BUCURESTI 2008
 2
Bugetul Uniunii Europene

1. Noţiuni introductive privind Uniunea Europeană

I.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene.

În decembrie 1945 s-au pus bazele unei noi ordini monetare prin
Tratatul de la Bretton Woods, iar în 1947 a apărut GATT.
La 19 septembrie 1946, primul – ministru englez Winton Churchill
a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al
doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor
Unite ale Europei. Ideea unei Europe unite nu era nouă. Ea mai
fusese vehiculată în diferite împrejurări.1
Pentru început s-a concretizat prin formarea la 5 mai 1949 a
Consiliului Europei, alcătuit din zece state membre – fondatori :
Belgia, Olanda, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Marea Britanie, Norvegia, Suedia, principalul domeniu fiind cel
social şi cultural.
În plan economic se remarcă lansarea de către SUA, în 1947, a
planului Marshall2 de ajutorare a statelor Europei aflate în dificultăţi
economice şi sociale la sfârşitul războiului. În legătură cu aplicarea
planului Marshall, la 16 aprilie 1948 a fost înfiinţat O.E.C.C. care
ulterior s-a transformat în O.C.D.E.
În cadrul unei conferinţe de presă care a avut loc la Paris la 9 mai
1950 s-a lansat planul „Schumann” şi s-a trecut la o fază
hotărâtoare a destinului comunităţilor Europene.3 Au urmat luni de
negocieri (între cele sase state) care s-au concretizat cu adoptarea
Tratatului CECO la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952
(durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani).

1
A se vedea L. Cartou, Communaute Europeennea, Daulloz, 1991, p. 4 - 41
2
George Marshall (1880-1959) general şi om politic american; şef de stat major al armatei SUA în timpul celui de-
al doilea război mondial; secretar de stat al Departamentului de Stat 1947-1948; a iniţiat planul de ajutor al SUA,
Europei în 1953; i s-a acordat premiul NOBEL pentru pace.
3
A se vedea D. Simon, „Le systeme juridique communautaire”, PUF, Paris, 1997, p 18-19
 3

1.2. Evoluţii ulterioare

Ca urmare a unei activităţi politico – diplomatice, sub impulsul
Franţei şi Germaniei, s-au realizat procese importante în direcţia
unificării europene, care s-au concretizat prin adoptarea la 25
martie 1957 a Tratatului de la Roma, care cuprinde de fapt 2 tratate
:
1. EURATOMUL – prevede reglementarea în comun a producţiei
materiei nucleare, exploatarea în comun a mijloacelor de care
dispun statele membre, un schimb de informaţii şi un sistem
comun de brevete şi invenţii;
2. Tratatul privind Economia Europeană (CEE) – prevede
reglementarea următoarelor 4 libertăţi :
- libertatea de circulaţie a mărfurilor;
- libertatea de circulaţie a persoanelor;
- libertatea de circulaţie a capitalurilor;
- libertatea de circulaţie a serviciilor.
Nu toate activităţile intrau sub incidenţa acestor acorduri.
Obiectivul Tratatului de la Roma (prevăzut a fi îndeplinit într-
un termen de 12 ani de la semnarea tratatului) a constat în
realizarea unui spaţiu economic lărgit în care întreprinderile din
cele6 state puteau opera în condiţii de concurenţă loială şi reală.
Reuşita implementării Tratatului a demonstrat că obiectivele
fundamentale, respectiv diminuarea tuturor obstacolelor vamale şi
crearea unei Uniuni vamale a fost finalizată cu un an mai devreme.
În anul 1960 la Stockholm are loc o Convenţie privind
înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb – AELS.4
În 1973 au aderat la Comunitate : Anglia, Irlanda şi
Danemarca. Grecia a semnat Tratatul în 1979, iar Spania şi
Portugalia în 1985. Austria, Suedia şi Finlanda au devenit membre
ale Uniunii la 1 ianuarie 1995.
S-au semnat acorduri de cooperare cu ţări nemembre, cel mai
important fiind Acordul de la Lome din 1989 cu 68 de state di Africa.

4
Aceste state au fost : Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia.
 4

1.3. Evoluţii recente.

În 1986 a fost încheiat Actul Unic European care a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1988. El şi-a propus să accelereze realizarea
pieţei unice definite ca „un spaţiu fără frontiere interioare în care
libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor” se va
realiza conform dispoziţiilor din „prezentul tratat”.
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se modifică Tratatul de la
Roma, Actul Unic European şi se realizează Uniunea Europeană.
Din 31 decembrie 1993 a fost realizată liberalizarea financiară,
iar din 1 ianuarie 1994 a fost creat Institutul Monetar European de
la Frankfurt care a prefigurat apariţia Băncii Centrale Europene.
Fostul ECU a fost înlocuit cu EURO care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1999.

2. Instituirea Uniunii Europene

2.1. Tratatul de la Maastricht . O fază decisivă a procesului de
integrare a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai
Comunităţii europene , la 7 februarie 1992 a Tratatului de la
Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene.5 Acest Tratat a
constituit o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare
mai strânsă între popoarele Europei. Tratatul de la Maastricht a
cuprins şapte titluri şi trebuie remarcat că prin acest Tratat nu au
fost înlocuite, ci modificate tratatele care pun bazele Comunităţilor
Europene. După adoptarea Tratatului de la Maastricht alte 10 state
au depus cereri de adoptare : Romania, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovnia, Estonia, Lituania, Letonia.
Obiectivele fundamentale ale Tratatului de la Maastricht constau
în :
a. lărgirea obiectivelor integrării;
b. realizarea unei identităţi internaţionale ale Uniunii;
c. uniune politică şi militară;

5
Asupra gnezei Tratatului a se vedea J. Cloos. G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, „Le traite de Maastricht,
genese, analyse, commentaires”, Breylant, Bruxelles, 1993, p. 37 101.
 5
d. politică comună în domeniul relaţiilor internaţionale de
securitate;
e. cooperare în materie de poliţie, justiţie şi afaceri interne;
f. coeziune economică şi socială;
g. cetăţenia europenă;
h. unificarea reglementărilor şi rezolvarea comună a unor
aspecte sociale, cum ar fi : protecţie socială, şomaj,
sănătate, protecţia consumatorului, mediu, cultură,
sport;
i. uniune economică şi monetară şi moneda unică.
Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană
fondată pe comunităţile europene şi completată prin formele de
cooperare şi politicile prevăzute de tratat. Potrivit tratatului noua
construcţie europeană se sprijină pe trei piloni :
I. Comunităţile Europene : CECO, CEE, CEEA.
II. Politica externă şi securitatea comună;
III. Cooperarea în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne.
Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în
domeniul politicii economice şi monetare care constituie
instrumentul principal al acţiunii Statelor membre.
Aşa cum s-a mai precizat prin Tratatul de la Maastricht este
introdusă o separare netă, distinctă între politica economică şi cea
monetară. Politica economică şi monetară se condiţionează reciproc,
neputand să fie concepute de sine stătător, ca factori contributivi la
progresul comunităţilor.

2.1.1. Politica economică

Politica economică a Comunităţilor europene este
fundamentată pe mai multe texte ale Tratatului CE, aşa cum este
modificat prin Tratatul de la Maastricht şi, în foarte mică măsură
prin Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa.
Ca principiu general art. 99 par 1 evocă imperativul pentru
statele membre de a considera politicile lor economice ca o
 6
chestiune de interes comun şi de a e coordona în cadrul Consiliului,
conform art. 99.
În al doilea rând, din dispoziţiile Tratatului rezultă că există o
serie de obligaţii de întindere şi cu efecte variabile. Una dintre
aceste obligaţii este obligaţia generală de coordonare, în cadrul
unor mari orientări, care iau forma unor recomandări, lipsite de
orice forţă juridică.
În al treilea rând, în scopul de a asigura o coordonare mai
strânsă a politicilor economice şi o convergenţă susţinută a
performanţelor economice de statele membre, Consiliul va
supraveghea evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi
Comunitate.
În al patrulea rand, o serie de alte dispoziţii din Tratat
reglementează unele aspecte financiare şi bugetare ale politicii
economice comunitare, instituindu-se unele obligaţii negative.

2.1.2. Politica monetară.

Obiectivul realizării Uniunii economice şi monetare, implică
definirea şi punerea în practică a politicii monetare a Comunităţii,
această atribuţiune fundamentală revenind Sistemului european al
băncilor centrale – SEBC.
SEBC va conduce operaţiunile de schimb ale statelor membre şi
va promova buna funcţionare a sistemelor de plăţi. SEBC este
compus din : Banca Centrală Europeană – BCE şi băncile centrale
naţionale.
În materie de emisiune monetară, BCE este singura abilitată să
autorizeze emisiunea de bilete de bancă în cadrul comunităţii.

2.1.3. Politica socială

În chiar Preambulul său Tratatul de la Maastricht face
menţiunea că statele care au decis să instituie Uniunea europeană
confirmă ataşamentul lor la drepturile sociale fundamentale şi sunt
hotărâte să promoveze progresul economic şi social, iar la art. 2
indicat ca prin obiectiv pe care şi-l propune Uniunea „promovarea
 7
unui progres economic şi social şi un înalt nivel de folosire a forţei
de muncă . . . prin întărirea coeziunii economice şi sociale . . „6
Atunci când este în discuţie funcţionarea pieţii comune ca un
prim mijloc de realizare a scopului politicii sociale, se are în vedere
şi funcţionarea pieţii muncii prin libera circulaţie a lucrătorilor.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a reglementat instruirea unui
Comitet al protecţiei sociale care este înfiinţat de Consiliu, după
consultarea Parlamentului, având un caracter consultativ în scopul
promovării cooperării în domeniul politicilor protecţiei sociale între
statele membre şi cu Comisia.
Ca urmare a modificărilor aduse de Tratatul de la Maastricht a
fost acordată o extensiune mai mare problemelor educaţiei, formării
profesionale şi tineretului.

2.1.4. Politica privind cultura.

Între politicile şi acţiunile comunitare consacrate de Tratat
fundamentale, politica în ceea ce priveşte cultura a constituit, prin
dispoziţiile Tratatului de la Maastricht un element de absolută
noutate.7S-a relevat necesitatea unei contribuţii comunitare în
dezvoltarea culturilor naţionale, avându-se în vedere moştenirea
culturală comună a Europei. Comunitatea şi statele membre vor
favoriza cooperarea cu statele terţe şi cu organizaţii internaţionale
competente în domeniul culturii şi în special cu Consiliul Europei.

2.1.5.Politica mediului.
În Tratatul de la Maastricht s-a evidenţiat prima dată
necesitatea protecţiei mediului înconjurător, însă în contextul
obiectivului relativ la creşterea durabilă şi neinflaţionistă.
Un accent deosebit se remarcă în această privinţă odată cu
adoptarea TMs care introduce noi aspecte şi soluţii menite să
garanteze un nivel ridicat de protecţie a mediului înconjurător în
toate acţiunile ce se întreprind.

6
În fapt folosirea forţei de muncă constituie un titlu special din partea a treia a Tratatului CE
7
Precum şi în domeniul sănătăţii publice.
 8
Chiar în Preambulul TMs este afirmată hotărârea statelor
membre d a promova progresul economic şi social „ . . . în
cadrul . . . intensificării protecţiei mediului înconjurător . . .”
O politică a mediului s-a concretizat, mai întâi sub forma unor
programe generale, în funcţie de care au fost adoptate programe
specifice şi măsuri executare. Pe plan instituţional au fost create
comitete consultative specializate în domenii precum gestiunea
deşeurilor şi pesticidelor. În plus, au fost adoptate programe de
cercetare ştiinţifică pentru protecţia mediului în domeniul stocării
deşeurilor radioactive, evoluţiei marilor concentrări urbane,
reciclării materialelor, poluanţilor apei şi aerului.

2.1.6.Protecţia consumatorilor.
Protecţia consumatorilor face obiectul uni acţiuni specifice
având în vedere vulnerabilitatea acestor verigi economice. Protecţia
consumatorilor s-a ridicat la nivelul unei politici comunitare.
Programele menţionate stabilesc un număr de cinci drepturi
fundamentale destinate să asigure protecţia consumatorilor :
a) dreptul la protecţia intereselor economice;
b) dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii;
c) dreptul la repararea daunelor;
d) dreptul la reprezentare şi participare la luarea deciziilor care-i
interesează;
e) dreptul în domeniul medicamentelor.

2.1.7.Politica externă şi de securitate a UE.

Tratatul de la Maastricht fundamentează o veritabilă uniune
politică ce presupune, cu precădere, aplicarea unei politici externe
şi de securitate comună, ale cărei obiective sunt următoarele:
- salvgardarea intereselor fundamentale, a independenţei şi
valorilor comune ale Uniunii;
- întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele
sale;
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- dezvoltarea şi armonizarea democraţiei şi statului de drept ca şi
 9
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cooperarea în domeniul afacerilor interne şi justiţiei, acest
deziderat este menţionat expres în capitolul al VI-lea al Tratatului
asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht). Cooperarea se
traduce în fapt prin principiul conlucrării interguvernamentale
(decizii luate în unanimitate şi slabă implicare a Comisiei Europene
ori a Parlamentului). Conform aceluiaşi capitol sunt vizate, în ceea
ce priveşte cooperarea, patru sectoare:
- armonizarea în domeniul dreptului de azil;
- armonizarea, la nivelul Uniunii Europene, a regulilor privitoare la
integrare aplicabile cetăţenilor proveniţi din state terţe;
- cooperarea poliţienească pe tărâmul luptei eficiente contra
criminalităţii transfrontaliere;
- elaborarea acordurilor de cooperare în domeniul dreptului (civil şi
penal).

2.2 Tratatul de la Nisa

În perioada 7- 11 decembrie 2000 la Nisa s-a organizare o
conferinţă interguvernamentală unde a fost adoptat de către cele
15 state membre ale UE Tratatul de la Nisa de modificare a
Tratatului asupra Uniunii Europene şi a tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a altor acte conexe, tratat semnat la 26
februarie 2001.
Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în TMs noi dispoziţii
privind cooperarea întărită în domeniile avute în vedere în Titlul V în
discuţie, constituind un progres, deşi prudent, în această materie,
faţă de Tratatul de la Amsterdam.8
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească
integrarea europeană prin perfecţionarea mecanismului decizional,
în perspectiva lărgirii Uniunii Europene la 27 de state membre, să

8
În acest sens, St, Rodrigues, Le traité de la Nice et les coopérations renforcées au sein de l’Union européenne, în
RMCUE, nr. 444, 2001, p. 15.
 10
lărgească legitimitatea şi eficacitatea instituţiilor europene9 .
Principalele organisme comunitare vor suferi transformări, atât în
privinţa organizării, cat şi a competnţelor.
Semnarea „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene” a reprezentat, fără îndoială, unul din cele mai
importante momente pe drumul integrării, afirmând convingerea
semnatarilor că respectul drepturilor omului, al valorilor
fundamentale, constituie regula de bază pe car se întemeiază
colaborarea statelor europene.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea pilon al Europei, cel în
materia politicii externe şi de securitate comună, Tratatul de la Nisa
a introdus cinci noi articole în domeniul cooperării consolidate.
S-a statuat ca deciziile luate pentru punerea în aplicare a
cooperării sunt direct aplicabile numai statelor membre care
participă la ele. În acelaşi timp, statele care nu participă la o
cooperare consolidată trebuie să adopte o politică pasivă, de a nu
pune obstacole în aplicarea cooperării.10
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, Declaraţia
privind viitorul Uniunii Europene. Reforma de la Nisa a pregătit
cadrul instituţional al Uniunii pentru extinderea sa, dar a afirmat şi
necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu
privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut ca, începând cu 2001
preşedinţiile în exerciţiu ale Uniunii să încurajeze, în cooperare cu
instituţia Comisiei, cu participarea Parlamentului European, în
asociere cu parlamentele naţionale, cu mediile politice, economice,
şi universitare, cu reprezentanţii societăţii civile, ca şi cu statele
membre, dezbateri cu privire la simplificarea tratatelor, delimitarea
competenţelor, statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, după proclamarea sa de la Nisa, rolul parlamentelor
naţionale în arhitectura europeană.11

3.Evoluţii şi tendinţe în procesul economic al UE

9
Hubert Haenel, Raport d’information fait en nom de la delegation du Senat pour l’Union Europeenne sur le Traité
de Nice, Paris, nr. 202.2000 – 2001, p. 31
10
Art. 44 paragraful 2 din Tratat asupra Uniunii Europene modificat prin Tratatul de la Nisa.
11
Augustin Fuerea, Drept comunitar europeanpartea generală, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, , p. 19
 11
3.1. Noţiuni introductive
Uniunea Europeană este în prezent rezultatul asocierii şi
ulterior, aderării a 15 state europene.
Având în prezent o populaţie de 374 milioane de locuitori şi
dispunând de un spaţiu economic unitar şi de o monedă unică, în
curs de generalizare, UE reprezintă cea mai mare putere comercială
din lume. Prezentăm mai jos câteva date de bază privind „forţa”
celor 15 state UE :

1. Germania 2. Franţa
Capitala Berlin Capitala Paris
Suprafaţa 357.000Km2 Suprafaţa 544.000 km2
Nr. de locuitori 82 milioane Nr. de locuitori 58,7 milioane
P.I.B. 1853,3 miliarde P.I.B. 1223,1 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 26,9% Cota parte din 17,0 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
3. Marea Britanie 4. Italia
Capitala Londra Capitala Roma
Suprafaţa 244.000 km2 Suprafaţa 301.000 km2
Nr. de locuitori 59,0 milioane Nr. de locuitori 57,5 milioane
P.I.B. 1134,0 miliarde P.I.B. 1011,8 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 16,1 % Cota parte din 14,1 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
5. Spania 6. Olanda
Capitala Madrid Capitala Amsterdam
Suprafaţa 506.000 km.2 Suprafaţa 42.000 km.2
Nr. de locuitori 39,3 miliaoane Nr. de locuitori 15,6 milioane
P.I.B. 472,0 miliarde P.I.B. 318,3 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 6,6 % Cota parte din 4,5 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
7. Belgia 8. Suedia
Capitala Bruxelles Capitala Stockholm
Suprafaţa 31.000 km2 Suprafaţa 450.000 km.2
Nr. de locuitori 10,2 milioane Nr. de locuitori 8,8 milioane
P.I.B. 213,7 miliarde P.I.B. 202,0 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 3,0 % Cota parte din 2,9 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
9. Austria 10. Danemarca
Capitala Viena Capitala Copenhaga
Suprafaţa 92.000 km2 Suprafaţa 43.000 km2
Nr. de locuitori 9,9 milioane Nr. de locuitori 5,3 milioane
P.I.B. 88,6 miliarde P.I.B. 140,0 miliarde
 12
EURO EURO
Cota parte din 1,3 % Cota parte din 2,0 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
11. Finlanda 12. Grecia
Capitala Helsinki Capitala Atena
Suprafaţa 338.000 km. Suprafaţa
2
132.000 km2
Nr. de locuitori 5,1 milioane Nr. de locuitori 10,5 milioane
P.I.B. 105,7 miliarde P.I.B. 105,0 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 1,5 % Cota parte din 1,5 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
13. Portugalia 14. Republica Irlanda
Capitala Lisabona Capitala Dublin
Suprafaţa 92.000 km2 Suprafaţa 70.000 Km2
Nr. de locuitori 9,9 milioane Nr. de locuitori 3,7 milioane
P.I.B. 88,6 miliarde P.I.B. 66,6 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 1,3 % Cota parte din 1,0 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
15. Luxemburg
Capitala Luxemburg
Suprafaţa 3.000 km2
Nr. de locuitori 0,4 milioane
P.I.B. 13,9 miliarde
Cota parte din 0,2 %
P.I.B.-ul UE
Sursa : EUROSTART – Oficiul de statistică al Uniunii Europene,
Bruxelles, 1999.
3.2. UE – evoluţii pe „verticală” şi pe „orizontală” a integrării
economice.
Principalele caracteristici interne şi internaţionale care au
favorizat includerea de noi membri in UE oferă o imagine asimetrică
in raport cu perioada de evoluţie a integrării economice.
Conform articolului 2 al Tratatului de la Roma Comunitatea
avea sarcina ca prin înfiinţarea unei Pieţe Comune şi printr-o
apropiere progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre să
promoveze în interiorul Comunităţii Economice Europene o
dezvoltare a activităţilor economice, o expansiune continuă şi
echilibrată, o creştere a stabilităţii, dezvoltarea şi echilibrarea
schimburilor economice, reducerea decalajelor dintre diferitele
regiuni, sporirea accelerată a standardului de viaţă, utilizarea cat
mai completă a forţei de muncă şi relaţii cat mai strânse între ţările
membre.
 13
Pentru atingerea acestor obiective au fost stabilite programe
de elaborare şi punere în funcţiune a uniunii vamale, politicilor
sectoriale comune (politica agricolă, politica comercială, politica de
dezvoltare regională) şi a fost adoptată în 1971 privind realizarea
pe tape a uniunii economice şi monetare. Toate aceste programe s-
au desfăşurat cu ajutorul resurselor financiare provenite din
fondurile comunitare, cele mai importante dintre ele fiind :
• Fondul social european (F.S.E.), utilizat pentru
reorientarea şi recalificarea lucrătorilor comunitari;
• Fondul european pentru dezvoltare regională
( F.E.D.E.R.), ce acordă asistenţă financiară pentru
dezvoltarea unor state;
• Fondul european pentru orientarea şi garantare
agricolă (F.E.O.G.A.) ce asigură prin secţiunea de
garantare mecanismul de intervenţie în vederea
funcţionării sistemului comunitar de preţuri la
produsele agricole (preţuri orientative, preţuri prag,
preţuri de intervenţie), iar prin secţiunea de
orientare finanţează măsurile cu caracter structural
ce sunt adoptate privind dezvoltarea agriculturii
comunitare;
• Fondul european de cooperare monetară sprijină
crearea uniunii monetare şi funcţionarea sistemului
cursurilor de schimb al monedelor comunitare
O altă sursă de finanţare comunitară o reprezintă Banca
Europeană de Investiţii (B.E.I.). Ea îşi procură fondurile din capitalul
subscris de ţările membre şi din fondurile atrase prin intermediul
lansării de obligaţiuni pe pieţele de capitaluri şi le utilizează pentru
finanţarea proiectelor pe termen lung care favorizează integrarea
europeană.

3.3. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată la
01.01.1958 şi are sediul la Luxemburg. BEI este instrumentul bancar
 14
al Uniuni Europene. Ea acordă împrumuturi şi garanţii pentru
finanţarea unor proiecte de investiţii ce contribuie la dezvoltarea
echilibrată a UE. In calitate de bancă, BEI respectă principiile
economice şi bancare clasice în materie de împrumuturi şi lucrează
în strânsă legătură cu celelalte instituţii financiare internaţionale.
Cu toate acestea, BEI acordă împrumuturi cu aproape aceeaşi
dobândă cu care le obţine de pe pieţele europene şi mondiale de
capital (cu o majoritate de doar 0,15%).
Împrumuturile sale pot fi acordate atât organismelor publice
cat şi celor private care fac investiţii în infrastructură, energie,
industrie, servicii sau agricultură. In exteriorul UE, BEI contribuie la
susţinerea politicii de dezvoltare, putând finanţa proiecte în
aproape 130 de ţări legate de UR prin acorduri de parteneriat
economic. Începând din 1990, BEI acordă împrumuturi pentru
realizarea unor proiecte prioritare în ţările central şi est – europene
candidate la aderarea la UE, inclusiv România.

3.4. Bugetul Uniunii Europene

Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care
acesta dispune anual pentru îndeplinirea de către comunitate a
obiectivelor stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam (TUE
+ TCE). Bugetul comunitar este limitat în valoare absolută, el
reprezentând astăzi un procent de 1,27% din produsul naţional
brut (PNB) total al celor 15 ţări membre. La nivelul anului 1999
bugetul UE se ridica la aproape 90 miliarde Euro. Sistemul de
finanţare a bugetului Comunităţilor Europene, bazat pe contribuţii
naţionale, a fost înlocuit progresiv printr-un sistem de resurse
proprii format din :
• prelevări agricole (sume obţinute din schimburile
agricole cu terţe ţări);
• taxe vamale prelevate în cadrul schimburilor cu
state din exteriorul CE, pa baza tarifului vamal
comun;
 15
• retete provenind din taxa pe valoarea adăugată
(TVA) percepută în statele membre (fiecare stat
membru contribuie cu 1,4 din TVA);
• o contribuţie din PNB al fiecărui stat membru.
Resursele proprii ale UR sunt percepute de către statele
membre şi pus la dispoziţia Comisiei Europene, ea fiind cea care
execută bugetul comunitar. La nivelul anului 1996, finanţarea
bugetului UE repartizată pe ţări membre arată astfel :
- Germania = 30%;
- Franţa = 17,6%;
- Marea Britanie = 10,8%;
- Italia = 12,1%;
- Spania = 6,4%;
- Olanda = 5,8%;
- Belgie = 3,8%;
- Austria = 2,9%;
- Suedia = 2,9%;
- Danemarca = 1,9%;
- Portugalia = 1,5%;
- Finlanda = 1,5%;
- Grecia = 1,5%;
- Irlanda = 0,9%;
- Luxemburg = 0,2%
Tot la nivelul anului 1996, structura pe domenii a cheltuielilor era
următoarea :
- agricultura = 48 %;
- fonduri structurale = 31 %;
- cercetare = 4%;
- alt politici interne = 3 %;
- acţiuni externe = 6%;
- administraţie = 5%;cheltuieli pentru CECO = 1 %;
- Fondul European pentru Dezvoltare (FED) = 3%.
 16

BIBLIOGRAFIE

1. Prof. univ. dr. Emil Moroianu, Drept internaţional

comunitar, Edit. Academia Brancuşi, Tg. Jiu, 2005.

2. Octavian Manolache, Drept comunitar, Edit. All

Beck, Bucureşti, 2001

3. Lanoş Imre, Dana Moţiu, Dreptul comunitar al

afacerilor, Edit. Mirton , Timişoara, 2003.

4. Conf. Univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii

Europene, Edit. ACTAMI, Bucureşti, 2001.

5. Philip Hardwick. Jhon Landmead, Bahadur Khan,

Introducere în economia politică modernă, Edit.
Polirom , Bucureşti, 2002.
17