Sunteți pe pagina 1din 2

Mai e nevoie de biografii?

Uneori mă-ntreb la ce sînt bune manualele şcolare şi chiar istoriile literare, de vreme ce ele
transformă realitatea culturală a epocilor trecute pînă la a o face de nerecunoscut. Biografii
şablonizate şi falsificate, mituri găunoase, statui rigide, colecţii de citate nobile şi stereotipe
— iată ce se serveşte încă elevilor (dar şi „omului de pe stradă") drept imaginea unor oameni
şi-a unor epoci. Confruntate cu documentele cele mai puţin mediatiza-te şi luate-n
considerare, jurnalele intime, memoriile, scrisorile etc, prefabricatele pe care le primim îşi
arată precaritatea, tendenţiozitatea şi-n ultimă instanţă falsitatea. De fapt, trecutul nostru
cultural este în întregime de carton. Reconstruirea şi remodelarea continuă a trecutului nu e
doar o operaţie politică, pusă-n practică de regimurile totalitare, ci şi una culturală, cu care ne
întîl-nim zi de zi. Dac-am pica deodată, prin cine ştie ce procedeu SF de manipulare a
timpului, în perioada paşoptistă sau în cea interbelică, pur şi simplu n-am recunoaşte
personajele: am avea mari dificultăţi să identificăm imaginea oficială a „Junimii", de pildă,
serie de portrete academice de bărbaţi gravi şi iluştri, cu cea reală, care rezultă din amintirile
lui Iacob Negruzzi şi chiar ale lui Panu, din jurnalul lui Maiorescu, din nenumărate alte surse
directe. Aici ne-ntîmpină deodată un grup gălăgios de puşti (la-nfiinţarea „Junimii", membrii
ei aveau între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani; Maiorescu a devenit profe-
95
sor universitar plin la douăzeci şi patru de ani şi academician la douăzeci şi nouă), teribilişti
(Pogor se declarase ateu, apoi budist), copilăroşi (o replică frecventă în cenaclu era azvîrlirea
unei perne în capul interlocutorului), înainte de orice plini de ironie şi simţ al umorului: anec-
dota, cît mai „corosivă" trecea înaintea oricăror preocupări (şi aici Carageani şi Creangă erau
neîntrecuţi), poeziile care plăceau erau repede puse pe arii de operetă şi cenacliştii ieşeau
noaptea braţ la braţ, lălăindu-le în gura mare...
Ce rămîne din statui, din efigii, din portrete? Cînd au semănat cu ele acei oameni vii,
minunaţi, mai curînd un fel de „optzecişti" ai vremii lor? Să-i iubeşti cu adevărat presupune
să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele
caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au
avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o „Dilema" de acum cîţiva
ani. Dar acel număr a arătat că pînă şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată
romanţios, de cei care l-au privit ca pe un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om „îmbrăcat în
stofă", cum scria Nichita Stănescu. Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-
am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut? Cum poţi să iubeşti un neadevăr? Nu
mai vorbesc de felul în care continuă să fie discutată opera sa. Am răsfoit de curînd stupefiat o
carte în care se discuta corespondenţa poetului cu Veronica Micle (dinainte de publicarea
ultimelor scrisori descoperite). Analizînd cele mai neînsemnate, mai umane, mai ridicole
cîteoda-tă fraze (dar cine nu e ridicol în corespondenţa intimă?), autorul punea la bătaie nu
numai artileria grea a interpretărilor kantiene sau schopenhauriene, la care ne-am fi aşteptat
poate, ci şi armele moderne ale structuralismului, deconstrucţiei, postmodernismului, pe
Lacan şi Derrida, pe Paul de Man şi Jauss, aşa încît o expresie ca
96
„pisicuţa mea" prilejuia un eroic excurs în istoria simbolului pisicii de la sumerieni pînă la
Allan Poe şi Bau-delaire, cărora, se arăta cu satisfacţie patriotică, Eminescu le era evident
superior. Extaze culturale de acest fel, încă majoritare la noi, nu arată nici admiraţie reală pen-
tru un autor, nici mîndrie naţională, ci prostie, pur şi simplu, prostie gongorică şi provincială.
La fel, altădată, Mi-hail Dragomirescu analizase pe zeci de pagini „Somnoroase păsărele",
trecînd-o prin toate arcanele teoriei literare a vremii, storcind din ea tot ce se putea stoarce,
pentru ca în final să creadă că poetul spunea „noapte bună" păsărelelor!
Cum să-nţelegi un autor cînd nu ai nici intuiţia literaturii, nici acea atentă, adîncă empatie,
acel interes adevărat pentru viaţa şi opera lui (de fapt, unul şi acelaşi lucru) care să te poată
salva de exegeza sterilă? Acest interes real nu trebuie să distingă între „convenabil" şi „incon-
venabil", nu are de ce să se gîndească la „imaginea" scriitorului şi nu trebuie să creadă că
„oamenii au nevoie de mituri". Oamenii au nevoie de dragoste şi adevăr chiar şi aici, în
banalul şi praf osul domeniu al istoriei literare. Nu mi-e indiferent cum trăia, cum gîndea şi
cum scria Caragiale. Pentru a-l prinde într-un „algoritm", într-o imagine sintetică, îmi este de
mare ajutor nu numai admiraţia mea dintotdeauna pentru acest campion al bunului simţ
(autor, printre altele, al celor mai înţelepte, mai aşezate, mai cu cap articole — inclusiv de
teorie literară intuitivă — scrise în epocă) şi acest performer al limbajului, ci şi consternarea
mea în privinţa cameleonismului său politic (care-l făcea pe Maiorescu să-l numească ade-
seori „canalie") şi a lipsei de scrupule şi lealitate faţă de prieteni (aventura cu Veronica,
pentru care se alege cu ura mereu mai adîncă a lui Eminescu: „pezevenchiul cel de grec",
„şarpe veninos" etc). Aceste trăsături, detesta-bile-n sine, mi-l apropie mai mult pe nenea
Iancu, nu numai pentru că-l fac viu şi complex, dar şi pentru că îl so-
97
lidarizează într-adevăr cu lumea sa: cum l-ar fi putut imagina pe Dandanache dacă nu s-ar fi
simţit el însuşi capabil de un „pac, la Răsboiu" din cînd în cînd?
Biografia autorilor era plicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai
datorită acumulării seci de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe
care l-am avut de-atîtea ori ca student ascultînd cursuri despre olimpianismul lui Odobescu
(fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa),
despre inteligenţa critică a lui Camil Petrescu (dar extravaganţa şi grandomania lui?), despre
un Blaga idealizat, despre un Arghezi bonom umblînd cu bastonul prin Bucureşti, despre un
Nichita Stănescu subţire şi foarte palid. Pe culoarul facultăţii unde predau — ca şi-n diverse
săli — sînt agăţate sumbre tablouri de „scriitori români", pe lîngă care trec toţi, studenţi şi
profesori, fără să le mai bage-n seamă. Un canon posac, osificat, inutil.
Prin anii '60 şi '70, prin influenţa metodelor structurale, care răspîndeau utopia discutării
textului desprins de orice context, sintagmatic şi autosuficient, biografiile au căzut în
desuetudine şi deriziune. „Ce ne interesează de cîte ori a căscat Cantemir în timp ce scria
«Istoria Ieroglifică»?" Studiile aplicate, ştiinţifice, antiseptice, ma-tricele contrastive şi
pomişorii sintactici, poetica matematică păreau atît de tinereşti şi revoluţionare faţă de ticăi-
tele istorii de altădată. Ion Barbu nu mai avea altă faţă şi altă viaţă în afara celei visate de
Nastratin Hogea la Isarlîk, supusă şi ea unei chirurgii hermeneutice complicate. Nu mai
existau autori. După reveria lui Paul Vale-ry, toată literatura lumii putea fi atribuită unui
singur scriitor, oglindit în „figura spiritului creator". Ce ne pasă de melcul viu şi moale, bălos
şi obscen, cînd avem perfecţiunea cochiliei?
Am făcut timp de zece ani critică modernistă, s-au scris cărţi despre diverşi autori aproape
fără să li se mai men-
98
ţioneze nici numele, pînă am obosit de atîta seacă abstracţiune. Ne-am dat seama că, de fapt,
pe noi chiar ne interesează vieţile scriitorilor, că am vrea să ştim chiar şi „de cîte ori a căscat
Cantemir", că ne-am da pielea de pe noi să-l putem vedea şi auzi măcar cîteva minute pe Emi-
nescu. Că nevoia noastră de ficţiune şi afecţiune nu erau satisfăcute de studiile atît de subtile
şi savante dinainte. Dar nu o „reîntoarcere la bătrîna şi buna istorie literară" e ceea ce dorim
astăzi, ci o reconstituire (chiar şi o reconstruire) afectivă a trecutului, o restaurare a vechilor şi
în-gălbenitelor fotografii pînă la claritatea realităţii, o întîl-nire virtuală sub semnul
respectului pentru adevăr — dar a unui alt adevăr, relativizant, ludic şi simpatetic — cu cei pe
care am învăţat să-i iubim din scrierile lor.