Literatura naţională nu trebuie înţeleasă ca o sumă de opere literare, ci ca sistem de relaţii ce se ţes între aceste opere.

În
această accepţie, literatura este o valoare colectivă, cu paternitate multiplă, o bogată constelaţie de forme, de teme şi de
tipuri aflate într-un permanent proces de reorganizare, înnoire, nu numai sub aspectul creaţiei, ci şi sub efectul receptării.
Fiecare operă literară, indifferent de gen sau specie, – dar importantă – provoacă deplasări şi reorganizări ale acestei
constelaţii scriitoriceşti.
Alături de lirica „construită” prin asumarea modelelor oferite de tradiţia literară, lirica „construită” prin contestarea tradiţiei se
înscrie în acelaşi univers al literaturii. Contestând regulile, opera literară de intenţie modernă nu face decât să le
recunoască, chiar dacă nu le acceptă.
Orice curent avangardist, precum a fost şi simbolismul, întreţine raporturi de interferenţă cu alte direcţii literare ale vremii
pentru a se îmbogăţi reciproc, a se delimita sau pentru a crea noi premise de dezvoltare. În ciuda faptului că a fost catalogat
drept curent de imitaţie, simbolismul a făcut primul pas de sincronizare mondială şi naţională a mişcării literare. Deşi
mişcarea simbolistă românească a îmbrăţişat cosmopolitismul, ea a păstrat în acelaşi timp trăsăturile romantismului
eminescian târziu, de filiaţie germană, cu tema poetului damnat de societate, a demonismului şi a antitezei. „Şi romantismul
a înnoit lirica, arta, în general; este un mare curent al anticipărilor, al descătuşării imaginaţiei şi eului, rupând cu zăgazurile
canoanelor clasiciste, pentru a se revărsa, biruitor, către vastele zone ale gândirii înaripate, ale simţirii, cuprinzând lumea”.
Nu este exclusă, deci, o anumită tranziţie în literatura noastră de la romantism la simbolism. „O doctrină simbolistă care să fi
respins literatura română premergătoare nu s-a elaborat (…), iar opera poeţilor simbolişti notorii e departe de a marca o
ruptură de trecut”, susţine criticul Dumitru Micu.
Nu întâmplător, în versurile tradiţionaliştilor mai distingem şi astăzi pigmente de romantism întârziat. Dacă poezia poate fi
comparată cu cel mai strălucitor metal, poeţii sunt neobosiţii căutători de aur în anumite porţiuni de timp istoric, sau în
contextul anumitor curente literare. Aceste curente s-au rânduit precum moda în diferite medii sociale. A fost firesc ca epoca
pietrei, care a durat câteva sute de mii de ani, să fie substituită de epoca prelucrării şi folosirii fierului. Dar nu orice metal
poartă atributul regal, precum nu orice înşiruire de cuvinte se cheamă poezie. Numai aurul serveşte ca etalon al valorii.
Restul e fier vechi. În cazul când un curent sau şcoală poetică nu mai distinge aurul de fierul ruginit, vine alt curent novator,
alţi căutători de aur.
La fel şi romantismul, „care a fost o revoluţie literară şi sentimentală, dar şi o mare mişcare de trezire naţională în toată
Europa” , nu s-a dovedit „fiabil” pentru a unifica continentul nici chiar în plan spiritual, cedând locul simbolismului.
Datorită caracterului său cosmopolit, simbolismul, francez la origine, avea să cucerească toată Europa şi America, cea
spaniolă şi cea anglo-saxonă.
În condiţiile de instabilitate de la finele secolului al XIX-lea, care prevesteau dramatice schimbări politice şi sociale, artistul
era chemat nu doar să reprezinte cât mai fidel realitatea, ci să ocupe un rol activ, manifestându-şi direct atitudinea faţă de
lumea înconjurătoare. În mod corespunzător s-au intensificat preocupările privind limbajul artistic, deoarece doar acesta,
“având concomitent o funcţie expresivă şi ontologică, putea să-şi creeze propria realitate, să dea transparenţă acelui univers
de semnificaţii şi de semne, existent dincolo de spaţiul empiric”.
Noile curente avangardiste vor apărea ca o negaţie a pozitivismului şi naturalismului, opunând copierii necreatoare a lumii,
necesitatea investigării profunzimilor, îndrăzneala de a trece de limită, de a realiza saltul “dincolo de graniţele
cognoscibilului”, pentru a ajunge la cunoaşterea esenţelor.
Urmărind descoperirea semnificaţiilor ce transcend realitatea, simboliştii introduc un nou registru formal, deschis tuturor
artiştilor, bazat pe principiul sugestiei şi aluziei.Atracţia poeţilor pentru simbol este perfect justificată, deoarece doar simbolul
autentic este inepuizabil şi nelimitat în interpretarea sa.
Autorul celui mai recent Dicţionar de simboluri literare, Michael Ferber, ne prezintă o viziune proprie asupra lucrurilor
simbolizate din poezie şi din proză: ”Aproape toată literatura apuseană cea mai veche e în versuri şi, până în epoca
modernă, genurile poetice erau cele mai prestigioase şi mai frecvent publicate. De asemenea, poezia tinde să fie mai densă
în materie de simbolism decâtromanele sau povestirile, deşi există o bogată proză simbolică de ficţiune (…). Am fost capabil
să descopăr cincizeci de apariţii ale unui simbol la o duzină de poeţi în câteva minute, dar, în ceea ce priveşte romancierii,
nu pot decât să-mi scormonesc memoria sau pe acea a colegilor mei”.
Deşi tema lucrării de faţă ţine mai mult de poezia simbolistă, nu suntem de acord întru totul cu opinia citată. Există şi proză
simbolistă care tinde să se apropie de poezie prin lirism şi preocupare pentru formă. Este de ajuns să pomenim numele lui
Sadoveanu sau al contemporanului nostru Fănuş Neagu. Iar V.Nabokov, scriitor american de origine rusă, a modernizat cu
proza sa lirică naraţiunea în limba engleză prin rafinament stilistic şi subtilitate a referinţelor simbolice. Să ne amintim de
capodopera sa Lolita şi de cel mai sugestiv simbol al paradisului pierdut – copilăria.
Astfel, rămânem la părerea că în toate literaturile, simboliştii căutau să creeze un nou limbaj, atât în poezie cât şi în proză.
Ruşii, spre exemplu, foloseau “simboluri-hieroglife” pentru a reda cuvintelor şi imaginilor poetice valoarea lor magică
originară, arhaisme, neologisme, substantive abstracte sau adjective substantivizate. Simbolismul rus se bazează pe
tradiţiile naţionale, pe creşterea importanţei elementului romantic. Or, primii poeţi simbolişti au fost numiţi chiar
“neoromantici”.
Şi la noi, simbolismul începutului de secol XX opunea romantismul ca atare ideilor simboliste. Acest adevăr îl demonstrează
şi cercetătorul Val Panaitescu de la Universitatea din Iaşi, concluzionând: “Critica modernă îşi extrage cele mai multe idei
(inclusiv aceea a unităţii organice a operei de artă) din critica romantică”. Nici simbolul nu este o invenţie a simboliştilor. Şi
romanticii utilizau simbolul, dar cu altă funcţie: de a lămuri sau materializa o idee, sentiment, mentalitate… Pe când la
simbolişti, funcţia simbolului rămâne aceea de a sugera, nu de a clarifica.