Istoriografie românească

Începuturile umanismului şi ale Renaşterii în Ţările Române

1. În Europa se dezvoltă, în secolul al XIV-lea şi al XVI-lea, o amplă mişcare

culturală, cunoscută sub numele de Renaştere. Redescoperind valorile culturale ale

antichităţii Greco-latine, Europa intră în aceste secole într-un proces de renaştere active, care
s-a caracterizat prin mari invenţii şi descoperiri geografice, prin înflorirea ştiinţelor şi artelor.
Renaşterea a promovat o concepţie socială şi filozofică umanistă, adică a pus în
centrul preocupărilor omului, ideea încrederii în valoarea şi în posibilităţile lui de
perfecţionare, a militat pentru egalitatea în drepturi a oamenilor. Din această cauză s-a vorbit
despre Renaştere ca despre un curent umanist.
2. În ţările române, datorită unor condiţii istorice vitrege, curentul umanist se

dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea, când apar primii cărturari cunoscători ai culturii
clasice şi a limbilor greacă şi latină. În ciuda acestei întârzîieri, se poate vorbi totuşi de o
circulaţie a ideilor şi realizărilor Renaşterii încă din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, prin
contactul permanent al ţărilor române cu centrul şi apusul Europei.
Există unele manifestări tipice Renaşterii, cum ar fi tendinţa unor voievozi (Mircea cel
Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab) de a edifica o cultură
românească, de a dezvolta arhitectura, pictura, istoriografia. În acelaşi sens trebuie subliniat
şi faptul că Ţara Românească se numără printre cele dintâi centre ale tiparului din Europa
Răsăriteană: la şase decenii după celebra invenţie a lui Gutenberg (1440) încep să se
tipărească la Târgovişte primele cărţi de cult în limba slavonă, atât pentru români, cât şi
pentru popoarele slave vecine, ceea ce a avut profunde urmări asupra culturii est-europene.
Specificul umanismului românesc se cristalizează însă în secolul al XVII- lea prin
activitatea şi scrierile unor cărturari ca Udrişte Năsturel, Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei,
Nicolae Milescu, apoi ale marilor cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, ale stolnicului
Constantin Cantacuzino şi ale altora, urmaţi de personalităţi ca Ion Neculce şi Dimitrie
Cantemir, acesta din urmă fiind cel mai important umanist român. Ei au determinat apariţia
unui umanism specific românesc, în care se regăsesc şi însuşiri ale celui general european
(folosind scrierile vechi ca principal izvor de cultură sau intensificarea conştiinţei originii
romanice), dar şi însuşiri caracteristice cum ar fi elogiul luptei ţărilor române împotriva
expansionismului otoman.
Istoriografia:
1. În ţara noastră, principalele forme de cultură au fost: traducerea şi tipărirea de
texte religioase, publicarea de cărţi populare (Esopia, Alexandria), scrierea de cronici.
Această ultimă activitate se întinde de la sfârşitul secolului al XV-lea până la începutul
secolului al XIX-lea.
Primele forme ale istoriografiei au fost: inscripţiile în limba slavonă de pe pietrele de
mormânt aşezate de Ştefan cel Mare, în amintirea strămoşilor săi, în bisericile din Rădăuţi şi
Putna. Cu aceste pietre s-a născut ideea de a se consemna în scris anumite fapte istorice.
Ştefan poate fi considerat chiar iniţiator al istoriografiei noastre, într-ucât în timpul
domniei lui a fost scrisă prima cronică propriu-zisă (Cronica lui Ştefan cel Mare), continuată
în secolul al XVI-lea de letopiseţele slavone ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie.
Activitatea cronicărească ajunge la strălucire în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea prin
câteva personalităţi ca: Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu sau
Ion Neculce şi se încheie după 1800 prin „Hronograful Ţării Româneşti” de Dionisie
Eclesiarhul şi „Hronologia domnilor Ţării Româneşti” de Naum Rîmniceanu.
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun
această imagine sunt numeroase. Sau scrie cronici în toate provinciile româneşti dar cele mai
valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni şi munteni. În seria celor moldoveneşti intră
„Letopiseţul Ţării Moldovei” scris în ordine de Grigore Ureche de la1359 la 1594, de Miron
Costin de la 1594 la 1661, de Ion Neculce de la 1661 la 1743 şi continuat de alţi cronicari de
mai mică valoare. În seria muntenească intră „Letopiseţul Cantacuzinesc şi Cronica
Bălenilor”, cu autori necunoscuţi, cuprinzând intervalul 1290 – 1688, continuate de Radu
Greceanu de la 1688 la 1714, de un anonim şi de Radu Popescu prelungind nararea
evenimentelor până în 1729.
Din enumerarea acestor ani, se poate observa cum au fost salvate de uitare câteva secole
din istoria românilor şi numai vitregia timpurilor i-a împiedicat pe unii să nu-şi înceapă
relatarea de la descălecatul cel dintâi „Veniră asupra noastră cumplite aceste vremuri de
acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”, mărturiseşte Miron Costin.
 2. Apariţia şi dezvoltarea scrisului cronicăresc se exprimă printr-o necesitate adâncă.
Ţările Române parcurseseră un drum lung în timp, avea o istorie care risca să fie înecată în
uitare. Prima intenţie a cronicarilor, a fost aceea a recuperării trecutului. Grigore Ureche
mărturiseşte că a scris „ca să nu se înece a toate ţărâle anii trecuţi şi să nu se ştie ce s-au
lucrat, să semene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”, iar Miron Costin „ca să
nu se uite lucrurile şi cursul ţării”. În concepţia cronicarilor, istoria era purtătoarea unor
valori educative. Ureche vrea ca lucrarea lui „să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de
învăţătură, despre cele rele să se ferească ţi să socotească, iar despre cele bune să urmeze şi
să înveţe şi să îndirepteze”.
Istoriografie în limba română:
Începuturile umanismului şi renaşterii româneşti:
a. Umanismul. Definiţie, secolul al XIV-lea şi al XIX-lea;
b. Umanismul românesc: secolul al XV-lea şi al XIX-lea.
• voievozi umanişti;
• mitropoliţi, preoţi, diaconi umanişti;
• cronicari umanişti.
Istoriografia înseamnă a scrie istorie, a consemna date şi evenimente importante.
În timpul domnitorilor Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Neagoie Basarab, au alcătuit
gramatici Macarie, Eftimie şi Azarie. Cronicarii munteni sunt reprezentaţi de Radu Popescu,
Radu Greceanu şi Stolnicul Cantacuzino, cei moldoveni de Grigore Ureche, Miron Costin şi
Ion Neculce, iar cei transilvăneni de Nicolae Olahus.
Renaşterea – curent cultural, economic, politic apărut în Italia în secolul al XIV-lea,
este o reînviere a culturii antice, din imperiul roman.
Toate aceste valori care cuprindeau multe sfere de activitate aveau ca obiectiv,
înbunătăţirea şi înfrumuseţarea vieţii omului; în centrul atenţiei era omul. Umanismul
românesc a apărut cu un secol mai târziu.
Există trei categorii de mari umanişti:
• Ştefan cel Mare, Vasile Lupu (în Moldova), Matei Basarab (în Muntenia),
Iancu de Hunedoara (Tansilvania).
 • Mitropoliţi şi preoţi: Varlaam Dosoftei (în Moldova), Udrişte Năsturel.
• Cronicari umanişti: în Moldova, în Muntenia şi în Transilvania.
Cei mai importanţi cronicari sunt:
Grigore Ureche – „Letoriseţul Ţării Moldovei” 1359-1594;
Miron Costin - „Letoriseţul Ţării Moldovei” 1594-1662;
Ion Neculce - „Letoriseţul Ţării Moldovei” 1661-1743.
Grigore Ureche (1590-1647) – este primul nostru cronicar care motivează să rămâie
feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură. Deci scrierea operei porneşte de la un
puternic sentiment de datorie faţă de urmaşi.
A fost un mare învăţat şi un mare boier moldovean. Este primul cronicar care este
conştient că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele, sunt toţi de un neam,
vorbesc aceeaşi limbă „şi toţi de la Râm se trag”. Conştient de originea comună a
românilor, cronicarul consemnează în letopiseţul său fapte importante din istoria
Moldovei de la „descălecatul cel de-al doilea”, adică Dragoş Vodă (1359), până la
domnia lui Aron Vodă (1594). Este o epocă de mari frământări, care îl fac pe cronicar
să vorbească despre Moldova ca despre „o ţară mişcătoare şi neaşezată”, aflată în „calea
răutăţilor”, din cauza cărora „de multe ori se făcea războaie ca să se apere ţare şi
pământul său”, prădată şi arsă de tătari şi turci, bântuită „de foamete mare şi lăcuste
multe”, de ierni „cu omăt mare şi ger”, „de cutremur de pământ” şi „stea cu coadă sau
cumu-i zic unii comethă”, de „cazne groaznice şi de revărsări de sânge”, cu rare
vremuri de bucurie şi linişte. În aceste condiţii, principala atitudine a oamenilor este
lupta, trăsătura morală definitorie este vitejia, iar modelul eroic este Ştefan cel Mare.
Prin el, Grigore Ureche urmăreşte să trezească în contemporani sentimentul patriotic şi
ideea că jugul turcesc poate fi înlăturat. Rândurile dedicate morţii marelui voievod sunt
un prilej de glorificare a unui erou care a dat Moldovei maximă stabilitate şi
independenţă.
Grigore Ureche îşi începe povestirea împărţind-o în câteva momente:
Împrejurarea morţii lui Ştefan: „Nu multă vreme, dacă s-au întorsu Ştefan Vodă de la
Pocutiia la scaunul său de la Suceavă, fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într-
atâtea războaie, şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani, … cu mare laudă au murit, marţi,
iulie 2 zile.
Portretul lui: „Fost-au acest Ştefan- Vodă om nu mare de stat, mânios şi degrabă a
vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era om
întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie însuşi se vărâia, ca văzându-l ai săi, să
nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu
pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi,
după moartea lui, şi feciorul său, Bogdan-Vodă, urma lui luase, de lucruri vitejeşti, cum
se tâmplă: den pom bun, roadă bună iase”.
Sentimentele poporului la moartea domnitorului şi intrarea lui în legendă: „Iar pre
Ştefan l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, carea era de
dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştea toţi,
ca s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură. Ce după moartea lui până astăzi îi zicu
aveţi Ştefan-Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost
om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti, carele nimic den oameni, nici mai
nainte, nici după aceea l-au agiunsu”.
Starea vremii în acel an. „Fost-au mai nainte de moartea lui Şfefan-Vodă, întru acelaşi
anu, iarnă grea şi geroasă, cât n-au fost ploi grele şi povoaie de ape, şi multă înecare de
ape s-au făcut”.
O scurtă şi precisă însemnare istoriografică: „ Au domnit Ştefan-Vodă 47 de ani şi 2
luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri, şi singur ţiitoriu peste toată ţara”.
Darul de povestitor se întregeşte cu acela de talentat portretist, Ureche putând fi socotit,
pe drept cuvânt, întemeietorul portretisticii în literatura noastră veche. El prezintă
oamenii evidenţiind particularităţile ei definitorii, trăsătura lor morală dominantă şi
ecourile faptelor lor.
Miron Costin (1633-1691) supranumit şi „cronicar „savant”. Ca şi Grigore Ureche a
studiat în Polonia, a învăţat mai multe limbi şi a scris chiar în limba polonă. Ceea ce l-a
preocupat în mod deosebit pe cronicar a fost ideea unităţii de teritoriu şi limbă a
poporului român, fiind conştient că toţi cei ce trăiesc în cele 3 principate sunt de un
neam şi de o limbă. Opera sa este alcătuită din trei studii bazate pe izvoare ştiinţifice:
„Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1594-1661”; „De neamul moldovenilor, din ce ţară
au ieşit strămoşii lor” din care nu a reuşit să scrie decât introducerea numită
„Predoslovie”; „Viaţa lumii”- poem filozofic scris în limba polonă.
Scris în versuri, poetul analizează rostul şi rolul omului pe pământ, Miron Costin fiind
considerat primul nostru filozof. „Letopiseţul Ţării Moldovei” prezintă evenimente din
Moldova secolului al XVI-lea în continuarea celor scrise de Grigore Ureche, deşi era
conştient că istoria noastră rămâne incompletă, Ureche prezintă evenimente abia de la
Dragoş (1359), adică de la crearea Moldovei. El nu prezintă evenimentele petrecute în
timpul dacilor şi romanilor, adică primul descălecat. Acest lucru, prezentarea originii
române şi geto-dacice a poporului român, intenţionează să o analizeze în a doua sa
operă, de neamul moldovenilor, dar rămâne neterminată. În letopiseţ, cronicarul
prezintă starea Moldovei din vremurile acelea tulbure, când se schimbau des domnitorii
şi vânzări între oameni şi când poporul era nemulţumit din cauza drepturilor. În
„Predoslovie” Miron Costin îşi arată intenţia de a scrie adevărul, despre perioada de
început a istoriei românilor. El este conştient că românii din Moldova, Muntenia se trag
de la Râm. Cronicarul laudă pe Grigore Ureche pentru cronica sa şi adaugă că este
incompletă. Tonul său devine critic şi revoltat din cauza adăugirilor făcute de Simion
Dascălu şi Mihail Călugăru care copiaseră cronica lui Grigore Ureche şi făcuseră nişte
adăugiri jignitoare despre originea neamului nostru.
Cronicarul încheie Predoslovia, angajându-se că el va scrie adevărul şi va da seamă
urmaşilor de cele scrise.
Ion Neculce (1672-1745) – numit şi „cronicarul scriitor”, el face legătura dintre
cronicarii adevăraţi şi scriitori. Având funcţii boiereşti la curtea domnească de la Iaşi,
Ion Neculce are două mari opere prin care şi-a fixat un loc bine definit între cronicarii
moldoveni: „Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1661-1743”. Toate evenimentele
prezentate în cronica sa sunt preluate din timpul vieţii cronicarului, el asistând la unele
din întâmplările descrise. Acest lucru dă cronicii sale un aspect memorialistic. A doua
operă a sa o constituie o culegere populară numită „O samă de cuvinte”, cuprinzând 42
de legende auzite de la oameni şi prelucrate de cronicari.
El aşează în faţa letopiseţului această culegere şi pentru aceasta îl putem considera
primul nostru culegător de folclor. Din cele 42 de legende, o mare parte se referă la
întâmplări din vremea lui Ştefan cel Mare: Daniel Sihastru, Movila lui Burcel, despre
cum a ales locul construirii mănăstirii Putna. A mai scris legende despre Petru Rareş,
despre Gheorghe Ştefan şi despre un boier din vremea lui Ştefăniţă Vodă numit Milescu
Spătaru. În legenda cu numărul 41, eroul este boierul Nicolae Milescu Spătarul, om
foarte învăţat, din ţinutul Vasluiului, sfetnic al domnitorului Ştefăniţă.