Publicata in 1969, in volumul: „La tiganci si alte povestiri" (dupa ce aparuse la Paris, in 1959), nuvela

mentionata a fost caracterizata drept „o capodopera a fantasticului romanesc" (Eugen Simion) si se incadreaza
in proza fantastica a lui Mircea Eliade. Din aceeasi categorie de lucrari mai fac parte nuvele ca: „Pe strada
Mantuleasa", „Tinerete fara de tinerete", „19 trandafiri", „La umbra unui crin", „in curte la Dionis" si altele.
h6i238hd77khr
Toate se caracterizeaza printr-un fantastic de tip erudit, tema fundamentala fiind relatia dintre sacru si profan.
De multe ori, in curgerea fireasca a intamplarilor realului, intervine o ruptura (situatie neobisnuita, iesire din
timp) care transpune totul in planul fantastic. Actiunea se petrece intr-un spatiu apartinand unei geografii
sacre (Bucurestiul de altadata, cu strazi si beciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai aproape de
cer). Personajele sunt „indivizi comuni" care „ intra fara voia lor in situatii anormale" (Eugen Simion).
Tema nuvelei „La tiganci" o constituie moartea ca eveniment, dar si ca mijloc de recuperare a sacrului.
Titlul este numele unui spatiu, avand doua semnificatii:
in planul profan este un loc rau famat, despre care vorbesc barbatii din tramvai.
in planul sacru, este primul stadiu al calatoriei sufletului dupa moarte, drum care, in unele traditii, cuprinde
Infernul, Purgatoriul si Paradisul.
Nuvela „La tiganci" este o capodopera a literaturii fantastice romanesti; din insemnarile autorului (notate in
jurnal") reiese ca intentia lui a fost revelarea a doua lumi paralele exi tente in universul cotidian. Cu alte
cuvinte, exista o realitate vizibila, concreta si logica (pe care o cunoastem cu totii) si o alta realitate (ascunsa,
ilogica, nestiuta, cunoscuta fragmentar sau deloc de catre personaje).
Din aceasta conceptie deriva ordonarea actiunii din „La tiganci" pe doua planuri antitetice: profan/sacru,
real/fantastic, viata/moarte, timp terestru/timp transcendent.
In aceeasi ordine de idei, se inscrie si structura compozitionala a acestei opere: conform opiniei lui Sorin
Alexandrescu, nuvela este alcatuita din opt episoade, marcand un numar simetric de „intrari" si „iesiri" din real
in ireal. Comentatorul mentionat observa ca aici este vorba de un itinerariu spiritual: Viata si Moarte, Profan si
Sacru, nuvela fiind (asa cum sustin si alti comentatori) o alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte.
Capitolul I prezinta drumul lui Gavrilescu spre casa, cu tramvaiul.Capitolele II, III si IV se petrec in bordeiul
tigancilor, unde apar cele trei fete si are loc „visul" profesorului. Capitolele V, VI si VII prezinta ratacirea
sufletului prin oras si intoarcerea la bordei cu birja-dric. Capitolul al VlII-lea cuprinde reintalnirea cu Hildegard
si plecarea celor doi spre nunta in Paradis.
Fantasticul este o categorie estetica, in sensul ca infatiseaza o modificare posibila a frumosului.
Etimologic (fr. fantastique, lat. phantasticus, gr. phan-tastikos - „privitor la imaginatie"; phantasma -
„plasmuire"), termenul denumeste ceea ce este creat de imaginatie, irealul.
Definit ca „ intruziune brusca a misterului in cadrul vietii reale" (P.G. Castex), fantasticul reprezinta o ruptura in
universul cunoscut, care nu poate fi explicata prin legile lumii reale.
„La tiganci", de Mircea Eliade, este o nuvela fiind o lucrare narativa in proza, de amploare medie, a carei
actiune se complica progresiv; ca si in alte creatii din aceeasi specie, personajul central este puternic reliefat.In
plus, aceasta creatie prezinta si unele particularitati care o includ in proza fantastica, asa cum rezulta din
universul operei.
Subiectul evidentiaza, dintru inceput, existenta a doua planuri: profan si sacru (ultimul fiind realizat prin
insertia unor mituri).
Intr-o dupa amiaza torida de vara, un profesor de pian (pe nume Gavrilescu) se indreapta spre casa, venind de
la o meditatie, de pe strada Preoteselor. Astfel, in realitatea profana1 apare primul insemn al sacrului: numele
strazii aminteste de vestalele care intretineau focul in templul zeitei Vesta; popasul pe care Gavrilescu il facuse
pe aceasta strada poate echivala cu o purificare in vederea unei „calatorii" care, in multe traditii ale lumii,
cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.
In tramvai, Gavrilescu vorbeste cu ceilalti calatori, temele preferate fiind caldura si colonelul Lawrence;
numele acestuia din urma, profesorul il auzise de la niste studenti {„oameni culti", adica initiati) care
povesteau ca, undeva in Arabia, arsita 1-a lovit pe colonel, ca o sabie, in crestet. in termenii mitului, studentii
sunt niste „mesageri" care prevestesc apropiata moarte si a lui Gavrilescu.
Pe masura ce discutia din tramvai se deruleaza, profesorul simte nevoia sa faca marturisiri: „Pentru pacatele
mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost
facut pentru asta. Eu am o fire de artist".
Cum tramvaiul tocmai trecea pe langa gradina unor tiganci, calatorii discuta, oarecum misterios, despre acest
spatiu.
Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu partituri la eleva sa Otilia, profesorul coboara cu intentia de a lua
tramvaiul in sens invers; arsita si mirosul de asfalt topit (pe care le regaseste in strada), il gonesc spre
urmatoarea statie (la care nu va mai ajunge). Cuvintele rostite de Gavrilescu („Prea tarziu") arata ca timpul
omului si cel al realitatii au devenit neconcordante.
In acest punct, realul trece in fantastic, intrucat profesorul intra intr-un spatiu in care miraculosul se imbina cu
bizarul.
Gradina tigancilor si bordeiul reprezinta spatii ale fantasticului in care se va produce iesirea din timpul concret
al realitatii.
Atras irezistibil de gradina racoroasa a tigancilor, Gavrilescu intra; aceasta „insula" de umbra neasteptata ii
provoaca „un infinit sentiment de intensa tristete" ea fiind un spatiu in care „iar a stat ceasul" (apartinand,
prin urmare, eternitatii). Aici isi va cauta profesorul vocatia pierduta (conditia de creator irosita din pricina
pacatelor sale, cum marturisea el insusi); si tot aici, amintirea marii lui iubiri pentru Hildegard il va stapani ca o
chemare.
Trecand pe langa poarta, Gavrilescu intra in bordei ; intreaga lui aventura din acest spatiu intortocheat nu este
altceva decat o prelucrare a mitului labirintului. La inceput, profesorul se simte fericit „parca ar fi fost din nou
tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Stare explicabila, deoarece, din
Infern, Hildegard (care murise si se afla in primul stadiu al calatoriei sale) il atragea in lumea umbrelor.
Inconjurat de trei fete imbracate in valuri, Gavrilescu este supus la o proba initiatica: sa aleaga, din acest trio
(alcatuit dintr-o tiganca, o evreica si o grecoaica), pe cea dintai. Cum incercarile lui esueaza, profesorul pierde
acel „ceva" minunat despre care-i vorbeau fetele. in termenii mitului, acesta ar putea insemna trecerea in alt
stadiu (in Purgatoriu), posibila numai dupa ce sufletul lui se intoarce pe pamant pentru a-si recupera pacatele,
sau, ar putea insemna alegerea unei „ursitoare" ca si la nastere.
Frecventa cifrei trei (pretul platit la intrare valoreaza trei lectii de pian, fetele sunt trei, iar ora, in jur de trei)
aminteste de basm, speciein care fantasticul este bogat reprezentat.
Ratand „proba" alegerii fetei, Gavrilescu este prins intr-o hora si condus spre acea parte a bordeiului in care se
afla pianul.
Decorul (din care profesorul vrea sa scape, inspaimantat de obiectele care-l alcatuiau) este fantastic:
„Descoperea la rastimpuri obiecte pe care ii era greu sa le identifice: unele semanau la inceput cu o ladita, dar
se dovedeau a fi, pipaite mai bine, dovleci uriasi inveliti in broboade; altele, care pareau la inceput perne sau
suluri de divan, deveneau, corect pipaite, mingi, umbrele vechi umplute cu tarate, cosuri de rufe pline de
jurnale..."
Acum se lamuresc si semnificatiile mitologice ale naratiunii: „La sfarsitul lecturii, cand simbolistica grava a
povestirii se vede mai limpede, constatam ca baba si fetele trag dupa ele grave umbre mitologice. Baba poate
fi Cerberul, vizitiul - luntrasul Caron, iar fetele care-si ascund identitatea -Parcele4." (E. Simion).
in timpul sederii in bordei, lui Gavrilescu ii este sete (sugestie a dorului dupa apa Lete - aflata in Purgatoriu si
avand menirea de a-l spala pe om de pacate si de a-1 face sa uite totul).
Trezit cu ajutorul cafelei si dornic sa se intoarca acasa, profesorul constata ca, pe pamant, trecusera mai multi
ani.
Dezorientat, revine la tiganci, unde il astepta Hildegard (iubita lui din tinerete) care-1 va conduce in moarte.
Partea finala a nuvelei reuneste mai multe motive: giulgiul, noaptea, tramvaiul, florile funerare, trasura/dric,
ratacirea, visul.
Pregatindu-se sa plece din bordeiul tigancilor, Gavrilescu este intampinat de aceeasi baba/Cerber careia ii
povesteste senzatia deosebita traita la un moment dat: „...cand m-am vazut gol, si am simtit draperia
strangandu-se in jurul meu ca un giulgiu..."
Si baba il pofteste sa bea cafea, dar profesorul refuza: in termenii mitului, neband destul din apa Lete, el isi
aminteste reperele spatiului profan in care traise; de aici, ratacirea sufletului prin niste locuri care nu-1 mai
primesc: din tramvai este invitat sa coboare, deoarece banii lui erau scosi din uz, doamna Voitinovici plecase,
Otilia se maritase, propria casa (inchisa si ferecata) este locuita de altcineva.
Cei doisprezece ani care trecusera de la disparitia pamanteana a lui Gavrilescu, constituie o iesire din timp
apartinand fantasticului.
Acum si cea de a doua lume (in care profesorul traise aproape cincizeci de ani) ii apare ca fiind bizara,
imposibil de inteles (marca a fantasticului).
Singurul om dispus sa-1 ajute este birjarul-dricar care il invita in trasura (o alta luntre a lui Caron), adica ii
recupereaza sufletul ratacitor si i-1 restituie Infernului.
Drumul trece pe langa o biserica (unde fusese o inmormantare) si in curtea careia inflorise „regina noptii"
(floare al carei nume sugereaza intunericul); birjarul evoca mereu imagini mortuare (caii imbracati in negru,
dricul, florile funebre) pana cand trasura ajunge la tiganci. De data aceasta, baba dormea: Cerberul nu mai
avea ce pazi, caci in bordei ramasese numai nemtoaica — mereu treaza si asteptandu-si iubitul; probabil
celelalte „fete" (suflete) trecusera in Purgatoriu (cel de al doilea spatiu pomenit de Dante in Divina Comedie).
Acum, baba il numeste „muzicant" pe Orfeul care-si pierduse partiturile (adica isi incheiase misiunea pe
pamant) si coborase, ca si in mit, in Infern, ca sa-si recupereze iubita (pe Hildegard/Euridice).
Trecand de usa a saptea - indicata de baba (cifra care trimite la numarul zilelor creatiei divine), Gavrilescu nu-si
mai poate recrea iubirea pamanteana; Hildegard este gasita mult mai departe, si-1 ia in stapanire pe cel pe
care-1 chemase, mereu, din moarte.
Ea il va conduce spre aceeasi trasura, mirata de incapacitatea lui Gavrilescu de a intelege ca a murit; in trasura,
cei doi redevin tineri, pentru a putea sa ajunga astfel la ultimul stadiu al drumului - nunta in Paradis.
Personajul principal este realizat in doua registre: profan si sacru.
In planul profan. Gavrilescu este un barbat de 49 de ani, un om oarecare, sarac si necunoscut. Pentru a-si
castiga existenta, este nevoit sa dea meditatii, infruntand uneori, vremea potrivnica.
Distrat si uituc, isi lasa partiturile la eleva sa, Otilia Voitinovici si nu-si gaseste banii.
in tramvai este logoreic, are tendinta sa se confeseze unor necunoscuti si are trei obsesii: colonelul Lawrance,
gradina tigancilor si o amintire din studentie.
Treptat, aflam ca acest om isi facuse studiile in Germania si ca avusese o mare iubire, pe Hildegard, pe care o
„uitase" subit, pentru a se casatori cu Elsa.
Traseul anost al vietii sale 1-a condus la constiinta unei ratari, asa cum reiese din marturisirea sa (repetata):
„Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca,
pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist".
Reiese ca, in planul sacru. Gavrilescu era un Orfeu, decazut, pentru greselile sale in Adam (stramosul biblic,
alungat din Rai). in termenii lui Mircea Eliade, modestul profesor reprezinta sacrul camuflat in profan. Si cum,
in lumea reala, Gavrilescu traise o amnezie (uitan-du-si iubirea si ignorandu-si firea de artist), el incearca sa-si
recupereze statutul.
Purificat prin drumul pe strada Preoteselor / Vestalelor, Gavrilescu „intra" in spatiul magic al tigancilor, acolo
unde timpul s-a oprit {„Atunci sa stii ca iar a stat ceasul" ii spune baba de la usa bordeiului).
in locul timpului, apare aducerea-aminte si incepe intoarcerea in trecut: „se simti dintr-o data fericit, parca ar
fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".
Invitat sa ghiceasca tiganca (dintre cele trei ursitoare), Gavrilescu rateaza, astfel incat incepe cosmarul:
bordeiul (cu obiectele lui) devine agresiv, omul imbatraneste brusc, iar giulgiul tine de ritul funerar.
Abia dupa calatoria sufletului in alt timp, profesorul isi recupereaza, alaturi de iubita lui, conditia de om
paradisiac: ei redevin tineri, adica vesnici, dar intr-o alta lume.
VII. Notele specifice ale fantasticului eliadesc se releva in toata complexitatea lor, la o lectura mai atenta. in
termenii lui Tzvetan Todorov, in nuvela „La tiganci", miraculosul se imbina cu straniul, alcatuind impreuna
fantasticul pur. Astfel, iesirea din timp, ratacirea in bordeiul tigancilor, intoarcerea pe pamant s.a. tin de
supranatural (miraculos); in acelasi timp, drumul prin labirint, teroarea obiectelor care-1 inconjurau pe Gavri-
lescu, transformarea acestor obiecte in altele, tin de straniu.
O alta nota a fantasticului eliadesc o constituie insertia mitului (fie autohton, fie strain); acest apel la mitologie
ii confera fantasticului un caracter erudit.
De ce este nuvela „La tiganci", „o capodopera"? Mai intai, pentru ca autorul si-a ales o tema existentiala, cu
implicatii dramatice pentru fiecare om: moartea ca eveniment. in al doilea rand, pentru ca modestul profesor
de pian fusese un Creator („artist) care incearca, in bordei, sa ajunga la pian, adica incearca sa-si recupereze
conditia si dincolo de moarte. in sfarsit, pentru ca iubirea nefinalizata in viata, se va implini printr-o nunta in
eternitate.