Prof.univ.dr. SPIRIDON PRALEA (coord.

Lect.univ.drd. LIVIU MAHA Asist.univ.drd. SÎNZIANA BĂLŢĂTESCU

TEORIA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi

2006

1
Prof.univ.dr. Spiridon Pralea – capitolele: 1; 2 – 2.1, 2.2, 2.3, 2.6, 2.7; 3; 4; 5;
Lect.univ.drd. Liviu Maha – capitolele: 2 – 2.4, 2.5; 3 – 3.3; 6; 7;
Asist.univ.drd. Sînziana Bălţătescu – capitolele: 2 – 2.4, 2.5; 3 – 3.3; 6; 7.

2
 CUPRINS

CAP.1 TEORIA CLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL..........6

1.1 DELIMITAREA OBIECTULUI DE ANALIZĂ AL TEORIEI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL..............................................................................................6
1.2 PRECURSORII ŞI FONDATORII TEORIEI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 7
1.3 TEORIA AVANTAJELOR ABSOLUTE – ADAM SMITH...............................9
1.4 TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE....................................................10
1.5 COSTURILE ABSOLUTE COMPARATE.....................................................13
1.6 COSTURILE RELATIVE COMPARATE......................................................16
1.7 SEMNIFICAŢIA TEORIEI COSTURILOR RELATIVE ŞI A AVANTAJULUI
COMPARATIV.................................................................................................19
1.8 TEORIA VALORILOR INTERNAŢIONALE – J. ST. MILL.........................20
1.9 IPOTEZELE TEORIEI CLASICE................................................................22
CAP. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
...........................................................................................................................25
2.1 REFORMULAREA TEORIEI COSTURILOR COMPARATIVE ÎN TERMENII
COSTURILOR DE SUBSTITUŢIE......................................................................25
2.2 TEORIA DOTĂRII CU FACTORI DE PRODUCŢIE – TEOREMA HECKSHER-
OHLIN............................................................................................................33
2.3 DEFINITIVAREA MODELULUI H-O-S.....................................................35
2. 4 MODELUL HECKSCHER – OHLIN CU COEFICIENŢI FICŞI....................37
2.4.1 Intensitatea şi abundenţa relativă a factorilor de producţie...........37
2.4.2 Posibilităţile producţiei...................................................................41
2.4.3 Avantajul comparativ şi specializarea naţiunilor............................44
2.5 ÎNZESTRAREA CU FACTORI ŞI MECANISMELE CREŞTERII....................47
2.5.1 Efectul Rybczinski............................................................................47
2.5.2 Preţul bunurilor şi preţul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson....50
2.6. PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA TEZEI EGALIZĂRII PREŢULUI FACTORILOR
DE PRODUCŢIE..............................................................................................54
2.7. SEMNIFICAŢIA TEORIEI DOTĂRII CU FACTORI DE PRODUCŢIE...........57
CAP. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL.........................................................................................60

3
 3.1 REPERE ALE NOII TEORII A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL - N.T.C.I.
.......................................................................................................................60
3.2 CONTRIBUŢIA „TEORETICIENILOR OFERTEI” LA CRITICA TEORIEI
TRADIŢIONALE..............................................................................................61
3.3 CONTESTAREA IPOTEZEI OMOGENITĂŢII FACTORILOR DE PRODUCŢIE
.......................................................................................................................62
3.4 CONTROVERSE ASUPRA IPOTEZEI IDENTITĂŢII FUNCŢIILOR DE
PRODUCŢIE....................................................................................................66
3.5 CONCURENŢA IMPERFECTĂ - IPOTEZA DE BAZĂ A N.T.C.I.................67
3.6 ABANDONAREA CARACTERULUI STATIC AL ANALIZEI: EFECTELE
CREŞTERII ECONOMICE ASUPRA COMERŢULUI EXTERIOR........................68

CAP. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ŞI

SCHIMBURILOR INTERNAŢIONALE.....................................................72
4.1 CRITICA TEORIEI CLASICE ŞI NEOCLASICE DIN PERSPECTIVA CERERII
.......................................................................................................................72
4.2 INFLUENŢA OFERTEI DE EXPORT ASUPRA CERERII; EFECTUL DE
DEMONSTRARE..............................................................................................73
4.3 ROLUL CERERII ÎN STIMULAREA OFERTEI DE EXPORT........................75
4.3.1 Teoria „cererii naţionale reprezentative” (S.B.Linder)..................75
4.3.2 Teza „cererii de diferenţiere” (B. Lassudrie-Duchêne)..................76
4.3.3 Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (R. Vernon)
...................................................................................................................79
4.4 „DEZVOLTAREA DUPĂ ZBORUL GÂŞTELOR SĂLBATICE” (K.
AKAMATSU)..................................................................................................80
4.5 SEMNIFICAŢIA ŞI LIMITELE TEORIEI CICLULUI DE VIAŢĂ AL
PRODUSULUI..................................................................................................81

CAP. 5 PROPAGAREA INTERNAŢIONALĂ A FLUCTUAŢIILOR.....85

5.1. ADAPTAREA MULTIPLICATORULUI KEYNESIST LA CONDIŢIILE
ECONOMIEI DESCHISE..................................................................................85
5.2. SCHIMBĂRILE DE OPTICĂ ADUSE DE MULTIPLICATORUL KEYNESIST 87
AL COMERŢULUI EXTERIOR.........................................................................87
5.2.1 Ecuaţia de echilibru în economia deschisă.....................................87
5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerţului exterior.......................88
5.2.3 Semnificaţia multiplicatorului keynesist al comerţului exterior......90
5.2.4 Insuficienţe ale analizei keynesiste în termeni monetari.................92
5.3 ANALIZA EFECTULUI DE ANTRENARE ÎN TERMENI REALI (FR.
PERROUX).....................................................................................................94

4
 5.4 INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE - CREATOARE DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL............................................................................................97

CAP. 6 MICHAEL PORTER - TEORIA AVANTAJULUI COMPETITIV

.........................................................................................................................100
6.1 DETERMINANŢII AVANTAJULUI NAŢIONAL.........................................101
6.2 CREAREA, DEZVOLTAREA ŞI SUSŢINEREA AVANTAJULUI NAŢIONAL 104
6.2.1 Interdependenţele interne în cadrul "diamantului naţional".........105
6.2.2 "Cluster -ul" - manifestare şi influenţe în crearea, dezvoltarea şi
susţinerea avantajului naţional..............................................................107
6.3 MECANISMELE CREĂRII, DEZVOLTĂRII ŞI SUSŢINERII AVANTAJULUI
NAŢIONAL....................................................................................................108
6.4 AVANTAJE COMPETITIVE NAŢIONALE ÎN ŢĂRI ÎN CURS DE
DEZVOLTARE/ŢĂRI DEZVOLTATE..............................................................111

CAP. 7 CONTRIBUŢIA LUI PAUL KRUGMAN LA DEZVOLTAREA

TEORIEI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL........................................115
7.1 NOUA TEORIE LIBERALĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL...............115
7. 2 COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI TEHNOLOGIA...................................118
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................122

5
Cap.1 TEORIA CLASICĂ A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Privind retrospectiv evoluţia teoriei comerţului internaţional, bazele ei se

regăsesc în lucrările economiştilor clasici englezi. În Avuţia naţiunilor scrisă de
Adam Smith în 1776 şi în Principiile economiei politice şi impunerii fiscale,
elaborată de D.Ricardo şi aparută în 1826, se află diseminate primele
teoretizări ale aspectelor fundamentale ale specificităţii activităţii de comerţ
exterior.
Preluate şi dezvoltate de numeroşi continuatori, ele au dus la conturarea
teoriei comerţului internaţional. Împreună cu Finanţele internaţionale, Teoria
comerţului internaţional formează corpul teoretic al Economiei internaţionale,
recunoscută ca secvenţă distinctă a Teoriei economice generale.

1.1 Delimitarea obiectului de analiză al teoriei comerţului

internaţional

Problema fundamentală a teoriei economice generale o constituie

alocarea optimă a resurselor. Este vorba, deci, de criteriile de structurare
judicioasă a economiei naţionale pe sectoare şi domenii de activitate.
Transpusă pentru cazul economiilor naţionale deschise, problema fundamentală
a analizei economie o constituie optimizarea structurii specializării
internaţionale şi participarea avantajoasă la comerţul internaţional.

6
 În consecinţă, nucleul obiectului de analiză al teoriei comerţului
internaţional îl reprezintă fundamentarea criteriilor cu valoare explicativă
şi, totodată, normativă pentru participarea ţărilor la diviziunea muncii şi
comerţul internaţional.
Privite în aplicabilitatea lor teoretică şi practică, criteriile de structurare a
specializării internaţionale şi a comerţului exterior dezvăluie noi probleme care
se înscriu în completarea sferei de cuprindere a obiectului de analiză al teoriei
comerţului internaţional, şi anume:
 definirea avantajelor pe care le degajă specializarea internaţională şi
structurarea exporturilor şi a importurilor după anumite criterii;
 explicarea modului de repartiţie şi însuşire a acestor avantaje de către
partenerii de schimb;
 formularea de recomandări de politică comercială care să asigure
maximizarea acestor avantaje.
Aceste probleme principale care constituie obiectul teoriei comerţului
internaţional au fost sesizate încă de la începuturile analizei teoretice a
schimburilor comerciale internaţionale de mercantilişti şi de economiştii
clasici.
Aşa cum vom vedea, primele încercări de analiză teoretică a schimburilor
internaţionale întreprinse de mercantilişti rămân orientate doar spre avantajele
generate de comerţul exterior şi măsurile de politică comercială adecvate
pentru însuşirea lor. Ulterior, în opera clasicilor (A. Smith, R. Torrens, D.
Ricardo şi J. St. Mill), obiectul teoriei comerţului internaţional se extinde şi se
definitivează, cuprinzând cele patru probleme mai sus menţionate.
Dacă răspunsurile oferite de întemeietori vor fi considerate de urmaşi, din
anumite puncte de vedere, incomplete, contururile câmpului de analiză
teoretică schiţate de ei aveau să rămână neschimbate pe parcursul unei evoluţii
de aproape două secole, până la noua teorie a comerţului internaţional.

1.2 Precursorii şi fondatorii teoriei comerţului internaţional

7
 Primele încercări de analiză teoretică a comerţului exterior au fost
întreprinse de reprezentanţii curentului de gândire mercantilist: William
Stafford şi Thomas Mun în Anglia, Colbert şi Antoine de Montchrestien în
Franţa, Ivan Tihonovici Posoşkov în Rusia etc. Valoarea teoretică a
concluziilor lor este limitată de circumscrierea demersului analitic doar în sfera
circulaţiei.
În consecinţă, investigaţiile lor rămân la nivelul superficial al căilor de
îmbogăţire a naţiunii (a Prince-ului) prin schimburile comerciale externe.
Se ştie că pentru mercantilişti, metalele preţioase, înseosebi aurul şi
argintul, reprezintă personificarea universală a bogăţiei. Aurul este “nervul
războiului” şi “substitutul nevoilor tuturor oamenilor” (A. de Monchrestien),
iar “bogăţia nu constă în a avea mai mult aur sau mai mulţi bani, ci în a avea
mai mulţi decât restul lumii sau decât vecinii“1.
Animaţi de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a
stocului de aur, în afara extracţiei, decât comerţul exterior. Potrivit concepţiei
mercantiliste, specificitatea comerţului exterior constă tocmai în faptul că, spre
deosebire de circulaţia internă a mărfurilor care nu măreşte cantitatea de aur şi
de bani, excedentul exporturilor faţă de importuri poate servi acestei cauze. În
acord cu aceasta, recomandările lor de politică comercială sunt orientate spre
maximizarea exporturilor şi limitarea importurilor. Semnificativ este faptul că,
deşi inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului exporturilor faţă de
importuri răzbate până în zilele noastre.
În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliştilor au fost
orientate doar spre avantajele pe care comerţul exterior le generează şi măsurile
de politică comercială adecvate pentru însuşirea lor.
Limitele gândirii mercantiliste au fost bine sesizate de clasicii englezi:
A.Smith şi D.Ricardo. Ei şi-au plasat analiza nu numai în sfera circulaţiei, ci, în
primul rând, în sfera producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, ei caută
posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un sold activ permanent al
balanţei comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la schimb.
Astfel, abordarea teoretică a comerţului exterior în opera clasicilor capătă
noi obiective: pe de o parte, se încearcă definirea criteriilor de fundamentare a
specializării internaţionale, iar, pe de altă parte, se urmăreşte identificarea

1
citat după Marcy G., Economie internationale, PUF, Paris, 1976, p.12

8
cauzelor, dezvăluirea specificităţii şi explicarea avantajelor generate de
comerţul exterior.
Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor
comerciale externe, economiştii clasici se înscriu ca adevăraţii fondatori ai
teoriei comerţului internaţional.
Principalele secvenţe ale teoriei clasice a comerţului internaţional sunt:
 teoria avantajelor absolute, elaborată de A.Smith (1723-1790);
 teoria costurilor comparative, iniţiată de Robert Torrens (1780-1864)
în lucrarea Essay on the External Corn Trade (1815) şi desăvârşită de
D.Ricardo (1772-1823);
 teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este J.St.Mill (1806-
1873).

1.3 Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

A. Smith, în lucrarea Avuţia naţiunilor2, formulează teza ce avea să

rămână cunoscută în literatura economică drept “teoria avantajelor
absolute”. Potrivit acesteia, avantajele obţinute prin schimburile comerciale cu
străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile absolute înregistrate în
producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se
materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept singura cauză a
comerţului dintre ţări.
Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care
Anglia se confrunta cu problema cuceririi pieţelor, simte nevoia să ofere un
criteriu de orientare a structurii exporturilor britanice. În acest sens, pe lângă
valoarea explicativă, el învesteşte criteriul avantajelor absolute şi cu valoare
normativă (proiectivă, de recomandare). Astfel, pentru o ţară, apare
recomanadabilă specializarea internaţională în producţia acelor bunuri pentru
care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate, respectiv de costuri
absolute mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea
fi produse în interior decât cu costuri absolute mai mari decât în străinătate.

2
Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1965

9
 Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic,
care ia în consideraţie două ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri:
vinul şi stofa (vezi Tabelul 1.3.1.)
Tabelul 1.3.1. Teoria avantajelor absolute

Marfa Vin Stofă

Ţara
Anglia 200 ore 100 ore
Portugalia 100 ore 200 ore

Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă,

iar stofa cu 100 ore. La rândul ei, Portugalia poate produce aceeaşi cantitate de
vin cu 100 ore de muncă şi aceeaşi cantitate de stofă cu 200 de ore muncă.
În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producţia
de vin, pe care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din acelaşi
motiv, în producţia de stofă.
Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare
marfă va creşte, iar comerţul exterior va permite celor două ţări partenere să-şi
sporească bunăstarea.
Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia
în consideraţie, adică atunci când o ţară dispune de avantaje absolute la unele
marfuri şi de dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situaţie
inversă.
Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne
referim la situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută faţă de
străinătate la producţia unor mărfuri inferioare sub aspectul gradului de
prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute este mai mic, specializarea
internaţională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul gradului de
valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea fi mai avantajată
specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul
costurilor interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii,
valabilitatea explicaţiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când
superioritatea absolută faţă de străinătate pentru unele produse este dublată de
superioritatea absolută faţă de celelalte bunuri autohtone.

10
 Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată
de D. Ricardo: diferenţele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o
explicaţie şi nu oferă nici un criteriu de orientare a specializării şi schimburilor
internaţionale atunci când o ţară dispune de avantaje absolute faţă de străinătate
în producţia tuturor mărfurilor.

1.4 Teoria costurilor comparative

Sesizând principala insuficienţă a concepţiei lui Smith şi preluând o serie

de teze formulate de Robert Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre
principiile economiei politice şi impunerii3, definitivează teoria costurilor
comparative. În accepţiunea ricardiană, cauza schimburilor comerciale
internaţionale nu constă în diferenţele de cost absolut, ci în diferenţele dintre
costurile comparative pentru acelaşi produs, în ţări diferite.
Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo formulează faimosul său exemplu
în termenii următori: “Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări,
încât pentru a produce stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an,
iar dacă ar încerca să obţină vinul, s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de
oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în
interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin exportul de stofă. Pentru
producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp
de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90
de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea
să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă
marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă
decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar
importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o
produce…”4.
Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă
raţionamentul pe baza unui model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi
două produse.

3
Vezi Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959
4
Ibidem, p.127

11
 Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru
fiecare produs, diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o
ţară dispune de superioritate absolută în producţia tuturor bunurilor, iar
partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută generală.
Concret, se consideră că (vezi Tabelul 1.4.1.):
 Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120
de lucrători) şi stofa cu 100 de ore;
 Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă
şi de postav cu 90 de ore de muncă.

Tabelul 1.4.1. Teoria costurilor comparative

Vin Stofă
Marfa
Ţara
Anglia 120 100
Portugalia 80 90

Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile

comerciale dintre cele două ţări nu ar avea nici o motivaţie.
Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu
de specializare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se
specializează şi exportă acele produse pentru care dispune de cea mai
mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică
inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în literatură
sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de esenţă a
diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în
diferenţele dintre ţări sub aspectul costurilor comparative.
De remarcat că, în contextul explicaţiilor deosebit de complexe cu privire
la cauzele şi efectele specializării şi schimburilor internaţionale diseminate în
opera lui Ricardo, tezele de mai sus nu sunt întotdeauna clare, având adesea
caracter implicit.
Însăşi noţiunea de cost comparativ n-a fost definită de Ricardo cu
rigurozitate, deşi dezvoltă, pe baza ei, numeroase raţionamente. Acest fapt avea
să genereze ulterior opinii şi interpretări diferite privind elementele de

12
construcţie a costului comparativ. Ele pot fi clasate pe două principale
orientări:
 Prima interpretează costul comparativ ricardian ca fiind rezultat din
raportarea nivelurilor absolute ale costurilor aceloraşi produse în ţări diferite şi
este susţinută de teoreticieni remarcabili, precum: Bö Södersten, A. Grjebine
etc.
 A doua interpretează costul comparativ ricardian ca fiind determinat
prin confruntarea costurilor relative interne ale aceluiaşi produs în diferite ţări,
şi este la fel de mult vehiculat în literatură de autori consacraţi, printre care se
numără: M. Bye, G. Marcy, P.A. Samuelson, W. J. Ethier, R. T. Byrns, G. W.
Stone etc.
În cele ce urmează, vom detalia aceste două interpretări în ideea de a
arăta că ambele au suport în scrierile lui Ricardo şi mai ales de a demonstra că
luarea în consideraţie a unor elemente de calcul diferite, dar păstrarea
principiului comparativ şi aplicarea lui la scară internaţională (compararea
costurilor absolute sau relative pentru acelaşi produs în ţări diferite) nu
afectează natura concluziilor teoriei.

1.5 Costurile absolute comparate

Definirea costurilor comparative prin compararea nivelului absolut al

costurilor pentru fiecare produs în ţări diferite apare destul de explicit în ultima
parte a textului prin care Ricardo îşi formulează exemplul (a se revedea citatul
de la paginile 4-5). La fel de sugestiv şi explicit apare raţionamentul în termenii
comparării costurilor absolute atunci când Ricardo spune că : ”o ţară care
posedă foarte importante avantaje în maşini şi îndemânare tehnică şi care, în
consecinţă, poate fi capabilă să fabrice mărfuri cu mai puţină muncă decât
vecinii săi (comparaţie între nivelurile absolute de cost în ţări diferite – n.n.)
poate în schimbul acestor mărfuri să importe o parte din grâul cerut de către
consumul său, chiar dacă pământul ei ar fi mai fertil iar grâul ar putea fi
cultivat cu mai puţină muncă decât în ţara din care este importat (din nou

13
comparaţie între nivelul absolut al costurilor la acelaşi produs, în ţări diferite –
n.n.)”5.
Dacă avem în vedere asimilarea naţiunii cu individul, ca agent comercial,
pe care se bazează întrega teorie a lui Ricardo, acelaşi mod de construcţie a
costului comparativ se degajă şi din textul care urmează: “Doi oameni – scrie
Ricardo, pot amândoi să facă atât ghete, cât şi pălării şi unul este superior
celuilalt în ambele îndeletniciri; dar la confecţionarea pălăriilor, acesta poate
întrece pe concurentul său doar cu o cincime, sau 20%, iar la confecţionarea
ghetelor, el îl poate întrece cu o treime, sau 33%. Nu ar fi oare în interesul
ambilor ca cel care are superioritatea să se îndeletnicească în mod exclusiv
numai cu confecţionarea ghetelor iar cel inferior numai cu confecţionarea
pălăriilor?”6
După opinia noastră, din textele invocate mai sus, rezultă destul de
limpede că, într-o primă accepţiune, Ricardo a dedus superioritatea sau
inferioritatea comparativă din compararea costurilor absolute, determinate de
condiţiile tehnice şi de productivitate, pentru fiecare produs în ţări diferite.
Revenind la exemplul ricardian, specializarea Portugaliei în producţia de
vin este recomandabilă, întrucât la acest produs, raportul dintre costurile
absolute din cele două ţări (80/120) este mai mic decât în cazul stofei (90/100).
Cu alte cuvinte, Portugalia are un avanataj comparativ mai mare în
producţia vinului: costul vinului portughez reprezintă 66% din cel al vinului
englez, în timp ce în cazul stofei, costul portughez reprezintă 90% din cel
englez; şi invers, Anglia are o inferioritate relativă mai mică în producţia stofei,
care este recomanadat să devină obiect al exportului ei.
Conchidem, deci, că, într-o primă accepţiune, costul comparativ ricardian
poate fi definit ca expresie procentuală a rapoartelor costurilor absolute la
fiecare produs, în cele două ţări, respectiv:
Cv=80/120*100=66% şi
Cs=90/100*100=90%
Această accepţiune a fost preluată de numeroşi teoreticieni de inspiraţie
clasică şi neoclasică.
Dintre opiniile autorilor moderni care interpretează în acest mod
construcţia costurilor comparative, cu titlu exemplificativ o cităm mai întâi pe
5
Idem, p.128
6
Ibidem

14
cea a economistului suedez Bo Södersten. După analiza şi interpretarea
modelului ricardian în ideea de a “clarifica înţelesul termenului de avantaj
comparativ” el notează: “Pentru a vorbi despre avantajul comparativ trebuie să
fie cel puţin două ţări şi două bunuri. Se compară raportul costurilor de
producţie a unui bun în ambele ţări (80:120) cu raportul costului de producţie
al celuilalt bun în cele două ţări (90:100). Din moment ce cele două rapoarte
diferă, o ţară are un avantaj comparativ în producţia unuia din cele două
bunuri, în timp ce cealaltă ţară are un avanataj comparativ în producţia celuilalt
produs. Într-un asemenea caz, ambele ţări vor câştiga din comerţ, în ciuda
faptului că una din ele ar avea un dezavantaj absolut la ambele producţii”7.
Aceeaşi interpretare este dată de A.Grjebine care consideră că avantajul
comparativ ricardian poate fi determinat “dacă se compară costurile de
producţie ale celor două bunuri în cele două ţări, respectiv: pentru vin
80/120=0,66, adică productivitatea viticultorilor britanici nu reprezintă decât
66% din cea a confraţilor portughezi; pentru stofă 90/100=0,9, adică
productivitatea fabricanţilor de stofă britanici atinge 90% din cea a
fabricanţilor portughezi. În consecinţă, Portugalia deţine un avantaj comparativ
pentru vin, iar Anglia pentru stofă”8, specializarea urmând a se face în
conformitate cu acestea.
În baza acestei accepţiuni a noţiunii de cost comparativ, teoria lui
Ricardo ar putea fi denumită “teoria costurilor absolute comparate”. O
asemenea denumire ar apărea justificată, întrucât definirea costurilor
comparative în maniera mai sus arătată nu face decât să conserve şi să
completeze teoria avantajelor absolute a lui Smith.
În această perspectivă, principiul de bază al comparării costurilor
absolute pentru acelaşi bun în ţări diferite folosit în analiză de Smith este
conservat. Iar elementul de completare îl reprezintă răspunsul formulat de
Ricardo pentru cazul în care o ţară se bucură de superioritate absolută faţă de
străinătate la toate produsele, iar partenerii de schimb se află în poziţii de
inferioritate absolută.
Faptul că se ia în consideraţie nu dimensiunea absolută a avanatajelor sau
dezavantajelor, respectiv a superiorităţii sau inferiorităţii faţă de străinătate

7
Sodersten, Bo, International Economics, The Macmillan Press Ltd, London, 1977, p.16-17
8
Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement
autocentré, PUF, Paris, 1982, p.22

15
(120h-80h=40h şi 100h-90h=10h), ci intensitatea sau gradul acestora,
exprimate în mărimi relative (120/80*100 şi 100/90*100) prezintă importanţă
şi are implicaţii pentru analiza economică, dar nu schimbă esenţa teoriei.
În această primă interpretare, concluzia că o ţară trebuie să se
specializeze în producţia acelor bunuri pentru care are cea mai mare
superioritate faţă de străinătate sau, la limită, cea mai mică inferioritate, apare
doar ca o simplă completare a teoriei lui Smith.

1.6 Costurile relative comparate

În scrierile lui Ricardo se găsesc, însă, elemente de gândire pentru o a

doua interpretare a tezelor sale, care ar putea fi denumite drept “teoria
costurilor relative comparate”.
A doua versiune a accepţiunii noţiunii de cost comparativ deschide
perspective mai largi, de mai mare fineţe şi subtilitate, analizei economice.
Ea are mai mulţi adepţi (P.A. Samuelson, W.J. Ethier, R.T. Byrnus, G.W.
Stone, M. Bye, G. Marcy etc.) şi este consacrată în literatură prin sintagma
“legea costurilor relative comparate”9.
Şi din perspectiva acestei a doua interpretări, teoria ricardiană conservă
principiul de comparaţie folosit şi de Smith; dar definirea costurilor
comparative se face pe baza altor elemente. Şi anume, nu se compară nivelurile
absolute ale costurilor pentru acelaşi bun în ţările partenere, ci costurile relative
ale produsului considerat din cele două ţări participante la schimb.
Reprezentativă pentru această versiune a teoriei ricardiene este
interpretarea ei de către P.A.Samuelson10. El consideră legea costurilor relative
comparate pe deplin valabilă, deoarece surprinde una din cauzele fundamentale
ale schimburilor comerciale internaţionale, izvorâtă din diversitatea condiţiilor
specifice ţărilor coeşangiste.
Pentru a ilustra conţinutul acestei legi, Samuelson imaginează un studiu
de caz pe exemplul relaţiilor dintre S.U.A. şi Europa Occidentală (vezi Tabelul
9
Marcy, G., Op.cit., p.45
10
Vezi Samuelson, P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris 1964, p.479-525

16
1.6.1.). Iniţial, bunurile americane şi europene sunt ordonate după costurile lor
relative, exprimate în ţesături de lână. Ulterior, avantajul comparativ este dedus
raportând costurile relative ale fiecărei grupe de produse din cele două zone.
Rezultă că pentru Europa avantajul comparativ maxim este înregistrat în
producţia de parfumuri iar cel minim în cultura de grâu.

Tabelul 1.6.1. Avantajele comparative în relaţiile S.U.A. - Europa Occidentală

Costurile relative
Produsul (în unităţi de ţesături de lână) Costurile
S.U.A. Europa Occidentală comparative
(Ca) (Ce) (Ce/Ca)
Automobile 1000 3000 3000/1000=3
Pânză de in 0,8 1,6 1,6/0,8=2
Parfumuri 5,0 3,0 3/5=0,6
Ceasuri 50 75 75/50=1,5
Grâu 0,2 0,8 0,8/0,2=4,0
Ţesături de lână 1,0 1,0 1/1=1
Sursa: Samuelson P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris, 1964, p.483

În principiu, exporturile vor avea ca obiect bunurile caracterizate prin

avantaje comparative maxime, iar importurile pe cele cu avantajele sau
dezavantajele comparative cele mai mici. Linia de demarcaţie dintre exporturi
şi importuri pentru fiecare ţară este poziţionată, în opinia lui Samuelson, de
intensitatea cererii internaţionale.
Un alt reputat teoretician american al schimburilor comerciale, care dă
aceeaşi interpretare modelului ricardian este Wilfred J. Etheir. Exemplul
propus de el ia în consideraţie două ţări: Franţa şi Germania şi două bunuri: vin
şi maşini. Atunci când raportul dintre munca necesară pentru a produce vinul şi
cea pentru a produce maşinile în Germania este mai mare decât raportul similar
din Franţa spunem că “Franţa are un avantaj comparativ asupra Germaniei la
vin faţă de maşini”, iar “Germania are un avantaj comparativ asupra Franţei
pentru maşini faţă de vin”11.

11
Ethier, W.J., Modern International Economics, W.W.Norton and Co., New York, 1983, p.9

17
 Aceeaşi interpretare a modului de determinare a avantajului comparativ
este adoptată de alţi doi autori cunoscuţi în literatura americană: Ralph T.
Byrns şi Gerald W. Stone12.
Dintre autorii francezi care interpretează similar teoria ricardiană îl cităm
ca reprezentativ mai întâi pe Maurice Bye. Textual, el precizează că: “numim
cost comparativ al vinului faţă de stofă în fiecare ţară, raportul dintre numărul
de ore de muncă consacrate producţiei unei unităţi din fiecare produs. Costul
comparativ al Portugaliei pentru vin este deci reprezentat prin raportul costului
unitar al producţiei vinului Ca1 supra costul unitar al producţiei de stofă Cb 1, în
Portugalia. La fel în Anglia, el este Ca2 supra Cb2”13.
Comparând costurile unitare ale vinului în cele două ţări, autorul constată
că “cele două rapoarte diferă” aşa încât “există un avantaj din specializare”14.
În acelaşi sens, compatriotul său Gerald Marcy subliniază: “Noi
insistăm asupra faptului că atunci când clasicii compară costurile relative
pentru a şti dacă cele două ţări sunt avantajate să facă comerţ internaţional, ei
compară costul relativ al stofei în raport cu vinul sau al vinului în raport cu
stofa din Portugalia, cu rapoartele corespondente din Anglia şi nu raportul
costul absolut al vinului în Portugalia supra costul absolut al vinului în Anglia,
cu raportul costul absolut al stofei în Portugalia supra costul absolut al stofei în
Anglia, deşi – apreciază autorul – şi aceste rapoarte pot fi considerate drept
costuri relative”15.
Argumentul cel mai convingător pe care opera lui Ricardo ni-l furnizează
pentru a susţine determinarea costurilor comparative prin raportarea costurilor
relative îl reprezintă concepţia sa despre valoare şi preţ. Combătând concepţia
lui Smith, Ricardo subliniază în mod expres că valoarea unei mărfi nu este dată
de nivelul absolut al cheltuielilor de muncă, ci de “cantitatea relativă de muncă
pentru producerea ei16”. Raţionamentul în termenii costurilor/preţurilor relative
constituie o axiomă a întregii sale opere.
Dacă comparăm cele două interpretări ale teoriei ricardiene, faptul
esenţial rămâne coincidenţa concluziilor furnizate privind participarea ţărilor la
12
Vezi Byrns, R.T., s.a., Economics, Goodyear Publ.Co.Inc., Santa Monica, California, 1981,
pp.787-792
13
Bye, M., Relations economiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.106
14
Ibidem
15
Marcy, G., Op.cit., p.46
16
Ricardo, D., Op.cit., p.61

18
diviziunea muncii şi comerţul internaţional: potrivit ambelor variante,
Portugalia ar trebui să se specializeze în producţia de vin, iar Anglia în
producţia de stofă. Conchidem, deci, că deşi a doua variantă de interpretare
conţine elemente diferite de construcţie a costului comparativ, ele nu schimbă
nici esenţa teoriei elaborată pe principiul comparării condiţiilor pentru acelaşi
produs în ţări diferite şi nici concluziile pe care le furnizează pentru
specializarea în vederea participării la diviziunea internaţională a muncii.
Apelul lui Ricardo atât la compararea costurilor absolute cât şi a
costurilor relative nu este după părerea noastră o contradicţie şi are o explicaţie
logică. Autorul clasic a resimţit probabil nevoia unui criteriu distinct al
specializării internaţionale faţă de cel al comerţului exterior.
Analizând atent, se poate trage concluzia că, intuitiv, în concepţia lui
Ricardo, superioritatea/inferioritatea comparativă evidenţiată de costurile
absolute comparate constituiau fundamentul specializării internaţionale, în timp
ce motivaţia comerţului este asociată mai mult cu avantajele relative.
Avantajele relative comparate exprimă gradul sau intensitatea
superiorităţii/inferiorităţii comparative şi definesc avantajul comparativ obţinut
în sfera comerţului.
Dar, nedisociind pe plan teoretic avantajul producţiei furnizat de
specializare de cel obţinut în sfera schimbului, Ricardo fundamentează
participarea la diviziunea internaţională a muncii, exclusiv prin avantajul
comercial.
În perspectiva unei asemenea disocieri, dilema asupra definirii costurilor
şi avanatajelor comparative izvorâtă din abordarea lor mai mult sub raportul
tehnicii de construcţie şi mai puţin al conţinutului pe care îl exprimă apare
falsă. Cele două interpretări posibile alcătuiesc una şi aceeaşi teorie unitară sub
aspect conceptual, care ar putea fi mai adecvat denumită “teoria costurilor
relative şi a avantajului comparativ”.

1.7 Semnificaţia teoriei costurilor relative şi a avantajului

comparativ

19
 Teoria ricardiană furnizează un criteriu esenţial de optimizare a alocării
resurselor şi de maximizare a avantajului generat de comerţul exterior.
Concret, în cazul exemplului presupus, specializarea celor două ţări după
criteriul ricardian şi practicarea schimburilor comerciale reciproce le va
permite să producă împreună aceeaşi cantitate din fiecare produs cu o
cheltuială de numai 360 de ore muncă şi nu de 390 de ore ca în condiţii de
autarhie.
“Deci, comerţul exterior - scrie Ricardo – este de mare folos pentru o
ţară, deoarece sporeşte cantitatea şi varietatea obiectelor pe care se cheltuieşte
venitul şi, prin abundenţa şi ieftinătatea mărfurilor, stimulează la economie şi
la acumulare de capital”17.
Prin aceste concluzii, teoria lui Ricardo se înscrie ca element de
fundamentare a liberului schimb. Autorul clasic este conştient de această
semnificaţie a teoriei sale, întreaga sa operă înscriindu-se ca o pledoarie pentru
liberul schimb.
Pentru a ilustra aceasta, cu titlu exemplificativ, redăm un pasaj din textul
ricardian, deosebit de sugestiv prin veridicitatea şi actualitatea sa: ”Într-un
sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod
natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt mai
avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de
binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi
folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem
distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos, în timp ce, prin
sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte avantajul general şi leagă
printr-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a
naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care
face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în
America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în
Anglia”18.

17
Ricardo, D., Op.cit., p.126
18
Ibidem

20
1.8 Teoria valorilor internaţionale – J. St. Mill

După cum am arătat, prin întreaga sa teorie, Ricardo acreditează ideea că

diviziunea internaţională a muncii, fondată pe principiul costurilor comparative
în condiţiile liberului schimb, avantajează întreaga lume, ca şi fiecare ţară în
parte.
Totuşi, în exemplul său, presupune că vinul produs de 80 de portughezi
se schimbă pe stofa produsă de 100 de englezi, fără a se preocupa de modul de
repartiţie între parteneri a avantajului ce decurge din participarea la comerţul
internaţional (adică de repartiţia câştigului de 30 de ore sau de munca a 30 de
lucrători între cele două ţări).
Această problemă a fost preluată de J.St.Mill prin “teoria valorilor
internaţionale” dezvoltată în capitolul al XVIII-lea al lucrării sale Principii de
economie politică19. Potrivit continuatorului lui Ricardo, pentru ca cele două
ţări să nu piardă, este necesar ca raportul de schimb internaţional să se situeze
între limitele valorilor de schimb naţionale ale fiecăruia din cele două bunuri
comercializate.
Ca şi Ricardo, Mill consideră că în condiţii de autarhie, pe plan intern,
raportul de schimb între mărfuri, se stabileşte după regula: “muncă egală contra
muncă egală.” Adică o marfă produsă într-un anumit număr de ore sau de un
anumit număr de lucrători se schimbă pe o cantitate din altă marfă, obţinută cu
acelaşi număr de ore de muncă sau de acelaşi număr de lucrători.
Dar însuşi Ricardo constată că “aceeaşi regulă care reglementează
valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a
mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări”20. Ca urmare, “Anglia ar da
produsul a 100 de oameni, pentru produsul muncii a 80”21.
Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiţii de autarhie
rapoartele de schimb ar fi:
o Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unităţi de stofă
o Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unităţi de stofă

19
Vezi Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985, p.139
20
Ricardo, D., Op.cit., p.126
21
Idem, p.127

21
 Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia
rapoartele internaţionale de schimb.
Presupunând că în relaţiile dintre cele două ţări s-ar adopta raportul de
schimb al Portugaliei în condiţii de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unităţi
de stofă, avanatajul ar reveni în exclusivitate Angliei. Comparativ cu situaţia de
autarhie, când în Anglia pentru o unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă,
prin importul vinului, fiecare unitate din acestă marfă va fi plătită cu 0,89
unităţi de stofă. Deci, Anglia economiseşte 0,31 unităţi din marfa dată ca
monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al raportului de
schimb, Portugalia se va afla exact în aceeaşi situaţie ca în condiţii de autarhie,
fără a pierde sau câştiga ceva.
Un raţionament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan
internaţional s-ar impune raportul de schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2
unităţi de stofă), avantajul ar reveni, în exclusivitate, Portugaliei.
În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se
stabilească între aceste limite. Ca urmare, fiecare partener îşi va însuşi o parte
mai mare sau mai mică din câştigul generat de comerţul exterior. În cazul
raportului de schimb propus de Ricardo (1 unitate de vin=1 unitate de stofă),
faţă de autarhie, Anglia economiseşte 0,2 unităţi de stofă, iar Portugalia obţine
un excedent de 0,11 unităţi de stofă.
În general, consideră Mill, mărimea acestei părţi, respectiv, nivelul
raportului de schimb depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile
fiecărei ţări.

1.9 Ipotezele teoriei clasice

Deşi compusă din trei secvenţe diferite, dezvoltate de autori diferiţi,

teoria clasică a comerţului internaţional are un caracter relativ unitar. Alături de
problematica comună abordată, acest caracter este conferit de ipotezele şi
principiile metodologice adoptate de toţi teoreticienii clasici.

22
 Dintre ipotezele care subzistă la baza teoriei clasice, unele au caracter
general, formal, abandonarea lor nepunând în cauză concluziile furnizate.
Astfel:
1. – două ţări
2. – produc şi comercializează două bunuri
3. – utilizând doi factori de producţie (muncă şi pământ/capital) în
condiţiile:
4. – mobilităţii şi liberei concurenţe a mărfurilor (adică ale absenţei
taxelor vamale şi a costurilor de transport) şi a
5. – imobilităţii internaţionale a factorilor de producţie.
Altele, însă, condiţionează riguros natura criteriului de specializare
propus, esenţa şi semnificaţia concluziilor. În acest sens, este de observat că
definirea criteriului de specializare şi a câştigului din comerţul exterior este
realizată de clasici în baza următoarelor supoziţii:
1. identificarea naţiunii ca subiect în relaţiile economice internaţionale
cu agenţii economici – respectiv individul sau firma – participanţi la tranzacţii,
animaţi de interesul de a vinde scump şi a cumpăra ieftin;
2. compararea condiţiilor de producţie reflectate în costurile absolute
sau relative, pentru acelaşi bun, în ţări diferite;
3. determinarea, pornind de la teoria valorii muncă, a raportului de
schimb dintre mărfuri, pe plan naţional, după regula “muncă egală contra
muncă egală”;
4. identificarea avantajului naţional cu cel comercial, definit în termenii
maximizării utilităţii.
Teoria mercantilistă şi cea clasică, în variantele prezentate, au oferit
cadrul iniţial al analizei teoretice a diviziunii muncii şi schimburilor comerciale
internaţionale. Ele aveau să devină, pe de o parte, sursa de inspiraţie a
strategiilor comerciale de dezvoltare iar, pe de altă parte, punctul de referinţă al
teoreticienilor din perioadele ce au urmat. În planul strategiilor economice,
“aceste două mari curente ale gândirii economice – constată A.Grjebine – au
jucat un rol preponderent în elaborarea şi propagarea concepţiei unei dezvoltări
economice orientate spre exterior, a unei dezvoltări extrovertite”22.

22
Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement
autocentré, PUF, Paris, 1982, p.19

23
 În plan teoretic, urmărind treptele esenţiale ale dezvoltării logice şi
istorice a teoriei comerţului internaţional, se poate constata că ele pot fi definite
în raport cu teoria valorii la care autorii sunt afiliaţi. Aceasta deoarece teoria
valorii se află în centrul teoriei comerţului internaţional. Cum bine precizează
J.Bhagwati, “teoria pură a comerţului internaţional reprezintă esenţialmente
aplicarea teoriilor valorii şi bunăstării la problemele economiei
internaţionale”23.
În funcţie de teoria valorii pe care autorii o adoptă, economistul american
Chris Edward distinge trei linii de evoluţie ale teroriei comerţului internaţional
în cadrul a trei şcoli: şcoala costului de producţie – neoricardiană; şcoala
muncii abstracte – marxistă şi neomarxistă; şcoala psihologică a economiştilor
neoclasici.
Alături de dezvoltările neoricardiene, variantele marxiste şi cele
neoclasice elaborate pe parcursul a mai bine de un secol şi jumătate s-au
constituit în adevărate linii de câmp magnetic care polarizează teoreticienii de
diferite orientări, preocupaţi de analiza relaţiilor economice internaţionale.

23
Bhagwati, J.N., The Pure Theory of International Trade: a Survey in Survey of Economic
Theory of Growth and Development, vol. II, Macmillan, New York, 1969, p.156

24
Cap. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Dintre principalele extensii ale teoriei comerţului internaţional, cea mai

importantă este cea realizată de economiştii neoclasici pe filonul conceptual şi
instrumental al şcolii psihologice.
Renovarea neoclasică are ca punct esenţial eliminarea teoriei valorii-
muncă din analiza comerţului internaţional şi adoptarea fie a raţionamentului
marginalist axat pe “curbele de indiferenţă” şi “costurile de substituţie”, fie a
teoriei factorilor de producţie.
Rezultatele acestei evoluţii sunt cele două variante contemporane ale
teoriei costurilor comparative:
- teoria costurilor de oportunitate sau de substituţie
- teoria dotării cu factori de producţie vehiculată în literatură sub
denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher – Ohlin – Samuelson).

2.1 Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii

costurilor de substituţie

Reformularea teoriei clasice a comertului internaţional în termenii

costurilor de oportunitate sau de substituţie a fost iniţiată de Alfred Marshall şi
dezvoltată de Gottfried Haberler24. O sinteză reuşită a contribuţiei lor este
realizată de G. Marcy, în lucrarea Economie internationale25.

24
Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd., London,
1936.
25
Vezi: Marcy, G., Economie Internationale, PUF, Paris, p. 94-170.

25
 Însă, este de precizat că, permiţând formalizarea matematică şi analiza în
termeni mai riguroşi, reformularea în termenii costurilor de substituţie este
preluată în majoritatea tratatelor consacrate de relaţii economice
internaţionale26.
Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării naţiunii cu agentul
economic şi îi atribuie, ca şi acestuia din urmă, propria scară de opţiuni de
combinaţii de factori de producţie şi de preferinţe de consum. El elimină din
teoria comerţului internaţional teoria valorii – muncă şi conduce analiza ofertei
şi cererii de exporturi şi importuri în termenii raţionamentului marginalist.
Alături de curbele de indiferenţă ale producţiei şi consumului, Marshall
defineşte şi introduce în teoria comerţului internaţional curba ofertei – cererii
reciproce. Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerţului
dintre două ţări în condiţiile costurilor de producţie constante şi ale
specializării complete.
G. Haberler lărgeşte câmpul investigaţiilor prin abandonarea ipotezei
costurilor de producţie constante şi a specializării complete. El consideră
fiecare naţiune ca un complex de factori care, prin diversa lor combinare,
permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre acestea, unele pot implica costuri
constante, altele costuri crescânde sau descrescânde. Este vorba, bineînţeles, nu
de costurile clasice exprimate în consum de muncă, ci de costurile de
oportunitate sau de substituţie.
Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei
singure ţări, în condiţiile deplinei utilizări, producţia unui bun nu poate fi
lărgită decât în detrimentul altuia. Cu alte cuvinte, obţinerea unei cantităti
adiţionale dintr-un produs va avea drept cost de substituţie sau de oportunitate
cantitatea din cea de-a doua marfă, la producţia căreia va trebui să se renunţe.
Pentru explicarea diviziunii muncii şi schimburilor internaţionale în
termenii costurilor de substituţie, ca şi clasicii, autorii mai sus menţionaţi iau în
consideraţie numai două ţări şi două produse.
Ne putem referi pentru exemplificare la modelul ricardian în care Anglia
şi Portugalia pot produce vin şi stofă.
26
Vezi: Kindleberger Ch., International Economics, 1968, p. 96-114; Lindert P., ş.a.,
Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p. 17-67; Meade G., A Geometry of
International Trade, Londres, 1952; Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965, p. 600-
603; Hebler R., International Trade – Theorie and Empirical Evidence, Prentice – Hall Inc.,
New Jersey, 1972, p. 29-50 etc.

26
 Să analizăm mai întâi situaţia Angliei. Cantităţile din cele două mărfuri
produse sunt în funcţie de dotarea cu factori de producţie şi de posibilităţile de
combinare a lor. Ele pot fi reprezentate grafic, considerând cantitatea de vin
plasată pe axa Y şi cea de stofă pe axa X (vezi Fig. 2.1.1.).

Fig.2.1.1 Curbele posibilităţilor de producţie şi de indiferenţă a consumului

(reprodus după Marcy G., Op. cit., p.160)

Prin ipoteză se poate produce cantitatea OA din vin, fără a se produce

nici o unitate de stofă sau numai cantitatea OB de stofă. În cazuri intermediare,
pentru a se produce de exemplu cantitatea Ob1 de stofă se va renunţa la
producţia cantităţii Aa1 de vin. În ipoteza costurilor de substituţie crescânde,
pentru a produce cantitatea b1b2 de stofă, va trebui să se renunţe la cantitatea
a1a2 > Aa1 din prima marfă.. Acelaşi raţionament se aplică pentru vin: va trebui
să se renunţe la o cantitate mereu mai mare de stofă pentru a se produce o
unitate adiţională de vin.
Toate combinaţiile posibile de producţie a vinului şi stofei, ce pot fi
obţinute prin utilizarea integrală a factorilor de producţie disponibili pot fi
reprezentate grafic prin curba AB a posibilităţilor de producţie.
Forma acestei curbe depinde de regimul costurilor de oportunitate. În
situaţia presupusă mai sus a costurilor de substituţie crescânde, curba este
concavă spre origine.
Costurile de oportunitate ar putea fi şi costante şi descrescânde. Costurile
de oportunitate sunt considerate constante, dacă pentru a produce succesiv câte
o unitate de vin, se renunţă la o cantitate constantă de stofă. Într-un asemenea

27
caz, panta curbei posibilităţilor de producţie este constantă, ceea ce înseamnă
că toate combinaţiile posibile se plasează pe o dreaptă.
Costurile de oportunitate descrescânde presupun că pentru a produce
unităţi suplimentare de vin se renunţă la cantităţi din ce în ce mai mici de stofă.
Curba posibilităţilor de producţie capătă formă convexă. Facem însă observaţia
că situaţia costurilor descrescânde se plasează în afara cadrului ipotetic clasic şi
neoclasic iniţial. Aceasta întrucât cauzele care determină descreşterea
costurilor de substituţie este legată de economiile de scară, externalităţi etc,
care sunt incompatibile cu ipoteza concurenţei perfecte.
Revenind la cazul costurilor de oportunitate crescânde, precizăm că panta
tangentei la curba AB, în oricare din punctele sale, exprimă costul alternativ al
producţiei de vin, exprimat în unităţi de stofă (adică numărul de unităţi de vin
la care trebuie să se renunţe pentru a obţine o unitate adiţională de stofă).
Haberler consideră că, în absenţa comerţului exterior, valoarea de schimb
a fiecăruia din cele două produse este determinată de costurile de substituţie.
De exemplu, dacă trebuie să se renunţe la producţia a două unităţi marginale de
vin pentru a obţine o unitate adiţională de stofă, atunci două unităţi de vin se
vor schimba pe o unitate de stofă.
Însă, pentru moment, raportul de schimb pe plan intern este nedeterminat
întrucât sunt posibile mai multe rate de substituţie. Selectarea uneia din ele ca
preţ relativ pe piaţă va avea loc în funcţie de cerere.
În fig. 2.1.1. cererea este reprezentată prin curba de indiferenţă a
consumului. Această curbă surprinde diversele combinaţii din cele două
bunuri, pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere, pentru a-şi asigura
acelaşi nivel de satisfacere a nevoilor de consum.
Curba de indiferenţă a consumului, ca şi cea a posibilităţilor de producţie
se defineşte printr-o serie de rate marginale de substituţie. După exprimarea
plastică a lui M. Moret, „consumatorul, ca şi producătorul se plimbă pe curba
de indiferenţă, operând substituţii.”27
În absenţa comerţului internaţional, echilibru dintre cerere şi ofertă s-ar
realiza în punctul K, în care curba de indiferenţă a consumului MM’ este
tangenta curbei posobilităţilor de producţie.
Alternative de consum mai avantajoase, cum ar fi cele reprezentate prin
curba PP’ nu pot fi obţinute decât făcând apel la comerţul exterior.
27
Moret, M., L’échange international, Librarie Marchel Riviére et Cie, Paris, 1957, p. 78

28
 Să presupunem de exemplu că, prin compararea condiţiilor de producţie
din Anglia cu cele din Portugalia (vezi fig. 2.1.2.), ar reieşi că prima ţară ar
trebui să sacrifice o cantitate mai mare de stofă faţă de a doua, pentru a obţine
aceeaşi cantitate de vin. Aceasta înseamnă că vinul în raport cu stofa este mai
scump în Anglia şi mai ieftin în Portugalia. Sau, ceea ce este acelaşi lucru,
stofa este mai ieftină în Anglia.
În acord cu principiul costurilor comparative pe care neoclasicii îl
conservă, specializarea s-ar face în consecinţă: Anglia va exporta stofă iar
Portugalia vin.
Ca urmare a unei asemenea specializări, odată cu creşterea producţiei de
stofă în Anglia se vor înregistra costuri din ce în ce mai mari. La fel va evolua
costul vinului în Portugalia.
Cele două mişcări vor avea loc simetric şi vor continua până ce preţurile
relative în cele două ţări vor fi identice. Grafic această identitate se realizează
în punctele în care tangentele nn’ şi n1n’1 din figura 2.1.2. sunt paralele.

Fig. 2.1.2 Diferenţele dintre ţări sub aspectul posibilităţilor de producţie şi al

costurilor de substituţie (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.157)

După cum vedem, participarea la diviziunea muncii şi comerţul

internaţional este guvernată de diferenţele dintre rapoartele de schimb
(preţurile relative) din ţările partenere.
Pentru a descrie variaţia rapoartelor de schimb, Marshall trasează curbele
ofertei-cererii reciproce ale ţărilor co-partenere.
În fig. 2.1.3 curba E reprezintă cantitatea de stofă oferită de Anglia
contra vin, când raportul de schimb variază şi se situează deasupra celui intern,
reprezentat în fig. 2.1.3 prin dreapta OM.

29
 Fig. 2.1.3 Curbele ofertei-cereii reciproce (reprodus după Marcy G., Op. cit.,
p.104)

La rândul ei, curba G reprezintă oferta de vin a Portugaliei, pentru

diferite cantităţi de stofă, când raportul de schimb variază şi se situează sub
nivelul celui intern, reprezentat de dreapta OP.
În condiţiile liberului schimb şi ale absenţei costurilor de transport,
echilibrul s-ar realiza în punctul C, în care cele două curbe ale ofertei-cererii
reciproce se întretaie. În acest punct oferta şi cererea celor două ţări sunt egale.
Raportul de schimb de echilibru va fi egal cu panta dreptei OC şi se va
situa între nivelurile rapoartelor de schimb naţionale în condiţii de autarhie.
Avantajul ce decurge din deschiderea spre exterior poate fi urmărit în fig.
2.1.1. Comerţul exterior îi oferă Angliei posibilitatea sporirii consumului, fapt
exprimat prin deplasarea curbei de indiferenţă a consumului în sus şi spre
dreapta, din poziţia MM’ în poziţia PP’.
În această situaţie, Anglia importa vin contra stofă, potrivit raportului de
schimb, indicat de panta dreptei FF’, tangenta în G la curba posibilităţilor de
producţie AB şi în H la curba de indiferenţă a consumului PP’.

30
 Se observă că, în cazul considerat, în condiţiile costurilor de oportunitate
crescânde, specializarea celor două ţări nu va fi completă. Ambele ţări vor
produce în continuare cele două bunuri, dar unul în cantităţi excedentare
devenind şi obiect de export, iar celălalt în cantităţi mai mici decât necesarul
intern, aşa încât se va recurge şi la import.
Specializată parţial în producţia de stofă, Anglia, de exemplu, în
condiţiile noului echilibru va fi în următoarea situaţie:
- va produce cantitea Og de vin şi cantitatea Oc de stofă;
- va consuma cantitatea Oh de vin şi Of de stofă;
- va importa cantitatea gh de vin şi va exporta cantitatea fc de stofă.
Similar ar putea fi descrisă situaţia Portugaliei, specializată parţial în
producţia de vin.
Din prezentarea succintă realizată mai sus, putem aprecia că introducerea
instrumentarului de analiză neoclasic în teoria comerţului internaţional permite
reprezentări sugestive şi raţionamente interesante.
Generalizarea lor comportă însă anumite observaţii critice:
Mai întâi, asimilarea naţiunii cu individul este o ipoteză falsă. Trasarea
curbelor de indiferenţă ale naţiunii este un artificiu ştiinţific. În fapt, naţiunea
nu are propria sa scară de preferinţe şi nici nu se poate considera că o asemenea
scară poate fi realizată prin însumarea preferinţelor individuale.
Apoi, determinarea mărimii rapoartelor de schimb exclusiv pe baza
curbei de indiferenţă a consumului comportă discuţii. Aşa cum am arătat, se
consideră că odată cu începerea schimburilor externe, curba consumului se
deplasează, în timp ce curba posibilităţilor de producţie rămâne invariabilă,
conferindu-i-se un rol pasiv.
O astfel de interpretare, împinsă la extrem, a condus unii teoreticieni de
inspiraţie neoclasică la concluzia că deteriorarea rapoartelor de schimb ale unor
ţări în curs de dezvoltare se datorează numai structurii consumului lor. Ori, în
proporţie mai importantă, deteriorarea poate fi legată de diferenţele dintre
nivelurile de productivitate, care ţin de structura şi nivelul de dezvoltare al
producţiei şi nu de structura consumului.
În al treilea rând, concluzia privind avantajele comerţului exterior
motivat de diferenţele dintre costurile de oportunitate poate fi prea optimistă.
Ea este formulată pe baza unui mod impus de deplasare a curbei de indiferenţă
a consumului: se consideră că înainte, ca şi după începerea schimbului

31
internaţional, curbele de indiferenţă a consumului sunt paralele şi, deci, în orice
punct, curba unei colectivităţi naţionale se situează deasupra când ea devine
comerciantă.
Ori, trecerea de la un nivel la altul al consumului implică, nu numai o
creştere absolută a venitului naţional, ci şi o modificare a repartizării lui. În
atari condiţii, curbele pot să nu fie paralele, ci chiar să se întretaie. Aceasta ar
însemna că, teoretic, schimburile cu exteriorul pot genera şi o situaţie mai
dezavantajoasă: posibilităţile de consum se pot diminua, noua curbă de
indiferenţă putându-se situa în anumite zone sub cea specifică situaţiei de
autarhie.
Dincolo de aceste observaţii se poate lesne observa că reformularea
teoriei comerţului internaţional în termenii costurilor de oportunitate este o
extensie directă a celei de-a doua accepţiuni a costurilor comparative
ricardiene, determinate prin raportarea costurilor relative din ţările patenere.
Criteriul de specializare şi avantajele participării la diviziunea
internaţională a muncii se definesc după acelaşi principiu al comparaţiei,
utilizat de Ricardo. Mai mult, ceea ce se compară pentru evidenţierea
avantajului comparativ sunt tot costurile relative interne ale ţărilor participante
la schimb. Doar conţinutul acestor costuri diferă: nu mai este vorba de costurile
ricardiene exprimate în unităţi de muncă , ci de costurile de oportunitate
exprimate în numărul de unităţi de substituire din celălalt produs.
„Ca şi în schema ricardiană-apreciază M. Moret, referindu-se la această
problemă, curentele comerciale şi specializările pe care le implică se vor naşte
din confruntarea preţurilor sau costurilor relative, în forma costurilor de
substituţie: o dreaptă mai înclinată pentru Anglia implică că ea este obligată să
sacrifice mai multă stofă comparativ cu SUA, pentru a obţine aceeaşi cantitate
de grâu. Acesta este în raport cu stofa, scump în Anglia şi ieftin în SUA sau,
dacă vrem, stofa este relativ ieftină în Anglia.”28
Conţinutul diferit al costurilor relative şi înlocuirea aritmeticii lui
Ricardo cu geometria lui Marshall şi Haberler nu modifică cu nimic esenţa
teoriei costurilor comparative.
Dar noua formulare prezintă neîndoielnic anumite avantaje. În
fomularea lui R. Heller acestea constau în:
- eliminarea oricărei referinţe la teoria valorii-muncă;
28
Moret, M., Op. cit., p. 79-80

32
 - posibilitatea luării în consideraţie a mai multor factori de producţie în
mod simultan;
-determinarea mai exactă şi exprimarea mai sugestivă a câştigului generat
de comerţul exterior şi
- „posibilitatea de utilizare a instrumentarului geometric în analiză, ceea
ce face teoria mai elegantă.29
Dar, mai important ni se pare faptul că asimilarea şi adaptarea
instrumentarului matematic neoclasic a conferit rigoare şi profunzime analizei
teoretice a comerţului internaţional, şi, mai mult, a deschis perspectiva
modelării ei ajungându-se la modelele sofisticate actuale, concepute pentru „n
ţări” şi „n produse”.

2.2 Teoria dotării cu factori de producţie – teorema Hecksher-

Ohlin

Teoria dotării cu factori de producţie este cea de-a doua variantă

neoclasică a modelului costurilor comparative, pe care îşi propune să-l explice
şi să-l dezvolte.
Paternitatea acestei teorii revine economistului suedez Eli Heckscher,
prin articolul intitulat “The effect of foreign trade on the distribution of
income”, publicat în 1919, în Ekonomisk Tidskrift (vol. XXI, p. 497-512),
rămas necunoscut până în anul 195030.
După reluarea tezelor lui Heckscher, de către conaţionalul său, Bertil
Ohlin, în cunoscuta lucrare Interregional and International Trade, în literatură
se vorbeşte de teorema Heckscher-Ohlin.
Obiectivele formulate explicit de către autori31 au fost:
29
Heller, R., International Trade- Theory and Empirical Evidence, Prentice-Hall Inc., New
Jersey, 1972, p.40
30
Tradus din suedeză de S. Laursen, acest articol a fost inserat în lucrarea lui Howard S.E. şi
Metzler L.A., Readings in the Theory of International Trade, American Economic
Association, Philadelphia, 1950, p.272-300
31
Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University Press, London, 1967,
p.IX

33
 1. de a construi o teorie a comerţului internaţional compatibilă cu teoria
interdependenţei reciproce a preţurilor, aşa cum a fost ea dezvoltată de Walras,
Menger, Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto şi Cassel (deci, independentă
de teoria clasică a valorii-muncă);
2. de a demonstra că diviziunea internaţională a muncii se explică prin
diferenţele în ce priveşte dotarea cu factori de producţie a fiecărei ţări;
3. de a analiza influenţa comerţului internaţional asupra preţului
factorilor de producţie
Consecvenţi acestor obiective, reprezentanţii şcolii suedeze elimină
teoria valorii-muncă din teoria comerţului internaţional şi conduc
raţionamentul în termenii preţurilor exprimate în monedă.
Preţurile sunt considerate identice cu costurile de producţie. Acestea, la
rândul lor, se compun din preţurile factorilor utilizaţi la producţia bunurilor
respective.
Dacă două ţări au aceeaşi dotare cu factori (în aceeaşi cantitate şi de
aceeaşi calitate) şi utilizează o tehnică de producţie identică, atunci costurile de
producţie şi implicit, costurile comparative vor fi aceleaşi.
Pentru ca să existe diferenţe între costurile comparative, Heckscher
consideră că sunt necesare două condiţii:
1. dotarea proporţională cu factori să difere de la o ţară la alta;
2. să difere proporţia factorilor utilizaţi în producţia fiecărui bun.32
La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeaşi identitate între costurile de
producţie şi preţurile mărfurilor, consideră că acestea din urmă depind de
raportul dintre cerere şi ofertă.
Cererea de bunuri depinde de nevoile şi preferinţele consumatorilor,
precum şi de veniturile indivizilor.
La rândul ei, oferta de mărfuri este condiţionată de oferta de factori şi de
condiţiile fizice ale producţiei, adică de funcţiile de producţie.
Deoarece factorii de producţie sunt presupuşi de aceeaşi calitate, funcţiile
de producţie sunt identice pentru acelaşi produs. Ca urmare, diferenţele dintre
preţurile/costurile relative se datorează fie condiţiilor cererii de mărfuri, fie
diferenţelor sub aspectul ofertei de factori de producţie.

32
Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade, American Economic
Association, Philadelphia, 1950, p.277-278

34
 Considerând că, de regulă, diferenţele privind cererea au o influenţă mai
mică decât cele care se referă la oferta de factori, Ohlin ajunge şi el la
concluzia că factorul determinant al diferenţelor dintre preţurile relative
generatoare de comerţ exterior îl constituie dotarea diferită cu factori de
producţie a fiecărei ţări.
Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în
proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror
producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump33.
În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori
abundenţi contra factorilor rari.
În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor
compensează parţial imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să
egalizeze preţurile absolute şi relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze
salariile, rata dobânzii şi renta funciară.
Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru
satisfacerea cererii suplimentare de export creşte cererea de factor relativ
abundent şi ieftin şi, în consecinţă, preţul acestuia urcă, iar importurile măresc,
de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât preţul acestuia va avea tendinţă
de scădere.

2.3 Definitivarea modelului H-O-S

În modelul Heckscher-Ohlin, egalizarea preţurilor factorilor de producţie

este considerată doar o tendinţă. Egalizarea nu este completă, datorită a
numeroşi factori, care pot neutraliza o astfel de tendinţă.
În acest sens, Heckscher precizează mai întâi că egalizarea preţurilor
factorilor ar fi completă, numai dacă tehnicile de producţie ar rămâne aceleaşi
în ambele ţări34. În realitate, comerţul internaţional poate modifica combinaţiile
de producţie, chiar dacă în condiţii de autarhie ar fi fost identice. Dacă, de
exemplu, una din ţări se specializează în producţia bunurilor care necesită
33
Ohlin, B., Op.cit., p.7
34
Howard, S., Op.cit., p.280

35
multă muncă şi puţin capital, raritatea relativă a capitalului în raport cu munca
se va atenua. Aceasta poate declanşa o tendinţă de creştere a salariilor, care va
incita antreprenorii să caute noi soluţii tehnologice, menite să economisească
munca. În consecinţă, tendinţa de egalizare a preţurilor factorilor ar putea fi
neutralizată de creşterea cererii, respectiv a preţului pentru capital, rezultată din
modificarea tehnicii de producţie.
Un al doilea factor de contracarare a tendinţei de egalizare invocat de
Heckscher îl reprezintă posibilitatea creşterii interne a ofertei de factor rar.
Aceasta ar putea avea loc chiar în ipoteza imobilităţii internaţionale a
factorilor, prin crearea lor pe plan intern (acumulare de capital etc.).
În al treilea rând, după cum menţionează Richard Caves, Heckscher a
întrevăzut posibilitatea ca ramurile generatoare de export care se dezvoltă să
absoarbă factori de producţie în aceeaşi proporţie cu eliberarea lor din ramurile
concurente ale importurilor, care îşi restrâng activitatea. O asemenea evoluţie
ar fi de natură să împiedice orice mişcare de egalizare a preţurilor.
Concluzia teoremei Heckscher-Ohlin, referitoare la tendinţa de egalizare
a preţurilor factorilor, a fost preluată de P.A.Samuelson, în două articole
apărute în Economic Journal35.
Pentru analiza acestei tendinţe, autorul introduce o serie de ipoteze
restrictive. Dintre ele, unele sunt cele luate în consideraţie de teoria clasică şi
neoclasică, respectiv:
 imobilitatea internaţională a factorilor de producţie,
 identitatea funcţiilor de producţie,
 absenţa economiilor de scară;
 inelasticitatea perfectă a curbei ofertei de factori (dotarea cu factori
este considerată fixă).
Pe lângă acestea, Samuelson formulează şi o serie de ipoteze noi,
specifice modelului său. Este vorba de:
 productivitatea marginală descrescândă a factorilor de producţie;
 costurile de producţie descrescânde;
 specializarea internaţională incompletă;

35
Samuelson, P.A., International Trade and the Equalisation of Factor Prices, The
Economic Journal, June, 1948, p.163-184 şi International Factor-Prices Equalisation, Once
Again, The Economic Journal, 1949, p.181-197

36
  intensitatea ireversibilă a utilizării factorilor (ceea ce înseamnă că
intensitatea utilizării factorilor de producţie este considerată diferită pentru
fiecare bun).36
Pe baza ipotezelor mai sus menţionate, Samuelson elaborează două
demostraţii, una geometrică şi alta algebrică37, din care rezultă că schimburile
comerciale internaţionale ar conduce în mod necesar, în condiţiile presupuse, la
o egalizare absolută, a preţurilor factorilor de producţie la scară internaţională.
Asemenea concluzii corespund întrutotul idealului de egalizare a
şanselor, indicând condiţiile abstracte ale realizării unui echilibru armonios la
nivelul global al economiei mondiale.
După completarea cu aceste demonstraţii, teorema Heckscher-Ohlin
capătă denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher-Ohlin-Samuelson). Odată
definitivat, acest model devine principalul punct de referinţă şi de inspiraţie al
teoreticienilor comerţului internaţional. Despre acest model s-au scris
numeroase lucrări, din care unele îl contestă, altele îl confirmă în întregime sau
parţial, tinzând la o aprofundare şi dezvoltare a lui.
Aşa cum apreciază Harry G.Johnson, “perfecţionarea modelului H-O-S
constituie cea mai mare realizare a cercetării în domeniul teoriei pure a
comerţului internaţional de după al doilea război mondial”38.

2. 4 Modelul Heckscher – Ohlin cu coeficienţi ficşi

2.4.1 Intensitatea şi abundenţa relativă a factorilor de producţie

Presupunem existenţa a două ţări (X şi Y), care produc două bunuri (A şi

B) pe baza a doi factori de producţie: forţă de muncă (măsurată în om-ore) şi
capital (măsurat în unităţi convenţionale). Presupunem, de asemenea, că
tehnologia de care dispun cele două ţări pentru producerea celor două bunuri
este similară. Cu alte cuvinte, funcţia de producţie (pentru fiecare marfă) are
aceeaşi formă. Pornim de la premisa că relaţia de producţie are coeficienţi ficşi,
36
Vezi Caves, R.F., Trade and Economic Structure Models and Methods, Harvard University
Press, Cambridge, Massachusettes, 1967, p.99-200
37
Vezi Marcy, G., Op.cit., p.90-200
38
*** L’avenir des relations economiques internationales, presenté par P.A.Samuelson,
Edition preparée et prefacée par R.Mossé, Calmann-Levy, Paris, 1971, p.79

37
ceea ce înseamnă că nu există decât o singură modalitate de a produce un bun:
prin folosirea unui anumit număr de ore de muncă şi a unui anumit număr de
unităţi valorice de capital. Proporţia de combinare a acestor factori nu poate fi
modificată, ea este fixă pentru ambele bunuri, oricare ar fi preţul factorilor de
producţie. Se exclude, astfel, posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, ca
efect al variaţiei preţului factorilor.
Intensitatea factorilor de producţie se determină ca fiind raportul
care exprimă proporţia în care ei se combină pentru producerea diferitelor
bunuri. În cazul în care avem de-a face cu coeficienţi ficşi (de tip Leontieff)
pentru fiecare dintre activităţi, clasificarea bunurilor după raportul capital-
muncă se poate face uşor. Problemele apar în cazul în care luăm în calcul şi
posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, alegerea tehnologiei realizându-
se în aşa fel încât să asigure minimizarea costului de producţie39.
Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a
factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.
Notăm cu MA şi MB numărul de ore de muncă necesare pentru a
produce o unitate de bun A, respectiv B, şi cu K A şi KB numărul de unităţi
valorice de capital necesare pentru a produce aceleaşi bunuri.
A = (MA, KA)
B = (MB, KB)
Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a
factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.
Putem exprima acest lucru în două moduri:
KA/MA< KB / MB - adică producţia bunului B necesită un număr mai
mare de unităţi de capital per muncitor decât producţia bunului A. Rezultă că
bunul B este intensiv în capital, iar bunul A în muncă.
Sau:
KA/KB<MA/MB - adică proporţia relativă de capital folosită pentru
producerea bunului A este mai mică decât proporţia relativă de muncă folosită
pentru producerea aceluiaşi bun. Rezultă că bunul A este intensiv în muncă, iar
bunul B în capital.
Intensitatea relativă a factorilor, deşi importantă în înţelegerea
modelului, nu este suficientă pentru determinarea direcţiilor de specializare. Pe
39
Bhagwati, Jagdish N., Panagariya, Arvind, Srinivasan, T.N., Lectures on International
Trade, MIT Press, Cambridge, 1998, p.59-60

38
 de altă parte, modelul ricardian nu mai poate oferi un răspuns la problema
direcţiilor de specializare, deoarece costurile comparative ale bunurilor nu mai
depind doar de productivitatea muncii din cele două ţări. Avantajul
comparativ apare, astfel, ca fiind determinat de măsura în care cei doi
factori sunt disponibili în ţările respective.
Pentru a evidenţia disponibilitatea factorilor de producţie, introducem
noţiunile: abundenţă relativă şi raritate relativă40, definite în funcţie de
raportul în care factorii de producţie se găsesc în diferite ţări, pe baza a două
criterii principale:
 criteriul fizic, care ia în calcul existenţa fizică a factorilor, măsurată prin
cantitatea (volumul) acestora (de exemplu: mărimea populaţiei apte de muncă,
valoarea estimată a capitalului, suprafaţa de teren destinată agriculturii etc.)
 criteriul economic, bazat pe valoarea economică a factorilor de producţie,
măsurată prin preţul acestora (nivelul salariilor pe piaţa muncii, dobânda
practicată pe piaţa capitalului, preţul terenului etc.)
Corespunzător criteriului fizic, ţara X este considerată abundentă
(respectiv săracă) în factorul capital atunci când raportul agregat capital
fizic/forţă de muncă este mai mare (mai mic) decât în ţara Y:
Kx/MxKy/My ţara X este mai abundentă în factorul capital decât ţara Y
Unde:
Kx – capital fizic în ţara X
Mx- muncă disponibilă în ţara X
Ky- capital fizic în ţara Y
My – muncă disponibilă în ţara Y.
Acest lucru se mai poate exprima şi astfel:
Kx/KyMx/My.
Conform criteriului economic, ţara X este abundentă (săracă) în
factorul capital dacă preţul relativ al capitalului este mai mic (mai mare)
decât în ţara Y.
Adică: PKx/PMxPKy/PMy sau PKx/PKyPMx/PMy ceea ce semnifică
faptul că ţara X este abundentă relativ în factorul capital faţă de ţara Y (în ţara
X preţul capitalului este relativ mai ieftin decât în ţara Y).
Unde:
40
Caves, Richard E., Frankel, Jeffrey A., Jones, Ronald W., World trade and payments,
Harper Collins, New York, 1996

39
 PKx – preţul capitalului în ţara X
PMx – preţul muncii în ţara X
PKy – preţul capitalului în ţara Y
PMy – preţul muncii în ţara Y
Dacă luăm în considerare faptul că preţul capitalului într-o ţară se poate
exprima prin nivelul mediu al ratei dobânzii din acea ţară (d), iar preţul muncii
prin nivelul mediu al salariului orar din acea ţară (w), putem scrie relaţiile de
mai sus astfel:
dx/wx dy/wy sau
dx/dywx/wy
Şi Bhagwati sesizează existenţa celor două posibilităţi de definire a
abundenţei unui anumit factor de producţie 41, fie luând în considerare criteriul
fizic (comparând raporturile capital/muncă pentru cele două ţări), fie cel al
preţurilor (comparând nivelurile raportului w/d din cele două economii
naţionale).
Pentru exemplificare, presupunem existenţa în realitate a situaţiei
prezentate în tabelul următor:

Ţara X Y

Mx, My – nr. populaţiei apte de muncă (mil.pers.) 10 11

Kx, Ky – val. totală estimată a capitalului (mld. unităţi 9 12
valorice de capital)
dx, dy – rata medie a dobânzii pe piaţa capitalului (%) 30 15
wx,wy – nivelul mediu al salariului orar ($) 0,85 2
Conform citeriului fizic:
ţara X: Kx / Mx = 9 / 10 = 0,90
ţara Y: Ky / My = 12 / 11 = 1,09
Kx/Mx  Ky/My => ţara X este relativ săracă fizic în factorul capital
şi relativ abundentă în factorul muncă, în timp ce ţara Y este relativ abundentă
fizic în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă în factorul muncă.
Conform criteriului economic:
ţara X: dx / wx = 30/0,85= 35,29
41
Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.59

40
ţara Y: dy / wy = 15 / 2 = 7,5
dx / wx  dy / wy => ţara X este relativ săracă în factorul capital (factorul
capital este relativ mai scump decât în ţara Y) şi relativ abundentă în factorul
muncă (munca este relativ mai ieftină), în timp ce ţara Y este relativ abundentă
în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă.

2.4.2 Posibilităţile producţiei

Întrucât resursele de care dispune o ţară sunt limitate, rezultă că şi

producţia care poate fi obţinută prezintă un nivel maxim, depinzând strict de
cantitatea de inputuri ce pot fi utilizate42. În exemplul anterior, în ţara X,
posibilităţile de producţie sunt date de cele 10 milioane de persoane apte de
muncă şi de cele 9 miliarde uvc de capital de care poate dispune.
Un alt factor care influenţează decisiv posibilităţile producţiei îl
reprezintă tehnologia folosită, adică intensitatea relativă cu care sunt utilizaţi
factorii de producţie.
Continuând exemplul anterior, presupunem că, în ţara X, cei doi factori
de producţie sunt utilizaţi în proporţiile următoare:

Capital Muncă
A 1/4 1/2
B 1/2 1/3

Conform acestor proporţii rezultă că:

1/ 4
KA/MA= =1/2
1/ 2
1/ 2
KB/MB= =3/2
1/ 3
Deci: KA/MA  KB/MB
Ceea ce inseamnă că bunul A este consumator intensiv de muncă, iar
bunul B este consumator intensiv de capital.

42
Caves, Richard E., ş.a., Op. cit., p.131

41
 Asupra posibilităţilor de producţie ale ţării X se exercită două
constrângeri:
- una din partea factorului muncă, exprimată prin relaţia:
1 1
A  B  10
2 3
1 1
- alta din partea factorului capital, exprimată prin relaţia: A B  9,
4 2
unde A şi B reprezintă cantităţile produse din fiecare bun.

Deci, posibilităţile de producţie se înscriu în soluţiile sistemului:

1 1
A  B  10
2 3
1 1
A B  9
4 2
Presupunând că atât factorul muncă, cât şi capitalul sunt folosiţi
integral, relaţiile anterioare devin:
1 1  3
A  B  10 B   A  30


2 3 
 2
 
1 A  1 B  9  B   1 A  18

4 2 
 2

Prin rezolvarea sistemului obţinem următoarea soluţie:

3 
B   A 30 
2  3 1
   A  30   A  18  A  12
1 2 2
B   A  18 
2 

3
 B   12  30  18  30  B  12
2

Combinaţia 12 unităţi din bunul A şi 12 unităţi din bunul B este

combinaţia optimă care se poate obţine utilizând la maximum resursele de care
dispune ţara X.

Reprezentăm grafic cele exprimate anterior:

Constrângerea factorului muncă:
1 1 3
A  B  10  B   A  30
2 3 2
A  0  B  30  M  0,30
B  0  A  20  N  20,0 
Dreapta MN reprezintă constrângerea factorului muncă. De-a lungul
acestei drepte se obţin combinaţii de bunuri care utilizează integral resursele de
muncă şi parţial resursele de capital.

42
 Constrângerea factorului capital:
1 1 1
A  B  9  B   A  18
4 2 2
A  0  B  18  P 0,18
B  0  A  36  Q 36,0 
Dreapta PQ reprezintă constrângerea factorului capital. De-a lungul acestei
drepte se obţin combinaţii care utilizează integral resursele de capital şi parţial
pe cele de muncă.
La intersecţia celor două drepte se află combinaţia optimă: E(12,12)
obţinută numeric anterior.

Figura 1
B

M(0,30)

P(0,18)

E(12,12)

N(20,0) Q(36,0)
O A

Fiind constrânsă simultan de caracterul limitat al resurselor sale de

capital şi de muncă, frontiera posibilităţilor de producţie ale ţării X este dată
de linia frântă NEP. Punctele din interiorul patrulaterului ONEP reprezintă
combinaţii din cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce.
Punctele din afara patrulaterului ONEP reprezintă niveluri ale producţiei
imposibil de atins din cauza insuficienţei unuia sau a ambilor factori.

43
 Punctele situate pe una din laturile NE sau PE reprezintă combinaţii
care utilizează integral un factor şi numai parţial pe celălalt. Singura
combinaţie pentru care cei doi factori sunt utilizaţi integral este cea
corespunzătoare punctului E.

2.4.3 Avantajul comparativ şi specializarea naţiunilor

Presupunem că cele două ţări folosesc aceleaşi tehnologii în producerea

celor două bunuri. Rezultă că coeficienţii prezentaţi în tabelul anterior sunt
valabili şi pentru ţara Y. Aşadar, constrângerile factorilor pentru Y vor fi
exprimate astfel:
1 1
 2 A  3 B  11


 1 A  1 B  12
4
 2

Similar cu exemplul anterior, va fi reprezentată grafic frontiera

posibilităţilor de producţie pentru Y:
Astfel, constrângerea factorului muncă devine:
3
B A  33
2
A  0  B  33  M '  0,33
B  0  A  22  N '  22,0
Constrângerea factorului capital devine:
1
B A  24
2
A  0  B  24  P '  0,24
B  0  A  48  Q '  48,0 
Rezolvînd sistemul de ecuaţii ce reprezintă constrângerile factorilor
pentru ţara Y, obţinem soluţia optimă:
3 1
 A  33   A  24
2 2
A  9

 B  19.5

44
 Reprezentăm grafic şi obţinem frontiera posibilităţilor de producţie
pentru ţara Y: linia frântă N’E’P’:

B
Figura 2

M’(0,33)

P’(0,24) E’(9;19,5)

O N’(22,0) Q’(48,0) A

Punctele din interiorul patrulaterului ON’E’P’ reprezintă combinaţii din

cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce. Punctele din
afara patrulaterului reprezintă niveluri ale producţiei imposibil de atins din
cauza insuficienţei unuia sau a ambilor factori.
Punctele situate pe una din laturile N’E’ sau P’E’ reprezintă combinaţii
care utilizează integral un factor şi numai parţial pe celălalt. În punctul E’,
economia ţării Y utilizează integral cei doi factori de producţie.
Raportându-ne la exemplul prezentat anterior, se observă că, utilizând
resursele disponibile, ţările luate în discuţie obţin producţii diferite din cele
două bunuri A şi B: ţara X produce, în punctul de optim, o cantitate mai mare
din bunul A (12 faţă de 9), dar mai mică de bun B (12 faţă de 19,5) , decât ţara
Y.
După cum am arătat mai sus, bunul A este consumator intensiv de
resurse de muncă iar ţara X este relativ abundentă în factorul muncă.
Putem desprinde următoarea concluzie: fiecare ţară produce o cantitate
mai mare din bunul care utilizează intensiv factorul relativ abundent şi o

45
cantitate mai mică din celălalt bun, deoarece constrângerea exercitată de
factorul relativ rar este mai puternică decât cea a factorului relativ abundent.
Astfel, combinaţia produsă de fiecare ţară depinde de înzestrarea
cu factori, naţiunile tinzând să producă acele bunuri consumatoare
intensive de factori relativ abundenţi.
Posibilităţile de producţie evidenţiate anterior au fost calculate pentru
cazul în care cele două economii naţionale se află în stare de autarhie. Situaţia
se schimbă în cazul în care acestea se vor implica în activităţi de comerţ. În
acest caz, se va aplica legea avantajului comparativ: fiecare ţară se va
specializa în producţia bunului la care deţine avantaj comparativ, fără a
abandona, însă, complet producţia celuilalt bun; schimbul dă posibilitatea
realizării unui consum superior la ambele bunuri.43
Cunoscând intensitatea relativă a factorilor de producţie (proporţia în
care ei se combină pentru producerea celor două bunuri) şi abundenţa relativă a
factorilor (determinată aplicând cele două criterii), stabilirea avantajului
comparativ şi a direcţiilor de specializare se face pe baza a două judecăţi44:
 dacă avantajul comparativ depinde de condiţiile de producţie, adică de
nivelul ei de eficienţă, este normal ca ţara în care un factor este fizic mai
abundent să dispună de condiţii mai bune pentru producerea bunului care
foloseşte intensiv acel factor.
 dacă naţiunile se specializează în producerea de bunuri la care deţin avantaj
comparativ cu scopul de a le exporta, este logic ca specializarea să se realizeze
în ramurile care utilizează intensiv factorii relativ mai ieftini, adică factorii
relativ mai abundenţi, după criteriul economic.
Astfel, poate fi formulată teorema Heckscher-Ohlin conform căreia o
naţiune are avantaj comparativ şi exportă bunul pentru producerea
căruia utilizează intensiv factorul de producţie de care naţiunea respectivă
dispune relativ abundent45.

43
Burnete, Sorin, Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici, Ed. Economică, Bucureşti,
1999, p. 62
44
Idem, p. 63
45
Bhagwati, Jagdish N.,Op.cit., p.79-80

46
2.5 Înzestrarea cu factori şi mecanismele creşterii
2.5.1 Efectul Rybczinski

Modificările gradului de dotare cu factori, schimbând constrângerile

asupra producţiei, au efecte diferite asupra capacităţii economiei de a produce
diferite bunuri46.
Impactul pe care creşterea economică orientată spre un anumit factor îl
are asupra producţiei de bunuri este numit efectul Rybczinski, după numele
economistului polonez T.M. Rybczinski. Într-o economie în care resursele
sunt complet folosite, o creştere economică echivalentă cu sporirea
cantităţii disponibile dintr-un factor de producţie are ca efect sporirea
producţiei bunurilor care utilizează intensiv acel factor şi scăderea
producţiei celorlalte bunuri47.
Acest lucru poate fi reprezentat grafic, presupunând că, pornind de la
situaţia iniţială, dotarea cu capital a ţării X creşte cu 33%.
În acest caz, constrângerea factorului capital devine:
1 1
A  B  12
4 2
1
B   A  24
2

A  0  B  24  P '  0,24
B  0  A  48  Q '  48,0 

Constrângerea factorului muncă rămâne la fel:

1 1
A  B  10
2 3
3
B   A  30
2

A  0  B  30  M  0,30 
B  0  A  20  N  20,0 

46
Burnete, Sorin, Op. cit., p. 65
47
Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.68-69

47
 Rezolvăm sistemul de ecuaţii al constrângerilor factorilor şi obţinem
punctul de optim:
 1
 B   2 A  24
 1 3
   A  24   A  30
 B   3 A  30 2 2

 2
 A  6, B  21

În aceste condiţii, dreapta constrângerii factorului capital se deplasează

spre exterior, în P1Q1. Capitalul disponibil devine 12 (în loc de 9) iar noua
frontieră a posibilităţilor de producţie devine linia frântă NE1P1. Utilizarea
completă a resurselor este marcată pe grafic de punctul E1(6,21). Se observă că
producţia de bun B (consumator intensiv de capital) în punctul de optim, a
crescut de la 12 la 21, cu 75%. În acelaşi timp, producţia de bun A scade de la
12 la 6, cu 50%.
Deci, creşterea cantităţii disponibile din factorul capital a condus la
creşterea producţiei bunului intensiv în factorul capital.

B
Figura 3
M(0,30

P1(0,24
E1(6,21)

P(0,18)

E(12,12)

O N(20,0) Q(36,0) Q1(48,0)

A

48
 2.5.2 Preţul bunurilor şi preţul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson

Modelul Heckscher-Ohlin arată care ar trebui să fie direcţiile de

specializare ale naţiunilor, în funcţie de dotarea lor cu factori de producţie.
Totodată, sunt prezentate efectele benefice asupra celor două economii care
realizează un nivel superior de bunăstare, situându-se pe o curbă de indiferenţă
superioară superioară celei corespunzătoare stării de autarhie.
Economiştii americani Wolfgang Stolper şi Paul Samuelson au
demonstrat că, din comerţul internaţional, câştigă cele două naţiuni ca atare,
însă preţul relativ al bunurilor influenţează distribuirea venitului naţional între
posesorii de factori. Efectul comerţului internaţional asupra salariului real
poate fi determinat matematic, variind raportul preţurilor celor două bunuri (P
A
/P B
) şi observând cum se modifică productivitatea fizică
marginală a muncii în industria bunului pe baza caruia a fost definit salariul
real. Deşi pleacă, iniţial, de la o ipoteză restrictivă, considerând că lucrătorii
consumă doar unul din cele două bunuri, ulterior, concluzia enunţată
precizează că comerţul internaţional influenţează negativ venitul real al
factorului relativ rar, indiferent la care din bunuri se raportează acest venit.
Generalizând, creşterea preţului relativ al unui bun determină
creşterea în termeni reali a veniturilor proprietarilor factorului utilizat
intensiv în producerea acelui bun şi diminuarea veniturilor reale ale
posesorilor celuilalt factor48.
Pentru a sublinia efectele modificării preţului relativ a două bunuri într-
o economie cu doi factori de producţie, capital şi muncă, continuăm exemplul
anterior. Vom introduce ca noi variabile salariul mediu orar (w) şi rata de
împrumut a capitalului (r) - adică preţul care trebuie plătit pentru folosirea unei
unităţi valorice convenţionale de capital. De asemenea, presupunem că preţul
unei unităţi din bunul A este 6, iar cel al unei unităţi din bunul B este 9.
În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, preţul unui bun este egal
cu costul de producţie, profitul fiind considerat element constitutiv al costului.
Astfel:

48
Burnete, Sorin, Op. cit., p.66

49
Preţul bunului A = Costurile salariale aferente producerii lui A +
Costurile de capital aferente producerii bunului A
1 1 2
w  r  6 adică: r   w  18
2 4 3

Preţul bunului B = Costurile salariale aferente producerii lui B + Costurile

de capital aferente producerii bunului B
1 1
w r  9
3 2 adică: r  2 w  24

Rezolvăm sistemul şi obţinem punctul de optim:

r  2 w  24

 2
 r   w  18
 3

2
 2 w  24   w  18
3
2
2w  w6
3
4
w6
3
 w  4,5

r  15
Reprezentăm grafic (figura 4):
r  2 w  24

 w  0  r  24  M  0,24 

r  0  w  12  N 12,0 

2
r  w  18
3
 w  0  r  18  M 1 0,18

r  0  w  27  N1 27,0 

50
 r
Figura 4
P(0,30)

M(0,24)

M1(0,18)
E(9,12)

E(4,5;15)

O
N(12,0) Q(15,0) N1(27,0)
w

În punctul E, de intersecţie a dreptelor MN şi M1N1, preţurile egalează

costurile de producţie în ambele sectoare, corespunzător unui salariu orar de
4,5 şi a unei rate de împrumut a capitalului de 15.
Vom presupune că are loc o creştere a preţului bunului A cu 25%;
preţul bunului A devine, deci, 7,5.
Reprezentăm grafic această nouă situaţie:
1 1
 2 w  4 r  7,5


1 w  1 r  9
3
 2

r  2 w  30

 2
 r   w  18
 3

r  2 w  30
w  0  r  30  P  0,30 

r  0  w  15  Q 15,0 

51
 2
 2 w  30   w  18
3
4
w  12
3
w9
r  12

Astfel, dreapta MN se va deplasa spre exterior, în poziţia PQ.

Se observă că noul punct de intersecţie este E’(9,12). Cu alte cuvinte,
creşterea preţului bunului A cu 25% a determinat, la punctul de optim, o
creştere de 100% a preţului factorului corespunzător (munca) şi o scădere a
preţului celuilalt factor (capitalul). Rezultă că veniturile reale ale
muncitorilor cresc, în timp ce veniturile proprietarilor de capital se
diminuează.
Efectul amplificat (o creştere mai mult decât proporţională) al preţului
bunurilor asupra preţului factorilor de producţie şi, implicit, asupra distribuirii
venitului naţional între proprietarii de factori, este denumit efectul Stolper-
Samuelson.

2.6. Privire critică asupra tezei egalizării preţului factorilor de

producţie

Încă de la apariţia sa, teza egalizării preţului factorilor a suscitat mult

interes, căpătând printre analiştii comerţului internaţional numeroşi adepţi, dar
şi mai numeroşi adversari.
Alături de P.A.Samuelson, teoreticieni consacraţi, precum J.Tinbergen,
J.Meade, R.Heller ş.a. s-au angajat în aprofundarea şi dezvoltarea tezei
egalizării preţurilor factorilor, prin luarea în consideraţie a mai mult ţări,
produse şi factori de producţie. Ei au demostrat că nu există nici un motiv
pentru care teorema H-O-S să nu poată fi extinsă la un număr mai mare de ţări,
produse şi factori, cu condiţia ca numărul ecuaţiilor să fie egal cu cel al
necunoscutelor. Prin aceasta, ei au contribuit la propagarea ideii că schimburile

52
comerciale internaţionale duc la egalizarea preţurilor şi a veniturilor, îndeosebi
a salariilor. Dacă o asemenea egalizare ar avea loc, acest fapt ar fi întrutotul
pozitiv. Trebuie avut în vedere, însă, că mecanismele schimbului internaţional
pot fi şi de asemenea natură, încât să nu conducă în mod necesar la egalizarea
condiţiilor de dezvoltare, ci din contră, să adâncească inegalităţile dintre ţări.
Frapaţi de persistenţa inegalităţilor de dezvoltare, numeroşi teoreticieni
(M. Byé, R. Harrod, Ch. P. Kindleberger, M. Moret, G. Haberler, G. Myrdal,
Fr. Perroux, Th. Balogh etc) contestă veridicitatea tezei egalizării preţurilor
factorilor, invocând irealismul ipotezelor şi inadvertenţa dintre concluziile
teoretice şi realităţile economice.
„Ipotezele cele mai ireale-apreciază M. Byé, sunt cele care privesc:
mobilitatea internaţională perfectă a produselor, cea a concurenţei perfecte şi a
omogenităţii produselor. Dar ne putem îndoi mai ales de omogenitatea
factorilor: munca muncitorului american nu este strict interschimbabilă cu cea
a lucrătorului indian. În orice caz, concluziile nu au nici o semnificaţie în afara
ipotezelor.”49
Mulţi teoreticieni consideră teorema H-O-S drept argument pentru a
demonstra lipsa de semnificaţie practică a teoriei comerţului internaţional. În
opinia lor, confruntarea principiului egalizării preţurilor factorilor cu realitatea
persistenţei decalajelor internaţionale de venit pe locuitor, probează
inadvertenţa dintre teorie şi realitate.
În acest sens, sugestivă este concluzia neoliberalului Kindleberger, care
susţine că „egalizarea preţurilor factorilor poate fi considerată mai mult o
curiozitate intelectuală decât o apreciere semnificativă pentru lumea reală.”50
Aceeaşi opinie este exprimată de M. Moret, care subliniază că „Teorema
egalizării constituie doar un exerciţiu didactic.....Afirmaţia că preţurile
factorilor se egalizează de la naţiune la naţiune, în timp ce se constată de fapt
disparităţi profunde între ele, constituie un act pur şi simplu gratuit.”51
Chiar Haberler nu ezită să conteste teorema egalizării. „În aceşti ultimi
ani-notează autorul neoclasic, reviste serioase şi-au oferit paginile unor
dezbateri foarte savante, în cadrul cărora unii participanţi s-au simţit în măsură
să demonstreze că, în anumite ipoteze, liberul schimb de produse ar fi un

49
Byé M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.178
50
Kindleberger, Ch., P., Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p.33
51
Moret, M., Op. cit., p.89

53
substitut perfect al migraţiilor libere ale muncitorilor şi a liberei mişcări a
factorilor de producţie pe plan internaţional şi că din acest fapt ar decurge o
egalizare completă a preţurilor factorilor. Dar, ipotezele pe care aceste rezultate
fericite se bazează au apărut mai puţin conforme cu realitatea decât s-a gândit
la început. Ca urmare, această agitaţie teoretică a condus la o concluzie
diametral opusă: ea a demonstrat că egalizarea preţurilor factorilor este în
realitate aproape de neconceput.”52
Critici şi mai vehemente au fost formulate de „tiers-mondialişti” precum
G. Myrdal, Th. Balogh etc. G. Myrdal considera teza egalizării „total în
contradicţie cu experienţa faptelor, care atestă că între diferite naţiuni
disparităţile de venit s-au adâncit şi se adâncesc mereu.”53
Pornind de la această constatare el contrapune teoremei egalizării aşa-
numitul „principiu al cauzalităţii circulare şi cumulative”. Potrivit acestui
principiu, schimburile comerciale şi mişcările internaţionale de capitaluri au, în
general, ca efect adâncirea condiţiilor de inegalitate. „Printr-un fel de cerc
vicios al efectelor cumulative-notează Myrdal, o ţară a cărei putere productivă
şi venituri sunt deja ridicate va tinde din ce în ce să se îmbogăţească, în timp ce
o ţară rămasă în urmă se va menţine la nivelul scăzut sau nu va înceta să
sărăcească, atâta timp cât se va mulţumi să conserve legile naturale ale
schimbului.”54
Th. Balogh susţine şi el că „mecanismul de egalizare a remuneraţiei
factorilor poate funcţiona într-o manieră perversă.”55 El invocă drept argument
faptic pentru infirmarea acestei teze fenomenul degradării rapoartelor de
schimb ale ţărilor sărace.
Sintetizând criticile adresate tezei egalizării, apare îndreptăţită concluzia
formulată de H. Johnson56 că singura semnificaţie de ordin pozitiv, pe care ea
ar putea-o avea, constă în aceea că, demonstrând imposibilitatea egalizării în
absenţa condiţiilor formulate, sunt evidenţiaţi tocmai prin reversul ipotezelor
impuse o parte din factorii care împiedică o asemenea egalizare (diferenţele

52
Haberler, G., L’Échange international et développement économique, Série Articles et
Etudes, IDE-BIRD, 1963, vol. II, p.25
53
Myrdal, G., Le Défi de monde pauvre; un programme de lutte sur le plan mondial,
Gallimard, Paris, 1971, p.271
54
Idem, p.273
55
Balogh, Th., Partenaires inégaux dans l’échange international, Dunod, Paris, 1971, p.40
56
*** L’Avenir des relations économiques internationales, p.40

54
internaţionale în calitatea factorilor, diversitatea tehnologiilor de producţie,
prezenţa elementelor de monopol etc), fără însă a conduce la dezvăluirea
tuturor cauzelor inegalităţilor de preţ şi de venit.

2.7. Semnificaţia teoriei dotării cu factori de producţie

Mai mult vehiculată în literatură decât prima variantă neoclasică

elaborată în termenii costurilor de oportunitate, teoria dotării cu factori de
producţie are o mare semnificaţie pentru explicarea specializării internaţionale
şi fundamentarea strategiilor şi politicilor comerciale şi de dezvoltare.
Privită în prelungirea teoriei ricardiene, ea se articulează perfect, ca
element de completare şi aprofundare a teoriei costurilor comparative. Spunem
aceasta întrucât abundenţa sau raritatea factorilor de producţie reprezintă una
din cele mai importante cauze ale diferenţelor dintre costurile comparative.
Apoi, dotarea cu factori de producţie reprezintă un criteriu de sine
stătător de specializare, care în aplicabilitatea teoretică şi practică precede
criteriul costurilor comparative. Avem în vedere faptul că oferta de factori de
producţie de care o ţară dispune, constituie factorul determinanat decisiv al
posibilităţilor naţionale de producţie.
Oferta de factori, privită nu în raport cu alte ţări, ci ca o variabilă
specifică economiei naţionale respective, permite identificarea multitudinii de
bunuri ce pot fi obţinute pe cale directă din producţia proprie. La rândul ei,
dimensiunea şi structura cererii naţionale este cea care condiţionează
compoziţia mulţimii de bunuri necesare pe plan naţional.
Din confruntarea seriei bunurilor posibil de produs în cadrul naţional cu
cea a bunurilor necesare consumului autohton s-ar degaja lista aşa-numitelor
„importuri necesare”. Ele au ca obiect bunurile necesare pentru care nu sunt
disponibili factori de producţie în cadrul naţional.
Volumul şi structura „importurilor necesare” sunt condiţionate de
insuficienţa/inexistenţa factorilor de producţie şi de structura şi intensitatea
nevoii sociale, indiferent de criteriile de rentabilitate.

55
 Dincolo de punctul importurilor necesare, se ridică problema specializării
internaţionale. Ea presupune a alege din multitudinea de bunuri ce pot fi
obţinute prin diversa combinare a factorilor de producţie interni, pe cele care
realmente vor fi produse în ţară şi pe cele a căror producţie va fi abandonată în
favoarea străinătăţii, care vor constitui „gama importurilor alternative”.
Pentru delimitarea seriei bunurilor obţinute pe cale directă de seria
importurilor alternative, criteriul dotării cu factori apare ca o pre-condiţie.
Dincolo de această pre-condiţie, teoretic şi practic, delimitarea se explică şi se
operează după numeroase criterii de profitabilitate evidenţiate de scara
nivelurilor de productivitate a factorilor, nivelul costurilor comparative etc. La
acestea se adăugă, bineînţeles, numeroase alte criterii ce ţin de echilibrul
strategic al dezvoltării economiei naţionale sau a firmelor.
De remarcat că, în calitate de criteriu al diviziunii internaţionale a
muncii, dotarea cu factori de producţie prezintă semnificaţie pentru
fundamentarea specializării de tip inter-sectorial sau inter-ramuri. Acestea sunt
într-adevăr riguros condiţionate de diferenţele privind dimensiunea şi structura
stocului naţional de factori de producţie, spre deosebire de specializarea de tip
intra-ramură, care se produce pe fondul unor condiţii similare de înzestrare
factorială.
Referitor la semnificaţia teoriei dotării cu factori ca fundament al
strategiilor de dezvoltare, se impune a fi subliniat că, mai mult decât analiza în
termenii costurilor de substituţie, ea a contribuit la răspândirea ideii că
schimbul internaţional, prin efectele sale asupra repartiţiei veniturilor, creează
aceleaşi condiţii de dezvoltare economică pentru toate ţările.
„Raritatea unui anumit factor - nota în acest sens E. Hecksher, va creşte
în unele ţări şi va descreşte în altele, ca rezultat al comerţului exterior. Dacă
fiecare ţară tinde să exporte mărfuri care încorporează în cantităţi mari factorul
ei abundent, prima problemă este în ce condiţii, cum şi în ce proporţie,
comerţul exterior va egaliza raritatea factorilor de producţie între ţări. Evident -
conchide autorul, aceasta este problema tendinţei comerţului de a crea aceleaşi
condiţii economice în diferite ţări.”57
Aşa cum am arătat, conform acestei teorii, condiţiile similare de
dezvoltare economică pentru toate ţările ar fi create prin mecanismul egalizării
mai mult sau mai puţin complete a remuneraţiei factorilor de producţie.
57
Howard, S., E., Op. cit., p.285

56
 Prin postulatele sale, teoria dotării cu factori de producţie a devenit în
scurt timp de la elaborare fundamentul teoretic al unei strategii de dezvoltare,
pe care teoreticienii o denumesc „legea proporţiei factorilor.” Succint, în
formularea lui R.S. Eckaus, această lege ar putea fi definită ca fiind „tehnica
care, plecând de la factorii disponibili, asigură producţia maximă.”58
Pe parcursul „deceniilor dezvoltării” această lege s-a situat în centrul
aprinselor dezbateri asupra strategiilor de dezvoltare ale ţărilor rămase în urmă;
conform acestei legi, apare recomandabil pentru ţările mai slab dezvoltate ca,
având în vedere structura diferită a stocului de factori comparativ cu ţările
avansate, să acorde prioritate investiţiilor în ramurile care necesită puţin capital
şi multă forţă de muncă. În argumentarea lui Henry G. Aubrey, o asemenea
recomandare este întemeiată, deoarece „apare evident că, dacă capitalurile sunt
mai puţin abundente decât forţa de muncă, intensitatea capitalului trebuie să fie
slabă şi nivelul tehnologiei relativ mai scăzut; aceasta într-adevăr permite să se
facă economii asupra costului în capital pentru maşini şi utilaje.”59
Fără a generaliza şi absolutiza valabilitatea lor, soluţiile recomandate în
baza „legii proporţiei factorilor” apar raţionale, cu condiţia compatibilizării lor
cu cerinţele specifice ale mediului economic vizat.

58
Eckaus, R., S., The Factor Proportions Problem in Underdevelopped Areas, în The
American Economic Review, September, 1955, vol. 45, p.2
59
Aubrey, H., G., Le role de la petite industrie dans le développement économique, în
Développement industrial et commercial, Série Articles et Etudes, Paris, IDE-BIRD, 1963, vol.
I, p.33

57
Cap. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Noţiunea de „noua teorie a comerţului internaţional” desemnează de fapt

o suită de teze şi teorii, care contestă anumite aspecte ale teoriei tradiţionale şi
formulează noi elemente de răspuns la problemele fundamentale ale analizei
teoretice a schimburilor internaţionale. Noua teorie nu reprezintă un corp unitar
şi nu infirmă teoria tradiţională. Suita de teorii care formulează noi explicaţii la
problemele esenţiale propuse de teoria tradiţională, referitoare la determinanţii
comerţului internaţional şi efectele politicilor comerciale, se înscriu drept
completări şi alternative ale tezelor teoreticienilor clasici şi neoclasici.

3.1 Repere ale noii teorii a comerţului internaţional - N.T.C.I.

Ca nouă secvenţă a teoriei comerţului internaţional, noua teorie s-a impus

atenţiei la sfârşitul anilor ’70. Dar punctul de plecare îl reprezintă, de fapt,
contestările postbelice ale ipotezelor teoriei tradiţionale. De remarcat că cele
mai multe din contestările formulate vizează modelul H-O-S şi, mai puţin,
teoria lui Ricardo.
Sinteza realizată la sfârşitul anilor ’70 şi, mai ales, în anii ’80 a criticilor
şi dezvoltărilor postbelice ale teoriei tradiţionale reprezintă punctul de început
al noii teorii a comerţului internaţional.
Important de reţinut este faptul că cele mai multe din insuficienţele
teoriei tradiţionale au fost semnalate în urma verificărilor empirice.
Confruntate cu profundele mutaţii înregistrate în diviziunea internaţională a
muncii în deceniile postbelice, multe din ipotezele clasice sunt cofirmate doar
parţial sau chiar infirmate.
Caracterul static al teoriilor tradiţionale le face mai puţin apte să ofere
explicaţii generale fenomenului actual deosebit de dinamic al specializării
internaţionale. Pentru explicarea noilor forme ale specializării internaţionale de

58
tip inter- şi intra-ramură, teoreticienii postbelici au recurs la abordarea în
perspectivă dinamică a numeroşi factori care influenţează atât oferta, cât şi
cererea de mărfuri şi de factori de producţie.
Explicaţiile dinamicii diviziunii internaţionale a muncii prin prisma
factorilor ce condiţionează oferta se înscriu în logica analizei clasice. Ca
urmare, aşa cum vom arăta, contribuţiile teoreticienilor contemporani ai ofertei
reprezintă mai mult o aprofundare a tezelor clasice şi neoclasice. În schimb,
demersurile întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii” s-au soldat
cu elemente de renovare a fundamentelor specializării şi schimburilor
internaţionale.

3.2 Contribuţia „teoreticienilor ofertei” la critica teoriei

tradiţionale

În mod tradiţional şi, am putea spune, chiar exclusiv, oferta, ca

determinant al diviziunii internaţionale a muncii, a polarizat atenţia
economiştilor, încă de la începuturile teoriei comerţului internaţional. După
cum ştim, mai întâi Smith şi Ricardo - primii teoreticieni ai ofertei, apoi
Heckscher, Ohlin şi teoreticienii substituţiei explică diviziunea muncii şi
schimburile dintre ţări pe baza diferenţelor dintre costurile absolute, respectiv
comparative.
Aceste diferenţe se datorează posibilităţilor diferite de producţie, care
generează o ofertă de mărfuri diferenţiată ca mărime şi structură. Şi avantajul
din schimburile internaţionale este explicat tot în termenii unei „oferte
suplimentare de consum”60. Rolul cererii a fost minimalizat, fiind luat în
consideraţie cel mult ca nivel (J. St. Mill, A. Marshall, G. Harberler etc) şi
aproape ignorat sub aspectul structurii.
Exclusivitatea rolului ofertei apare şi mai pronunţată în cazul teoriei
dotării cu factori de producţie. În contextul acestei teorii, limitele izvorâte din
absolutizarea rolului ofertei de factori sunt amplificate de ipotezele restrictive

60
Kindleberger, Ch. P., ş.a. Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.26

59
cu caracter static, referitoare la omogenitatea factorilor de producţie şi la
invariabilitatea stocului sub aspect cantitativ. Criticile formulate din
perspectiva ofertei nu neagă valoarea explicativă a modelului H-O-S. Aceasta
deoarece oferta de factori de producţie, ca element determinant al posibilităţilor
de producţie ale unei ţări constituie într-adevăr una din cauzele fundamentale
ale diferenţelor dintre costurile comparative. Volumul şi structura stocului de
factori diferă de la ţară la ţară, fapt ce diferenţiază ofertele naţionale de export
sub aspectul structurii şi costurilor.
Ceea ce contestă însă criticii din perspectiva ofertei este ipoteza
identităţii funcţiilor de producţie, bazată pe omogenitatea factorilor de
producţie şi identitatea tehnologiilor. Criticile formulate în acest sens pleacă de
la premisa că diferenţele în dotarea cu factori nu constituie singura sursă a
avantajelor comparative. În condiţiile economiei moderne, diferenţele în ceea
ce priveşte stocul de cunoştinţe tehnice şi organizatorice, ca şi diferenţele în
calitatea muncii, exprimate de nivelul productivităţii, au o contribuţie decisivă
ca surse ale avantajelor comparative şi ele nu pot fi ignorate.

3.3 Contestarea ipotezei omogenităţii factorilor de producţie

Pe acest fir logic se înscriu numeroasele verificări empirice ale modelului

H-O-S, care au pus în cauză ipoteza omogenităţii fatorilor de producţie. 61
Dintre acestea, cea mai semnificativă este cea cunoscută în literatură drept
„paradoxul lui Leontieff”. În logica teoriei dotării cu factori ar fi trebuit ca
SUA să exporte bunuri intensive în capital şi care încorporează mai puţină
muncă. Ori, pe baza datelor empirice, Leontieff ajunge la concluzia paradoxală
că „participarea americană la diviziunea internaţională a muncii se bazează pe

61
Vezi: Leontieff, W., Factor Proportions and the Structure of American Trade, în The
Review of Economics and Statistics, November 1956 şi Leontief, W., Domestic Production
and Foreign Trade, in Proceedings of American Philosophical Society, September, 1973;
Wahl, D. F., Capital and Labor Requirements for Canada’s Foreign Trade, în Canadian
Journal of Economics and Political Science, August, 1968 şi Bharadway, R., Factor
Proportions and the Structure of India-US Trade în Indian Economic Journal, October, 1962

60
o specializare caracterizată prin tipuri de produse care conţin relativ mai multă
muncă decât capital.”62
Raportându-ne la realităţile perioadei interbelice, şi la cele ale perioadei
imediat postbelice, putem evidenţia meritele de necontestat ale modelului H-O-
S. El lărgeşte şi îmbină problematica de cercetare în domeniul comerţului
internaţional cu problemele legate de combinarea mai raţională a factorilor de
producţie, de amplasarea teritorială a acestora.
Dintre slăbiciunile subliniate de controversele teoretice ulterioare, este
remarcată abordarea statică a comerţului internaţional, atribuindu-se un rol
exagerat factorilor naturali şi repartiţiei lor geografice în explicarea avantajului
relativ. Sunt ignorate practicile protecţioniste ale ţărilor dezvoltate, ca şi marile
decalaje din economia mondială contemporană, care pun sub semnul întrebării
şi ideea alocării raţionale a resurselor şi caracterul reciproc avantajos al
comerţului internaţional63.
Modelul Heckscher-Ohlin a determinat, prin faptul că stabilea o
legătură strânsă între dotarea cu factori de producţie, comerţul internaţional şi
preţurile factorilor64, un interes deosebit pentru cercetători în a demonstra
empiric valabilitatea teoriei. Reprezentativă în acest sens este contribuţia
economistului american W. Leontieff, prin studiile sale: “Producţia internă şi
comerţul exterior: reexaminarea poziţiei capitalului american” (1953) şi
“Proporţiile factorilor şi structura comerţului american” (1956). Scopul lui
Leontieff a fost de a demonstra că mărfurile exportate de SUA erau produse cu
un consum preponderent de muncă şi nu de capital, aşa cum ar fi trebuit,
conform modelului H-O-S65.
Demersul său porneşte de la structura schimburilor externe ale Statelor
Unite. Imediat după cel de-al doilea război mondial, SUA s-au impus pe plan
mondial drept cea mai industrializată economie, cu cel mai mare stoc de capital
din lume. Urmând raţionamentul propus de modelul H-O-S, ar fi trebuit ca
SUA să exporte preponderent bunuri intensive în capital şi să importe bunuri
intensive în factorul muncă. În acest sens, Leontieff calculează cantităţile de
62
*** Echange international et croissance, Textes choissis et présentés par B. Lassudnie-
Duchane, Economica, 1972, p. 117
63
Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. II, Ed.
Eficient, Bucureşti, 2004, p.701-702
64
Caves, Richard E., Op. cit., p.140
65
Sută, Nicolae, Op. cit., p.747-748

61
capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri americane destinate
exportului în valoare de 1 milion $ şi bunuri care să înlocuiască importuri
americane de 1 milion $.

Capitalul intern per unitate de muncă necesar pentru a produce bunuri în

valoare de 1 milion $

Perioada Exporturi Importuri Raportul exporturi/importuri

1947 14.010 18.180 1,30
1951 12.977 13.726 1,06
1962 14.200 18.000 1,27

Sursa: W.W. Leontieff, Factor Proportions and the Structure of American Trade: Further
Theoretical and Empirical Analysis, Review of Economics and Statistics, 38 (November
1956), p.392-397

Astfel, pentru fiecare ramură, ca de exemplu industria automobilelor, au

fost calculate cantităţile de capital şi muncă necesare pentru a fabrica o unitate
de produs, luând în calcul nu numai activitatea de asamblare, ci şi celelalte
industrii furnizoare (sticlă, oţel etc.).
În funcţie de ponderea fiecărei ramuri în totalul exporturilor, au fost
calculate cantităţile medii de capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri
exportate în valoare de 1 milion $. Similar, excluzând bunurile importate, dar
care, oricum, nu puteau fi produse în SUA (cafea, banane etc.), au fost
determinate cantităţile medii de capital şi muncă necesare pentru a produce
bunuri care să înlocuiască importuri americane în valoare de 1 milion $.
El se aştepta, conform teoriei H-O-S, ca exporturile SUA să necesite un
număr mai mare de unităţi de capital per muncitor, decât în cazul celorlalte
bunuri. Rezultatele obţinute arătau, însă, că bunurile care ar înlocui importurile
cer cu 30% mai mult capital per unitate de muncă decât cele exportate.
Concluzia ar fi fost că structura de comerţ exterior a Statelor Unite corespunde
cu cea a unei ţări relativ abundente în muncă 66. Considerând că rezultatele
empirice au fost viciate de efectele celui de-al doilea război mondial, Leontieff
66
Caves, Richard E., Op. cit., p.142

62
a repetat raţionamentul pentru anul 1951. Se poate observa că, deşi intensitatea
în capital a bunurilor importate de SUA scade, ea rămâne, totuşi, superioară
bunurilor exportate.
Procedând la o astfel de testare, Leontieff a ajuns la concluzii diametral
opuse faţă de teoria proporţiei factorilor, în ceea ce priveşte specificul şi, mai
ales, structura exporturilor americane. SUA recurge la comerţul exterior mai
degrabă pentru a economisi capital şi a dispune de surplusul de forţă de muncă,
decât pentru a valorifica o presupusă abundenţă relativă de capital67.
Concluzia lui Leontieff se bazează pe faptul că el examinează mai
profund faptele economice, sesizând nu numai deosebirile cantitative privind
dotarea cu factori de producţie (ponderea mai mare a capitalului faţă de muncă
în SUA), ci şi deosebirile calitative (disparităţi tehnologice, grade diferite de
calificare a forţei de muncă etc.)68.
Astfel, Leontieff consideră că factorul de producţie abundent în SUA
este munca, şi nu capitalul, aşa cum rezulta din analiza propusă de modelul H-
O-S. Factorul muncă devine preponderent în produsele americane nu sub
aspect cantitativ, al numărului de ore muncă, ci calitativ, al productivităţii.
Calitatea superioară a muncii americane, reflectată într-un înalt grad de
productivitate (chiar de trei ori mai mare decât în alte ţări), schimbă raportul
muncă-capital în favoarea primului factor de producţie69.
Paradoxul este explicat de autor prin productivitatea mai mare a
muncitorilor americani faţă de cei străini, datorită nu numai condiţiilor
naturale, ci mai ales educaţiei, calificării, eficacităţii antreprenorilor, spiritului
de iniţiativă, organizării întreprinderii etc. Apelul la aceşti „factori cooperanţi”
- cum îi numeşte Haberler, infirmă ipoteza omogenităţii factorilor de producţie.
Demersul empiric şi concluziile teoretice şi practice formulate de W.
Leontieff au avut o influenţă puternică asupra cercetărilor ulterioare, stimulând
testările practice ale diferitelor modele privind comerţul internaţional. Astfel,
Tatemoto şi Ichimura (1959) au studiat structura comerţului exterior al
Japoniei, descoperind un alt paradox. Japonia era o ţară abundentă în forţă de
muncă, dar exporta preponderent bunuri intensive în capital, situaţie total
incompatibilă cu modelul H-O-S. Explicaţia a constat-o locul pe care Japonia îl
67
Leontieff, W., Analiza input-output, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.110
68
Sută Sută, Nicolae, Op. cit., p.749
69
Pohoaţă, Ion, Doctrine economice universale, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi,
1996, vol. II, p.279

63
are în comerţul mondial. O evaluare diferenţiată pe diferite relaţii a demonstrat
că în comerţul cu Statele Unite, ca şi în cel cu noile ţări industrializate, modelul
propus de Heckscher şi Ohlin era respectat.
Stolper şi Roskamp au verificat în 1961 aplicabilitatea acestei teorii pe
cazul Republicii Democrate Germane. Deşi peste 75% din exporturile est-
germane se îndreptau către ţări din blocul comunist, teorema H-O-S era
verificată; exporturile realizate de RDG erau intensive în capital, factor
considerat relativ abundent pentru această ţară.
Testări empirice au fost realizate şi pentru Canada de către Wahl (1961)
pentru a arăta că, deşi relativ abundentă în muncă, exporturile sale (majoritatea
către Statele Unite) erau intensive în capital. Nici India nu corespundea
modelului propus de Heckscher şi Ohlin în ceea ce priveşte relaţiile sale cu
Statele Unite. Pe ansamblu, teorema nu era respectată, exporturile fiind
intensive în capital, în timp ce factorul considerat abundent era munca.
“Paradoxul lui Leontieff”, prin semnalarea unor insuficienţe reale ale
modelului H-O-S, poate fi considerat o piatră de hotar în teoria comerţului
internaţional.
Analizând concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, Ch. Kindleberger
subliniază că „explicaţia fondată pe avantajul comparativ pe care B. Ohlin a
dezvoltat-o plecând de la intuiţiile lui E. Hecksher neglijează faptul că există
grupuri de factori neconcurenţiali şi factori specifici... deci că aceşti factori, în
numeroase cazuri, nu sunt omogeni.”70

3.4 Controverse asupra ipotezei identităţii funcţiilor de producţie

Linder şi Vernon consideră că ipoteza identităţii funcţiilor de producţie

presupune nu numai omogenitatea factorilor de producţie, ci şi identitatea
tehnologiilor. Ori, pluralismul tehnologic ce caracterizează aceeaşi producţie în
ţări diferite infirmă aceste postulate.
Un punct de vedere diametral opus este susţinut de G. Marcy, care
consideră că „în stadiul actual al transmiterii cunoştinţelor tehnologice...

70
Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.36

64
ipoteza identităţii internaţionale a funcţiilor de producţie nu este atât de
îndepătată de realitate.”71
Principalele canale de transmitere a cunoştinţelor şi tehnologiei avute în
vedere sunt: circulaţia publicaţiilor ştiinţifice, trimiterea şi formarea de
specialişti pentru ţările în curs de dezvoltare, implantarea de filiale, licenţierea
brevetelor, livrarea de uzine la cheie etc. Toate acestea, consideră autorul,
contribuie la „difuziunea internaţională a cunoştinţelor... şi permit să se admită
ideea că industriile de aceeaşi natură, dispersate în lume, au aceleaşi funcţii de
producţie.”72
Fără discuţie, elementele luate în consideraţie de G. Marcy sunt reale şi
genearează o tendinţă spre omogenizare; dar numeroase disparităţi şi restricţii
afectează difuzarea cunoştinţelor şi tehnologiilor, contribuind la menţinerea
decalajelor tehnologice, care relativizează veridicitatea ipotezei identităţii
funcţiilor de producţie.

3.5 Concurenţa imperfectă - ipoteza de bază a N.T.C.I.

O altă ipoteză ce stă la baza N.T.C.I. este cea a concurenţei imperfecte.

Ea a fost adoptată ca sinteză a constatărilor postbelice formulate cu privire la
diferenţele de dimensiune generatoare de economii de scară, efectele de
distorsionare a concurenţei prin politicile guvernamentale sau chiar involuntar,
prin diferenţele sociale şi culturale.
Diferenţele în ce priveşte dimensiunea economică a ţărilor, respectiv a
pieţelor naţionale, se înscriu ca importante surse de avantaje sau dezavantaje
comparative, mai întâi, prin combinaţiile de factori de producţie pe care le
permit prin oportunităţile create de complexul economic naţional; apoi, prin
economiile de scară furnizate de posibilităţile de extindere a volumului
producţiei până la atingerea seriilor optime de fabricaţie.
Dintre politicile guvernamentale, componenta cu cea mai mare incidenţă
asupra concuenţei o reprezintă politica comercială. Toate instumentele şi
71
Marcy, G., Economie internationale, PUF., Paris, 1976, p.230
72
Idem, p.231

65
reglementările de politică comercială care protejează producătorii interni
favorizează localizarea producţiei în ţările în care există piaţă de desfacere, în
pofida dezavantajelor comparative. La acestea se adaugă avantajele sau
dezavantajele comparative generate de barierele de ordin natural-geografic,
cum sunt costurile de transport, de care teoria tradiţională a comerţului
internaţional face abstracţie, dar care uneori au rol decisiv în localizarea
producţiei.
În plus, politicile guvernamentale pot favoriza în proporţii diferite
extinderea dimensiunilor economice ale naţiunii. Un rol important în acest sens
îl pot juca şi diferenţele culturale şi sociale, care stimulează sau nu cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, diferenţiază costul achiziţionării
informaţiilor, contribuind astfel, într-o anumită măsură, la delimitarea pieţelor.

3.6 Abandonarea caracterului static al analizei: efectele creşterii

economice asupra comerţului exterior

O altă „perfecţionare” adusă de aşa-numiţii „economişti ai ofertei” teoriei

comeţului internaţional, cu intenţia de a o face mai aptă să explice mutaţiile din
diviziunea internaţională a muncii, o constituie abandonarea caracterului ei
static. Într-adevăr, în ciuda dezvoltărilor de la Smith şi Ricardo, la Haberler,
Heckscher, Ohlin şi Samuelson, teoria comerţului internaţional a rămas o teorie
cu caracter static. Condiţia restrictivă a invariabilităţii ofertei de factori
impiedică analiza evoluţiei pe termen lung a diviziunii internaţionale a muncii
pe parcursul creşterii şi dezvoltării economice.
Nemulţumiţi de acest fapt, numeroşi economişti contemporani, printre
care: H. Johnson, T.M. Rybczysnski, J. Bhagwati, G. M. Meir etc. şi-au
orientat eforturile spre înlăturarea ipotezelor statice şi „dinamizarea” teoriei
comerţului internaţional.73 Dinamizarea a constat în principal în studiul
variaţiei avantajelor comparative generate de modificările în dimensiunea,
73
Vezi: Johnson, H. G., International Trade and Economic Growth, George Alben and
Unwiv. Ltd., 1958; Meir, G.M., International Trade and Development, A Harper International
Student Reprint, 1963

66
structura şi calitatea dotării cu factori, respectiv: acumularea capitalului,
creşterea populaţiei, creşterea productivităţii, perfecţionarea tehnologiei. Dar
toate aceastea sunt surse ale creşterii economice. Variaţia costurilor
comparative se înregistrează pe parcursul creşterii economice. Prin urmare,
„dinamizarea” teoriei comerţului internaţional a permis studiul efectelor
creşterii economice asupra schimburilor comerciale externe. Iniţial, acest
studiu a fost întreprins în cadrul de analiză neoclasic, considerat a fi „extrem de
flexibil şi aplicabil unui evantai extrem de vast de probleme”74.
În acest cadru, creşterea economică este definită prin sporirea output-ului
ca efect al creşterii populaţiei, acumulării capitalului şi progresului tehnic (H.
Johnson) sau al ridicării nivelului productivităţii (G. Meir); geometric, procesul
creşterii poate fi reprezentat ca o deplasare a curbei posibilităţilor de producţie
în sus şi spre dreapta.
Scopul unei asemenea abordări a fost de a stabili dacă procesul de
creştere majorează oferta de exporturi sau cererea de importuri, mai puţin, mai
mult sau în aceeaşi proporţie cu creşterea output-ului, atenuând sau accentuând
dependenţa faţă de exterior. Pentru aceasta se are în vedere că exporturile (E)
reprezintă diferenţa dintre producţie (P) şi consum (C), adică: E=P-C; la rândul
lor, importurile (I) apar ca diferenţă dintre consum şi producţie, adică: I=C-P.
În aceste condiţii, efectul creşterii economice asupra comerţului exterior apare
ca rezultat al combinării „efectelor de producţie” cu „efectele de consum”.
Aceste efecte sunt definite în funcţie de „elasticitatea-produs” („output-
elasticity”) a producţiei, respectiv a consumului intern. Elasticitatea producţiei
se calculează ca raport între rata creşterii producţiei bunului exportabil (∆P e/Pe)
sau importabil (∆Pi/Pi) şi rata creşterii produsului intern brut (∆P/P). Similar
poate fi determinată elasticitatea-produs a consumului intern.
Pe baza acestor concepte şi mărimi, mai întâi Hicks, apoi inspirându-se
din lucrările lui, Johnson şi Meir, în terminologii diferite, definesc aceleaşi
cinci tipuri de creştere economică.
În terminologia lui Johnson din punct de vedere al producţiei aceste
tipuri sunt:
- creştere economică neutră, când oferta de bunuri exportabile şi
cea de bunuri importabile cresc în aceeaşi proporţie;
74
*** L’Avenir des rélations économiques internationals, présenté par P.A. Samuelson,
Editions préparées et préfacée par R. Mossé, Calman-Lévy, Paris, 1971, p.81

67
 - creştere economică defavorabilă schimburilor externe, dacă
oferta de bunuri importabile creşte în proporţie mai mare decât oferta de bunuri
exportabile;
- creştere economică favorabilă comerţului exterior, când oferta de
bunuri importabile creşte în proporţie mai mică decât oferta de bunuri
exportabile;
- creştere economică „ultrafavorabilă” comerţului exterior, când
se soldează numai cu reducerea ofertei de bunuri importabile;
- creştere economică „ultradefavorabilă” comerţului exterior,
dacă pe parsursul ei are loc numai reducrea ofertei de bunuri exportabile.
Cu alte cuvinte, în termeni matematici, notează Johnson, „creşterea va fi
favorabilă, neutră sau defavorabilă comerţului exterior, după cum elasticitatea -
produs a ofertei de bunuri importabile este mai mică, egală sau mai mare decât
1”75; iar cu referire la ultimele două tipuri, „o creştere ultrafavorabilă înseamnă
o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri importabile şi o creştere
ultradefavorabilă o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri
exportabile”76
Similar, sunt definite cinci tipuri de creştere din punct de vedere al
„efectelor de consum”. Prin combinarea cu tipurile precedente, poate fi
evidenţiat efectul global al creşterii economice asupra comerţului exterior. Deşi
abstractă, tipologia prezentată poate conduce la identificarea pe plan teoretic a
unor tipuri şi grade diferite de deschidere faţă de exterior şi de intensitate a
dependenţei economiei naţionale faţă de piaţa internaţională.
În acest sens, atenţia teoreticienilor comerţului internaţional a fost
reţinută de „creşterea de tip pauperizant” (la croissance appauvrissante).77 Ea a
fost definită de J. N. Bhagwati prin analiza efectelor creşterii ofertei de factori
şi ale progresului tehnic nu numai asupra volumului şi compoziţiei exporturilor
şi importurilor, ci şi a raporturilor de schimb. Creşterea pauperizantă constă
într-o creştere a ofertei de factori sau a productivităţii care, în mod paradoxal,
se soldează cu efecte negative pentru ţara în cauză. Un asemenea proces poate
avea loc atunci când procesul creşterii stimulează producţia de bunuri
exportabile, accentuând dependenţa de exterior sub aspectul desfacerii şi dacă

75
Johnson, H.G., Op.cit., p.77
76
Ibidem
77
Vezi: Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.82-84

68
sporirea ofertei de export contribuie ea însăşi sau are loc într-o perioadă de
scădere a preţurilor internaţionale la mărfurile în cauză.
Varianta „dinamizată” a teoriei neoclasice reprezintă, de fapt, un model
de analiză a corelaţiei creştere economică-comerţ exterior. Dar, condusă
exclusiv din perspectiva ofertei, această analiză rămâne incompletă deoarece
surprinde doar una din laturile corelaţiei, şi anume: impactul procesului de
creştere economică asupra comerţului exterior.
La fel de importantă este cea de-a doua latură care vizează influenţa
comerţului asupra creşterii economice. Studiul comerţului exterior ca factor al
creşterii economice, ca şi cel al mecanismelor de propagare a fenomenelor de
expansiune sau depresiune de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor
externe, fac însă apel la cadrul conceptual keynesist şi la abordarea
fenomenelor în optica cererii.

69
Cap. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR
SPECIALIZĂRII ŞI SCHIMBURILOR INTERNAŢIONALE

O direcţie importantă în care criticii contemporani ai teoriei clasice şi

neoclasice a comerţului internaţional şi-au orientat cercetările a fost analiza
veridicităţii ipotezei identităţii internaţionale a preferinţelor de consum.
Întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii”, contestările acestei
ipoteze s-au soldat cu o anumită renovare a a fundamentelor specializării şi
schimburilor internaţionale, care aveau să fie integrate în corpul tematic al noii
teorii a comerţului internaţional.

4.1 Critica teoriei clasice şi neoclasice din perspectiva cererii

Printre principalii protagonişti din deceniile postbelice ale analizei în

optica „economiei cererii” pot fi citaţi: S.B. Linder, B. Lassudrie-Duchêne,
M.V. Posner, D.B. Keesing, R. Vernon, K. Akamatsu etc.
În general, „economiştii cererii” se plasează în viziunea keynesiană şi
preiau unele contribuţii ale lui E.H. Chamberlin, privind diferenţierea
preferinţelor de consum şi a produselor destinate satisfacerii lor. Mai întâi, ei
evidenţiază consecinţele minimizării rolului cererii şi a introducerii ipotezei
identităţii preferinţelor de consum în teoria comerţului internaţional. Apoi, pe
această bază, definesc unele criterii noi, care, chiar dacă nu au caracter general,
oferă explicaţii pertinente anumitor domenii şi forme ale specializării şi
schimburilor internaţionale.
De remarcat că, elaborate în optica cererii, aceste elemente nu exclud, ci
le completează pe cele definite în optica ofertei. De regulă, autorii lor, chiar
dacă acordă atenţie deosebită cererii, nu fac din aceasta factorul explicativ
exclusiv. În mod explicit, ei îmbină analiza cererii cu cea a ofertei, evitând

70
greşeala „teoreticienilor ofertei” care, după expresia lui Kindleberger „folosesc
un foarfece cu o singură lamă şi aplaudă cu o singură mână”.78
Interrelaţia cerere-ofertă este considerată în complexitatea ei biunivocă,
fiind abordate atât efectele ofertei de export asupra dimensiunii şi structurii
cererii în ţara importatoare, cât şi rolul cererii de stimulent al ofertei de export.

4.2 Influenţa ofertei de export asupra cererii; efectul de

demonstrare

Printre primele abordări semnificative ale efectelor ofertei de export

asupra cererii se înscrie cea a americanului Ragnar Nurkse, vehiculată în
literatură sub numele de teoria efectului de demonstrare. Observaţia de fond
a autorului este că „atunci când oamenii vin în contact cu bunuri superioare sau
cu o structură mai bună a consumului, cu noi articole sau cu noi căi de a-şi
satisface vechile trebuinţe se simt după un anumit timp neliniştiţi şi
nesatisfăcuţi. Cunoştinţele lor s-au extins, imaginaţia lor a fost stimulată, noi
trebuinţe au fost create, iar înclinaţia spre consum a crescut”.79
Modificarea dimensiunii şi structurii cererii, respectiv a gusturilor şi
preferinţelor consumatorilor puşi în contact cu o ofertă calitativ nouă este
definită de Nurkse drept „efect de demonstrare” (demonstration effect).
Verificările empirice întreprinse de autor atestă că acest efect se resimte atât în
relaţiile dintre ţările dezvoltate şi cele rămase în urmă, cât şi în raporturile
reciproce dintre statele avansate.
„Astăzi – apreciază Nurkse, practic toate ţările cu venituri scăzute sunt
afectate într-o anumită măsură de atracţia faţă de structura consumului din
ţările mai dezvoltate. Şi chiar în cadrul grupului ţărilor cu venituri mari, efectul
de demonstrare poate fi operativ: acest efect afectează de exemplu Europa
Occidentală în relaţiile ei cu SUA”.80 Deosebirile în structura preferinţelor de
consum de la care Nurkse porneşte, evidenţiază lipsa de realism a ipotezei
identităţii şi omogenităţii funcţiilor consumului.

78
Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.43
79
Nurkse, R., Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries and Patterns of
Trade and Development, Oxford University Press, New York, 1970, p.59
80
Idem, p.65

71
 Este adevărat că reacţia structurală a cererii, declanşată de contactul cu o
ofertă calitativ superioară, este orientată în direcţia omogenizării, dar rămâne
departe de a o atinge. În consecinţă, în numeroase cazuri, acţiunea efectului de
demonstrare oferă explicaţia intensificării sau creării de noi fluxuri comerciale,
a delocalizării producţiei unor bunuri şi a unor variaţii în structura schimburilor
internaţionale.
Dezbaterile ulterioare asupra tezei efectului de demonstrare converg în
confirmarea acestui fenomen drept cauză a unor segmente ale comerţului dintre
anumite ţări. Astfel, Prebisch ajunge la concluzia că în ţările în curs de
dezvoltare (mai ales în cele din America Latină), în perioada postbelică,
tendinţele de imitare a consumului din ţările dezvoltate au devenit deosebit de
puternice, datorită contactelor dintre popoare şi creşterii veniturilor.81
Kindleberger consideră că acţiunea efectului de demonstrare poate fi
observată încă dinaintea primului război mondial. Dar în acea perioadă
intensitatea lui era mult mai mică, rămânând departe de a antrena o
omogenizare semnificativă a gusturilor în materie de îmbracăminte, regim
alimentar, bunuri de consum şi aspiraţii culturale. În perioada postbelică însă,
când „Japonia abandonează din ce în ce mai mult orezul în favoarea grâului, iar
Coca-Cola a devenit o marcă comercială cunoscută în întreaga lume”, 82
consecinţele acestui efect în planul comerţului internaţional nu mai pot fi
ignorate. Deşi ele sunt mai vizibile asupra ţărilor în curs de dezvoltare, unde
consideră autorul „ efectul de demonstrare este mai net, modificările de gusturi
generate de introducerea noilor bunuri au o anumită importanţă chiar în ţările
dezvoltate.”83 Iar în relaţiile dintre acestea din urmă influenţa efectului de
demostrare nu se resimte numai dinspre SUA către Europa Occidentală şi
Japonia, ci şi invers: „orientarea gusturilor americanilor către produsele
europene şi automobilele de mic litraj constituie un exemplu în acest sens.”84
Mai recent şi mai aproape de noi, o confirmare a acţiunii efectului de
demostrare ne este oferită de deschiderea spre exterior a pieţei ţărilor din
Europa Centrală şi de Est. Adoptarea rapidă şi pe scară largă a telefoniei
mobile şi expansiunea pieţei achiziţiilor de autoturisme străine în România
81
Prebisch, R., The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems,
UN’s Department of Economic Affairs, New York, 1950
82
Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.73
83
Ibidem
84
Ibidem

72
reprezintă un sugestiv exemplu de efect de demostrare, cu implicaţii directe
asupra structurii şi dimensiunii importului şi a soldului balanţei de plăţi.

4.3 Rolul cererii în stimularea ofertei de export

Rolul cererii ca stimulent al ofertei de export a constituit una dintre

principalele preocupări ale teoreticienilor comerţului internaţional din deceniile
postbelice. Demersurile în acest sens vizează modul de adaptare a ofertei prin
lărgirea sau diferenţierea producţiei, printr-un efort de inovare sau pe alte căi,
la un excedent al cererii interne ori externe de produse exportabile, datorat fie
creşterii veniturilor, fie modificării gusturilor şi preferinţelor. Dintre rezultatele
acestor cercetări, cele mai semnificative sunt: teoria „cererii naţionale
reprezentative” elaborată de S.B.Linder, teza „cererii de diferenţiere”
elaborată de B. Lassudrie-Duchêne şi teoretizarea relaţiei dintre ciclul de
viaţă al produsului şi comerţul internaţional realizată de R. Vernon.

4.3.1 Teoria „cererii naţionale reprezentative” (S.B.Linder)

Abordarea de către S.B. Linder85 a acestei a doua laturi cerere-ofertă este

motivată prin lipsa de semnificaţie a modelului H-O-S pentru explicarea
comerţului cu toate categoriile de produse manufacturate. Autorul consideră că
teoria dotării cu factori de producţie, care explică schimburile internaţionale
prin caracteristicile ofertei, este aplicabilă doar comerţului cu produse de bază.
În cazul acestora, de regulă, oferta precede cererea. În general, ele sunt
disponibile şi producţia lor nu presupune un efort de invenţie ca răspuns la
cerinţele manifestate pe piaţă.
Cu totul deosebită este natura comerţului cu produse manufacturate. El
nu poate fi explicat fără luarea în consideraţie a cererii. În general, crearea
produsului manufacturat implică un efort de invenţie pentru a răspunde cererii
care se manifestă pe piaţă.

85
Linder, S.B., An Essay on Trade and Transformation, Weily and Sons, New York, 1961

73
 În concepţia lui Linder, exportul de bunuri manufacturate este
condiţionat de existenţa, în prealabil, a unei cereri naţionale reprezentative şi a
unei perioade de desfacere numai pe piaţa internă. În acest timp, bunul este
perfecţionat şi adaptat cât mai bine la nevoile cărora le este destinat. 86 Aceste
condiţii prealabile sunt valabile pentru toate produsele, cu excepţia acelora care
nu presupun un efort de invenţie şi de adaptare sau când cererea străină poate fi
mai uşor cunoscută.
O altă teză enunţată de Linder, care îşi găseşte pe deplin confirmarea în
realitate este că „potenţial, schimburile cele mai intense sunt cele între ţările cu
structuri asemănătoare ale cererii”.87
Cum dintre factorii care determină structura cererii (natural-geografici,
social-culturali, tradiţii religioase etc) nivelul venitului este cel mai important,
se poate deduce că schimburile comerciale cele mai intense se vor derula între
ţări cu niveluri apropiate ale venitului de locuitor. În atari condiţii, bunurile
exportabile şi importabile ale uneia dintre ţările partenere, sunt bunuri
importabile şi exportabile ale celeilalte.
Opţiunea de a selecţiona din bunurile exportabile pe acelea care vor fi
realmente produse şi pentru a fi livrate la extern depinde, după părerea lui
Linder, de un mare număr de factori economici, psihologici, sociologici,
culturali etc. Acţiunea acestui complex de factori poate fi de asemenea natură
încât fiecare ţară să fie producătoare şi exportatoare la aceeaşi grupă de
produse. Avantajele comparative pot fi aceleaşi pentru fiecare partener, dar nu
ele explică specializarea. Pentru explicarea unor asemenea situaţii, Linder
invocă principiul diferenţierii produselor definit de Chamberlin.
Odată introdus ca element de fundamentare a schimburilor internaţionale,
criteriul diferenţierii a devenit larg recunoscut şi acceptat de noile teorii ale
comerţului internaţional, pentru explicarea comerţului cu bunuri manufacturate
dintre ţările cu nivel de dezvoltare similar şi cu structuri economice paralele.

4.3.2 Teza „cererii de diferenţiere” (B. Lassudrie-Duchêne)

Teza „cererii de diferenţiere” elaborată de B. Lassudrie-Duchêne

reprezintă de fapt o aprofundare a teoriei „cererii naţionale reprezentative”.
86
Idem, p.87
87
Idem, p.94

74
Acceptând ca premisă postulatul formulat de Linder, potrivit căruia exporturile
apar ca o deversare a producţiei autohtone peste limitele nevoilor interne,
Duchêne îşi concentrează atenţia spre fundamentarea nevoii de diferenţiere a
producţiei. El este de părere că „atunci când cantitatea vândută dintr-un produs
creşte pe o arie dată, nevoia de diferenţiere pentru bunul în cauză, nulă la
început, apare şi este în creştere dincolo de un anumit prag care este cel al
banalizării. Produsul autohton va suscita deci o cerere de diferenţiere, care se
va adresa străinătăţii.”88
Cererea naţională de import, generată de nevoia de diferenţiere va fi cu
atât mai mare, cu cât producţia naţională va fi mai uniformizată. Aşa-numitul
prag al banalizării produsului autohton reprezintă un punct de „echilibru între
nevoia de exotism şi nevoia de familiaritate, între elementele de monopol
legate de calitatea străină şi cele legate producţia internă.” 89 Se subînţelege că
avantajul care decurge din schimburile generate de nevoia de diferenţiere, nu
pot fi evaluate numai prin prisma diferenţelor de preţ, de cantitate sau calitate,
ci mai ales în termenii diversităţii bunurilor cedate şi obţinute.
Confruntate cu realitatea, fără a avea caracter general, tezele mai sus
prezentate oferă explicaţii plauzibile comeţului cu bunuri manufacturate derulat
între ţări cu structuri economice paralele. Edificator în acest sens este testul
inţiat de G. Ch. Servier, pe exemplul economiei japoneze. El îşi propune să
verifice tezele lui S.B. Linder în cazul principalelor produse de export ale
Japoniei, respectiv: televizoare, motociclete, automobile, camioane, ţesături din
fibre sintetice, ţevi de oţel, ceasuri etc. „Din investigarea empirică la care am
procedat-notează autorul, rezultă clar că exporturile japoneze sunt mai intense
spre ţările apropiate geografic, cu venituri similare şi că în Japonia, conform
argumentului lui S.B. Linder, cererea interioară a precedat exporturile şi nu
invers.”90
Putem conchide că, prin integrarea principiului diferenţierii produsului
formulat de E. H. Chamberlin 91 în teoria comerţului internaţional, autorii mai

88
Citat după Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au
dèveloppement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.37
89
Ibidem
90
Chouraqui-Serviere, G., Le Japon et la theorie de la spécialisation internationale, în
Economie et Societes, Cahiers de l’ISMEA, serie , P, nr. 25, 1976, p.735
91
Chamberlin, E. H., La théorie de la commerce monopolistique. Une nouvell orientation de
la théorie de la valeur, PUF, Paris, 1953

75
sus prezentaţi au permis aprofundarea şi orientarea analizei spre studiul unor
fenomene de mare actualitate în practica tranzacţiilor de comerţ exterior.
Potrivit acestui principiu, în comerţul internaţional, firmele nu se
limitează la a suporta în mod pasiv concurenţa şi modificările cererii. Din
contră, comportamentul lor este activ, de anticipare şi chiar de determinare şi
orientare a schimburilor în sensul dorit. Ele îşi diferenţiază produsele şi
efectuează cheltuieli de creare şi stimulare a cererii pentru produsele lor.
În accepţiunea lui Chamberlin, diferenţierea produsului este o sursă a
puterii de monopol şi se realizează prin numeroase elemente care
particularizează produsul. Dintre acestea cele mai importante sunt: brevetele,
mărcile de fabrică, ambalajul, modelul, culoarea, calitatea superioară, stilul de
vânzare etc.
Diferenţierea produselor prin brevet sau printr-o calitate superioară
exprimată şi garantată prin marca de fabrică sau de comerţ este o practică
curentă, specifică îndeosebi marilor societăţi pentru a-şi asigura penetrarea şi
stabilitatea pe pieţele internaţionale.
Însăşi locul de origine poate fi un element de diferenţiere a produsului.
Dacă firma care îl produce este localizată într-o economie puternică,
cumpărătorul poate avea anumite avantaje, cum sunt: intensificarea relaţiilor
economice şi politice cu o zonă dezvoltată şi dinamică, obţinerea accesului la
sursele de credit, realizarea unor alianţe utile cu firme şi state puternice etc.
De asemenea, teza stimulării cererii prin efectuarea unor cheltuieli
suplimentare, surprinde variatele metode şi tehnici de reclamă şi publicitate
comercială prin care firmele reuşesc să atragă atenţia consumatorului asupra
produselor lor, să sădească convingerea privind importanţa şi utilitatea acestora
şi să transforme dorinţa de achiziţionare în decizie de cumpărare. În prezent,
nivelul înalt al cheltuielilor de publicitate comercială constituie adevărate
bariere de pătrundere pe anumite pieţe internaţionale.
Cheltuielile de diferenţiere şi de stimulare a cererii sunt denumite de
Chamberlin costuri de vânzare şi ele au un rol deosebit de important în
generarea avantajului competitiv. Distincţia dintre costul de producţie şi costul
de vânzare este după părerea autorului la fel de importantă ca şi distincţia
dintre ofertă şi cerere. Aceasta deoarece costul de producţie poate mări oferta,
iar costul de vânzare cererea.

76
 Aceste teze teoretice servesc astăzi ca fundament al alternativelor
strategice adoptate de firme: elementele care condiţionează volumul vânzărilor
pot fi ajustate succesiv sau concomitent pentru a se obţine maximizarea
profitului. Dacă preţul este fixat de practica comercială, vânzătorul poate ajusta
produsul prin diferenţiere. Din contră, dacă prin natura sa produsul nu poate fi
adoptat, atunci se ajustează preţul.

4.3.3 Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (R. Vernon)

Teoria ciclului vieţii comerciale a produsului elaborată de R. Vernon 92 ne

oferă o explicaţie mai complexă a diviziunii internaţionale a muncii prin
prisma evoluţiei cererii. Potrivit acestei teorii, nici o ţară nu poate să păstreze
pentru totdeauna superioritatea în producţia şi exportul unei mărfi. Aceasta
deoarece structura economiei mondiale este afectată de o tendinţă ireversibilă
de deplasare a unor sectoare industriale din ţările mai avansate spre cele mai
puţin dezvoltate.
R. Vernon explică delocalizarea producţiilor industriale prin ciclul de
viaţă al produselor. Ciclicitatea vieţii produsului se derulează la scară
internaţională şi se descompune în trei faze: produs nou, produs matur şi
produs standardizat. Deplasarea producţiei este operată prin investiţii în
exterior, realizate de regulă de firmele multinaţionale. Cauzele delocalizării
sunt legate de evoluţia cererii şi a tehnologiilor de fabricaţie.
La început, producţia noului bun este localizată în ţările inovatoare
avansate, ca urmare a unui amplu efort de cercetare-dezvoltare. Ca ţară
inovatoare Vernon se referă exclusiv la SUA, dar, în prezent, pentru multe
produse, acest rol l-au dobândit şi Japonia şi ţările UE. Localizarea iniţială în
ţara inovatoare este cerută de necesitatea adaptării produsului la cerinţele
consumatorului şi a perfecţionării tehnologiilor. În acelaşi timp, o asemenea
localizare este favorizată de elasticitatea-preţ relativ scăzută a produselor noi,
al căror grad înalt de diferenţiere decurge din caracterul de noutate.
Odată ce procesul de fabricaţie al noului bun este pus la punct şi sunt
selectate sortimentele cele mai adecvate, producţia capătă un anumit grad de

92
Vernon, R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973. Vezi şi Attali J., ş.a.
L’opinion européenne face aux multionationales, Editions d’Organisation, Paris, 1977, p. 89-
145

77
standardizare. În faza de maturitate, cererea internă şi externă pentru produsul
devenit tot mai cunoscut creşte şi exporturile, iniţiate încă din faza de noutate,
sunt în plină ascensiune.
Treptat, în faza de maturitate economiile de scară permise de producţia
de masă se epuizează. Odată cu aceasta, amplasarea producţiei capătă o
anumită flexibilitate, făcându-se cu prioritate în funcţie de costuri. Vernon
apreciază că începând tot din faza de maturitate, dacă costurile producţiei în
exterior sunt mai mici, în virtutea salariilor mai scăzute, iar cererea este
îndeajuns de ridicată, producţia începe să se deplaseze spre exterior, mai întâi
în alte ţări dezvoltate (din Europa Occidentală etc).
Costurile mai scăzute, cererea ridicată şi, eventual, cheltuielile de
transport şi taxele vamale determină fie implantarea de firme ale societăţii
inovatoare în strainătate, fie adoptarea de către antreprenorii străini a producţiei
bunului până atunci importat, prin cumpărarea de brevete şi licenţe.
În faza a treia, produsul devine standardizat şi se caracterizează prin
cunoaşterea precisă şi simplificarea procedeelor de fabricaţie. Limitarea
sistematică a sarcinilor fiecărui lucrător permite utilizarea unei forţe de muncă
cu calificare mai scăzută. Ca urmare, amplasarea producţiei devine posibilă
chiar şi în ţări în curs de dezvoltare.
Ciclicitatea vieţii produsului determină o anumită evoluţie a exportului
său. Produsul nou este vândut mai întâi pe piaţa ţării inovatoare. Străinii care
doresc noul produs îl vor comanda firmei inovatoare. Ea deţine monopolul
producţiei, adesea protejat pentru o anumită perioadă de timp prin brevetul de
invenţie. Începând chiar din prima fază sunt amorsate şi exporturile, care tind
să crească datorită decalajului tehnic şi ascensiunii cererii străine.
Spre sfârşitul fazei de maturitate, ritmul de creştere al exporturilor scade.
Datorită concurenţei firmelor străine care au achiziţionat brevetul sau chiar a
propriilor filiale, acestea ajung la stagnare sau chiar la creşteri negative.
Delocalizarea producţiei poate fi atât de mare, încât ţara inovatoare
devine importatoare a produsului sau a anumitor sortimente din acesta.
Schimburile dintre ţările producătoare pot continua pe baza diferenţierii
produsului. Ţara inovatoare continuă să exploateze monopolul ei tehnologic,
vânzînd tehnologia de fabricaţie noilor producători.

78
4.4 „Dezvoltarea după zborul gâştelor sălbatice” (K. Akamatsu)

Problema deplasării producţiei industriale din ţările dezvoltate spre cele

rămase în urmă nu este nouă. Ea a fost formulată de exemplu, încă din 1935 de
japonezul Kaname Akamatsu prin teoria „dezvoltării după zborul gâştelor
sălbatice” (développemént en vol d’oies sauvage).93 Potrivit acestei teorii, pe
parcursul dezvoltării, succesiunea ciclurilor import-producţie autohtonă-export
pentru produse din ce în ce mai sofisticate permite definirea a patru faze de
evoluţie a comerţului lor exterior. Reprezentarea grafică a acestor faze se
întretaie după forma unui stol de gâşte sălbatice, de unde şi denumirea teoriei.
Aceste faze sunt:
1. exportul de materii prime spre şi importul de produse manufacturate
din ţările dezvoltate;
2. substituirea importurilor de bunuri manufacturate şi continuarea
importurilor de echipamente din ţările dezvoltate;
3. amorsarea exportului de produse manufacturate spre ţările care le
succedă pe calea dezvoltării şi extinderea producţiei proprii de echipamente
4. amorsarea exporturilor de echipamente.
După cum vedem, fazele ciclicităţii producţiei şi schimburilor comerciale
sunt definite din punctul de vedere al ţărilor în curs de dezvoltare, receptoare.

4.5 Semnificaţia şi limitele teoriei ciclului de viaţă al produsului

Abordând aceeaşi problemă din perspectiva ţărilor avansate, inovatoare,

teoria lui R. Vernon, ne oferă o explicaţie plauzibilă a dinamicii specializării şi
schimburilor comerciale dintre ţări. Ea surprinde elemente reale legate de
superioritatea tehnologică a ţărilor avansate, amploarea „redesfăşurării”
industriei pe glob etc. În acelaşi timp, ne oferă o explicaţie teoretică a
transnaţionalizării firmelor americane, în funcţie de etapele de evoluţie ale
producţiei şi comercializării bunului: producţia se deplasează din SUA, mai

93
Vezi Grjebine, A., Op. cit., p.30-32

79
întâi spre alte ţări dezvoltate şi apoi spre cele în curs de dezvoltare.
Delocalizarea nu are loc spontan, ci este indisolubil legată de activitatea
companiilor multinaţionale: „firmele americane-susţine Vernon, încep prin a
crea noi produse pe care le exportă; când poziţia de exportator le este
ameninţată, ele îşi implementează filiale în străinătate, pentru a exploata ceea
ce le-a rămas din avantajul lor iniţial. Ele reuşesc să îşi menţină poziţia de
oligopol un anumit timp, după care o pierd când avantajul lor dispare.”94
Limitarea analizei la economia SUA şi firmele americane se explică
prin avansul tehnologic şi prevalenţa firmelor americane pe piaţa mondială.
Dacă astăzi şi alte ţări avansate au dobândit calitatea de surse de inovaţie şi
multinaţionalizarea firmelor lor a căpătat amploare, nu înseamnă că teoria lui
Vernon este infirmată. Nimic nu împiedică generalizarea teoretică a
postulatelor teoriei respective.
După publicarea ei, mulţi teoreticieni, pe baza studiilor empirice, au
ajuns la concluzia că realitatea economică confirmă în bună măsură teoria
ciclului de viaţă al produsului.
În acest sens, Rolando Polli şi Victor Cook, studiind piaţa americană, au
constatat că într-adevăr producţia unui bun parcurge în general patru faze:
demarajul, creşterea exponenţială, încetinirea şi declinul, care sunt similare şi
confirmă fazele de evoluţie descrise de Vernon.95
De asemenea, evoluţia pe termen lung a structurii comerţului
internaţional denotă că ponderea „textilelor” şi cea a „altor articole
manufacturate” au cunoscut o continuă descreştere după anul 1913 în
exporturile ţărilor industrializate Anglia, SUA şi Germania, care în secolul al
XX-lea erau exportatoare de produse textile, au devenit importatoare. Ele
continuă, totuşi, să producă şi să exporte textilele de calitate superioară,
diferenţiate.
Paralel, ţările în curs de dezvoltare au asimilat producţia de textile de
calitate obişnuită, pe care le exportă în ţările dezvoltate. Invadarea pieţei SUA
de produsele textile şi alte bunuri de consum livrate de noii producători
industriali din Asia de Sud-Est este cel mai semnificativ exemplu în acest sens.

94
Vernon R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973, p.90
95
Rolando, P., ş.a., Validity of the Product Life Cycle, Journal of Business, nr. 4, October,
1969, p.385-400

80
 Explicaţia dată de Vernon este confirmată în ultimele decenii şi pentru o
gamă largă de produse ale industriei constructoare de maşini, industriei
chimice, maşini de birou, bunuri de consum de lungă durată şi chiar
automobile. Asemena produse au devenit prezente în proporţii tot mai
importante în producţia şi exportul ţărilor în curs de dezvoltare, aflate în stadii
mai avansate ale industrializării.
Fără discuţie, mecanismul ciclicităţii vieţii produsului propus de Vernon
nu reprezintă o explicaţie cu caracter de generalitate a transformărilor din
diviziunea internaţională a muncii. Din perspectiva generalităţii pot fi
formulate numeroase limite.
Mai întâi, numeroase produse nu se încadrează în schema ciclicităţii.
Cel mai sugestiv exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatele activităţilor de
cercetare ştiinţifică, activităţi care rămân centralizate în ţara de origine, în
laboratoarele societăţilor-mamă.
Apoi, cauzele transformărilor structurale din diviziunea internaţională a
muncii, respectiv ale delocalizării producţiei, nu se reduc numai la evoluţia
cererii, efortul de inovare şi diferenţa de salarii.
Tot din perspectiva caracteristicilor cererii putem invoca un semnificativ
mobil al delocalizării surprins de mecanismul acceleratorului. Integrată în
teoria comerţului internaţional, teoria acceleratorului permite dezvăluirea unei
cauze importante a redesfăşurării industriei pe glob legată de specificitatea
cererii pentru bunurile de echipament. Comparativ cu alte produse, bunurile de
echipament au un grad mult mai înalt de dependenţă sub aspectul desfacerii pe
piaţa externă. Aceasta întrucât, în măsura în care, într-o ţară, într-un anumit
domeniu, cererea internă este satisfăcută şi s-a stabilizat la un anumit nivel,
pentru care capacităţile de producţie sunt suficiente şi deja echipate, cererea
internă de maşini şi utilaje pentru domeniul respectiv cade accelerat la
necesarul pentru înlocuire. Dacă ţara în cauză şi-a dezvoltat producţia de
echipamente specifice domeniului, aceasta nu poate fi menţinută la nivelul
atins decât prin export. Presiunea intereselor de desfacere cu care firmele
producătoare de echipamente din ţările avansate s-a confruntat şi se confruntă
este mai importantă decât cea a intereselor de păstrare a monopolului
industrial. Ea se constituie într-o forţă importantă de delocalizare a producţiei,
care lucrează în favoarea aspiraţiilor de industrializare ale ţărilor rămase în
urmă.

81
 La acest argument adăugăm şi faptul că mobilul delocalizării nu se
limitează doar la diferenţa de salarii invocată de Vernon. Transnaţionalizarea
producţiei are motivaţii mult mai complexe. Printre acestea, din punctul de
vedere al societăţii-mamă şi al ţării de origine sunt de luat în consideraţie
interesele de: evitare a tarifelor vamale, consolidare a poziţiilor pe piaţa de
desfacere, întărire a poziţiilor în zonele de influenţă, controlul asupra surselor
de aprovizionare cu materii prime, maximizarea profitului etc. La fel de
nuanţat apare mixul de interese al ţărilor - gazdă, care, cel mai frecvent,
vizează: dezvoltarea unor noi activităţi, achiziţionarea de noi tehnologii,
modernizarea metodelor de management şi marketing, accesul pe piaţa externă,
promovarea exporturilor, intensificarea relaţiilor economice şi politice cu
marile puteri industriale etc. În plus, procesul de delocalizare a producţiei
industriale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în numeroase cazuri, nu
poate fi disociat de localizarea geografică a resurselor de materii prime. Este
larg recunoscută deplasarea producţiilor industriale mari consumatoare de
materii prime (îndeosebi siderurgia şi ramurile cu care se află în relaţie în aval
etc.) din ţările dezvoltate, lipsite de asemenea resurse, spre cele în curs de
dezvoltare, care deţin importante zăcăminte (de minereuri de fier, cărbune
coxificabil etc.).
S-ar putea adăuga pentru completarea teoriei lui Vernon şi faptul că
firmele multinaţionale ce reprezintă un principal vehicol al delocalizării, nu
este singurul.
Desigur observaţiile formulate mai sus nu sunt de natură să infirme, ci să
completeze explicaţia propusă de R. Vernon.
Din cele expuse în prezentul capitol se poate concluziona că studiul
dinamicii diviziunii internaţionale a muncii în optica „economiei cererii” a
contribuit la formularea de noi elemente explicative, care, chiar dacă nu au
caracter de generalitate sunt deosebit de semnificative pentru interpretarea
evoluţiei specializării şi schimburilor internaţionale. Este motivul pentru care
ele au fost preluate drept repere de conţinut pentru noua teorie a comerţului
internaţional.

82
Cap. 5 PROPAGAREA INTERNAŢIONALĂ A
FLUCTUAŢIILOR

Studiul comerţului exterior ca factor al creşterii economice şi canal de

propagare a fenomenelor de expansiune sau recesiune de la o ţară la alta face
apel la „optica cererii ” şi la cadrul conceptual şi instrumentarul keynesist.
Acesta s-a dovedit mai adecvat pentru analiza unor aspecte ale dinamicii
diviziunii muncii şi schimburilor internaţionale din punctul de vedere al celei
de-a doua corelaţii comerţ exterior- creştere economică, respectiv al influenţei
schimburilor externe asupra procesului intern de creştere a venitului naţional.

5.1. Adaptarea multiplicatorului keynesist la condiţiile economiei

deschise

Apariţia în 1936 a „Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii

şi a banilor”, elaborată de J. M. Keynes96, a deschis noi perspective analizei
macroeconomice, în general, şi celei internaţionale, în special.
Din gama conceptelor şi instrumentelor elaborate de Keynes, cele mai
utile macroeconomiei internaţionale s-au dovedit a fi cele reunite în
96
Keynes J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1970

83
mecanismul multiplicatorului, care permite descrierea şi evaluarea intensităţii
efectelor de antrenare sau de dezantrenare propagate prin canalele comerţului
exterior.
Aşa cum remarca profesorul Mihai Todosia, „fenomenul multiplicării
venitului ca urmare a unei creşteri iniţiale este cunoscut încă de pe vremea
mercantiliştilor, dar a fost adus în actualitate de către R. Kahn şi aplicat la
utilizarea forţei de muncă, iar Keynes este acela care îl numeşte prin termenul
de multiplicator”.97 Aceeaşi constatare o face L. Currie care notează că
„înaintea lui Keynes, Richard Kahn (1931) a analizat relaţia dintre investiţii şi
utilizarea braţelor de muncă, care conţine conceptul de multiplicator”.98
Deşi multiplicatorul n-a fost „inventat” de Keynes, el are meritul de a fi
dezvăluit semnificaţia acestui mecanism pentru descrierea procesului creşterii,
integrându-l în analiza economică a celui mai interesant aspect al efectului de
antrenare, propagat pe canalul fluxurilor monetare.
Multiplicatorul investiţiilor descris şi utilizat de Keynes a devenit punctul
de plecare pentru investigarea altor aspecte ale efectului de antrenare din
diferite domenii. Una din aceste orientări o reprezintă adaptarea
multiplicatorului la condiţiile economiei deschise, respectiv la analiza
incidenţei fluctuaţiilor din export asupra creşterii economice, precum şi a
propagării fluctuaţiilor în economia mondială.
Dintre contribuţiile notabile în această direcţie, putem menţiona pe cele
aduse de F. Machlup, R. Robinson, R. F. Harrod, R. Nurkse, F. D. Holzman, A.
Zelner, L.A. Metzler, R.M. Goodwin, J. Chipman etc. Ei au extins teoria
keynesistă a multiplicatorului la condiţiile unei economii participante la
schimburile internaţionale, elaborând aşa-numitul „multiplicator al comerţului
exterior”.99
Sesizând insuficienţele acestuia, Fr. Perroux, dezvoltă în completare, aşa-
numitul „multiplicator al sectorului dominant”, ce antrenează dezvoltarea
ramurilor cu care acest sector se află în relaţii în amonte şi în aval. 100 La acestea
97
Todosia, M. (coord.), John Maynard Keynes - doctrinar al capitalismului monopolist de
stat, Publ. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987
98
Currie, L., The multiplier in Economic Literature, în Journal of Economic Studies, Vol. 10,
nr. 3, 1983, MCB University Press
99
Vezi Byé, M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.193-207 şi
Marcy G., Economie internationale, PUF , Paris, 1976
100
Vezi Perroux, Fr., L’économie du XX-éme siècle, PUF, Paris, 1969 şi Perroux, Fr.,
Independence de la Nation, Aubier Montagne, Paris, 1969

84
se adaugă alte variante de multiplicator cu conotaţii de macroeconomie
internaţională, cum sunt multimplicatorul lui Young-care descrie susţinerea
procesului de creştere prin introducerea noilor tehnologii şi multiplicatorul
input-output, care surprinde interdependenţa dintre ramurile de activitate. 101
Deşi se referă preponderent la cadrul economic intern, aceste două contribuţii
au o semnificaţie deosebită şi pentru explicarea transformărilor ce se produc în
structura specializării şi a schimburilor internaţionale pe parcursul procesului
de creştere.
Cele mai semnificative pentru analiza macroeconomică internaţională
rămân variantele keynesistă şi perrousiană a multiplicatorului comerţului
exterior.

5.2. Schimbările de optică aduse de multiplicatorul keynesist

al comerţului exterior

Comparativ cu teoria clasică şi neoclasică, multiplicatorul keynesist al

comerţului exterior aduce în numeroase privinţe o schimbare de optică.
Succint, aceste schimbări se referă la următoarele aspecte:
- importanţa şi rolul exporturilor în economie sunt evaluate prin prisma
efectelor de antrenare şi nu a valorii şi utilităţii importurilor achiziţionate în
schimb;
- în timp ce teoria clasică şi neoclasică propun scopul utopic al
„optimului mondial”, din care derivă iluzia „avantajului universal”, din
perspectiva keynesistă avantajele generate de comerţul exterior „sunt în mod
declarat avantaje naţionale, fiind puţin probabil ca lumea întreagă să poată
beneficia de ele”;102
- optimizarea este concepută de clasici şi neoclasici în ipoteza deplinei
utilizări, pe când multiplicatorul keynesist descrie creşterea venitului naţional
nu prin atragerea factorilor de producţie din alte ramuri , deci nu prin
restructurare, ci prin mobilizarea celor neutilizaţi;
101
Currie, L., Op.cit., p.42-48
102
Keynes, J. M., Op. cit., p.339

85
 - multiplicatorul comerţului exterior nu foloseşte instrumentarul de
analiză clasic şi neoclasic, ci pe cel furnizat de Keynes.

5.2.1 Ecuaţia de echilibru în economia deschisă

Extinderea multiplicatorului la studiul relaţiilor internaţionale apare pe

deplin justificată şi utilă, întrucât una dintre principalele surse de variaţie ale
venitului naţional o constituie creşterile sau reducerile înregistrate de exporturi,
importuri, sau de raportul de schimb.
În viziunea keynesistă, exporturile au asupra venitului naţional o
influenţă similară cu cea a investiţiilor (I). Încasările din export măresc
cuantumul venitului naţional în expresie monetară, dar nu şi în termeni reali în
aceeaşi perioadă. Adică volumul bunurilor şi serviciilor nu creşte concomitent
cu încasarea contravalorii exporturilor. La fel poate fi privit câştigul ce decurge
din îmbunătăţirea raportului de schimb, care de fapt se reflectă tot în încasările
din export.
La rândul lor, importurile, ca şi pierderile înregistrate prin degradarea
raportului de schimb, se repercutează asupra venitului naţional într-o manieră
similară cu economiile (S). Ele prelevă o parte din sumele ce ar putea fi
detinate investiţiei sau consumului de bunuri autohtone şi nu contribuie, deci,
la crearea unor venituri suplimentare.
În logica celor spuse, ecuaţia de echilibru din modelul lui Keynes, S=I, se
cere a fi completată cu influenţa exporturilor (X) şi cea a importurilor (M).
Relaţia de echilibru pentru o economie deschisă devine:

S+M=E+X

5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerţului exterior

Multiplicatorul comerţului exterior exprimă faptul că variaţiile venitului

naţional sunt mai mult decât proporţionale, faţă de variaţiile exporturilor şi

86
importurilor care le-au generat. De exemplu, o cerere adiţională a ţării B pentru
bunurile ţării A poate determina o creştere a exporturilor ∆X. Încasările
suplimentare obţinute se vor adăuga într-o primă etapă venitului naţional, care
va înregistra un spor ∆Y.
Parţial sportul de venit naţional va putea fi alocat cumpărarii de bunuri
autohtone. Partea astfel alocată va declanşa în economie o reacţie în lanţ de
multiplicare a a venitului, identică cu cea descrisă de multiplicatorul
investiţiilor. Cu cât cuantumul venitului naţional alocat cumpărarii de bunuri
autohtone este mai mare, cu atât sporul final, obţinut la sfîrşitul perioadei de
multiplicare a venitului naţional este mai important. Dacă o altă parte din
excedentul de venit provenit din exporturi va fi destinată economiilor, ea ve fi
deturnată momentan de la reacţia de propagare a creşterii.
Din punct de vedere al comerţului exterior se impun a fi luate în
cosideraţie şi alte elemente de deturnare. Primul este reprezentat de partea din
venitul naţional adiţional alocat imediat pentru importuri (∆M).
După logica lui Keynes, mărimea ei depinde de aşa-numita „înclinaţie
marginală spre import”. Simetric cu înclinaţia marginală spre economii, ea
poate fi exprimată prin raportul:
M
m
Y
Dar facem observaţia că nu este o înclinaţie de natură psihologică. Mai
întâi, pentru că importurile pot avea ca obiect nu numai bunuri de consum, ci şi
bunuri de echipament. Apoi, ea nu are o determinare de natură psihologică din
partea operatorului de import. Pentru aceasta, determinarea este preponderent
obiectivă, depinzând de structura prezentă şi viitoare a producţiei naţionale.
Înclinaţia marginală spre import exprimă proporţia în care venitul
adiţional din importuri se reîntoarce în străinătate fără a genera vreun efect de
antrenare pe plan intern.
Un al doilea element de deturnare constă în aşa-numitul „choc en retour”,
care s-ar putea traduce drept „repercursiunea externă”. Sensul dat de autor 103
acestei noţiuni este de a desemna reducerea venitului în ţara B, ca urmare a
sporirii importurilor ei din A, care în timp se va concretiza într-o reducere a
importurilor lui A şi respectiv diminuarea exporturilor lui B, cu o anumită
mărime ∆R. Coeficientul repercursiunii externe poate fi exprimat prin raportul:
103
Marcy, G., op. cit. p.402

87
 R
r
Y
Pe baza relaţiilor de mai sus, multiplicatorul comerţului exterior (c) poate
fi determinat prin formula:
1
c
msr
Sporul cumulat al venitului generat de excedentul iniţial al exporturilor
este:
1
 Y  X  m  s  r
Sub această formă, avem de-a face cu aşa-numitul „multiplicator
orizontal al comerţului exterior”. Pentru a exprima creşterea finală a venitului
atunci când, la începutul fiecărei etape de multiplicare, se înregistrează
excedente (anuale, de exemplu) ale exporturilor a fost imaginată varianta mai
complicată a „multiplicatorului vertical”.104
În cazul în care, datorită reducerii cererii străine pentru exporturile unei
ţări, ar rezulta o variaţie negativă a încasărilor, mecanismul descris mai sus
capătă semnificaţia „demultiplicatorului”.
Analiza multiplicatorului keynesist este concepută numai în termeni
monetari şi elementele de constrângere vizate sunt tot de ordin monetar. În
plus, ea se bazează pe ipoteza explicită a existenţei unor factori de producţie
disponibili şi pe cea implicită a abundenţei de resurse de materii prime.
Ori, repetatele fenomene de criză energetică şi de materii prime,
începând cu cele din 1973, au tranformat resursele de materii prime într-o dată
restrictivă a modelului economic. Lipsa sau raritatea materiilor prime poate
paraliza sau frâna efectul de antrenare descris de multiplicatorul keynesist, atât
pe plan intern cât şi în relaţiile dintre ţări. Consecinţa o constituie coexistenţa
şomajului şi inflaţiei. Stagflaţia nu infirmă însă relaţiile de dependenţă dintre
mărimile integrate în modelul lui Keynes. Ea demonstrează absenţa condiţilor
de funcţionare a lui. Ca urmare, modelul îşi pierde din valoarea sa normativă,
ca ghid teoretic şi practic de intervenţie a statului în economie. Dar îşi
păstrează valoarea explicativă, putând orienta cercetarea spre descoperirea
cauzelor pentru care mecanismul nu mai funcţionează.

104
Ibidem, pp. 395-398

88
 5.2.3 Semnificaţia multiplicatorului keynesist al comerţului exterior

După cum rezultă din cele spuse anterior, multiplicatorul keynesist al

comerţului exterior descrie şi permite evaluarea contribuţiei schimburilor
comerciale externe la susţinerea creşterii economice interne. Această primă
semnificaţie are însă numeroase faţete.
Mai întâi, dat fiind faptul că încasările din export şi plăţile pentru import
sunt componente ale balanţei de plăţi, multiplicatorul comerţului exterior are
semnificaţia unui mecanism de studiere şi realizare a echilibrului economic
extern. Astfel, pornind de la o balanţă externă echilibrată, exporturile adiţionale
∆X generează un prim dezechilibru de ordin pozitiv. Dacă înclinaţia marginală
spre import este mare, excedentul iniţial al exporturilor va fi repede resorbit şi
echilibrul se va restabili pe termen scurt. Concomitent, efectul încasărilor
suplimentare din export asupra creşterii interne a venitului naţional va fi
proporţional mai mic. Invers, o înclinaţie marginală spre import de nivel scăzut
înseamnă o restabilire mai lentă a echilibrului extern şi o creştere mai mare a
venitului naţional.
Ca instrument de analiză teoretică a echilibrului extern, multiplicatorul
comerţului exterior a fost adaptat şi pentru analiza balanţei contului de capital.
Înlocuind în relaţiile de mai sus exporturile cu investiţiile străine atrase în
economie şi importurile cu investiţiile efectuate în exterior se obţine aşa-
numitul „multiplicator al investiţiilor străine”, cu acelaşi rol şi semnificaţie
teoretică.
O altă faţetă a semnificaţiei multiplicatorului comerţului exterior este de
a dezvălui aspecte interesante ale propagării fluctuaţiilor pe plan internaţional.
Într-adevăr, fenomenele de creştere sau recesiune se propagă, în bună măsură,
de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor comerciale externe. Amorsarea
creşterii venitului naţional într-o ţară, pe baza unor programe susţinute de
investiţii interne, se poate repercuta favorabil asupra ţărilor partenere printr-o
cerere ridicată de import, antrenându-le pe calea creşterii economice. Procesul
continuă şi, din aproape în aproape, o fază de asecensiune se poate extinde în
economia mondială, după cum în condiţii contrare, depresiunea va cuprinde
toate ţările participante la schimburile internaţionale.
Condiţia propagării la scară mondială a fluctuaţiilor dintr-o ţară sau dintr-
un grup de ţări este ca acestea să deţină o pondere importantă în comerţul

89
internaţional, adică să fie principalul client şi furnizor pentru restul lumii.
Marile crize din istoria economică modernă s-au declanşat aproape cu
regularitate în ţările mari şi dezvoltate, extinzându-se apoi la scară mondială. În
timp ce fluctuaţiile care au loc în ţările mici sunt mai puţin resimţite pe plan
internaţional şi, mai ales, de ţările mari, orice fluctuaţie a cererii într-o ţară
mare şi dezvoltată se repercutează asupra venitului naţional al partenerilor săi.
În concluzie, abordarea relaţiilor comerciale externe prin prisma
multiplicatorului keynesist rămâne utilă din multe puncte de vedere pentru
explicarea proceselor şi fenomenelor din economia mondială. Aşa cum am
arătat, ea pune în evidenţă aspecte interesante ale corelaţiei dintre încasările din
export şi plăţile pentru import, pe de o parte, şi venitul naţional, pe de altă
parte, ale echilibrării balanţelor de plăţi şi ale procesului de propagare a
creşterii sau recesiunii pe plan internaţional.

5.2.4 Insuficienţe ale analizei keynesiste în termeni monetari

Insuficienţele multimplicatorului keynesist derivă, în principal, din

ipotezele pe baza cărora este conceput. În acest sens, mai întâi se impune a fi
sublinat că valoarea lui explicativă este îngustată de ipoteza abundenţei de
resurse şi de analiza în termeni exclusiv monetari. Ipoteza abundeţei de resurse
face modelul adecvat pentru descrierea unei creşteri economice de tip extensiv,
realizată prin atragerea în circuitul economic a unor resurse disponibile. Ea nu
permite decât explicarea modificărilor structurale ce se produc ca urmare a
creşterii mai rapide a ramurilor care beneficiază de o cerere externă mai
ridicată. În realitate, preponderentă este creşterea de tip intensiv, bazată pe
restructurări şi realocări de resurse între sectoare de activitate, caracterizate
prin dinamism şi rate ale progresului tehnic diferite.
Apoi, corelaţia dintre comerţul exterior şi venitul naţional nu poate fi
dezvăluită în toată complexitatea ei numai prin analiza în temeni monetari.
Pentru dezvăluirea altor influenţe şi legături cauzale care decurg din funcţiile
importurilor şi, respectiv, a exporturilor, apare necesară şi analiza în termeni
reali.
Din această perspectivă, alături de efectul stimulativ al exporturilor
asupra venitului naţional, se impune a fi analizată şi corelaţia inversă. Sporirea

90
venitului naţional poate contribui şi la dezvoltarea altor activităţi, decât cele
care beneficiază de o cerere adiţională străină. Noile activităţi pot implica
atragerea unor factori de producţie din alte domenii şi pot duce la modificarea
compoziţiei fizice a exporturilor.
Apare evident şi faptul că tratarea importurilor ca o „pierdere” este
justificată doar în termeni monetari. Analiza în termeni reali relevă, însă,
importante efecte ale importurilor în planul stimulării dezvoltării economice.
Importurile de echipamente şi tehnologii au ca scop dezvoltarea şi
modernizarea bazei de producţie şi, împreună cu importul anumitor materii
prime, conduc la valorificarea superioară a factorilor de producţie autohtoni. În
anumite etape ale dezvoltării, un excedent al importurilor de producţie şi de
investiţii poate crea baza amorsării demarajului economic, aflându-se la
originea unei etape de creştere a venitului naţional.
Mai mult chiar, importurile de bunuri de consum nu pot fi tratate ca
simple „ieşiri” de venituri, dacă ne gândim că ridicarea gradului de satisfacere
a nevoii sociale este o importantă latură a dezvoltării economice.
În baza celor spuse, se poate face şi aprecierea că analiza keynesistă în
termeni monetari a contribuit într-o anumită măsură la reactualizarea
mentalităţii mercantiliste de exagerare a importanţei exporturilor şi diminuare a
rolului importurilor în economie. De aici poate decurge şi o imagine falsă
asupra semnificaţiei unui sold pasiv al contului curent. Excedentul de importuri
nu este prin el însuşi un fapt negativ. Situaţia favorabilă sau defavorabilă
depinde de natura soldului. Soldul negativ poate evidenţia sau anunţa o situaţie
bună, dacă importurile au ca obiect bunuri care contribuie la dezvoltarea şi
modernizarea bazei de producţie.
O altă insuficienţă se referă la caracterul incomplet al explicaţiei de
factură keynesistă cu privire la echilibrarea balanţei de plăţi prin acţiunea
multiuplicatorului. Pe de o parte, efectele monetare ale exportuilor şi
importurilor nu se resimt în economie decât ca tendinţe, care nu conduc în mod
necesar la realizarea echilibrului extern. În realitate, propagarea efectelor
monetare poate fi obstrucţionată de numeroşi factori. De exemplu, în ţările slab
dezvoltate cu o economie dezarticulată, în care capacităţile de producţie nu
sunt subutilizate, ci inexistente sau insuficiente, pentru a răspunde prompt la
variaţiile cererii străine, reacţia de antrenare nici nu începe sau în cel mai bun
caz, se întrerupe după primele etape de multiplicare.

91
 În plus, echilibrarea balanţei externe prin variaţia venitului naţional
provocată de exporturi şi importuri, descrisă de teoreticienii postkeynesişti,
face abstracţie de rolul cursului de schimb, al salariilor şi al preţurilor în
procesul de realizare a echilibrului extern. Ori, se ştie că însuşi Keynes a
insistat în lucrările sale asupra acestor pârghii. Mai mult, prin acreditarea ideii
că excedentul de exporturi declanşează în mod automat creşterea venitului
naţional, economiştii postkeynesişti exclud din analiză rolul factorilor de
decizie şi al politicilor economice în realizarea echilibrului economic extern. O
asemenea poziţie este nu numai în contradicţie cu concepţia fondatorului
keynesismului, ci şi cu realitatea economică.
Insuficienţele analizei în termeni monetari a efectelor de antrenare se
datorează în bună măsură şi conservării ipotezei clasice a concurenţei pure şi
perfecte. O contribuţie importantă la dezvăluirea acestor insuficienţe a fost
adusă de economistul francez Fr. Perroux. Abandonând ipoteza concurenţei
pure şi perfecte şi luând în considerare elemente reale, legate de natura
activităţilor şi a interdependenţelor dintre ele, el dezvoltă teoria efectului de
antrenare în optica sectoarelor şi agenţilor cu poziţie dominantă în economie şi
a inegalităţilor structurale.

5.3 Analiza efectului de antrenare în termeni reali (Fr. Perroux)

Aşa-numitul „multiplicator al sectorului dominant” teoretizat de Fr.

Perroux reprezintă una din cele mai semnificative contribuţii la analiza în
termeni reali a efectelor de antrenare specifice comerţului exterior.
Referindu-se la multiplicatorul keynesist al comerţului exterior, autorul
mai sus citat, consideră că „acest tip de analiză este depăşit. Efectele de
antrenare sau de stopaj şi dependenţele în domeniul schimburilor externe sunt
mai bine interpretate, cercetând asimetriile şi determinând consecinţele
inegalităţilor de structuri.”105
Aprecierea apare întemeiată întrucât, în ciuda elementelor de noutate pe
care multiplicatorul keynesist le aduce în teoria comerţului internaţional, el se
105
Perroux, Fr., Independence de la nations, Aubier Montaigne, 1969, p.38

92
rezuma în ultimă instanţă la analiza unei secvenţe de tip clasic. Astfel, creşterea
exporturilor antrenează creşterea venitului naţional, care induce o creştere a
cererii de import, pentru care apare ca răspuns o ofertă străină adiţională de
exporturi.
La rândul ei, creşterea cererii de importuri ar fi în funcţie de diferenţa
dintre preţul intern şi cel extern, respectiv dintre costurile comparative.
Antreprenorul este tratat ca un factor pasiv, care nu poate influenţa cererea, ci
se adaptează acesteia.
În realitate, aşa cum remarcă Fr. Perroux, antreprenorul este continuu
angajat în acţiuni ofensive, de contracarare a conjuncturilor externe
defavorabile şi de promovare activă a exporturilor. El nu reacţionează numai la
semnalele cererii, ci, sub imperiul nevoii de profit, caută să dezvolte cererea
pentru produsele sale. Este vorba, îndeosebi, de marile societăţi transnaţionale,
care pun în aplicare strategii adecvate de marketing şi de promovare a
exporturilor, sprijinite adesea chiar de puterea publică.
Plasându-se în această optică, Perroux defineşte alături de „exporturile
atrase” (pull export) vizate de multiplicatorul keynesist, aşa-numitele
„exporturi presate” spre piaţa externă (push export). Acestea din urmă devin
preponderente într-un climat de concurenţă acerbă dintre producătorii-furnizori
pe piaţa devenită, pe cele mai multe din segementele sale, o „piaţă a
cumpărătorului”. Asemenea schimburi sunt specifice mai ales firmelor din
ţările avansate.
În plus, Fr. Perroux atrage atenţia şi asupra unor fluxuri ale comerţului
internaţional care au altă motivaţie decât diferenţa de preţuri şi creşterea
cererii. În acastă categorie pot fi incluse vânzările de arme şi materiale
strategice care favorizează penetraţia agenţilor economici din ţara exportatoare
pe piaţa importatorului şi cu produse civile; apoi, livrările de grâu şi alte
produse alimentare datorate unor fenomene de dezechilibru alimentar etc. O a
treia grupă inclusă în această categorie, care prezintă interes din punct de
vedere al subiectului discutat, este cea catalogată de Perroux drept „exporturi
antrenate”; ele au caracter complementar faţă de livrările din perioadele
precedente, considerate „exporturi antrenante”.106
Gama „exporturilor antrenante” este alcătuită cu predilecţie din bunuri de
capital. Spre deosebire de bunurile de consum, livrările de echipamente
106
Idem, p.43-44

93
necesită în perioada imediat următoare exporturi complementare de piese de
schimb, materiale de întreţinere, materii prime de o anumită calitate, asistenţă
tehnică, servicii post-vânzare etc.
Ca urmare, exporturile totale de un anumit gen (Et) pot fi considerate ca o
sumă a exporturilor antrenante (EA) şi a exporturilor antrenate (Ea), adică:
n
Et  E A   E ai
i 1

Pornind de la distincţia dintre exporturile antrenante şi cele antrenate,

Perroux descrie în termeni reali un alt tip de multiplicator şi de efect de
antrenare, diferite de cele kynesiste. Multiplicatorul perrousian este specific
numai anumitor sectoare. Efectul de antrenare pe care îl descrie are la bază
concurenţa monopolistă şi poziţia dominantă a ţării şi operatorilor economici
pe acest segment al comerţului internaţional. Mai mult, o ţară care dispune de
superioritate iniţială în anumite sectoare generatoare de exporturi antrenante,
poate beneficia în mod cumulativ de poziţia sa privilegiată.
Printr-un asemenea mecanism, pot fi explicate procesele de creare a
debuşeelor externe de către ţările cu structuri puternice şi dezvoltate în cele cu
structuri economice în formare. Procese de acest gen pot fi identificate cu mare
frecvenţă în economia mondială contemporană.
Textual, Perroux apreciază că, încă din secolul al XIX-lea, creşterea
economică din Europa de Vest nu se mai poate explica numai prin existenţa
„debuşeelor externe prealabile”, ci şi prin acţiunile deliberate „de creare a
noilor debuşee”.107 Cu atât mai intens şi mai important devine procesul de
creare a debuşeelor în deceniile postbelice, când debuşeele prealabile aprope au
dispărut. Reconstrucţia structurilor industriale din ţările vest-europene a
însemnat, mai întâi, crearea de noi debuşee pentru firmele americane; dar, în
acelaşi timp, contribuind la crearea unor puternice pieţe interne, ţările vest-
europene şi-au oferit reciproc noi debuşee pentru exporturi; ele au făcut
reciproc exporturi de capital, generatoare de exporturi de mărfuri şi servicii. De
asemenea, tratamentul comercial preferenţial generalizat, investiţiile externe şi
implantarea de filiale în ţările ex-coloniale au contribuit la crearea de noi
debuşee pentru firmele vest-europene, antrenând ulterior noi exporturi.
Aceleaşi pârghii, prin aceleaşi canale şi cu efecte similare se operează procesul

107
Idem, p.39

94
actual de reinserţie a ţărilor Europei Centrale şi de Est în reţeaua schimburilor
intra-europene.
Odată amorsate asemenea procese, în mod progresiv, pe măsură ce
cererea autohtonă creşte, încep să apară ofertanţii naţionali. Ca urmare,
schimburile comerciale reciproce se restructurează şi se amplifică în ambele
sensuri.
La baza lor subzistă încă inegalităţi structurale, dar caracterul
complementar al structurilor se atenuează, inegalităţile reproducându-se pe
baza paralelismelor structurale industriale, care se accentuează progresiv.
Ţările partenere devin exportatoare şi, în acelaşi timp, importatoare la aceleaşi
grupe de mărfuri.

5.4 Investiţiile străine directe - creatoare de comerţ internaţional

Un merit deosebit al multiplicatorului descris de Perroux constă în aceea

că el permite integrarea analizei investiţiilor străine directe (ISD), considerate
unul din cei mai importanţi factori cu acţiune transformatoare asupra diviziunii
internaţionale a muncii.
Opinia lui Fr. Perroux asupra ISD diferă net de cea a teoreticienilor
clasici şi neoclasici. În viziunea acestora din urmă, mobilitatea factorilor de
producţie, respectiv a forţei de muncă şi a capitalului reprezintă un substitut al
schimburilor comerciale.
În contrast cu această supoziţie, Fr. Perroux consideră ISD drept
„creatoare de comerţ internaţional”.108 În viziunea sa, ISD nu sunt un factor
distructiv vis-á-vis de comerţ şi nici o simplă alternativă a schimburilor
comerciale. De neacceptat i se pare şi concepţia kynesistă portivit căreia
investiţiile au un caracter pasiv, reprezentând „un simplu reflex al diferenţei
dintre economii şi investiţii.”109

108
Idem, p.50
109
Ibidem

95
 Din contră, potrivit noului concept al multiplicatorului perrousian, ISD
sunt un factor cu rol activ în formarea sau deformarea structurilor economice şi
în crearea unor noi fluxuri de comerţ exterior.
Intensitatea efectelor de acest gen sunt în funcţie de gradul de antrenare
caracteristic domeniului în care investiţia este efectuată.
Gradul de antrenare caracteristic unei activităţi poate fi definit în funcţie
de intensitatea legăturilor sale în amonte şi în aval. Pentru evaluarea acestor
legături, Perroux foloseşte indicatorii propuşi de B. Chenery şi F. Watanable, şi
anume:
- coeficientul achiziţiilor intermediare în producţia totală, pentru
legăturile în amonte;
- coeficientul vânzărilor internaţionale în cererea totală pentru producţia
ramurii, prin care sunt evaluate legăturile în aval.110
După gradul de antrenare evidenţiat prin aceşti indicatori, sunt delimitate
patru grupe de activităţi:111
- industrii manufacturiere care livrează produse intermediare (siderurgie,
produse chimice, textile etc.) şi au legături foarte intense atât în amonte cât şi
în aval;
- industrii manufacturiere care livrează produse finite şi au multiple
legături în amonte, dar puţine în aval;
- activităţi primare, care livrează produse intermediare (extracţia
petrolului, cărbunelui, minereurilor metalice etc) şi au puţine legături în
amonte, dar multe în aval şi
- activităţi primare, care livrează produse finite şi au puţine legături atât
în amonte cât şi în aval.
Se subînţelege că efectele unei investiţii iniţiale asupra investiţiilor,
producţiei şi schimburilor comerciale externe vor fi mai consistente dacă
ramura în care este efectuată este angrenată în circuitul economic prin cât mai
intense legături în amonte şi în aval.
Probabilitatea ca o investiţie străină directă iniţială (IA), efectuată într-un
domeniu cu grad mare de antrenare, să solicite o serie de noi „investiţii
antrenate” (Ia) în alte ramuri este mare, aşa încât, pe total economie, fluxul
investiţiilor totale (IT) poate fi exprimat prin ecuaţia:
110
Idem, p.60
111
Idem, p.61

96
 n
IT= IA+  I ai
i 1

Investiţiile efectuate vor genera în economie un spor de producţie. Acesta

poate fi determinat prin aplicarea coeficientului de productivitate specific
fiecărei ramuri (p) investiţiilor efectuate în domeniu. Producţia adiţională totală
(PT) s-ar exprima prin relaţia:
n
PT  I A  p A   I ai  p ai
i 1

Însă, este plauzibil că producţia adiţională va genera surplusuri de

exporturi (∆X) şi de importuri (∆M). Pentru aproximarea dimensiunii acestora
se pot avea în vedere coeficienţii de export (k) şi cei de import (l) specifici
fiecărei activităţi. Astfel, surplusurile de exporturi şi de importuri generate de
investiţia iniţială ar putea fi exprimate prin relaţiile:
n
X  kT  PT  I A  p A  k A   I ai  p ai  k ai
i 1
n
M  lT  PT  I A  p A  l A   I ai  pai  l ai
i 1

Astfel, efectul ISD asupra comerţului exterior poate fi evidenţiat prin

diferenţa dintre sporul de exporturi şi cel de importuri, reflectându-se în balanţa
de plăţi. În termeni algebrici, aceasta se exprimă prin relaţia:
n n
X  M  I A  p A (k A  l A )   I ai p ai k ai   I ai p ai l ai
i 1 i 1

Deosebirile de optică faţă de multiplicatorul keynesist al investiţiilor sunt

evidente. Mai întâi, efectul de antrenare al ISD, descris şi de Perroux, vizează
evoluţia pe termen lung. Apoi, efectul de antrenare perrousian nu este
condiţionat de mecanismul înclinaţiilor marginale, ci de natura specifică a
activităţii. În al treilea rând, balanţa comercială nu mai tinde în mod necesar şi
automat spre echilibru. Din contră, în funcţie de natura specifică a activităţii şi
de strategia ISD poate apare un dezechilibru cumulativ, cu caracter persistent.
Din dezvăluirea acestor deosebiri nu trebuie trasă concluzia că efectul de
antrenare descris de Perroux îl exclude pe cel de natură keynesistă. Elementele
noi aduse sunt de interes real şi se înscriu în completarea celor dezvăluite de
multiplicatorul keynesist. Considerate în ansamblul lor, ele oferă o imagine mai

97
amplă şi completă asupra rolului comerţului exterior şi investiţiilor străine în
realizarea echilibrului economic extern, în susţinerea creşterii economice şi
propagarea fluctuaţiilor economice între ţări.

Cap. 6 MICHAEL PORTER - TEORIA AVANTAJULUI

COMPETITIV

Obiectivul lucrării lui Michael Porter, The Competitive Advantage of

Nations, este de a determina cauzele, factorii care duc la succesul internaţional
al firmelor specializate din anumite ramuri.
Analizînd situaţia marilor firme multinaţionale, economistul american
face legătura între succesul lor pe plan mondial în anumite sectoare şi naţiunea
din care provin. Astfel, el ajunge să-şi plaseze analiza nu la nivelul firmei ca
unitate individuală, ci la nivelul şi în cadrul mai larg al naţiunii din care
provine. Naţiunea, prin factorii de producţie, resursele tehnologice, naturale,
umane şi financiare de care dispune, se constituie, practic, într-o matrice de
dezvoltare a firmelor, care, folosindu-se de avantajele naţionale, se afirmă pe
plan internaţional. Naţiunea mamă devine, din perspectiva lui Porter, o „bază
de lansare naţională pentru firmele care se vor afirma pe plan internaţional.
Baza de lansare naţională, spune Porter, este locul în care se stabileşte
strategia, are loc procesul dezvoltării şi al producţiei şi unde se află abilităţile
esenţiale. Baza de lansare naţională este platforma pe care se stabileşte o

98
strategie globală într-o industrie în care avantajele naţiunii - mamă sunt
suplimentate de cele ce rezultă dintr-o poziţie integrată, internaţională"112.
Astfel, avantajele competitive ale firmei oglindesc, de fapt, avantajele
competitive ale naţiunii - mamă în faţa altor naţiuni. Aşadar, drumul spre
succes internaţional al firmelor trebuie început prin determinarea avantajelor
competitive de care dispune sau ar putea dispune naţiunea: "Naţiunile,
spune Porter, reuşesc în acele industrii în care dispun de avantaje ce sînt
valoroase pentru alte naţiuni şi acolo unde inovaţiile şi îmbunătăţirile lor vin în
întîmpinarea nevoilor internaţionale113". Subliniind rolul pe care îl are în
crearea şi susţinerea avantajelor competitive ale firmelor sale, Porter
evidenţiază faptul că naţiunea trebuie să creeze industriilor sale cadrul care să
le permită să se lanseze în competiţia internaţională. În acest fel, firmele îşi vor
transfera avantajele competitive de care dispun de la nivel naţional, la nivel
internaţional.

6.1 Determinanţii avantajului naţional

Există patru elemente ce alcătuiesc mediul în care firmele naţionale

concurează şi care pot deveni sursă a avantajului competitiv:
1) Factorii de producţie – Michael Porter lărgeşte conceptul de factor
de producţie, renunţând la sensul clasic şi restrâns al acestuia (muncă, pământ,
capital). Astfel, el clasifică factorii de producţie în câteva grupe mari: resursele
umane; resursele naturale şi materiale; stocul de cunoştinţe ştiinţifice, tehnice
şi de marketing, referitoare la bunuri şi servicii, pe care le putem găsi în
universităţi, institute guvernamentale de cercetare, organisme particulare de
cercetare, agenţii publice de statistică, literatură ştiinţifică şi de afaceri, baze de
date şi studii de piaţă, asociaţii comerciale etc.; volumul şi costul capitalului
disponibil pentru investiţii; tipul, calitatea şi costul folosirii infrastructurii
disponibile, incluzând aici transporturile, comunicaţiile, poşta, transferul de
fonduri şi de plăţi, sănătatea, stocul de locuinţe şi instituţiile de cultură.

112
Porter, Michael, The Competitive Advantage of Nations, McGraw Hill, New York, 1995,
p.69-70
113
Idem, p.68

99
 Luând în considerare aceşti factori, o naţiune poate dezvolta şi, mai
ales, menţine avantaje competitive. Nu este însă suficientă deţinerea uneia sau
mai multor categorii de factori pentru a obţine un avantaj competitiv prin
producerea bunurilor intensive în acea categorie de factori, aşa cum se
considera în sens clasic. Surprinzător, există situaţii în care abundenţa de
factori poate submina avantajul competitiv; uneori, succesul poate fi rezultatul
unor deficienţe de factori, lucru care conduce la înlocuirea acestei deficienţe pe
calea dezvoltării tehnologice sau cercetării ştiinţifice.
Avantajul competitiv rezultat din factorii de producţie va depinde în
special de eficienţa utilizării acestora, ţine să sublinieze autorul.
2) Natura cererii domestice - Există trei caracteristici ale compoziţiei
cererii interne care sunt semnificative în crearea unui avantaj competitiv:
a) Structura cererii pe segmente: Firmele dintr-o naţiune au şanse să
obţină un avantaj competitiv în segmentele care deţin o cotă importantă din
cererea internă şi una mai puţin importantă în cererea din alte ţări. Segmentele
relativ largi din cadrul unei pieţe primesc atenţia cea mai mare şi imediată a
firmei, în timp ce segmentelor mai mici sau percepute ca mai puţin dezirabile li
se acordă o atenţie redusă şi o mai mică prioritate în alocarea de fonduri pentru
concepţia produsului, fabricarea, promovarea şi vânzarea lui. Segmentele
percepute ca mai puţin profitabile, cele ajunse la maturitate sau saturaţie, vor fi,
de asemenea, ignorate şi lăsate la dispoziţia competitorilor străini, chiar dacă
aceştia nu dovedesc că le domină.
Un efect al importanţei structurii pe segmente este că ţările mici pot fi
competitive în unele segmente care constituie o cotă importantă a cererii
naţionale, dar una mică în altele, chiar dacă, în mărime absolută, segmentul
respectiv este mai mare în alte ţări. Valoroasă pentru o naţiune este prezenţa
unor segmente majoritare, care să ceară forme sofisticate ale avantajului
competitiv, acest lucru determinând firma să şi-l actualizeze continuu şi să-l
facă mai sustenabil.
b) Comportamentele de consum sofisticate şi cu cerere amplă: Mai
importantă decât segmentarea cererii este natura consumatorilor naţionali. O
firmă câştigă un avantaj competitiv în cazul în care consumatorii naţionali sunt
cei mai sau printre cei mai sofisticaţi şi mai doritori cumpărători pentru acel
produs sau serviciu. Acest gen de clienţi reprezintă o oglindă deschisă către
nevoile cele mai avansate ale cumpărătorilor.

100
 c) Nevoi anticipative ale cumpărătorilor: Firmele dintr-o ţară câştigă
un avantaj competitiv într-un domeniu, dacă nevoile cumpărătorilor naţionali
anticipează nevoile cumpărătorilor din alte ţări, ele devenind un barometru al
unor nevoi care vor fi universale în viitorul apropiat. Beneficiul se aplică atât în
ramurile în care este necesară producerea de noi produse, dar şi în cazul în care
este necesară îmbunătăţirea celor existente şi în domenii în creştere pronunţată.
3) Industriile conexe şi furnizoare - Avantaje competitive într-o
industrie furnizoare conferă avantaje potenţiale în multe alte ramuri industriale,
datorită faptului că ele produc input-uri care sunt mult folosite şi de mare
importanţă în inovare şi în internaţionalizare (de exemplu: avantajul competitiv
al industriilor furnizoare a dus la succesul firmelor italiene în domeniul
încălţămintei).
Pe de altă parte, prezenţa într-o ţară a unei industrii conexe de succes
internaţional creează oportunităţi legate de fluxurile de informaţii şi
schimburile tehnologice între firme, care pot forma alianţe formale sau
informale; de asemenea, aceste industrii conexe de succes pot accelera ritmul
de dezvoltare al industriilor furnizoare naţionale.
4) Concurenţa, structura şi strategia firmei - Firmele vor reuşi în
acele ramuri în care obiectivele şi motivaţiile sunt conforme cu sursele de
avantaj competitiv.
O problemă importantă în studiul avantajului competitiv o constituie
relaţia care există între rivalitatea dintre firmele naţionale şi crearea, dar şi
menţinerea unui avantaj competitiv. Unii susţin că aceasta are o influenţă
negativă, deoarece împiedică firmele naţionale să obţină avantaje din
economiile de scară. Soluţia ar fi dominarea pieţei interne de către unul sau doi
competitori, care, deveniţi campioni naţionali, să se impună ulterior şi pe piaţa
externă. Alţii, în schimb, consideră că rivalitatea internă dintre firme nu are
nici o influenţă asupra avantajului competitiv.
Toţi aceşti factori, atât individual cât şi ca sistem, creează contextul în
care firmele naţionale se nasc şi concurează: disponibilitatea resurselor şi a
cunoştinţelor necesare pentru un avantaj competitiv într-un domeniu;
informaţiile care arată ce oportunităţi există şi direcţiile în care resursele şi
cunoştinţele sunt desfăşurate; obiectivele proprietarilor, ale managerilor şi ale
angajaţilor; şi, cel mai important, presiunile exercitate asupra firmelor spre a
investi şi a inova.

101
 Firmele câştigă un avantaj competitiv acolo unde ţara de origine le
permite şi sprijină cea mai rapidă acumulare de capital şi cunoştinţe, o
cunoaştere mai bună a proceselor tehnologice, unde obiectivele patronilor,
managerilor şi salariaţilor susţin dăruirea continuă şi investiţia susţinută şi
acolo unde mediul intern este cel mai dinamic şi obligă firmele să-şi ridice
nivelul calitativ şi să inoveze.
Existenţa, într-o naţiune, a unuia dintre factorii descrişi mai sus nu e
suficientă pentru crearea şi susţinerea unui avantaj competitiv; doar existenţa
lor ca un ansamblu, împreună cu legăturile reciproce care se creează între ei,
poate fi responsabilă pentru crearea unei matrice naţionale capabile să lanseze
firme competitive internaţional. Acest ansamblu de factori şi legături este
denumit de Michael Porter diamantul naţional.
În concluzie, naţiunile au cele mai mari şanse să reuşească într-o
industrie în care "diamantul" naţional (determinanţii ca un sistem) este cel mai
favorabil. Avem de a face cu un sistem caracterizat prin relaţii reciproce
extrem de complexe. Astfel, condiţii favorabile privind cererea nu vor duce la
avantaj competitiv, decât dacă stadiul concurenţei este suficient de avansat
pentru a determina firmele să răspundă la acestea. Avantaje în deţinerea şi
utilizarea unuia dintre factori pot, de asemenea, să creeze avantaje şi în ceea ce
priveşte alţi factori. Este de preferat ca firmele să se bazeze pe avantaje într-un
număr cât mai mare de determinanţi, situaţie care este foarte greu de
contracarat de eventualii rivali.

6.2 Crearea, dezvoltarea şi susţinerea avantajului naţional

"Diamantul" naţional este format din factorii de producţie, cererea

internă, industriile furnizoare şi conexe şi structura organizaţională a
firmei şi competiţia internă. De aceşti factori poate dispune orice ţară. Însă
multitudinea relaţiilor dintre aceştia, modul în care ei se influenţează unii pe

102
alţii şi interferează, creează condiţii specifice ce accentuează un anumit aspect,
transformându-l într-un avantaj competitiv, practic, într-o specializare.
Astfel, analiza trece dintr-un plan static şi individual la unul dinamic şi
complex: toţi aceşti factori individuali formează un sistem; unul extrem de
dinamic, evoluând continuu, atât ca urmare a influenţelor externe, cât şi a
mutaţiilor şi interferenţelor interne. În acest fel, "diamantul" naţional se
transformă într-un "sistem" naţional în continuă evoluţie: "Determinanţii
avantajului naţional constituie un sistem complex, prin care multe din
caracteristicile naţionale influenţează succesul în procesul concurenţei. Totuşi,
sistemul este unul care evoluează, în care un determinant influenţează pe
ceilalţi"114, spune Michael Porter.
Avantajele naţionale rezultă tocmai din această continuă evoluţie,
generatoare în fiecare ţară a unei matrice de dezvoltare proprii şi aproape
imposibil de imitat, datorită multitudinii variabilelor care intră în calcul115.
Această matrice, acest sistem naţional, este responsabil, într-o măsură
mai mare decât elementele sale luate separat, de crearea şi, mai ales, păstrarea
şi dezvoltarea avantajelor competitive naţionale: "Sistemul naţional este la
fel de important sau mai important decât părţile sale individuale" 116, spune
Porter în acest sens.
Am precizat anterior că sistemul naţional evoluează continuu, atât
datorită interrelaţiilor dintre componentele "diamantului", cât şi datorită unor
circumstanţe exterioare, care au rol de legătură şi continuu impuls în crearea şi
dezvoltarea avantajelor naţionale. Dintre aceste circumstanţe exterioare, Porter
evidenţiază ca având un rol hotărâtor competiţia internă şi concentrarea
geografică: competiţia internă pentru că "promovează ameliorarea întregului
„diamant naţional", iar concentrarea geografică pentru că "determină
creşterea şi amplificarea interacţiunilor din interiorul diamantului".
În afară de acestea, ca un efect care se transformă ulterior în cauză a
progresului, autorul subliniază şi tratează rolul "clusterelor" (ciorchini),
formate din industrii răspândite în mod inegal în economie, dar unite între ele
prin diverse tipuri de legături.

114
Porter, Michael, Op. cit., p.131
115
Ibidem
116
Ibidem

103
 6.2.1 Interdependenţele interne în cadrul "diamantului naţional"

a) Factori de producţie - competiţia internă

Competiţia internă are influenţa cea mai puternică asupra creării şi
dezvoltării factorilor de producţie. O competiţie internă suficient de agresivă
într-un anumit domeniu poate stimula dezvoltarea rapidă a calificării forţei de
muncă, a cunoştinţelor specifice de piaţă şi a infrastructurii specializate.
La rândul lor, factorii, mai ales cei strict specializaţi, pot contribui la
apariţia unor noi concurenţi, adesea periculoşi pentru agenţii deja instalaţi pe
piaţă. "Există nenumărate exemple, ne spune Porter, în care un laborator, un
departament academic sau o instituţie de învăţământ de calitate recunoscută au
fost sursa apariţiei unor întreprinzători care au intrat pe piaţă. Ramura
biotehnologiilor în SUA, de exemplu, a fost construită de oameni de ştiinţă din
departamente universitare de vârf, care au format companii"117.
b) Factorii de producţie - cererea internă
Condiţii ale cererii interne, cum ar fi un nivel disproporţionat al cererii
pentru un produs sau o cerere neobişnuit de acută sau de sofisticată, tind să
canalizeze investiţiile private şi sociale înspre crearea factorilor de producţie
necesari satisfacerii acestor condiţii. Ca exemplu, ţări ca Suedia şi Norvegia
manifestă o cerere deosebită (datorită poziţiei geografice) pentru serviciile
oferite de transportul maritim. Acest lucru a făcut ca aceste ţări să creeze
instituţii ştiinţifice şi educaţionale specializate şi de înaltă ţinută în domeniul
oceanografiei şi al mijloacelor de transport pe mare.
Pe de altă parte, mecanismele creatoare de factori de producţie specifici
unui domeniu particular vor atrage firme şi studenţi străini care doresc să
înveţe sau să observe; aceştia vor reprezenta o parte destul de importantă a
cererii străine pentru bunurile şi serviciile acelei naţiuni.
c) Factorii de producţie - industriile conexe şi furnizoare
Aceste industrii posedă sau stimulează propriile lor mecanisme pentru
crearea şi ameliorarea unor factori specializaţi, care sunt, de multe ori,
transferabili. De asemenea, existenţa de "clustere" formate din mai multe
industrii care se bazează pe deprinderi, inputuri şi infrastructuri comune, va
stimula organele guvernamentale, instituţiile de învăţământ, firmele şi indivizii
să investească în mecanisme importante de creare a factorilor de producţie.
117
Michael Porter, Op. cit., p.142.

104
 Exemplul cel mai evident îl constituie dezvoltarea spectaculoasă a
industriilor legate de calculatoare, care au dus la o adevărată explozie de
instituţii de învăţământ, cursuri şi programe pentru specializarea în aceste
domenii.
În cele din urmă, însă, toate aceste cunoştinţe, deprinderi şi tehnologii
vor avea, la rândul lor, un impact deosebit tocmai în dezvoltarea industriilor
furnizoare şi conexe.
d) Competiţia internă - cererea internă
Interdependenţa dinamică este evidentă; purtătorii cererii interne, în
condiţiile pieţei libere, vor căuta mereu sursa cea mai adecvată de satisfacere a
cererii lor; aceasta guvernează şi întreţine competiţia, avînd efecte benefice
pentru consumator, dar creând, totodată, condiţii pentru sofisticarea cererii,
pentru modificarea sau îmbunătăţirea comportamentelor de consum.
e) Competiţia internă - industiile furnizoare şi conexe
Deciziile firmelor deja stabilite pe piaţă de a se dezvolta prin
pătrunderea în aval sau în amonte, de exemplu, duc la creşterea competiţiei în
domeniile respective. De asemenea, firme furnizoare sau consumatoare de
anumite bunuri şi servicii pot genera creşterea concurenţei prin decizia de a
pătrunde în producţie.
Concurenţa, prin manifestarea cererii unui număr important de agenţi
pentru anumite bunuri ale industriilor furnizoare şi conexe face ca acestea să se
îndrepte spre dezvoltarea unor bunuri sau servicii adaptate mai strict la
condiţiile impuse de aceşti agenţi.
f) Cererea internă - industriile furnizoare şi conexe
Una din căile prin care aceste industrii modifică şi influenţează cererea
internă este "transferul de reputaţie". De exemplu, imaginea ceasurilor
elveţiene s-a transferat şi asupra altor bunuri elveţiene care se bazează pe piese
mecanice de mare precizie.
Iar mărimea cererii pentru un anumit produs poate contribui la
dezvoltarea industriilor furnizoare şi conexe; când există o cerere considerabilă
pentru un anumit produs, mulţi agenţi apar şi se grăbesc să o îndeplinească pe
căi cât mai adecvate.

105
 6.2.2 "Cluster -ul" - manifestare şi influenţe în crearea, dezvoltarea şi
susţinerea avantajului naţional

Toate aceste legături, care se manifestă de multe ori simultan, sunt

amplificate şi influenţate decisiv şi de ceea ce Porter numeşte "clustere". Acest
fenomen se manifestă cumva exterior sistemului naţional de determinanţi, dar,
prin legăturile sale cu acesta, cât şi prin mutaţiile şi evoluţiile sale interne, el
devine hotărâtor în crearea, dezvoltarea şi, mai ales, menţinerea avantajelor
naţionale.
Clusterele se formează, pe de o parte, datorită faptului că industriile de
succes ale unei naţiuni nu sunt distribuite egal în economie, iar pe de altă parte,
pentru că acestea sunt, de obicei, conectate prin relaţii de tip vertical sau
orizontal. Astfel, o industrie de succes poate duce la crearea alteia; cele două
industrii depinzând în mare măsură una de alta, se vor întreţine şi dezvolta
reciproc. De exemplu, superioritatea americană în ceea ce priveşte bunurile
ambalate de larg consum au condus la supremaţia americană în domeniul
publicităţii, de care se foloseşte.
Apariţia clusterelor este strâns legată de caracterul sistemic al factorilor
generatori de avantaje competitive naţionale:
 o industrie de succes va genera noi industrii conexe prin accesibilitatea pe
care o oferă la cunoştinţe;
 clusterul va impulsiona concurenţa prin menţinerea diversităţii şi
împiedicarea inerţiei şi/sau inflexibilităţii între agenţii care se află în
competiţie;
 prezenţa clusterului amplifică şi accelerează procesul de creare a factorilor
de producţie.
Fluxurile de informaţii despre nevoi, tehnici şi tehnologii între
cumpărători, furnizori şi industrii conexe din cadrul clusterelor sunt esenţiale
pentru dezvoltarea avantajelor competitive. Cele mai fertile condiţii de creare a
avantajelor naţionale rezultă atunci când "… schimburile de asemenea fluxuri
se petrec în acelaşi timp în care competiţia activă este menţinută în fiecare
industrie"118.

118
Porter, Michael, Op. cit., p.152

106
 Mecanismele care facilitează schimburile intraclustere determină
circulaţia mai uşoară sau deblochează informaţia şi facilitează procesul de
coordonare prin factori precum:
a) factori care facilitează fluxul informaţional:
 relaţii personale datorate şcolii sau serviciului militar;
 legături prin asociaţii profesionale sau comunităţi ştiinţifice;
 legături în comunitate legate de apropierea geografică;
 clustere care se unesc prin asociaţii de comerţ;
 norme de comportament, cum ar fi credinţa în continuitate şi relaţii pe
termen lung.
b) factori care duc la congruenţa obiectivelor şi compatibilitatea în cadrul
clusterelor
 legături familiale sau quasifamiliale între firme;
 proprietatea comună în cadrul unui grup industrial;
 succesiunea aceloraşi directori;
 patriotismul.

6.3 Mecanismele creării, dezvoltării şi susţinerii avantajului

naţional

Toate acestea la un loc - legăturile din cadrul "diamantului" naţional,

influenţele competiţiei interne şi ale concentrării geografice, interdependenţele
dintre clustere şi determinanţii avantajului competitiv, fluxurile inter şi
intraclustere - participă la crearea unui specific naţional foarte complex, din
care rezultă avantajele competitive naţionale. În aceste condiţii, problema care
se pune este cum se naşte şi cum poate fi păstrat avantajul naţional. Naţiunile
dispun fiecare de resurse specifice pe care le pot exploata, pentru a deveni
competitive pe plan internaţional. Dar aceste resurse, aceste condiţii capabile să
genereze industrii de succes diferă foarte mult, astfel că ţările pot reuşi în unele
segmente sau pot eşua lamentabil în altele.
Este clar că sursele avantajelor trebuie căutate în evoluţia "diamantului"
naţional şi a factorilor care-l influenţează. Acolo unde există avantaje în cadrul
"diamantului" naţional, ţara poate fi competitivă la nivel internaţional. Astfel,

107
formarea unei industrii de succes se raportează, de obicei, la unul dintre
determinanţi: factorii de producţie, industriile furnizoare şi conexe sau
condiţiile de cerere.
Un avantaj iniţial în ceea ce priveşte factorii de producţie oferă deseori
baza pentru formarea unei industrii competitive: disponibilitatea resurselor
naturale într-o zonă, de exemplu, va atrage repede atenţia agenţilor economici
ai unei ţări. Dar termenul de factori de producţie nu se referă doar la materii
prime şi resurse naturale; cunoştinţele de specialitate într-un anumit domeniu,
programele de cercetare universitare, factorii specifici ai unei ţări pot conduce,
prin extinderea aplicării lor, la crearea unor noi industrii de succes sau la
întărirea altora deja existente, pentru care se manifestă, deja, o cerere internă
sau internaţională.
Industriile conexe şi furnizoare pot fi, la rândul lor, generatoare ale
unor avantaje în alte domenii sau industrii. De exemplu, industria italiană de
încălţăminte pentru schi a rezultat din avantajul deja existent în domeniul
fabricării echipamentelor de alpinism din zonele montane nordice ale Italiei.
Avantajul câştigat din perspectiva cererii interne este, de asemenea,
susceptibil de a genera sau de a întări avantaje naţionale. De exemplu, o cerere
locală substanţială sau specifică va atrage în zona respectivă formarea de firme
locale. Aşa s-a întâmplat în Suedia cu producătorii de echipament minier, care
şi-au dezvoltat afacerile pentru a deservi nevoile companiilor miniere care
exploatau zona.
Avantajele deja existente în privinţa determinanţilor "diamantului"
naţional pot fi susţinute în continuare, pot fi întărite sau pot genera alte
avantaje. Susţinerea avantajelor create este datorată lărgirii şi ameliorării
continue a surselor acestor avantaje.
Trebuie acordată o atenţie deosebită şi categoriilor de factori care pot fi
şi trebuie dezvoltaţi pentru susţinerea avantajelor. În acest sens, Porter
stabileşte o ierarhie, conform căreia factorii generali sunt mai puţin importanţi
decât cei specializaţi, iar condiţiile care creează avantaje dinamice (cum ar fi
inovaţia rapidă, presiuni de ameliorare) sunt mai importante decât cele ce
creează avantaje statice (cum ar fi costurile factorilor şi o piaţă locală largă).
De aici, compoziţia cererii este, de cele mai multe ori, mai importantă decât
mărimea ei, iar intensitatea competiţiei interne, mai importantă decât
existenţa unei imagini internaţionale a firmei.

108
 Susţinerea avantajelor competitive existente este posibilă atunci când
"sistemul naţional" este unic. Aceasta, deoarece interdependenţele dintre
determinanţi configurează un sistem care este dificil şi costisitor - din punct de
vedere al timpului - de imitat şi, de aceea, penetrarea sa de pe poziţiile unei alte
matrici de dezvoltare devine foarte dificilă.
Interacţiunile dintre determinanţii "diamantului" naţional joacă, la
rândul lor, un rol esenţial în susţinerea avantajelor; aceasta se datorează
faptului că de aceste interacţiuni depinde gradul de eficienţă al
interconexiunilor ce funcţionează într-o economie, de cât de eficient sunt legate
între ele industriile de succes ale unei ţări, pentru că, în cele din urmă, naţiunile
obţin succes internaţional în industriile cele mai eficiente pe plan naţional.
Eficienţa acestor interconexiuni depinde de o multitudine de factori
printre care se numără:
 capacitatea de creare a unor noi afaceri;
 fluiditatea, capacitatea de a reacţiona a instituţiilor, indivizilor şi firmelor
dintr-o ţară, din punctul de vedere al unei anumite ramuri;
 concentrarea geografică a firmelor, clienţilor, furnizorilor şi instituţiilor
creatoare de factori.
Pentru a încheia prezentarea elementelor care duc la susţinerea şi
dezvoltarea avantajului competitiv naţional, Michael Porter oferă un loc destul
de important şansei, întâmplării. Un întreprinzător sau un om de ştiinţă pot
face descoperiri esenţiale datorită unei sclipiri întâmplătoare sau norocoase,
fără vreo legătură cu ceilalţi factori pe care îi cunoaşte şi îi cercetează. De
asemenea, un eveniment subit, cum ar fi o modificare a preţurilor sau a
tehnologiilor majore, poate crea o pierdere de continuitate, care anulează
avantajele leaderilor tradiţionali şi permite altor firme naţionale să facă un
mare salt înainte.
Însă, cu toate că asemenea evenimente se întâmplă, o industrie de
succes rezultă cel mai adesea dintr-unul din determinanţii "diamantului"
naţional. După cum spune Porter, "Apariţia unei industrii competitive se poate
datora şansei. Sau alte naţiuni pot deţine aceeaşi poziţie iniţială. De aici mai
departe, însă, procesul construirii unei industrii competitive porneşte pe o cale
proprie. Această cale, trasată prin creşterea şi autodezvoltarea determinanţilor,

109
duce industria spre avantaje mai mari şi mai puternice. Naţiunea în care acest
proces se instalează cel mai rapid este cea care va avea succes"119.

6.4 Avantaje competitive naţionale în ţări în curs de dezvoltare/ţări

dezvoltate

Din cele prezentate mai sus reiese că baza naţională pentru o industrie
de succes se formează din mişcarea în jurul şi în cadrul "diamantului" naţional,
pe măsură ce industria respectivă evoluează, datorită modificărilor interne şi a
procesului acumulării.
Existenţa şi susţinerea avantajului competitiv naţional este o reflexie a
unui "diamant" care funcţionează corect şi eficient. Ce se întâmplă însă când
într-o ţară nu există condiţiile necesare funcţionării eficiente a "diamantului"?
Ce se întâmplă cu ţările mai puţin dezvoltate, în care determinanţii sunt
atrofiaţi, nu interacţionează corect şi nu există avantaje competitive deja
create? Ce se întâmplă dacă doar unul sau doi dintre determinanţi pot fi
susceptibili de a crea avantaje competitive?
După cum spune şi Michael Porter, rareori întregul sistem este bine
asamblat încă de la început. Aceasta nu înseamnă însă că naţiunea respectivă
nu poate deţine avantaje competitive.
Existenţa avantajului în ceea ce priveşte doar un singur determinant
poate reprezenta impulsul iniţial pentru crearea unei industrii de succes, iar,
odată început, procesul se pune în mişcare prin atragerea concurenţilor; în acest
fel, ceilalţi determinanţi se dezvoltă şi avantajele se acumulează. Prin
interdependenţele prezente, un determinant în care există un avantaj competitiv
şi care duce la crearea unei industrii de succes, va avea efecte benefice asupra
celorlalţi determinanţi. Acest lucru este foarte important pentru susţinerea mai
departe a avantajului creat. Ţările trebuie să încerce să creeze condiţiile pentru

119
Porter, Michael, Op. cit., p.164

110
ca avantajele unui determinant să-şi extindă efectele asupra celorlalţi; altfel, va
fi dificil de menţinut şi dezvoltat avantajul iniţial şi de creat alte avantaje.
Ne punem, în continuare, întrebarea: ce se întâmplă cu ţările care nu
dispun de avantaje la nici unul din factorii determinanţi? Citim printre rânduri
că Michael Porter exclude o asemenea posibilitate. Chiar şi în ţările cele mai
puţin dezvoltate, există măcar unele condiţii care să poată crea un avantaj. În
ţările în curs de dezvoltare, de exemplu, condiţiile care pot genera industrii
competitive ţin de factorii generali sau cererea internă (locală) neobişnuit de
mare şi greoaie.
Astfel, aceste ţări pot crea industrii de succes şi se pot specializa în
domenii de bază sau care utilizează intensiv resurse şi în segmente
standardizate, care folosesc tehnologii mai puţin avansate.
În industriile intensiv consumatoare de resurse naturale şi în cele cu un
nivel scăzut al tehnologiilor, costurile factorilor sunt, cel mai frecvent,
decisive. În segmentele standardizate şi sensibile la condiţiile de preţ ale unor
industrii mai sofisticate, poate fi suficientă obţinerea de tehnologii prin licenţe
sau prin achiziţionarea de echipamente străine, dacă acestea sunt mai uşor de
obţinut astfel decât de produs pe plan intern.
În ţările în curs de dezvoltare, deschiderea către competiţia
internaţională şi strategiile globale prin care firmele naţionale se confruntă cu
concurenţi din alte ţări, este o condiţie importantă pentru obţinerea de avantaje
în cazul în care competiţia internă lipseşte sau e redusă. Dar, succesul
internaţional într-un asemenea domeniu în care nu există concurenţă naţională,
este greu de realizat şi se produce rar.
Problema care se pune este că, după cum ne spune însuşi Porter,
susţinerea avantajelor factorilor generali şi a industriilor de bază şi
standardizate are un impact mai redus faţă de susţinerea dezvoltării factorilor
specializaţi şi a domeniilor de vârf. Apoi, pentru a-şi susţine avantajul iniţial
legat de factorii de producţie primari, baza naţională a industriei care foloseşte
aceşti factori trebuie să crească şi să acumuleze. Dar, dacă nu există condiţii
care să stimuleze competiţia internă - prin care o industrie care abia se naşte se
transformă într-una cu potenţial internaţional - sau care să determine
disponibilitatea personalului calificat şi a cunoştinţelor tehnologice, atunci
procesul dezvoltării avantajului competitiv se va poticni, iar industria care
părea atât de promiţătoare, îşi va pierde potenţialul.

111
 În ceea ce priveşte ţările dezvoltate, sursele formării industriilor cu
potenţial de succes sunt mai numeroase. Industriile conexe şi furnizoare sau
şcolile specializate şi laboratoarele de cercetări universitare, precum şi o cerere
segmentată şi sofisticată sunt cu mult mai susceptibile de a crea factorii
generatori ai unor noi industrii. Dacă ţara respectivă deţine avantaje iniţiale ale
câtorva determinanţi sau le creează şi dezvoltă foarte rapid, avantajele
naţionale pot apare şi pot fi susţinute. Pe măsură ce sistemul naţional
evoluează, industriile pot obţine rate remarcabile de ameliorare şi inovare
pentru perioade de ani sau chiar decenii. Chiar pierderea poziţiei competitive în
anumite segmente poate fi un semn al unei dezvoltări sănătoase. În ţările
dezvoltate, pierderea de competitivitate în domeniile de bază, de productivitate
mai mică, poate fi semnalul orientării spre domenii de vârf, care folosesc
tehnologii avansate şi sunt mai eficiente.
Aceste ţări, care deţin avantaje competitive ale mai multor factori, vor
putea avea succes în industrii şi segmente mai sofisticate şi mai avansate.
Nici chiar aici, însă, nu e necesară existenţa avantajelor la nivelul
întregului sistem naţional, pentru că, după cum spune Porter, "când o naţiune
are un dezavantaj la unul din determinanţi, succesul naţional reflectă un avantaj
neobişnuit la ceilalţi şi o cale de a compensa dezavantajul"120.
Ne punem, însă întrebarea: Care este, totuşi, soluţia pentru ca ţările în
curs de dezvoltare să reuşească în competiţia internaţională? Alt răspuns nu
pare să existe decât că aceste ţari trebuie să-şi rezolve mai întâi problemele
interne: să-şi creeze infrastructurile necesare, să eficientizeze procesele de
producţie şi fluxurile de informaţii, să rezolve problemele cererii şi competiţiei
interne etc. Abia după aceea, competiţia internaţională va fi deschisă şi pentru
aceste naţiuni. Aşadar, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, participarea la
comerţul internaţional este, mai întâi, un efect şi, apoi, o cauză a succesului
unei naţiuni.
Rezolvarea problemelor interne ale ţărilor în curs de dezvoltare nu se
poate realiza, însă, în cele mai multe dintre cazuri, numai cu ajutorul resurselor
interne. Sunt necesare fluxuri de investiţii interne şi internaţionale care,
deseori, din cauza lipsei de atractivitate a mediului economic şi de afaceri,
întârzie să apară. Se pare că ne aflăm, în acest caz, în interiorul unui cerc
vicios. O soluţie ar putea fi specializarea internaţională în domenii în care
120
Idem, p.145.

112
crearea avantajelor competitive presupune un flux investiţional mai redus. Care
ar fi criteriul realizării acestei specializări, Michael Porter nu ne spune.

113
Cap. 7 Contribuţia lui Paul Krugman la dezvoltarea
teoriei comerţului internaţional

7.1 Noua teorie liberală a comerţului internaţional

Cel mai faimos dintre economiştii anilor ’80 care au încercat să

aprofundeze şi să regândească teoria comerţului internaţional este Paul R.
Krugman, profesor la M.I.T. din Boston şi apoi la Universitatea Stanford din
California. El a fost preocupat, mai ales, de particularităţile comerţului
internaţional în condiţiile concurenţei imperfecte.
Krugman insistă asupra schimbărilor pe care le-a suferit comerţul
internaţional în ultimele două decenii, subliniind că: „Dacă cineva ar trebui să
ofere un exemplu concret despre ceea ce este noua teorie a comerţului, aceasta
ar putea fu următoarea: teoria convenţională priveşte comerţul mondial ca fiind
format din tranzacţii cu bunuri cum este grâul; noua teorie îl concepe ca fiind
format din tranzacţii cu bunuri, asemenea avioanelor. Deoarece o parte
însemnată a comerţului mondial constă din tranzacţii cu bunuri ca grâul şi
deoarece chiar tranzacţiile cu avioane sunt supuse unora dintre influenţele care
se exercită asupra comerţului cu grâu, teoria tradiţională nu a fost înlăturată cu
desăvârşire. Totuşi, noua teorie introduce un ansamblu întreg de noi posibilităţi
şi preocupări.”121
Cu alte cuvinte, în opinia lui Krugman, noua teorie liberală a
comerţului internaţional nu exclude teoria liberală clasică, ci o completează,
aducând în discuţie aspecte şi abordări noi. În prezent, comerţul internaţional
înregistrează forme şi fluxuri mult mai diverse şi cu o dinamică rapidă, care nu
pot fi explicate, în totalitate, cu ajutorul teoriei tradiţionale a comerţului
internaţional.
Din punctul lui de vedere, la originea schimburilor comerciale
internaţionale stau o serie de cauze, cum ar fi: diferenţele dintre ţări (abordare

121
Krugman, Paul R., Rethinking International Trade, MIT press, Cambridge, 1990, p.2

114
apropiată de cea clasică), posibilitatea obţinerii de economii de scară, dotarea
cu factori de producţie, dar şi elemente cu caracter întâmplător.
Noua teorie porneşte de la premisa că protecţionismul poate aduce
ţărilor avantaje mai mari chiar decât liberul schimb, în cazul unor ramuri
strategice, care necesită pentru a fi eficiente, practicarea producţiei la scară
mare.

Modelul standard de comerţ internaţional

Modelul standard de comerţ internaţional este construit, în viziunea lui

Krugman, pe baza a patru relaţii-cheie:
- relaţia dintre limita posibilităţilor de producţie şi curba ofertei relative;
- relaţia dintre preţurile relative şi cerere;
- determinarea echilibrului mondial cu ajutorul ofertei relative şi a cererii
relative;
- influenţa raportului de schimb (preţul la care se fac exporturile împărţit
la preţurile la care se fac importurile) asupra bunăstării naţiunii.122
Prin intermediul acestui model, autorii doresc să lămurească legătura
dintre creşterea unei economii naţionale şi comerţul ei exterior, precum şi
relaţia dintre acestea şi creşterea economică a economiilor naţionale partenere.
Creşterea economică dintr-o ţară dezvoltată determină sporirea
posibilităţilor de producţie, modificarea ofertei relative pe piaţa internă şi
mondială, dar şi modificarea raportului de schimb. Dacă această creştere este
mai pronunţată în cazul ramurilor producătoare de bunuri pe care ţările
respective le exportă, raportul de schimb se deteriorează, favorizând partenerii
comerciali. Invers, dacă creşterea economică apare mai pregnant în ramurile
producătoare de bunuri destinate consumului intern, raportul de schimb al ţării
respective se îmbunătăţeşte123.
Una din principalele cauze care pot duce la modificarea cererii relative pe
piaţa mondială (pe lângă modificarea preferinţelor consumatorilor, progresul
tehnic, substituirea unor produse cu altele etc.) este reprezentată de transferul
de venituri, sub forma repatrierilor de salarii, profituri sau dobânzi, sub forma
122
Krugman, Paul R., Obstfeld, Maurice, International Economics. Theory and Practice,
Harper Collins, NY, 1994, p.93
123
Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. I şi II, Ed.
Eficient, Bucureşti, 2004, p. 842

115
ajutoarelor nerambursabile, a despăgubirilor de război, a donaţiilor etc. Aceste
transferuri deteriorează raportul de schimb al ţării donatoare, dacă aceasta are o
înclinaţie marginală de a consuma bunurile pe care le exportă mai mare decât
ţara receptoare (primitoare)124.
Krugman şi Obstfeld observă că taxele vamale şi subvenţiile pentru
export determină modificarea preţurilor mărfurilor care fac obiectul comerţului
internaţional, ele, însă, acţionând în sens invers. Taxele vamale determină o
creştere a ofertei relative pentru bunurile de import şi o scădere a cererii
relative. Ele vor îmbunătăţi raportul de schimb al ţării respective, în defavoarea
ţărilor partenere. Subvenţiile pentru export duc la creşterea preţurilor relative
interne ale bunurilor de export, îmbunătăţind, astfel, raportul de schimb al ţării
respective125.
Aceste măsuri de politică economică afectează şi modul de repartiţie a
veniturilor în interiorul ţărilor care le aplică: taxele vamale ajută firmele şi
ramurile care produc bunuri destinate pieţei interne, defavorizând exportatorii;
subvenţiile sprijină producţia pentru export şi îi defavorizează pe producătorii
pentru piaţa internă.

Modelul de comerţ internaţional bazat pe concurenţa monopolistă

Economiile de scară (determinate fie de creşterea dimensiunii firmei, fie
de creşterea volumului producţiei unei ramuri economice corelată, de exemplu,
cu concentrarea firmelor într-o anumită zonă geografică) şi randamentele
crescătoare înregistrate de firmele mari (de cele mai multe ori, companii
transnaţionale) au determinat crearea de avantaje acestora, în comparaţie cu
celelalte firme. Comerţul internaţional a dus la creşterea dimensiunii pieţei,
ceea ce a favorizat în continuare extinderea producţiei, cercetarea-dezvoltarea,
progresul tehnic, diversificarea ofertei, cu efecte pozitive asupra gradului de
profitabilitate.
„Putem să concepem comerţul mondial, acre se desfăşoară pe baza
concurenţei monopoliste, ca fiind compus din două părţi. Va exista un comerţ
în sens dublu în interiorul sectorului de prelucrare industrială. Acest schimb de
produse industriale pe produse industriale este numit comerţ intraramuri.

124
Krugman, Paul R., Obstfeld, Maurice, Op. cit., p.106
125
Sută, Nicolae, Op. cit., p.842

116
Restul comerţului este un schimb de produse prelucrate pe alimente, numit
comerţ interramuri.”126
Comerţul interramuri reflectă avantajul comparativ. Ţara caracterizată
prin abundenţa capitalului este un exportator net de produse industriale
obţinute prin consum intensiv de capital şi un importator de alimente, obţinute
prin folosirea intensivă a factorului muncă 127. Comerţul intraramuri este
determinat de economiile de scară, şi nu reflectă avantajul comparativ. Dacă
între două ţări partenere există o asemănare în ceea ce priveşte raportul dintre
capital şi muncă, atunci între ele va exista un comerţ interramuri redus şi va fi
dominant comerţul intraramuri. Dacă raportul capital-muncă este foarte diferit,
întregul comerţ dintre ele se va baza pe avantajul comparativ128.

Modelul de comerţ internaţional bazat pe dumping

Dumpingul reprezintă o metodă de concurenţă neloială, prin care o firmă
practică preţuri diferite la vânzarea aceluiaşi bun pe piaţa internă (un preţ mai
mare) şi pe piaţa externă (un preţ mai mic).
Mizând pe o elasticitate mai mare a cererii externe, firma speră că va
obţine câştiguri mai mari din comerţul internaţional, mai ales, în condiţiile în
care este imposibil cumpărătorilor din interiorul ţării de a-şi procura aceste
bunuri de export129.

7. 2 Comerţul internaţional şi tehnologia

Rolul pe care tehnologia îl joacă în crearea de produse noi, caracterul

dinamic al progresului tehnic, creşterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi
efectul lor asupra comerţului internaţional reprezintă elemente pe care noile
modele privind comerţul internaţional le iau în considerare. Se poate vorbi de o
ascensiune pronunţată pe scară tehnologică a bunurilor care fac obiectul
comerţului internaţional. Intensificarea schimburilor comerciale este şi
rezultatul diferenţelor care există între ţări privind ritmul progresului tehnic.
Ţările care înregistrează o dinamică superioară a progresului tehnic exportă
126
Krugman, Paul R., Op. cit., p. 138
127
Sută, Nicolae, Op. cit., p. 847
128
Ibidem
129
Ibidem

117
produse care încorporează un nivel înalt de tehnologie şi invers. Ţările
dezvoltate concentrează marea majoritate a cheltuielilor de cercetare-
dezvoltare, a invenţiilor şi inovaţiilor, urmând ca noile tehnologii să poată fi
aplicate, ulterior, în ţări care oferă posibilitatea obţinerii de costuri de producţie
mai scăzute.
Este cunoscut faptul că progresul tehnic este dinamic, fiind descoperite
continuu noi produse şi tehnici de producţie. Ţările în care apar astfel de
invenţii sau inovaţii vor deţine, astfel, pentru un anumit timp, un avans faţă de
celelalte ţări. Ele vor fi capabile să exporte noul produs, fără a fi neapărat ca
ele să aibă şi un avantaj comparativ derivat din dotarea cu factori de producţie.
Beneficiile sunt cu atât mai mari cu cât timpul necesar imitării tehnologiei,
reproducerii ei în alte ţări, este mai mare.
Este de înţeles atunci de ce ţările care prezintă o dinamică ridicată a
inovaţiilor exportă bunuri conţinând tehnologie avansată spre ţări la care ritmul
este scăzut. Ele importă, în schimb, bunuri intensive în muncă, de cele mai
multe ori, bunuri standardizate.
Ultima perioadă este, totuşi, caracterizată de o scădere a avansului
tehnologic pe care-l deţin ţările dezvoltate. În 1986, P. Krugman dezvoltă un
model al comerţului internaţional bazat pe diferenţele de tehnologie.
Modelul presupune că pentru fiecare bun x, există o tehnică de producţie
de vârf, definită sub forma cerinţei de muncă, a(x). În condiţiile progresului
tehnic, aceste tehnologii de vârf se îmbunătăţesc continuu, scăzând consumul
de muncă. Rata de îmbunătăţire a tehnicii de vârf este diferită de la industrie la
industrie iar produsele pot fi clasificate după criteriul intensităţii tehnologice.
Şi ţările pot fi ordonate după criteriul nivelului tehnologic, în funcţie de
diferenţa de timp care le separă de nivelul cel mai de vârf.
Astfel, dacă λI şi λJ reprezintă decalajele faţă de nivelul de vârf, exprimate
în numărul de ani, pentru ţările I şi J respectiv şi λI < λJ, atunci ţara I va produce
toate bunurile cu cheltuieli de muncă mai mici decât ţara J.
În aceste condiţii, producându-le cu costuri mai mici, ţara I va deţine
avantaj absolut la toate produsele. Avantajul ei comparativ va fi mai evident în
cazul bunurilor cu o mai mare intensitate tehnologică, decalajul tehnologic
între ţări fiind mai scăzut la produsele pentru care se înregistrează un progres
tehnic mai lent. Ţările aflate în vârful ierarhiei privind dezvoltarea tehnologiei
au salarii mai ridicate.

118
 Presupunem cazul a două ţări, una cu tehnologie mai avansată, alta cu un
nivel mai scăzut al tehnologiei, în care preferinţele de consum sunt identice şi
pornim de la premisa că pentru fiecare bun se va repartiza o proporţie constantă
din cheltuieli.
Fiind date un anumit număr de bunuri (x), va exista un bun marginal (x’),
pentru care costurile de producţie din cele două ţări sunt egale. Deoarece prima
ţară este mai avansată în ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică, munca sa va
fi mai productivă şi acest avantaj de productivitate va determina rata salariului.
Ţara 1 va produce bunurile x cu intensitate tehnologică superioară lui x’, adică
x > x’, iar ţara 2 va produce bunuri cu intensitate tehnologică mai mică, adică x
< x’.

Perfecţionarea tehnologiei în ţara mai dezvoltată va determina

mărirea decalajului în toate industriile, sporul de productivitate fiind mai mare
pentru bunurile cu intensitate tehnologică mai înaltă. În acest caz, salariul
relativ din ţara 1 va creşte, indiferent în ce mărfuri se exprimă, se va mări
numărul de mărfuri pe care aceasta le produce şi, implicit, numărul de mărfuri
fabricate de ţara 2 va scădea.
Dacă salariul se exprimă în mărfuri fabricate în ţara 1, creşterea se
datorează ridicării productivităţii din această ţară. Dacă vom exprima acest
salariu în mărfuri fabricate în ţara 2, creşterea este cauzată de sporirea
salariului relativ din ţara 1. Exprimând salariul în mărfuri fabricate anterior de
ţara 2 şi acum produse mai ieftin în ţara 1, cauza este sporirea proporţional mai
mare a productivităţii muncii comparativ cu cea a salariului din ţara 1.
Ţara 2 cunoaşte o modificare în sens invers a salariului relativ şi îşi va
îngusta specializarea la bunuri cu intensitatea mai scăzută a tehnologiei. Ea va
câştiga, totuşi, prin creşterea puterii sale de cumpărare. Salariul real exprimat
în bunuri produse la intern a rămas neschimbat. Dar preţurile mărfurilor
cumpărate în mod tradiţional din ţara 1, scad.

O diminuare a decalajului tehnologic rezultată în urma perfecţionării

tehnologiei din ţara 2 îi aduce acesteia din urmă un avantaj net. Creşte salariul
relativ din această ţară (sporind productivitatea muncii), iar gama mărfurilor
produse de ea se extinde, incluzând bunuri cu intensitate tehnologică mai
ridicată.

119
 Ţara 1 poate pierde. Deşi salariul real exprimat în bunuri produse în
continuare în această ţară rămâne neschimbat, salariul real creşte dacă îl
exprimăm în bunuri produse anterior în ţara 1 şi care pot fi procurate acum,
mai ieftin, din ţara 2.
Dacă decalajul tehnologic dintre ţări este mic, este probabil ca sporul de
putere de cumpărare al ţării 1, rezultat de la produsele cu nivel tehnologic
mediu, obţinute acum mai ieftin din ţara 2, să nu poată acoperi pierderea
rezultată din diminuarea puterii de cumpărare la bunurile cu nivel tehnologic
scăzut, importate în mod tradiţional din ţara 2. Acest fapt determină ţara mai
dezvoltată să promoveze politici care au ca obiectiv menţinerea avansului
tehnologic, prin stimularea inovaţiei, susţinerea activităţilor de cercetare-
dezvoltare sau prin crearea de bariere în calea diseminării informaţiei
tehnologice către partenerii comerciali.

BIBLIOGRAFIE

120
1. Attali J., ş.a., L’opinion européenne face aux multionationales,
Editions d’Organisation, Paris, 1977
2. Aubrey, H., G., Le role de la petite industrie dans le développement
économique, în Développement industrial et commercial, Série Articles et
Etudes, Paris, IDE-BIRD, 1963
3. Balogh, Th., Partenaires inégaux dans l’échange international,
Dunod, Paris, 1971
4. Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965
5. Bhagwati, J.N., The Pure Theory of International Trade: a Survey in
Survey of Economic Theory of Growth and Development, vol. II, Macmillan,
New York, 1969
6. Bhagwati, Jagdish N., International Trade, Cambridge, MIT Press,
1981
7. Bhagwati, Jagdish N., Panagariya, Arvind, Srinivasan, T.N., Lectures
on International Trade, MIT Press, Cambridge, 1998
8. Bharadway, R., Factor Proportions and the Structure of India-US
Trade în Indian Economic Journal, October, 1962
9. Brăilean, Tiberiu, Globalizarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004
10. Byé M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971
11. Byrns, R.T., ş.a., Economics, Goodyear Publ.Co.Inc., Santa Monica,
California, 1981
12. Caves, R.F., Trade and Economic Structure Models and Methods,
Harvard University Press, Cambridge, Massachusettes, 1967
13. Caves, Richard E., Frankel, Jeffrey A., Jones, Ronald W. World trade
and payments, Harper Collins, New York, 1996
14. Chamberlin, E. H., La théorie de la commerce monopolistique. Une
nouvell orientation de la théorie de la valeur, PUF, Paris, 1953
15. Chouraqui-Serviere, G., Le Japon et la theorie de la spécialisation
internationale, în Economie et Societes, Cahiers de l’ISMEA, serie P, nr. 25,
1976
16. Currie, L., The multiplier in Economic Literature, în Journal of
Economic Studies, Vol. 10, nr.3, 1983, MCB University Press
17. Eckaus, R., S., The Factor Proportions Problem in Underdevelopped
Areas, în The American Economic Review, September, 1955

121
18. Enders, Walter, Lapan, Harvey E., International Economics. Theory
and Policy, Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs, NJ, 1987
19. Ethier, W.J., Modern International Economics, W.W. Norton and Co.,
New York, 1983
20. Gilpin, Robert, The Political Economy of International Relations,
Princeton University Press, New Jersey, 1987
21. Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise
mondiale au développement autocentré, PUF, Paris, 1982
22. Grossman, Gene M. (edit.), Imperfect Competition and International
Trade, MIT Press, 1991
23. Haberler, G., L’Échange international et développement économique,
Série Articles et Etudes, IDE-BIRD, 1963
24. Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and
Co. Ltd., London, 1936
25. Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia
politică modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
26. Hebler R., International Trade – Theorie and Empirical Evidence,
Prentice – Hall Inc., New Jersey, 1972
27. Heller, R., International Trade- Theory and Empirical Evidence,
Prentice-Hall Inc., New Jersey, 1972
28. Howard S.E., Metzler L.A., Readings in the Theory of International
Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950
29. Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade,
American Economic Association, Philadelphia, 1950
30. Ignat, Ion, Pralea Spiridon, Economie mondială, Ed. Synposion, Iaşi,
1994
31. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Sedcom Libris,
Iaşi, 2004
32. Johnson, H. G., International Trade and Economic Growth, George
Alben and Unwiv. Ltd., 1958
33. Keynes J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970
34. Kindleberger, Ch. P., ş.a. Economie Internationale, Economica, Paris,
1981

122
35. Krugman, Paul R., Rethinking International Trade, MIT Press,
Cambridge, Massachusetts, 1990
36. Krugman, Paul R., Obstfeld, Maurice, International Economics.
Theory and Policy, Harper Collins, NY, 1994
37. Leontieff, W., Analiza input-output, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
38. Leontieff, W., Domestic Production and Foreign Trade, in
Proceedings of American Philosophical Society, September, 1973
39. Leontieff, W., Factor Proportions and the Structure of American
Trade, în The Review of Economics and Statistics, November 1956
40. Linder, S.B., An Essay on Trade and Transformation, Weily and
Sons, New York, 1961
41. Lindert P., ş.a., Economie internationale, Economica, Paris, 1981
42. Marcy G., Economie internationale, PUF , Paris, 1976
43. Markusen, James R., Melvin, James R., Kaempfer, William H.,
Maskus, Keith E. – International Trade, McGraw Hill, 1995
44. Meade G., A Geometry of International Trade, Londres, 1952
45. Meir, G.M., International Trade and Development, A Harper
International Student Reprint, 1963
46. Michael Porter, The Competitive Advantage of Nations, McGraw Hill,
New York, 1995
47. Moret, M., L’échange international, Librarie Marchel Riviére et Cie,
Paris, 1957
48. Myrdal, G., Le Défi de monde pauvre; un programme de lutte sur le
plan mondial, Gallimard, Paris, 1971
49. Nurkse, R., Problems of Capital Formation in Underdeveloped
Countries and Patterns of Trade and Development, Oxford University Press,
New York, 1970
50. Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University
Press, London, 1967
51. Perroux, Fr., Independence de la Nation, Aubier Montagne, Paris,
1969
52. Perroux, Fr., L’économie du XX-éme siècle, PUF, Paris, 1969
53. Pohoaţă, Ion, Doctrine economice universale, Ed. Fundaţiei
Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1996

123
54. Pralea, Spiridon, Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed.
Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1999
55. Pralea, Spiridon, Restructurări în diviziunea mondială a muncii şi
comerţul internaţional, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1988
56. Prebisch, R., The Economic Development of Latin America and its
Principal Problems, UN’s Department of Economic Affairs, New York, 1950
57. Ricardo, D., Opere alese, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959
58. Rolando, P., ş.a., Validity of the Product Life Cycle, Journal of
Business, nr. 4, October, 1969
59. Rujan, Ovidiu, Teorii şi modele privind relaţiile economice
internaţionale, Ed. ALL, Bucureşti, 1970
60. Rybczynski, T. M., Factor Endowment and Relative Commodity
Prices, Economica, 22, nov. 1955
61. Samuelson, P.A., International Factor - Prices Equalisation, Once
Again, The Economic Journal, 1949
62. Samuelson, P.A., International Trade and the Equalisation of Factor
Prices, The Economic Journal, June, 1948
63. Samuelson, P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris, 1964
64. Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,
vol. I şi II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965
65. Sodersten, Bo, International Economics, St. Martin’s Press, New
York, 1980
66. Sorin Burnete, Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999
67. Stiglitz, Joseph E., Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002
68. Stolper, W., Samuelson, Paul A., Protection and Real Wages, Review
of Economic Studies, nov. 1941
69. Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, vol. I şi II, Ed. Eficient, Bucureşti, 2004
70. Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, Ed. Eficient, Bucureşti, 2004
71. Sută, Nicolae, Sută-Selejan, Sultana – Istoria comerţului mondial şi a
politicii comerciale, Ed. All, Bucureşti, 1997

124
72. Sută-Selejan, Sultana – Doctrine şi curente în gândirea economică
modernă şi contemporană, Ed. ALL, Bucureşti, 1992
73. Todosia, M. (coord.), John Maynard Keynes doctrinar al
capitalismului monopolist de stat, Publ. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987
74. Todosia, Mihai, Doctrine economice, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1993
75. Todosia, Mihai, Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985
76. Vernon R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973
77. Wahl, D. F., Capital and Labor Requirements for Canada’s Foreign
Trade, în Canadian Journal of Economics and Political Science, August, 1968
78. *** L’avenir des relations economiques internationales, presenté par
P.A.Samuelson, Edition preparée et prefacée par R.Mossé, Calmann-Levy,
Paris, 1971
79. *** Echange international et croissance, Textes choissis et présentés
par B. Lassudnie-Duchane, Economica, 1972

125