Conceptul de elita desemneaza o realitate constitutiva a politicului, consacra funciara disimetrie

a raporturilor in jurul puterii, intre guvernanti si guvernati. f1j8jx

• Termenul de elita acopera o realitate distincta, constituita din individua¬litatile politice si
sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa membrilor societatii. Este
vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante asupra unei majoritati, mai mult sau
mai putin pasive.

A. Geneza teoriei elitelor

• Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care in lucrarea sa Principele, exalta virtutile
de exceptie ale printului ce stie sa se slujeasca de calcul, viclenie si forta pentru cucerirea,
exercitarea si pastrarea puterii in scopul consolidarii unui stat.
• Teoria elitelor isi afla consacrarea prin contributiile reprezentantilor scolii politice italiene
Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elita“) si Gaetano Mosca (promotorul ideii de „clasa
politica“). Acestora li se poate adauga Roberto Michels cu studiile sale despre fenomenul
oligarhic in partidul de masa, Georges Sorel cu reflectiile sale asupra violentei si „mitului
politic“ precum si Max Weber.
• Paradigma elitara contine urmatoarele elemente: a) procesualitatea istorica se intemeiaza de
diviziunea societatii in clase -; o clasa dominanta si una dominata, o elita conducatoare si o masa
ce se lasa condusa; b) stiinta politica reprezinta de fapt studiul elitei, al compozitiei si structurii
sale, al modului de relationare cu masa; c) obiectivul fundamental al oricarei elite il constituie
detinerea si mentinerea puterii, pastrarea privilegiilor dobandite gratie puterii; d) dominatia se
bazeaza pe forta dar si pe frauda sau seductie, elita obtinand consimtamantul masei; e) structura
sociala este intemeiata si legitimata de o formula politica asociata unor ideologii sau mituri
socialmente acceptate; f) guvernarea ca exercitiu politic al elitei va recupera mai mult sau mai
putin si interesele masei, atat cat nu prejudiciaza privilegiile elitei

B. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice

• O controversa deja veche opune pe adeptii ideii ca elita conducatoare ar avea un caracter unitar
celei potrivit careia elita este expresia singularitatii diferitelor ei componente. a) teza umanista -;
ilustrata de sociologul american C. Wright Mills in lucrarea Elita puterii (1956). Dupa opinia sa
o elita unita prin interese comune ia toate deciziile publice principale. Aceasta regrupeaza trei
mari ierarhii institutionale, un „triunghi al puterii“: nivelul economic (conducatorii marilor firme,
banci), nivelul militar (statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici
insarcinati cu guvernarea). Aceasta elita se remarca printr-o puternica solidaritate. Membrii ei
apartin acelorasi medii, au aceeasi formatie intelectuala, impartasesc aceleasi valori, au acelasi
comportament si stil de viata. b) teza pluralista -; ilustrata de sociologul Robert Dahl inventatorul
termenului de poliarhie, o guvernare disipata in mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze
nu ar exista o clasa conducatoare ci o multitudine de categorii conducatoare, antrenand relatii de
cooperare sau opozitie. Luarea deciziilor mobilizeaza numerosi lideri -; care nu alcatuiesc o elita
unica si omogena. Autonomia acestor fractiuni le permite sa dispuna de mijloace de influenta
distincte, resurse de putere ce conduc la o cultura a negocierii si compromisului si la
descentra¬lizarea procesului decizional.

C. Selectia sociala a elitelor politice. Politizarea administratiei centrale

• Exista supozitia ca accesul individului la o elita politica ar fi facilitat de apartenenta sa la o elita

sociala. Anumite categorii de populatie apar ca fiind privilegiate de circumstante si de o grila de
selectie. a) barbatii de varsta matura constituie un grup prevalent (ex. elitele administrative din
Franta indica o neta subprezentare a femeilor; varsta medie a parlamentarilor in tari occidentale
cu traditie democratica -; peste 50 de ani); b) statut social ridicat; recrutarea sociala a
politicienilor din guvern, parlament vizeaza clasa superioara, in vreme ce alesii locali provin in
special din clasele populare; apartenenta ideologica poate determina in anumite situatii o mutatie
in profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stangii la putere se insoteste cu accesul unor
intelectuali in parlament si scaderea numarului industriasilor in guvern); o burghezie intelectuala
inlocuieste burghezia economica; c) ereditatea sociala -; promovarea in politica devine „o afacere
de familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie in administratie se transmit aidoma unei
mosteniri familiale.
• Exista anumite institutii care se constituie in adevarate pepiniere ale elitelor politice si
administrative (ex. ENA in Franta).
• Omogenizarea sociala si intelectuala a elitelor conducatoare favorizeaza adesea circulatia
membrilor acestora intre sectoarele politice si administrative. In pofida unui ideal de neutralitate
politica administratia nu este niciodata scutita de ingerintele politicului si de transferul in si din
structurile ei al unor politicieni, care numai aparent prezinta caracteristici de functionari,
tehnocrati si birocrati, chiar daca adesea despre societatea politica se vorbeste in termeni precum:
„republica a functionarilor“, „esaloane birocratice“, „manageri si administratori publici“.

In raporturile dintre structurile politice si cele administrative apar tendinte pronuntate de: a)
politizare a angajatilor; este vorba de puterea discretionara a guvernantilor de a recruta sau de a
revoca inalti functionari, mai ales in situatia de alternanta la guvernare; b) politizare a
activitatilor care rezulta din cresterea puternica a cabine¬telor ministeriale a caror sarcina consta
din ce in ce mai mult in a tutela directiile administrative.

Functionalizarea personalului politic este o sintagma pentru expansiunea clasei politice ce se

realizeaza prin includerea in randurile sale a unui numar tot mai mare de functionari. In ultima
jumatate de secol inaltii functionari au reprezentat 60% din numarul ministrilor si 70% dintre
ministrii de cabinet.
• Exista explicatii ce privesc statutul functiei publice, disponibilitate de integrare a functionarilor
in politica gratie profesiei lor, si aceasta cu riscuri minime. Stabilitatea regimurilor politice
incurajeaza functionarimea sa se indrepte, cu succes, spre cariere politice.
Bibliografie

1. Almond G. Cultura civică: atitudini politice şi democraţie în cinci nаţiuni. - Bucureşti,

1996.
2. Arendt H. Originile totalitarismului. - Bucureşti, 1994.
3. Bencheci D. Puterea politică şi ordinea socială: manifestare şi interdependenţe (cazul
Republicii Moldova). // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XXI. –
Chişinău, 2003.
4. Burton M., Gunther R., Hidley R. Transformarea elitelor şi regimurile democratice. //
POLIS, 1995, nr.4.
5. Cujbă V., Anghel E. Fenomenul mondializării prin prisma abordării civilizaţionale. //
Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria Ştiinţe socio-umane.
Vol.III. - Chişinău, 2001.
6. Cultura civică: democraţie, drepturile omului, toleranţă. - Bucureşti, 1995.
7. Dahl R. Poliarhiile. - Iaşi, 2000.
8. Dahrendorf R. Conflictul social modern şi despre politica libertăţii. - Bucureşti, 1996.
9. Dogan M., Pahre R. Noile ştiinţe sociale. - Bucureşti, 1993.
10. Duverger M. Les parties politiques. - Bucureşti, 1967.
11. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. – Chişinău, 2000.
12. Fruntaşu P. Sistemele politice contemporane (analiză comparativă). Partea I-II. –
Chişinău, 2001.
13. Fruntaşu P., Rusnac Gh. Republica Moldova pe calea democratizării. – Chişinău, 1999.
14. Fruntaşu P., Varzari P. Societatea civilă şi statul. // MOLDOSCOPIE. (Probleme de
analiză politică). Partea XVII. - Chişinău, 2001.
15. Hobsbawn E. Naţiuni şi naţionalism. Din 1780 până în prezent. - Chişinău, 1997.
16. Huntington P. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. - Iaşi, 1999.
17. Iancu G. Sistem electoral. - Bucureşti, 1998.
18. Lijphart A. Modele ale democraţiei. - Iaşi, 2000.
19. Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale. – Bucureşti, 2002.
20. Macovei A. Poitica etnică a Republicii Moldova în perioada de tranziţie. // Republica
Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. - Chişinău, 2001.
21. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. - Bucureşti, 1997.
22. Mânăscurtă C. Simbolistica politică: concept şi elemente structurale. // Analele Ştiinţifice
ale Universităţii de Stat din Moldova. Ştiinţe socioumanistice. Vol. III. - Chişinău, 2001.
23. Margarint A. Transformarea elitei politice din Republica Moldova. // Republica Moldova
la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. – Chişinău, 2001.
24. Mass-media în societăţile în tranziţie: realităţi şi perspective. - Chişinău, 2001.
25. Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice: tradiţia europeană şi experienţa noilor
democraţii pentru Moldova. Vol. I-II. – Iaşi, 2002.
26. Moldova între Est şi Vest: identitatea naţională şi orientarea europeană. – Chişinău, 2001.
27. Moraru V. Mass media vs politica. - Chişinău, 2001.
28. Moşneaga V., Ilaşciuc D., Spinei T., Zavtur A. Conflictul în Moldova: problemele
analizei etnopolitologice. - Chişinău, 1992.
29. Oxford. Dicţionar de politică. Univers enciclopedic. - Bucureşti, 2001.
30. Plano T., Riggs R., Helenan R. Dicţionar de analiză politică. - Bucureşti, 1993.
31. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. - Chişinău, 2000.
32. Popper K. Societatea deschisă şi duşmanii ei. - Bucurişti, 1993.
33. Rusnac Gh., Cernencu M., Galben A., Solomon C. Republica Moldova: istoria politică
(1989-2000). Documente şi materiale. Vol. I-II. - Chişinău 2001.
34. Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. - Chişinău, 2001.
35. Sartori G. Teoria democraţiei reinterpretată. - Iaşi, 1999.
36. Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002). – Chişinău,
2002.
37. Trăsnea O. Probleme de sociologie politică. - Bucureşti, 1975 .
38. Varzaru P. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule politice. // Republica
Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. - Chişinău, 2001.
39. Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. - Bucureşti, 1992.
40. Науек F. Constituţia libertăţii. - Iaşi, 1998.
41. Амелин В.А. Социология политики. - Москва, 1992.
42. Арон Р. Демократия и тоталитаризм. - Москва, 1995.
43. Ашин Г. Элитология: Становление. Основные направления. - Москва, 1995.
44. Блондель Ж. Политическое лидерство. Путь к всеобщему анализу. – Москва, 1992.
45. Боцан И. Политическое развитие Республики Молдова за десять лет
независимости. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XVII. –
Chişinău, 2001.
46. Бро Ф. Политология. - Москва,1992.
47. Вебер М. Избранные произведения. - Москва, 1990.
48. Гаджиев К. Политическая наука. – Москав,1996.
 49. Moldova-98. Политические реалии и парламентские выборы. - Кишинев, 1998.
50. Мошняга В. Молдова-96: Президентские выборы, политические партии,
избирательные технологии. - Кишинев, 1997.
51. Мошняга В. Независимая Молдова и миграция. - Кишинэу, 1999.
52. Мошняга В., Руснак Г. Парламентские (2001) выборы в Республике Молдова:
специфика, результаты, электоральные стратегии и технологии. // MOLDOSCOPIЕ
(Probleme de analiză politică). Partea XVI. - Chişinău, 2001.
53. Мошняга В., Руснак Г. Президентские (2000) выборы в Республике Молдова:
особенности и результаты. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea
XV. - Chişinău, 2001.
54. Мошняга В., Руснак Г., Турко Т. Президентские (2001) выборы в Республике
Молдова: результаты и технологии. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză
politică). Partea XVI. - Chişinău, 2001.
55. Население Молдовы и трудовая миграция: состояние и современные формы. -
Кишинэу, 2000.
56. Сака В. Диалектика политических и социальных интересов и укрепление
независимости Республики Молдова. // MOLDOSCOPIE (Проблемы политического
анализа). Часть V. - Кишинев, Молд. ГУ, 1995.
57. Шварцeнберг Р. Политическая социология. - Москва, 1992.

I.  RENASTEREA NATIONALA

(1988-1992)

Miscarea renasterii nationale din Moldova in anii 1988-1990 a avut un caracter de masa.
Inceputa sub lozincele oficializarii limbii moldovenesti in calitate de limba de stat, recunoasterii identitatii
ei cu limba romana şi trecerea la grafia latina, miscarea foarte repede, desi pe o perioada relativ scurta, a
reusit sa atraga in orbita sa mase largi ale intelectualitatii de la orase şi sate şi a studentimii.

Etapa Renasterii nationale poate fi impartita in trei perioade principale:

 Prima perioada – primavara 1988 – noiembrie 1989. 

(de la crearea Miscarii Democrate, care ulterior a stat la baza crearii Frontului Popular din Moldova
(FPM), pana la asaltul Ministerului afacerilor interne, criza din conducere şi inlocuirea lui Simion Grossu
in functia de prim secretar al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din Moldova (PCM) cu Petru
Lucinski).

            Aceasta perioada se caracterizeaza in special prin incercarile conducerii republicii de „a nu scapa
de sub control situatia”.

            In urma alegerilor in Congresul deputatilor poporului din URSS din primavara anilui 1989, PCM, in
general, a reusit sa-şi mentina pozitiile, cu toate ca adeptii opozitiei au reusit sa promoveze un sir de
deputati.

In vara aceluiasi an, in locul lui Alexandru Mocanu (unul din cei mai consecventi adversari ai
opozitiei nationale) ramas la Moscova, in functia de presedinte al Sovietului Suprem al RSSM a fost ales
Mircea Snegur, unul din secretarii putin cunoscuti ai CC al PCM. Acesta de la bun inceput a declarat
despre necesitatea unui larg dialog al puterii cu Frontul Popular.

La 31 august 1989 Sovietul Suprem adopta Legea cu privire la statutul limbii moldovenesti şi
revenirea la grafia latina.

Perioada a doua – noiembrie 1989 – 27 aprilie 1990

(de la revenirea lui P.Licinski din Tagikistan pana la realegerea lui M. Snegur in postul de presedinte al
Sovietului Suprem cu sprijinul FPM şi a majoritatii agrarienilor)

                 Aceasta perioada se caracterizeaza in general printr-o dualitate mascata a puterii şi o

concurenta intre M. Snegur şi P. Lucinski.  Rivalitatea dintre cei doi va constitui principalul motiv al
luptelor politice din prima jumatate a anilor *90.

            Pe parcursul acestei perioade PCM inca mai controleaza principalele parghii ale puterii, insa
timpul trece – pentru februarie-martie 1990 sunt anuntate alegerile in noul Soviet Suprem al RSSM.
Pentru Lucinski este evident ca PCM mai are timp doar pana la alegeri ca sa faca ceva pentru a ramana
la putere. Insa PCM este nepopular, republica este divizata dupa criterii etnice, iar PCM „atarna” undeva
la mijloc.

            Folosindu-se de o relativa acalmie la Moscova, Lucinski alege tactica „franarii prudente”. El
tergiverseaza in fel şi chip implementarea Legii cu privire la limba de stat, invita de la Moscova in postul
de Prim-ministru pe talentatul Petru Pascari, fostul presedinte al Gosplanului al RSSM, cazut in dizgratie,
originar din Transnistria.

            In consecinta, catre inceputul campaniei electorale, Frontul Popular pierde initiativa. Lucinski
reuseste sa stabileasca contacte cu liderii opozitiei nemoldovenesti. Liderii Interfrontului din Chisinau,
Balti, Transnistria şi Gagauzia ii promit o sustinere univoca.

            Alegerile au decurs destul de calm şi fiecare dintre parti le putea considera ca pe o victorie proprie
relativa. Frontul popular şi Interfrontul au primit fiecare aproximativ cate o treime din mandate (din totalul
de 380). Cealalta treime au castigat-o comunistii (mentionam, ca toti membrii CC al PCM, in afara de
Lucinski, au pierdut alegerile) şi agrarienii („presedintii rosii”),  care şi prin pozitionarea sa şi prin
mentalitatea sa urmau sa-i sustina pe comunisti.

            Cu toate acestea, in momentul decisiv (alegerea presedintelui Sovietului Suprem) agrarienii, in
mod spectaculos l-au sustinut pe Mircea Snegur. Pot fi remarcate cel putin trei cauze ale unui atare
comportament al agrarienilor:

1)       in conditiile unei tari preponderent agrare, agrarienii se simteau destul de siguri in propriile forte,
caci anume ei i-au invins pe frontisti in circumscriptiile sale electorale. Din acest motiv nici Snegur
şi nici frontistii in sine nu le insuflau frica. In plus totul se producea pe fundalul reitingului extrem
de scazut al comunistilor şi a semidezintegrarii URSS.
 2)       Lucinski, venit din Tagikistan, cu mentalitatea sa deloc agrara, era şi a ramas şi in continuare
„strain” agrarienilor. Mai tarziu, in 1996, acest fapt a constituit una din intrigile de baza ale
alegerilor prezidentiale. In pofida prieteniei sale cu Frontul Popular, pentru majoritatea
agrarienilor Snegur era o figura mai apropiata şi mai inteleasa.

3)       FPM a reusit foarte abil sa convinga o parte din agrarieni care nu se prea pricepeau in
subtilitatile politice, ca Lucinski este prea apropiat de Interfront şi ca in cazul victoriei lui Lucinski
moldovenii iarasi vor fi marginalizati de la putere.

Asadar, la 27 aprilie 1990 Mircea Snegur a fost ales presedinte al parlamentului. Cu anumite
rezerve, putem spune, ca la putere in Moldova a venit Frontul Popular. Cum mentiona mai tarziu unul din
liderii Frontului, Ion Turcanu intr-un ziar: „Noi am infaptuit o revolutie!”

Astfel, in cadrul elitelor existente la acel moment in RSSM (nomenclatura de stat şi de partid
(preponderent moldoveneasca), nomenclatura economica (preponderent nemoldoveneasca) şi
intelectualitatea nationala), s-a produs o fuziune intre partea cea mai mobila a nomenclaturii de partid şi
de stat cu intelectualitatea nationala foarte influenta la acel moment in mase. Nomenclatura de stat şi de
partid „mobila”, practic i-a tradat pe reprezentantii nomenclaturii economice, iar una din formele de protest
a acestora a fost „rebeliunea directorilor rosii” din Transnistria.

In consecinta, partea mobila a nomenclaturii de stat şi de partid, sub steagul ideii nationale, a
reusit sa se afirme in calitate de lideri ai noii, independentei şi suveranei Moldove.

Perioada a treia – mai 1990 – vara 1992

(perioada marsului triumfal al revolutiei nationale in Moldova, finalizata cu conflictul armat de pe Nistru,
caderea guvernului controlat de FPM şi ruptura (temporara) dintre FPM şi Mircea Snegur).

            FPM, care nici chiar in apogeul influentei sale politice (vara 1990 – februarie 1991) nu avea
sustinerea absoluta a societatii şi controlul asupra unei majoritati parlamentare stabile    , simtea
necesitatea „permanentizarii revolutiei” pentru a se mentine la putere. In aceste conditii s-a purces la
introducerea limbii romane in toate sferele vietii sociale şi la scimbarea masiva a lucratorilor aparatului de
stat. Promotor al acestei politici a devenit prim-ministrul Mircea Druc.

            In alta ordine de idei, in zonele preponderent nemoldovenesti ale tarii (Transnistria şi Gagauzia)
crestea nemultumirea fata de politica promovata de la Chisinau.

            La 19 august 1990 primul congres al deputatilor de toate nivelurile din Gagauzia, convocat la
Comrat, a proclamat „deplina libertate şi independenta a poporului gagauz fata de puterea de stat din
Republica Moldova” şi a proclamat crearea pepublicii cagauze.

            La 2 septembrie 1990 congresul doi al deputatilor de toate nivelurile din zona Transnistreana,
convocat la Tiraspol, ia decizia despre crearea republicii sovietice socialiste moldovenesti nistrene (din
septembrie 1991 – r.m.n.)

            Confruntat cu o asemenea provocare, FPM şi guvernul Druc decid sa adopte o pozitie maximal de
dura, promovand modelul Tarilor baltice fata de centrul unional, existent inca. Insa situatiile şi
mentalitatile erau diferite, asa ca pana la urma conducerea Moldovei a recurs la forta. A fost organizata
miscarea voluntarilor şi marsul lor spre sud, in speranta unei victorii usoare asupra separatistilor gagauzi
şi consolidarea propriilor pozitii politice. Insa guvernul Druc nu a evaluat corect raportul de forte, inclusiv
posibilitatile centrului de la Moscova (trupele MAI centrale şi divizia aeropurtata din Bolgrad).

            Apoi urmeaza confruntarea intre politia moldoveneasca şi patrulele transnistrene pentru controlul
asupra barajulu hidraulic de la Dubasari in care au fost ucisi 3 locuitori din zona.

            Toate aceste circumstante au influentat negativ asupra imaginei democratice şi de eliberare
nationala a FPM. Relatiile Snegur – Druc se deterioreaza brusc, ca in februarie 1991 Parlamentul sa
adopte amendamente legislative care ii confera presedintelui imputeniciri de condicator al guvernului. In
mai 1991, Mircea Druc, care pierduse o parte din imputernicirile sale importante, este demis, iar in locul
lui este desemnat mai moderatul Valeriu Muravski.
            Situatia social-economica a tarii continua sa se inrautateasca. Puterea de la Chisinau pierde orice
control asupra Transnistriei. In aceste conditii are loc putciul din 19-22 august 1991 de la Moscova. Inca
in data de 24 august un grup de deputati FPM propun sreakerului Parlamentului Alexandru Mosanu sa
adopte Declaratia de independenta. Mosanu refuza, asteptand reactia Ucrainei. La 27 august 1991 cu o
majoritate covarsitoare de voturi, Parlamentul Moldovei adopta Declaratia de independenta. Insa dupa
aceasta nu se intampla nimic... Deocamdata nimeni nu are de gand sa recunoasca independenta
Moldovei. Situatia se inrautateste rapid. Puterea e in impas. Tot mai multi adepti capata idea unirii
imediate cu Romania. In calitate de solutie de esire din criza puterea propune organizarea alegerelor
prezidentiale directe cu un singur candidat – Mircea Snegur. Alegerile urmau sa aiba loc la 8 decembrie
1991. Atunci inca nimeni nu stia ca la 1 decembrie la Belovejskaia Puscia URSS-ul i-şi va inceta
existenta.

            Dezintegrarea oficiala a URSS readuce in legimitate gruparea de la putere formata in Moldova.  
Nimeni nu se mai indoieste ca Moldova va fi recunoscuta in calitate de membru plenipotentiar al
comunitatii mondiale. Snegur devine presedinte legitim ales, iar liderul transnistrean Igor Smirnov este
arestat şi detinut la Chisinau. Initiativa trece din nou in mainile FPM.

            Insa Transnistria nici gand nu are sa capituleze, Gagauzia ni doreste sa cedeze, aripa radicala a
frontului cere actiuni hotarate. Snegur da semnale de nervozitate şi nu este capabil sa aprecieze just
situatia creata. In acest moment in prim plan politic au iesit lideri radicali gen Anatol Plugaru (ministrul
securitatii) şi Ion Costas (ministrul apararii), care i-au promis lui Snegur restabilirea integritatii tarii in cel
mai scurt termen prin intermediul unor operatiuni militare fulgeratoare. Snegur ezita, dar pana la urma
cedeaza. Transnistria inca nu are armata, ea abia incepe sa fie creata din detasamentele de autoaparare.
Comandant al armatei a 14 este numit Alexandr Lebed, care din start are niste relatii destul de reci cu
conducerea transnistreana.

            In aceasta conjunctura, Plugaru şi Costas decid se riste şi sa ocupe Benderul, utilizand fortele
armate regulate şi trupele de politie. Fortele moldovenesti reusesc sa ocupe in cele din urma Benderul,
insa la asaltul decisiv al cladirii Consiliului orasenesc nu se incumeta. Initiativa este pierduta şi chiar a
doua zi in conflict intervine Lebed şi armata a 14, inpingand armata moldoveneasca din Bender,
distrugand şi capurile de pod create de aceasta pentru atac. Conflictul este consumat, partile beligerante
sunt despartite. Se creaza fortele pacificatoare, comisia mixta de control, etc. Insa consecintele politice
ale operatiunii nereusite a puterii de la Chisinau sunt dezastruoase şi practic ireversibile.

            Plugaru şi Costas sunt demisi. Magoritatea parlamentara creata ad-hoc din agrarieni şi
interfrontisti cer demisia guvernului. Snegur, care a pierdut spriginul efectiv printre deputati, este
constrans sa se alieze cu agrarienii, care deja incep sa-şi dea seama ca devin puterea politica principala
in tara.

            Guvernul Muravski este demis. In locul acestuia este desemnat adjunctul sau pentru problemele
agrare Andrei Sangheli, favoritul agrarienilor. El este asistat de doi vice-prim-ministri nemoldoveni –
Valentin Kunev şi Nicolai Oleinik.

            Astfel, revolutia nationala din Moldova este declatata incheiata. Toti par socati şi contrariati de
cele intamplate. Se pare ca nimic nu mai poare fi recuperat. Transnistria se desprinde difinitiv şi de-facto
trece sub protectoratul armatei a 14.

            Noua majoritate pallamentara il schimba pe presedintele Parlamentului Alexandru Mosanu,

apropiat Frontului, cu Petru Lucinski, recemat de urgenta din Moscova. Agrarienii şi interfrontistii cer tot
mai insistent dizolvarea parlamentului „infectat” de frontisti şi efectuarea de noi alegeri pe liste de partid..

            Situatia in societate ramane complicata. Opinia publica moldoveneasca a perceput rezultatele
razboiului din 1992 de pe Nistru ca pe o umilire nationala. Pe o perioada scurta in societete din nou
crestc atitudinile antirusesti. Dar puterea deja şi-a facut alegerea. Agrarienii, care şi-au creat Partidul
democrat-agrar din Moldova (PDAM), s-au staruit sa uite cat mai repede „cosmarul frontist” al anilor
1990-1992, decizand, in calitate de „putere guvernanta fireasca” sa introduca Moldova in comunitatea
statelor democrate şi civilizate.

Concluzii la Prima etapa –Renasterea nationala 1988-1992          

 1. Una din cauzele de baza a trecerii destul de dramatice a Moldovei la independenta, a fost lipsa in
republica a traditiei politice de autoguvernare şi a elitelor politice reale.  In rezultat puterea a
ajuns in mainile unor oameni intamplatori, fara pregatirea corespunzatoare, care urmareau in
politica scopuri inguste şi limitate in timp, fara viziuni strategice.
2. Mesajul national destul de dur şi lipsit de subtilitati „diplomatice” a Frontului Popular in 1991-92 a
provocat o reactie de raspuns la fel de dura, mai ales in Transnistria.

3. In acelasi timp, anume in aceasta perioade sunt puse bazele pluripartitizmului, a libertatii
cuvantului şi ale altor libertati civile caracteristice statelor democratice. Au fost adoptate acte
normative care au permis trecerea la o economie de piaţa, a inceput privatizarea. In general,
procesul de trecere la democratie a avut un caracter structural sistematizat. Acest lucru a fost
posibil doar datorita suportului logistic din Occident.

4. In cadrul primei etape (1988-1992) a istoriei sale moderne, Moldova a obtinut independenta şi
recunoasterea sa internationala dar a pierdut controlul asupra unei parti a teritoriului şi a
potentialului sau economic. Initiind democratizarea şi tranzitia la o economie de piaţa, noua clasa
politica de orientare national-democratica de la Chisinau, nu a stiut se formuleze un scop (o idee)
nationala care ar consolida societatea moldoveneasca framantata. Pornind de la ideile de limba,
national-democratii au oferit apoi idea reunirii cu Romania ca sa ajunga in final la idea celui de al
doilea stat roman. Agrarienii, la randul lor, dupa venirea la putere au relansat idea statului
moldovenesc ca alternativa celui  de al doilea romanesc. Insa nici national-democratii şi nici
agrarienii nu au stiut sa ajunga la idea societatii civile, a statului tuturor cetatenilor
Moldovei.

II. ETAPA INSTITUTIONALIZARII DEMOCRATICE

Anul 1993 – 1 decembrie 1996.

Prima perioada – sfarsitul anului 1992 – 29 iulue 1994.

(perioada „relaxarii politice” de la venirea la putere a agrarienilor şi interfrontistilor pana la primele alegeri
parlamentare pe liste de partid din 27 februarie 1994 şi adoptarea Constitutiei moderne a Republiicii
Moldova la 29 iulie 1994).

                 Principala urmare a acestei perioade de „relaxare” politica a fost faramitarea fortelor nationale
şi national-democratice din Parlament. Catre finele anului 1993 aceste forte erau impartite in patru
fractiuni parlamentare (FPM, devenit FPCD, Congresul taranilor şi intelectualilor (CTI), Partidul democrat
şi Partidul democrat al muncii. Fiecare dintre aceste partide venea cu propriile ambitii politice şi cu dorinta
evidenta de a plasa responsabilitatea pentru cele intamplate pe ceilalti.

            Pe parcursul anului 1993 agrarienii i-şi intaresc pozitiile in structurile executive. Insa in Parlament
raportul de forte nu s-a prea schimbat. Tinand cont de faptul ca cca. 60 deputati din Transnistria nu mai
participau la lucrarile Parlamentului, a obtine majoritatea de 191 de voturi devenea o sarcina tot mai
dificila. Astfel fortele nationale au reusit pana in toamna lui 1993 sa blocheze ratificarea acordului CSI, iar
in timpul ratificarii agrarienii şi interfrontistii au fost nevoiti sa mearga la anumite cedari pentru a acumula
voturile necesare. Din aceste considerente agrarienii (PDAM) decide, fara a se consulta cu alte formatiuni
politice, dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate la 27 februarie 1994.

            Luand o asemenea decizie doar in scopul legitimizarii aflarii sale la putere şi inlaturarii difinutive a
celorlalti concurenti de pe campul decizional, PDAM a comis o eroare politica. Agrarienii nu erau pregatiti
pentru a prelua puterea politica in stat, neavand nici cadre capabile sa activeze in conditii absolut noi, nici
o ideologie coerenta şi nici o conceptie de dezvoltare a propriului stat. Asta daca nu tinem cont de
discursuri generale de tipul: „Vom adopta Constitutia, dupa care ne vom integra concomitent (!?) şi in
Occident şi in Est”. In afara de aceasta liderii PDAM nici nu au incercat sa discute cu organele
transnistrene despre un posibil format de participare a populatiei din stanga Nistrului la alegerile din 1994.
Decizia agrarienilor de a nu mai rezerva locuri in noul Parlament pentru Transnistria, a permis liderilor
secesionisti sa-şi legitimizeze refuzul de a participa la alegeri şi a constituit un nou pas in divizarea tarii.
Practic, aceiasi situatie s-a creat şi in Gagauzia, unde doar in ultimul moment liderii gagauzi au putut fi
convinsi sa participe la alegeri in schimbul promisiunii ferme a Chisinaului de a le acorta in cel mai scurt
termen autonomie teritoriala.  

            Toate aceste aspecte au diminuat intrucatva efectul benefic pe care totusi l-au avut primele in
istoria Moldovei alegeri libere şi pluripartite. Prin aceste alegeri incepea o noua era politica in istoria
Moldovei – era parlamentarista.

            Rezultatele scrutinului electoral au fost destul de previzibile.

PDAM a obtinut o victorie clara cu 43,2 %. Blocul Unitatea socialista (Partidul socialist din Moldova şi
Miscarea pentru egalitate, urmasi ai Interfrontului) – 22,0 %. Pragul electoral de 4 % l-au mai trecut doar
Congresul taranilor şi intelectualilor (CTI) – 9,2 % şi FPCD – 7,5 %. In urma impartirii voturilor, PDAM a
obtinut 56 mandate, Edinstvo – 28, CTI – 11, PFCD – 9.  Agrarienii au obtinut majoritatea, dar nu una
constitutionala. Alianta cu FPCD era exclusa din start, alianta cu aripa moderata a national-democratilor
(CTI) tot nu dadea numarul suficient de votiri. Unicul aliat posibil al agrarienilor ramanea Edinstvo, cu
care, de fapt deja colaborase pe parcursul anului 1993.

            Insa PDAM a decis sa nu se alieze cu nimeni şi sa conduca de sinestatator. In lipsa propriilor
cadre, guvernul format de majoritatea agrariena a devenit unul eclectic, fiind acceptate persoane propuse
de Snegur, Lucinski, Sangeli (şi nu intotdeauna dupa criterii profesionale). In final, liderul agrarienilor
Dumitru Motpan declara cu naduf: „Acesta nu mai e guvernul PDAM”.

            In cadrul pregatirii constitutiei agrarienii refuza solicitarile grupului Edinstvo de declarare a limbii
ruse ca limba oficiala. Argumentele agrarienilor sunt acceptate şi Edinstvo voteaza noua constitutie, care
transforma Moldova dintr-o repuvlica prezidentiala in una parlamentar-prezidentiala, in care prim-ministrul
detine functia executiva suprema in stat, iar Gagauzia primeste statut de autonomie.

            Adoptarea Constitutiei Moldovei la 29 iulie 1994 ramane deocamdata cel mai important eveniment
al intregii istorii al Moldovei independente. Pentru prima data in istoria poporului moldovenesc, statul de
drept, democratia, drepturile şi libertatile universale ale omului au fost declarate valori supreme in stat, pe
care acesta se obliga sa le asigure şi sa le apere.

            Alegerile parlamentare libere din 1994 şi adoptarea constitutiei progresiste, au dus la legitimizarea
noii puteri atat pe plan intern cat, mai ales, pe plan extern. Structurile europene vorbesc la acea perioada
despre Moldova ca despre liderul democratizarii şi a proceselor reformatoare in spatiul CSI.

 Perioada a doua – 29 iulie 1994 – 01 decembrie 1996.

(de la adoptarea Constitutiei si alegerile locale din 1995 pana la primele si deocamdata ultimele alegeri
prezidentiale directe. Sfarsitul presedentiei lui Mircea Snegur)

            1. Alegerile locale din 1995 ca oglinda a viitoarelor probleme.

Anul 1995 a semnalat aparitia unor probleme serioase. Cu toate acestea, alegerile locale din 16
aprilie 1995 sau petrecut din inertie destul de linistit si previzibil, cu exceptia a trei detalii, care asa si nu
au servit drept avertisment pentru agrarieni.

            Pe scena politica din nou au aparut comunistii, carora li s-a permis sa se inregistreze din nou,
dupa trei ani de interdictii. Revenirea comunistilor nu poate fi considerata triumfala, dar cu toate acestea
au reusit sa acumuleza 14-15 % din voturi recalculate la nivelul intregii tari, iar in 3-4 raioane au creat o
concurent serioasa PDAM. Comunistii au activat in temei in zona electoratului rusofon preluand voturile
de la Unitatea socialista. Insa sa observat, ca agrarienii intrau mai usor in contact cu comunistii decat cu
Unitatea socialista. Acest fapt provoca intrebari.

            La Chisinau, din cauza formulei care presupunea participarea la vot a cel putin 50% din alegatori,
scrutinul nu a fost validat. In consecinta, consiliul asa si nu a fost format, iar primarul nu a fost ales. In
cadrul scrutinului au invins destul de convingator Unitatea socialista si Alianta fortelor democratice (ADR)
care a reunit toate fortele national-democrate cu exceptia FPCD, care a boicotat alegerile. Ambele blocuri
au acumulat cca. 30 % din voturi, comunistii – 16 %, iar agrarienii – doar 11 %. Pe lista PDAM se
regasea intreaga conducere municipala in frunte cu primarul interimar Serafim Urechean, numit in functie
cu un an mai devreme de catre presedintele Snegur imediat dupa alegerile parlamentare. Cu toate
acestea PDAM asa si nu au dorit sa ofere partenerilor sai din blocul „rusofon” victoria in capitala, fapt
care urmau sa-l regrete foarte mult deja in anul urmator.

            Reunirea tuturor fortelor national-democrate in ADR, si rezultatul destul de bun la alegerile locale
– cca. 20 % pe tara, confirma faptul ca flancul drept al esichierului politic moldovenesc i-si revine dupa
anul 1992 si are un potential considerabil. Iar aceasta insemna ca este nevoie de timp si pe personalitati
pentru a fructifica acest potential.

            2. Dezbinul

            Dezbinul elitelor moldovenesti din anul 1995 a fost precedat de protestele masive studentesti cu
caracter national din capitala.

Presedintele Snegur, asumandu-si rolul de pacificator, si-a schimbat discursul politic, lansand
critici dure la adresa cursului economic al guvernului agrarian. Concomitent, Snegur a abordat tema
sensibila a limbii, propunand modificarea denumirii oficiale a limbii de stat a Republicii Moldova in
romana, ceia ce constituia de fapt si principala reventicare a tinerilor protestatari. Desigur ca aceste
actiuni nu puteau sa nu conduca la o reactie de raspuns din partea liderilor de factura antiromana din
PDAM. E adevarat, ca la inceput aceasta reactie era una de nedumerire, ei crezant ca foarte curand totul
va intra pe fagasul normal. Insa presedintele a demisionat din PDAM, si-a inregistrat propriul partid
(Padtidul renasterii si concilierii din Moldova – PRCM), in care au trecut 10 din 56 membri ai fractiunii
agrare, dupa care PDAM a pierdut majoritatea in parlament. Abia acum liderii agrarieni si-au dat seama
de gravitatea evenimentelor, dupa care PDAM a reactionat ca intotdeauna extrem de dur, dar insuficient
de convingator. A fost convocat congresul extraordinar al PDAM, la care renegatul Snegur a fost supus
unei condamnari dure si invinuit de toate pacatele posibile.  Camarazii politici de ieri au devenit dusmani
ireconciliabili. Partile beligerante au inceput pregatirile pentru viitoarele batalii politice.

Cele expuse anterior corespund realitatii cronologice a evenimentelor din primavara – vara anului
1995 si modului cum au fost oglindite de presa timpului. In acelasi timp, aceasta constituie doar partea
vizibila a evenimentelor care au avut radacini cu mult mai adanci.

Dupa adoptarea Constitutiei presedintele tarii continua sa exercite o mare influenta politica, chiar
daca nu mai avea toate imputernicirile legale pentru aceasta. PDAM pe parcursul anului 1994 inca nu
dispunea de puterea deplina si in verticala executiva au ramas sefii administratiilor raionale si municipale
desemnati nemijlocit de presedinte. Dar deja pe parcursul anului 1994 guvernul agrarian a reusit sa
obtina de la presedintele tarii schimbarea multor presedinti ai executivelor raionale cu oamenii sai, insa
aceascta era deocamdata insuficient. Se apropiau alegerile locale si conducerea PDAM si-a pus sarcina
de a obtine controlul maximal posibil asupta tuturor raioanelor. In cadrul tratativelor preelectorale cu
potentialii aliati, conducerea agrarienilor a adoptat o pozitie foarte rigida refuzand orice coalizari si
acorduri inainte de alegeri. Utilizand recursele adminidtrative de care dispunea PDAM a inclus pe listele
sale intreg activul administrativ din toate raioanele (cu exceptia orasului Comrat). Dupa scrutin PDAM a
purces la instaurarea propriilor reguli de joc in toate raioanele, schimband puterea locala dupa bunul sau
plac. Acest lucru l-a suparat foarte tare pe presedintele Snegur. In deplina masura acest antagonism a
fost vizibil la Edinet. Refuzul PDAM de a-l sustine pe prietenil presedintelui Dumitru Puntea la postul de
presedinte al executivului raional, a constituit ultima picatura in izbucnirea conflictului intre aliatii de ieri.
Pe de alta parte, facand uz de imperfectiunea legislatiei despre alegeri, presedintele a obtinut dreptul de
a numi administratia locala in localitatile in care scrutinul a fost declarat invalid (Chisinau, Cahul, Soroca
s.a.). Aici deja presedintele Snegur a facut din plin uz de dreptul sau, decretand numirile respective in
genere fara ase consulta cu cineva.

Actfel, la momentul „crizei studentesti” ambele tabere erau nemultamite una de cealalta, fiind din
punct de vedere psihologic pregatite pentru ruptura. Presedintele intelegea ca devine din ce in ce mai
mult o figura ceremoniala, iar PDAM se descurca si fara presedinte, care doar le punea bete in roate.
Pentru PDAM esirea lui Snegur si a adeptilor sai din partid a insemnat o importanta pierdere. In afara de
aceasta in partid se semnala o importanta deviere spre stanga. Presedintii de colhozuri pe care acum nu-
i mai retinea nimeni si nimic, au transformat, practic partidul agrarian in partidul propriei lor corporatii,
care din vara lui 1995 pana in vara lui 1996 s-a preocupat cu mult succes de estorcarea banilor de la
buget pentru structurile sale economice.

Presedintele Snegur se afla intr-o situatie nu mai putin complicata. Iesirea demonstrativa din
PDAM l-a pus pus in afara celei mai influente la acel moment elite economice agrare. In acelasi timp, prin
concursul de imprejurari si poate chiar fara propria dorinta, presedinteke Snegur s-a pomenit pe flancul
drept ak esichierului politic. Situatia devenise confuza, incat orice miscare catre centrul politic conducea
la pierderea sustinerii necesare din partea partidelor national-democrate, iar continuarea derivei catre
dreapta (ceia ce sa si intamplat) conducea la pierderea coturilor „moderatilor”. Alegerea politica facuta de
presedintele Snegur – alianta cu FPCD, a avut consecinte contradictorii. Pe de o parte, aceasta alegere i-
a adus multe voturi suplimentare ale electoratului national si o organizatie functionala, iar pe de alta
parte, a speriat pe ceilalti, in deosebi minoritatile nationale.

Pentru promovarea imaginei sale politice, presedintele Snegur a ales tactica atacurilor
permanente asupra parlamentului si guvernului, invinuindu-i de toate problemele tarii si amenintand cu
actiuni constitutionale. Aceste amenintari mentineau alianta politica dintre Sangheli si Lucinschi, in pofida
rivalitatii personale in lupta pentru dreptul de a-si inainta candidatura la presedentie din partea PDAM. Ei
au reusit in mod sincronizat sa respinga permanentele atacuri ale presedintelui Snegur, si posibil si
datorita acestei aliante a fost posibil ca tara sa ajunga la alegerile prezidentiale democratice fara
cataclisme politice. Faptul in sine deja constituia o victorie a democratiei 

Evenimentele din perioada iunie 1995 – septembrie 1996 permit de a emite ipoteza ca institutiile
democratice create nu au condus deocamdata la ireversibilitatea democratiei in Moldova. Datorita
scaderii presiunii factorilor externi, procesul democratizarii se transforma din unul structural in unul
procedural. Asistam la un proces activ de coalizare a diferitelor forte politice, uneori chiar cu orientari
opuse, la crearea de aliante intamplatoare orientate doar la un succes de moment. Dar de acum in
perioada inaintarii candidatilor la scrutinul prezidential din toamna anului 1996, structurizarea politica a
societatii se prabuseste, iar procesele politice ies partial de sub control.

3. Ce sa intamplat la 1 decembrie 1996?

O situatie socio-economica si in consecinta socio-politica mai proasta decat cea existenta in

preajma alegerilor prezidentiale era greu de imaginat. Anul 1996 s-a dovedit a fi unul foarte nereusit.
Depresia in economie continua, salariile si pensiile nu erau achitate in sate cate jumatate de an, conflictul
transnistrean intrase in impas, iar din organizatiile raionale ale partidului agrar de guvernamant soseau
mesaje permanente despre nemultumirea masiva fata de politica guvernului. Acum, de la distanta
timpului trecut este clar ca au fost doua cauza principale ale acestei nemiltumiri – asteptarile exagerate,
care nu corespundeau posibilitatilor tarii, ale electoratului si incompetenta evidenta a guvernului Sangheli

In aceasta situatie Mircea Snegur avea din start anumite avantaje. In primul rand, el si-a inceput
campania cu mult timp inainte de potentialii oponenti si deja era bine „promovat” la momentul inceperii ei
oficiale. In al doilea rand, el din timp s-a distantat de guvernul nepopular, capatand in constiinta populatiei
imaginea luptatorului pentru un trai decent al cetatenilor tarii. In al treilea rand, el aproape ca reusise sa
formeze un bloc national din propriul partid – PCRM, FPCD si alte partide mai mici. Daca in acest bloc ar
fi intrat si PFD (Partidul fortelor democratice condus de Valeriu Matei – autorul Declaratiei de
independenta, partid care s-a format dupa dezintegrarea totala a ADR), atunci avantajul lui Snegur ar fi
devenit covarsitor, iar oponentilor sai nu le-ar fi ramas altceva de facut decat sa se predea imediat in mila
invingatorului, conform traditiei politice moldovenesti.

Pentru Lucinschi, cu care urma sa voteze din start majoritatea electoratului nemoldovenesc. Era
important sa fie promovat cu orice pret pe campul electoral moldovenesc. Prin actiuni calculate in mass-
media, echipa sa a reusit sa ridice reitingul sau printre moldoveni de la 15 % in septembrie la 25% la
inceputul lui noiembrie. Dar in acelasi timp reitingul sau printre nemoldoveni a scazut de la 65% la 45-
50%. Aceasta era o strategie riscanta, dar unica posibila si pentru a castiga, ea urma sa fie promovata
pana la capat.

Cea mai mare surpriza a primului tur de scrutin a fost esecul lui Sangheli, care a ocupat doar
locul patru. Ca urmare, Snegur acumulase numarul maximal posibil de voturi, iar decalajul dintre lider si
Lucinschi devenea pentru speaker periculoe de mare. Pe locul trei s-a situat liderul comunistilor renascuti
Vladimir Voronin. Anume Voronin era ministru de interne in memorabilil noiembrie 1989, cant adeptii FPM
au incercat sa ia cu asalt cladirea MAI. Dupa aceasta Voronin s-a retras pe mult timp in umbra, dar
evident ca acele evenimente l-au marcat profund. Ramane un moment putin cunoscut faptul ca echipa lui
Voronin in 1996 lucra nu numai pentru el ci si pentru Lucinschi, ceia ce indica ca chiar si atunci potentialul
lui Voronin era mai mare.

In preajma alegerilor s-a dezbinat blocul Unitatea socialista. Aceasta a reprezentat primul pas al
blocului in nefiinta politica. O mare parte a fractiunii inclusiv liderul acesteia Valeriu Senic, din start erau
dispusi sa-l sustina pe prim-ministrul Sangheli. Incercarile de a-i convinge ca aceasta sustinere i-i
deschide calea lui Snegur la presedentie nu au dus la nimic si in consecinta fractiunea si ceia ce amai
ramas din bloc, au lucrat activ in echipa lui prim-ministrului. Cei mai activi membri ai fractiunii au nimerit in
echipa lui Lucinschi, contribuind la victoria acestuia. Al treilea grup, mai putin numeros s-a organizat in
Partidul socialistilor si a sustinut candidatura Veronicai Abramciuc – directoarea departamentului relatiilor
intretnice, care ulterior a ocupat ultimul loc intre 9 candidati. Evident ca dezbinarea Unitatii socialiste a
curatat pentru comunisti o parte considerabila a campului electoral, in primul rand printre alegatorii
nemoldoveni.

In consecinta, totalurile primului tur de scrutin au fost urmatoarele:

Mircea Snegur    – 38,75 %

Petru Lucinschi   – 27,66 %

Vladimir Voronin – 10,23 %

Andrei Sangheli  –  9,47 %

Valeriu Matei       – 8,90 %

Pentrul turul doi de scrutin aceasta insemna: 47,65% (Snegur + Matei) contra 47,36% (Lucinschi
+ Voronin + Sangheli). Remiza. Totul va depinde de prezenta alegatorilor la urne si de faptul daca Snegur
va putea obtine toate voturile lui Matei.

In pofida sloganelor triuvfaliste gen „Sa transformam castigul in victorie!”, echipa lui Snegur nu
stia sigur daca rezultatul obtinut este sau nu suficient pentru victorie. Ei nu au reusit sa adopte o strategie
corecta pentru turul doi si sa stabileasca unde se aflau cele 11 % necesare pentru victoria finala. Echipa
lui Snegur a consumat multe eforturi pentru a obtine sprijinul lui Matei, ceia ce reprezenta o greseala
principiala. In situatia creata, ei probabil ar fi primit aceste voturi si asa, fara sustinerea declarata. In
practica Snegur s-a identificat cu fortele de centru-dreapta, delimitandu-se de acei alegatori care au ezitat
pana in ultimul moment. Deja catre 27 – 28 noiembrie sondajele indicau ca o prezenta buna la sectiile de
votare va aduce victoria lui Lucinschi.

In ziua alegerilor alegatorii au fost cu mult mai activi decat doua saptamani in urma, iar cand s-a
constatat ca la Chisinau, balti si Gagauzia au iesit la vot cu 10 % mai multi alegatori, victoria lui Lucinschi
nu se mai punea la indoiala. Din cei cca. 100 mii de alegatori care nu au participat la primul tur dar au
venit la al doilea, 80 % au votat cu Lucinschi si doar 20 % cu Snegur. Practic aceasta a si determinat
soarta scrutinului. Scor final 54% - 46% in favoarea lui Lucinschi.

Electoratul moldovenesc in cadrul ambelor tururi de scrutin s-a comportat destul de previzibil, ba
chiar determinat. Din aceasta cauza toate discutiile despre aceia ca in Moldova exista un electorat
„ïncorecti”, care de viata grea este in stare de tot felul de „extremisme”, s-au dovedit doar un mit.
Alegerea presedintelui Petru Lucinschi – candidat independent sustinut de o coalitie dintr-un amalgam de
forte politice, uneori chiar incompatibile, deschidea calea unui mare experiment politic, esenta caruia
poate fi rezumata in felul urmator: desfasurarea reformelor cu sprijinul electoratului de orientare
nereformista. Astazi se considera ca acest experiment a esuat la toate capitolele. Cu toate acestea se
poate emite ipoteza ca experienta pe nume Lucinschi, la fel ca si actuala renastere comunista constituie
niste jaloane obiective ale etapei contemporane de dezvoltare a Moldovei.

Dupa prezidentiale Moldova avea de traversat o perioada foarte incordata si complicata a scurtei
sale istorii. De facto, insa, nici una din problemele principiale ale tarii asa si nu au putut fi rezolvate. Se
poate presupune ca pentru asemenea state „supernove” (care nu au avut propria statalitate in trecut) este
necesar un asa numit proces de „acumulare a experientei negative”. Pasii urmatori pe aceasta cale au
fost formarea guvernului Ciubuc si alegerile parlamentare din 1998

INTRODUCERE
Elitologia ca ramură ştiinţifică a apărut la sfîrşitul secolului XIX începutul secolului XX . Această ramură
ştiinţifică a evidenţiat anumite probleme ce frămînta societatea in perioada respectivă.
Elitologia este o ramură ştiinţifică ce explică natura, locul şi rolul grupurilor sociale ce detin puterea
decizională şi exercită o influenţă puternică in centul atentiei a elitologiei ce se găseşte elita ca subiect
politic1.
Elitologia (teoria elitelor), fiind considerată de majoritatea cercetătorilor ştiinţă politică specială sau de
ramură, poate fi prezentată ca un ansamblu de gîndire, avînd ca scop să explice natura, locul şi rolul
grupurilor sociale în mîinile cărora se află concentrată influenţa politică şi puterea decizională.
Oricum, elita, ca subiect politic, persistă în ambele definiri ale obiectului de studiu al elitologiei.
Termenul “elită” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizaţi
folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături pronunţate (“grîu
de elită”, “oştiri de elită”, “cai de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl utilizează pentru a evidenţia
unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii
ştiinţelor socioumane (politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul în cauză pentru a desemna
acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate care prin statutul şi rolul său constituie
“structura de putere” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau controlează direct elaborarea şi
realizarea deciziilor politice, economice şi sociale într-o comunitate umană2.
La nivel mai concret, se poate evoca termenul de elită pentru a califica membrii unei meserii, ai unei
profesiuni, ai unei arte, care excelează în sfera lor de activitate (elita arhitecţilor, elita zugravilor, elita
spărgătorilor de case de bani etc.). În cel de-al
1. Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966
2.Pantelimon Varzari, “ Întroducere în elitologie”, Chişinău, 2003, p.6.
doilea sens, conceptul de elită nu presupune şi o excelenţă morală, caracteristică pe care
o presupune, de altfel, integral, un singur concept aferent elitei - conceptul de aristocraţie. Referindu-ne
exclusiv la conceptul de elită (politică, economică, ştiinţifică, informaţională, militară etc.), putem
constata că orice societate umană are nevoie de o pătură conducătoare (cîrmuitoare, diriguitoare,
stăpînitoare, guvernantă sau dominantă) în cadrul diviziunii organice şi sociale a muncii.
Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane pentru a consemna
oameni deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie, cultură, ştiinţă
etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru societate, au acces la mecanismele şi tainele puterii,
ale dominaţiei (arcanum imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit volum de putere
Actualitatea cercetării elitei politice, în general, şi a impactului ei asupra procesului de edificare statală,
în particular, este determinată de un şir de circumstanţe şi motive cu caracter teoretic şi practic.
Pentru ştiinţele politice problema analizei fenomenului elitei politice a fost şi rămîne de o deosebită
importanţă. Întreaga dezvoltare istorică a omenirii din ultimele secole demonstrează că organizarea şi
conducerea democratică şi nedemocratică a societăţii sînt indisolubil legate de activitatea subiecţilor
politici (elita politică, liderul politic, partidul politic, politicieni, grupul de presiune etc.), care joacă
diverse roluri în viaţa politică a societăţii. Procesul repartizării, obţinerii, menţinerii şi exercitării puterii
nu presupune o participare egală la putere a tuturor cetăţenilor, deoarece în orice societate, în afară de
inegalitatea economică, socială, spirituală, mai există şi inegalitatea politică.
Problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii, elementul căreia îl constituie
diferenţierea societăţii în conducători (minoritate) şi conduşi (majoritate). Acest aspect al problemei,
într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile biologice, psihice şi cu alte diferenţieri între oameni, din
care rezultă că nu toţi indivizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori. Practica social-politică
istorică şi cea curentă demonstrează că organizarea socială optimală a unei comunităţi umane şi deci
soluţionarea adecvată a problemei privind guvernarea eficientă a societăţii rezidă în optimizarea
corelaţiei dintre elită (guvernanţi) şi mase (guvernaţi). În consecinţă, într-un regim democratic
înţelegerea corectă a rolului elitelor se corelează cu principiile şi mecanismele care asigură tuturor
membrilor societăţii şanse egale de afirmare pe plan politic, economic, social, cultural etc.

Politica externă reprezintă o noutate pentru elita politică a Moldovei. În

timpul erei sovietice acesta era domeniul de activitate exclusiv al
autorităţilor unionale (URSS, să nu confundăm cu noile autorităţi unionale –
cele ale UE). Ministerul de Externe al URSS era promotorul intereselor
politice externe lea unui stat cu statut de supra putere.

La începuturile sale Republica Moldova nu putea conta nici pe tradiţie, nici pe

experienţă şi nici pe structura diplomatică necesare pentru promovarea
propriilor interese în exterior. Trebuia să începem a trăi de sinestătător, în
baza intereselor noastre naţionale, ca un stat „suveran, independent şi
democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici vre-un
amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale
poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii dale naţionale” [din Declaraţia
de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991].

1. Perioada 1994-1998: Agrarienii

Promisiuni făcute în campanie electorală

Dintre programele principalelor partide, doar programul BEPSMUE (Blocul

Electoral „Partidul Socialist şi Mişcarea Unitate–Edinstvo”) şi cel al Frontului
(popular creştin-democrat) conţin sintagma de „interes naţional” ca bază a
politicii externe fără, însă, să se precizeze care ar fi acest interes. Oferta de
politică externă a agrarienilor este una tehnică, extrasă din teoria dreptului
internaţional, dar şi aceasta fără vreo referinţă la problemele Republicii
Moldova. Singura referinţă din programul electoral al BIT (Blocului
Intelectualilor şi ţăranilor) ţine de „stimularea relaţiilor economice cu Vestul,
în primul rînd cu România” (oare România era pe atunci parte a
„Vestului” ?).
Agrarienii şi BEPSMUE pledează pentru dezvoltarea şi aprofundarea relaţiilor
economice externe cu „Estul”, programul PDA vizînd „restabilirea relaţiilor
economice cu Rusia şi restabilirea pieţelor tradiţionale din Est”, iar cel al
şovinilor – „intrarea Moldovei în CSI şi Uniunea economică”. De partea
cealaltă, Frontul pledează pentru reorientarea economiei ţării de la Est la
Vest şi crearea unui spaţiu economic comun cu România.

Frontul pledează pentru integrarea Moldovei în structurile europene şi

internaţionale, fapt ce ar trebui să servească, în viziunea formaţiunii, la
„apărarea intereselor şi valorilor naţionale”. Programul creştin-democraţilor
abordează Estul ca pe un „spaţiu economic ce trebuie valorificat”.

Programul Frontului prevede crearea unui spaţiu cultural şi educaţional unic

cu România.

Formaţiunea condusă de către Roşca este singura care iese cu ideea aderării
Moldovei la un bloc militar – NATO.

Realizări:

Politica externă este una dintre puţinele direcţii unde guvernarea

nomenclaturistă a înregistrat „succes” în realizarea promisiunilor electorale.

În această perioadă Moldova într-adevăr se integrează în CSI şi rămîne

prezentă pe pieţele din Est. Mai rămîne de spus că statutul real al acestei
organizaţii - CSI - nu depăşeşte nivelul declaraţiilor venite de la nişte state
lipsite de orice voinţă politică şi bîntuite de criză politică, economică şi
socială.

În perioada anilor 90 teritoriul fostului regim sovietic nu depăşeşte

calificativul de spaţiu. Autoritate de stat nu există, economia se află în plin
proces de „reformă”, societatea încearcă să se adapteze la sărăcie,
subzistenţă, fărădelege, dezmăţul tîlhărimii.

Exemplul Rusiei este mult mai grăitor. Această ţară, cu potenţialul său, cu
capacităţile sale, cu tradiţiile sale, cu interesele sale a încetat practic să
joace vre-un rol oarecare în politica regională şi internaţională. Cremlinul
fără de care pînă nu demult nu îndrăznea să se mişte nimic pe harta şi scena
politică a lumii nu mai era luat în calcul de nimeni. În 2000 cînd a vizitat
conferinţa economică de la Davos Putin, prim-ministrul rus şi preşedinte al
celei mai mari ţări din lume peste cîteva luni, nu a fost recunoscut şi luat în
seamă practic de nimeni.

Despre ce politică externă eficientă se poate vorbi cînd Moscova mai că nu

se descurcă cu păstrarea propriei integrităţi teritoriale?

(Cine ar putea reproşa că dacă lucrurile ar fi fost atît de grave atunci

Occidentul ar fi preluat aceste teritorii, le-ar fi ocupat cu mîinele goale.
Este un mod de abordare cam depăşit, cam rămas departe în urmă.
Teritoriul aflat sub regimul sovietic a fost ocupat! Sistemul politic era
unul ultra-liberal, „reforma” economică se făcea potrivit indicaţiilor
 specialiştilor occidentali, societatea se află într-o profundă depresie
socială. armată a fost scoasă din luptă. Care este diferenţa de ocupaţia
clasică? Tort aici trebuie să adăugăm jertfele omeneşti de peste 10 mil
pe an (numai în Rusia!!!), devastarea totală a economiei, foamete, jaful
resurselor naturale, etc.)

Aflarea Republicii Moldova în cadrul CSI reprezenta apartenenţa la un spaţiu

geografic şi nimic mai mult. Singurul beneficiu al apartenenţei Moldovei la
această structură geografică era exportul puţinei producţii agroalimentare,
preţul preferenţial la gazele naturale şi regimul fără vize la trecerea
frontierelor. Însă, autorităţile de la Chişinău nu au putut folosi nici măcar
aceste puţine avantaje. Cum putea fi altfel cînd agricultura era distrusă de
programul american „Pămînt”, iar gazele naturale erau importate practic
exclusiv pentru nevoi cotidiene (menajere)?

Succesul a fost înregistrat doar la „exportul” forţei de muncă în Federaţia

Rusă care devine principalul şantier de lucru pentru o bună parte din
moldoveni.

Pe lîngă practicarea exerciţiului protocolar diplomatic, relaţiile externe ale

autorităţilor din acea perioadă mai implică şi trădarea intereselor naţionale
(fie şi nerecunoscute legislativ) ale Republicii Moldova. Astfel, evoluţia
relaţiilor moldo-turce au dus la adoptarea de către Parlamentul RM a
„dreptului găgăuz” – premieră absolută în istoria mondială şi în dreptul
internaţional din toate timpurile şi civilizaţiile. Un rezultat al relaţiilor
speciale moldo-ruse a fost şi semnarea de către preşedintele Lucinschi în
1997 a Memorandumului prin care statutul regimului
smirnovist criminal era ridicat la unul de neînchipuit
pentru o structură separatisto-banditească. Relaţiile
economice externe reciproc avantajoase cu Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială au ca
rezultat înjugarea Moldovei în cercul vicios al
politicilor economice ineficiente şi al creditelor
permanente.

Prin toate acestea trece ca un fir roşu interesul strict

personal al conducerii de vîrf al ţării care tăia în stînga
şi în dreapta din interesele ţării în schimbul cîtorva
arginţi. Acelaşi Lucinschi, Preşedintele ţării, a
contribuit la promovarea intereselor sale economice,
prin firmele pe care le controla, departe peste
hotarele ţării. Folosindu-se de postul pe care îl ocupa în cadrul PCUS şi de
vechile relaţii din Partidul Comuniştilor din Uniunea Sovietică, acesta a
obţinut pentru firma ASCOM dreptul de exploatare a unor zăcăminte de
petrol în Kazahstan şi de gaze în Turkmenistan. Or, cum putea să ajungă
tocmai acolo fostul barman de la CC al PC din RSSM Anatol Stati, dacă nu cu
ajutorul protectorului şi mentorului său spiritual Lucinschi? Exact cum s-a
petrecut peste cîţiva ani (în 1998) cu un student obscur, dar cu antecedente
penale, de la facultatea de drept din Iaşi care, practic îndată după absolvire,
este numit cu acordul lui Lucinschi ministru al privatizării. Acum acest
student cu antecedente este unul dintre cei mai aprigi luptători contra
corupţiei pe nume Vlad Filat, preşedintele celui mai „bătăios” şi demagogic
partid din actuala campanie – PLDM.

Concluzii:

 Programele electorale ale concurenţilor politici contravin Declaraţiei de

Independenţă. De interesul naţional au uitat toţi reprezentanţii clasei
politice moldoveneşti. Îndrăznim chiar să admitem că unii dintre ei nici
nu au ajuns să se gîndească la aşa ceva.

  Viziunea asupra politici externe moldoveneşti se împarte în două

curente distincte. Unii dintre concurenţi pledează pentru apropierea
sau reapropierea de Moscova „pentru a rămîne moldoveni”, ceilalţi
pledează pentru mişcarea spre Vest în „scopul restabilirii adevărul
istoric şi recăpătării identităţii naţionale”. Este clar că nimeni dintre
aceştia nu ţine cont de Republica Moldova şi poporul ei.

 Politicienii vremii nu percep Republica Moldova ca pe un stat

independent. Pentru marea majoritatea dintre ei Moldova are sens atît
timp cît este alături de Rusia sau de România, iar dacă s-ar întîmpla ca
acestea să dispară atunci ar dispărea şi sensul existenţei Moldovei.

 Perioada anilor 90 este una perfect benefică pentru promovarea

intereselor Republicii Moldova în exterior, mai ales în regiune. Cauza
principală - dezastrul economic, instabilitatea politică şi lipsa de
funcţionalitate a organelor de stat. Clasa politică din Rusia, Ucraina,
ţările din regiunea Caucazului şi cele din fostul lagăr socialist era
preocupată, în mare parte, de adaptarea la realităţile noului sistem
politic şi economic, inclusiv la privatizări, şi în cele mai dese cazuri „nu
reuşea” să se ocupe de treburile elementare ale ţării.

 Condiţiile externe erau favorabile, însă pentru valorificarea lor la

maxim se cerea o clasă politică responsabilă şi conştientă de existenţa
statului Republica Moldova şi de rostul acestuia. Noi nu am avut parte
de aşa ceva. „Elita” noastră nu s-a deosebit prin nimic de confraţii săi
din fostele republici eurosovietice şi statele din Europa Centrală şi de
Est.

 Politică externă a Republicii Moldova a fost una protocolară şi în nici un

fel eficientă, adică slujitoare intereselor ţării. Politicienii noştri se
complăceau în întîlniri cu politicieni de diferit rang din alte state, cu
semnarea de acorduri, angajamente şi obligaţii goale, lipsite total de
conţinut practic.

 Statutul de subiect al relaţiilor internaţionale este folosit de către clasa

politică a vremii, de către conducerea ţării pentru alimentarea
propriilor interese şi pofte. Cei mai eficienţi au fost cei cu experienţă
de partid şi relaţii în fostul PCUS, ca spre exemplu, Petru Lucinschi, ale
cărui interese ajungeau departe peste hotarele ţării noastre agrare. În
aceeaşi listă poate fi înscris şi premierul Sangheli. Cei care nu erau
 capabili să privească noile realităţi de la o aşa înălţime nu se
sinchiseau nici cu contrabanda de ţigări, bunăoară.

2. Perioada 1998-2001: Lucinschi şi ADR

Promisiuni:

La alegerile parlamentare din 1998 CDM (Convenţia Democrată a Moldovei –

Snegur, Roşca) şi PFD (Partidul Forţelor Democratice – V. Matei, C. Moşanu)
se prezintă în faţa electoratului ca forţe politice orientate spre Occident.
Formaţiunile date pledau pentru schimbarea concepţiei de politică externă
axată pe reorientarea spre Vest şi integrarea Moldovei în structurile euro-
atlantice – NATO şi UE. În opinia PFD, integrarea Moldovei în Vest servea
interesului naţional.

Convenţia Democrată se angaja să creeze un spaţiu economic comun cu

România.

Atît CDM, cît şi PFD vedeau relaţiile cu Rusia şi cu celelalte foste republici
sovietice prin prisma  formulării „reciproc avantajoase”, în baza unor tratate
şi acorduri bilaterale, ceea ce de fapt însemnat părăsirea CSI:

După alegeri CDM şi PFD fac coaliţie cu „Rîndunica” (Diacov, Braghiş) –

formaţiunea ad-hoc înjghebată şi patronată de Lucinschi - în programul
electoral, la capitolul „Politica externă”, menţiona că formaţiunea pledează
pentru o politică externă echilibrată bazată pe „principiile politicii
prezidenţiale” (?!).

Realizări:

Este greu de afirmat că Republica

Moldova a avut politică externă în
această perioadă. Putem vorbi despre
continuarea perioadei precedente. În
stare generală de haos progresiv
economic, social, politic şi chiar
umanitar, ar fi fost cu totul ieşit din
comun dacă Moldova ar fi avut vreo
politică externă. Republica Moldova pur
şi simplu nu aveau nevoie de politică
externă.

Politica externă moldovenească rămîne una protocolară, de simbol, care doar

reaminteşte lumii din jur că RM este subiect al dreptului internaţional.
Moldova are statutul de membru al Comunităţii Statelor Independente, însă
tot ce obţinea Chişinăul în Est se datorau înţelegerilor directe cu Moscova,
sau Ucraina sau etc.

În direcţia vestică este de menţionat vizita preşedintelui francez la Chişinău

după care pe piaţa moldovenească apare operatorul de telefonie mobilă
Voxtel, iar Fabrica de ciment de la Rezina este „vîndută” grupului francez
Lafarge. La fel, autorităţile de la Chişinău pentru prima dată apar în public cu
declaraţii despre relaţiile cu Uniune Europeană şi apropierea de această
structură.

Continuă cu succes politica de vînzare a intereselor naţionale. În perioada

guvernului lui Braghiş, - una dintre manivelele politice ale lui Lucinschi, -
autorităţile cedează pămînturi strategice moldoveneşti în favoarea Ucrainei.
Este vorba despre o fîşie de pămînt care asigura ieşirea directă a Moldovei la
limanul Nistrului. Afacerea se face în stilul caracteristic lui Lucinschi. Acesta,
chipurile, negociase în schimb recunoaşterea proprietăţilor moldoveneşti de
pe teritoriul Ucrainei. Pur şi simplu genial. Moldova a cedat ceva în schimbul
obţinerii ceea ce îi aparţinea de drept! Ca şi în celelalte cazuri – „dreptul
găgăuz” şi „Memorandumul” din 1997 – se pare că afacerea a avut efecte
financiare directe pentru Lucinschi şi interpuşii săi.

La alegerile din anul 2009 Braghiş s-a remarcat cu o iniţiativă pe lîngă care
vînzarea malului limanului pare o joacă de copii. Partidul Social-Democrat a
propus concesionarea Transnistriei! O logică extrem de simplă şi de
„patriotică”. Dacă nu putem rezolva o problemă, pur şi simplu ne
dezbăierăm de ea! Dacă luăm în calcul rezultatele guvernării Braghiş 1999-
2001, atunci este de presupus că acesta va concesiona economia,
agricultura, industria, capitala care se sufocă în gunoaie etc. etc., de ce nu
bătrînii, care sînt din ce în ce mai mulţi, şi la urma urmei întreaga ţară. Or,
anume aceasta se doreşte a se face cu raioanele din estul Republicii Moldova
care sînt parte a ţării.

Politica externă moldovenească în perioada 1998-2001 se face mai mult pe

segmentul intern propagandistic. Pe diferite căi: presă, „societate civilă”,
partide etc., încet-încet, este promovată intens ideea alegerii între Est şi
Vest, cu o implantarea neascunsă a „preferinţei” faţă de Occident. Estul,
adică relaţiile cu Rusia sînt plasate în aceeaşi oală cu degradarea socială,
sărăcia, crima, corupţia, dictatura, lipsa de libertate, pe cînd Vestul era pus
pe tavă împreună cu „progresul”, bunăstarea, ordinea publică şi libertatea.

Lupta principală se purta (şi se poartă) pentru mintea şi modul de a percepe

realitatea de către cetăţean, pentru că la acest nivel nu există nici un fel de
„alegere între Est ţi Vest”. Este o prostie să acceptăm faptul că după
distrugerea URSS ca entitate geopolitică şi haosul din acest spaţiu se poate
vorbi despre aflarea Moldovei în spaţiul geopolitic controlat de către
Moscova. La acea dată, Federaţia Rusă singură ajunsese la un pas de
dezmembrare.

Moldova făcea şi face parte din sfera de influenţă geopolitică a Occidentului.

Faptul că majoritatea cetăţenilor şi „specialiştilor” nu vedeau, nu percepeau
sau nu credeau în acesta este o întrebare care ţine de geopolitică
psihosocială (dacă am putea să-i spunem aşa). Propaganda de acum zece
ani, ca şi cea de astăzi, nu făcea decît să-l „ajute” pe om să „înţeleagă”cu
încetul că „alegerea occidentală a Moldovei” este inevitabilă, dar şi firească.

Concluzii:
 În politica externă este continuată linia externă din perioada
anterioară, cea din 1994-1998. O situaţie firească în condiţiile în care
aceasta continuă să fie gestionată de către Petru Lucinschi. Relaţiile
externe ale Moldovei rămîn să nu depăşească nivelul relaţiilor lui
Lucinschi care continuă modelarea ţării conform viziunilor sale
specifice şi intereselor sale financiare.

 Este declanşat procesul de instituţionalizare a aflării Moldovei în zona

de influenţă a Occidentului. Autorităţile moldoveneşti încep să
vorbească oficial despre stabilirea relaţiilor speciale cu Uniunea
Europeană şi chiar de integrare în această structură.

 Cetăţenii Republicii Moldova încep să fie supuşi unei socializări cu

scopul occidentalizării. În condiţiile unei clase politice, în cel mai bun
caz indiferente, Occidentul este cel care începe să umple cu conţinut
golul ideologico-existeţial. Dacă conducerea Moldovei era preocupată,
în special, de jaful şi trădarea intereselor ţării, atunci „partenerii
occidentali” – de oferirea unei soluţii sau chiar a unui sens, dar util
exclusiv lor, nu şi ţării noastre.