Introducere

Atunci când se va scrie o lucrare cuprinzătoare despre contribuţia Maramureşului la

civilizaţia şi cultura noastră se va vedea că ţinutul acesta situat la marginea pământului românesc
a fost, pe toate planurile, cu mult mai fertil decât se crede îndeobşte. Se va vedea astfel că
această vatră de străveche şi intensă viaţă românească, de care se leagă una dintre legendele
„întemeierii” noastre şi în care, mai apoi, într-o epocă de înflorire culturală, s-au făcut cele dintâi
traduceri de texte religioase în limba română, „ţara” aceasta – în ciuda condiţiilor neprielnice în
care i-a fost dat să se dezvolte timp de câteva secole – a produs fără încetare în planul civilizaţiei
şi culturii, îmbogăţind necontenit patrimoniul nostru naţional.
Întâlnim încă în viaţa satelor maramureşene de astăzi numeroase elemente de cultură
arhaică, evocatoare ale unor vremuri de mult apuse. E suficient să amintim organizarea vieţii
pastorale, a stânei, iar în domeniul folclorului, interpretarea specifică a strigăturii, jocul tropotit
ori unele obiceiuri de la naştere şi de la nuntă, care mai păstrează ceva din naivitatea, dar şi din
puritatea rituală a începuturilor. Alături de acestea apar în satele maramureşene de astăzi şi multe
elemente culturale de provenienţă urbană, surprinzător de moderne. Arhitectura populară şi
interiorul caselor ţărăneşti, portul şi deosebitele sectoare ale creaţiei folclorice oferă suficiente
mărturii. Procesul de evoluţie este foarte viu aşadar şi în cultura populară maramureşeană de
astăzi, dar, mai mult decât în alte zone ale ţării, evoluţia este aici mai organică, ritmul ei
răsfrângându-se mai unitar în toate compartimentele vieţii săteşti. Un asemenea fenomen nu
poate avea loc decât în comunităţi cu tradiţie îndelungată, ale cărei structuri fundamentale sunt
încă active.
O puternică conştiinţă de sine, născută poate din conştiinţa propriului trecut istoric şi
totodată a temeiniciei propriei existenţe, clădită pe rânduieli venite de demult, explică
sentimentul de mândrie ce-l caracterizează pe ţăranul maramureşean, sentiment ce răzbate nu
numai în conduita sa din viaţa de toate zilele şi în ocazii sărbătoreşti, în raport cu membrii
colectivităţii în care trăieşte şi cu cei ai altor comunităţi, ci şi în creaţia sa folclorică. Aici, în
acest sentiment de mândrie şi de demnitate, trebuie căutată, poate, înainte de toate, explicaţia
pronunţatei vitalităţi a culturii populare maramureşene, şi numai în al doilea rând în caracterul de
arie laterală a zonei şi în izolarea ei, despre care s-a vorbit excesiv în trecut. Portul popular, spre
exemplu, începe să dispară treptat şi din satele maramureşene, dar faptul nu se datorează
prestigiului pe care l-ar avea în ochii ţăranului confecţiile moderne. Acestea înlocuiesc de regulă
portul de toate zilele, de lucru, dar portul de sărbătoare îşi păstrează structura tradiţională în tot
Maramureşul. Sentimentul acesta de mândrie şi de demnitate, ale cărui rădăcini trebuie căutate
în ultimă analiză în îndelungata istorie a ţinutului, în statutul pe care l-a avut în timp şi în faptele
pe care le-au săvârşit oamenii lui, îi leagă într-o admirabilă solidaritate nu numai pe ţăranii
maramureşeni, ci în general pe fiii acestui pământ, indiferent de profesia lor şi de locul unde o
practică. E o solidaritate care se înscrie perfect în solidaritatea noastră etnică şi pe care o
ilustrează cu aceeaşi demnitate.
Desigur, e greu de definit în câteva pagini personalitatea unei zone etnografico-folclorice
de complexitatea Maramureşului. Cea mai indicată pentru cunoaşterea ei reală ar fi observaţia
directă, trăirea efectivă în mediile umane ce o alcătuiesc. Căci îndeletnicirile oamenilor şi
arhitectura caselor, formele şi rosturile obiectelor din gospodăria ţăranului, textele şi melodiile
cântecelor lui etc. nu îşi dezvăluie tainele decât aceluia care trăieşte printre ele, împărtăşindu-se
din harurile cu care le-a încărcat omul în cursul timpului.
Gospodăria ţărănească

Universul macrocosmic al ţăranului maramureşean se exprimă prin aşezare cu limitele ei,

iar cel microcosmic prin gospodăria ţărănească cu toate elementele ei constitutive. Viaţa ţăranilor
maramureşeni s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor în cadrul celor două cercuri concentrice:
gospodăria şi aşezarea, la care se poate adăuga un altul, mai larg, bazat pe proprietatea privată
sau colectivă (munţii), pe sistemul de înrudire, de apartenenţă (zona, în speţă „ţara”). De aceea,
când vorbim de gospodăria ţărănească din zona etnografică Maramureş nu ne vom raporta numai
la elementele de natură materială care o constituie, ci şi la cele de natură spirituală, deoarece
viaţa trăită în acest mic univers care este gospodăria marchează fiecare spaţiu al ei şi din această
perspectivă.
Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul gospodăriei cu
curte dublă.
Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul ca fiecare activitate din cadrul
gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu destinaţie specială,
construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai judicios pentru desfăşurarea normală
a vieţii în gospodărie. Deci „diferitele construcţii cu întregul lor inventar, adică elementele
constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le
îndeplinesc, oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului, adică cultura şi
modul lor de viaţă”.
În general, în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii de gospodării,
după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului: cele din vatra satului (care în
configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi dau specificul de „sat tip adunat”) şi
cele „din câmp” (care aduc nota specifică satelor de tip „risipit”).
Caracterul dezordonat în aparenţă al structurii aşezării şi chiar al gospodăriei are totuşi o
logică internă, reguli precise de organizare şi dispunere, pe baza principiului funcţionalităţii.
Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra
terenului aferent acesteia, de aceea acest spaţiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit
printr-un termen propriu – „stătut”.
Ocupaţiile specifice ţăranilor din zonă – agricultura şi creşterea animalelor – se vor
reflecta şi în structura gospodăriei, care cuprinde următoarele elemente: casa ca element
principal al gospodăriei şi totodată ordonator (în funcţie de aceasta sunt dispuse celelalte
elemente componente). Casa ţăranului din Maramureş, ca de altfel a ţăranilor români de
pretutindeni, poartă amprenta veacurilor peste care a trecut şi la care a rezistat, rămânând ca un
simbol al statorniciei. Casa, aşa cum au construit-o maramureşenii, este dovada importanţei de
care s-a bucurat întotdeauna din partea celor care o locuiau şi de aceea, pe lângă funcţionalitate,
s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseţii sufleteşti şi trupeşti a oamenilor care
o locuiau, dar şi pe măsura mediului natural care o înconjura. În Maramureş, arhitectura
construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în peisajul natural, formând o simbioză între om, creaţiile
sale şi mediu. Dacă nu totdeauna casa a dominat gospodăria prin dimensiunea ei, grajdul cu şura
fiind de multe ori mai mari, ea s-a impus prin proporţii, prin linia arhitectonică, prin elementele
decorative specifice.
Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie de situaţia
social-economică a gospodarului): simplă (grajdul pentru vaci şi şura); complexă (şura mare la
mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de grajdul vacilor, junincilor şi viţeilor).
Uneori, la acestea se adaugă coteţele porcilor şi alte construcţii.
Construcţiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcţie de subzonă, lucrate
în tehnicile tradiţionale, aşezate pe bolovani mari la colţuri, cu „murul” (soclul) din bolovani de
carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna şi la toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş,
acoperişul a fost în patru ape.
O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean, indiferent de starea lui
socială, era şi este colejna, în care se ţin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele şi toate
uneltele necesare. În colejnă se mai află carul, unele unelte agricole şi o serie de alte unelte
necesare în gospodărie. Ca sistem constructiv, colejna diferă de celelalte construcţii din
gospodărie. Construcţia se sprijină pe patru stâlpi, doi înalţi în faţă şi doi în spate. Ei sunt legaţi
prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor” (contrafişelor). Acoperişul este în general
în două ape, suprafaţa dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din faţă. Colejna
poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă.
O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş este „cămara
afară”, aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei – ograda sau curtea. Această construcţie este
destinată păstrării alimentelor şi hainelor. Construcţia are forma unei case în miniatură
(monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse, are în faţă o „şatră” (prispă) identică cu cea a
caselor ţărăneşti. Sistemul constructiv e acelaşi ca şi la case. Accesul se face printr-o uşă dispusă
în mijlocul peretelui din faţă, având un ancadrament masiv şi nu rareori ornamentat cu motivele
tradiţionale. Frecvent, o ferestruică în peretele din stânga uşii de intrare asigură lumina.
Pardoseala şi „podul de sus” sunt din bârne groase. De obicei, „şatra” cămării se realizează din
patru stâlpi prinşi în cunună şi asiguraţi prin „chituşi” (contrafişe) care creează frumoase arcade.
Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. Zona depresionară-montană dispunând
de ape freatice abundente, fiecare ţăran a putut să-şi construiască fântâna lui. Unii gospodari mai
înstăriţi, care posedau multe animale, aveau chiar două fântâni – una în „grădinuţa florilor” sau
chiar în grădină (pentru oameni) şi una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „vălău”
(pentru adăpostul animalelor). Când există o singură fântână, aceasta desparte ocolul vitelor de
casă, adăpatul animalelor făcându-se printr-un „valău” construit dintr-un trunchi de copac scobit
în interior, aşezat pe doi bolovani şi prevăzut la capătul mai înclinat cu un orificiu astupat cu un
dop de lemn. Varietatea fântânilor din zonă este destul de mare. Tradiţionale sunt fântânile cu
cumpănă, dar există şi exemplare destul de vechi de fântâni cu roată sau cu vârtej, fântâni simple
cu cârlig, cu „ghizda” joasă sau mai înaltă, din lemn, de formă pătrată.
Demn de relavat în cadrul gospodăriei maramureşene este sistemul de împrejmuire, de
despărţire a diverselor spaţii cu funcţionalităţi diferite. Există o mare varietate de garduri,
gărduleţe, gărduţuri, „gradişte”, porţi, portiţe, „vraniţe”, „prilazuri”, „lese” etc. Tipurile şi
variantele de garduri existente sunt determinate de specificul subzonal, de materialul de
construcţie, de necesităţile funcţionale şi estetice. Astfel, în zona etnografică Maramureş coexistă
în prezent gardul din nuiele (de alun, răchită, sânger, loză etc.) împletite simplu sau artistic (în
spic, în cununi etc.), acoperit cu resturi de fân sau cu draniţă; gardul din scândură între „şăranţi”
(stâlpi), neacoperit sau acoperit cu draniţă; gardul din scândură între şăranţi, traforat artistic şi
plasat pe un soclu de beton; gardul din şipci de stejar ascuţite la vârf, neacoperit; gardul din
bârne rotunde şi subţiri de brad; din ce în ce mai frecvent, gardul din fier forjat, încastrat în beton
cu porţile din metal.
Construcţiile care în Maramureş au o frecvenţă foarte mare şi care s-au impus ca
adevărate capodopere ale genului în arhitectura populară românească sunt porţile, celebrele porţi
maramureşene, adevărate arcuri de triumf ale spiritului ţăranului nostru.
Ca şi arhitectura, portul popular, obiceiurile, graiul etc., porţile au în zona etnografică
Maramureş o expresie unitară pentru întregul teritoriu, dar cu diferenţieri de la o subzonă la alta.
Diferenţierile apar în sistemul constructiv, în decor şi în materialul din care sunt confecţionate
(stejar, diferite esenţe răşinoase etc.). În cadrul aceloraşi subzone, diferenţierile apar în felul cum
sunt tăiate „aripile porţilor”.
Vechile structuri sociale care împărţeau societatea maramureşeană în categoria
„nemeşilor” (ţărani cu ranguri de nobleţe) şi a „porţieşilor” sau a „jelerilor” se pare că şi-au lăsat
amprenta şi în dreptul de a avea „poartă” sau „vraniţă” (poartă care în loc de două aripi din
scândură avea doar o aripă longitudinală, formată din mai multe scânduri înguste, montate în
amnare).
După sistemul constructiv, porţile se pot clasifica astfel: poartă pe doi stâlpi, tip mai rar,
accidental în arhitectura laică (Săcel), dar frecvent la intrarea în cimitire; poartă cu trei stâlpi
(model generalizat în întreg Maramureşul); poarta cu patru stâlpi (doi centrali, care susţin aripile,
şi doi laterali, care împreună cu stâlpii de bază formează două portiţe de acces); poarta cu cinci
stâlpi (propriu-zis este dublarea porţii cu trei stâlpii, exclusiv poarta din mijloc, care dă un
ansamblu arhitectonic monumental); poarta cu şase stâlpi (care presupune dublarea stâlpilor de
bază).
La gospodăriile tradiţionale, casa a fost aşezată întotdeauna în fundul curţii, cu faţa spre
stradă, iar grajdul-şură în faţa casei, cu spatele la drum. Restul anexelor gospodăreşti erau
amplasate în funcţie de primele.
Astăzi, când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria tradiţională
maramureşeană suferă o metamorfoză deosebită. O serie de acareturi dispar, fiind înlocuite cu
construcţii mari din cărămidă şi beton. Casele îşi îmbogăţesc numărul încăperilor, îşi schimbă
organizarea spaţiilor, preluând o serie de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. Introducerea
curentului electric, a apei curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii unei ocupaţii
în favoarea sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe sate maramureşene
influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti.
Locuinţa ţărănească

Arhitectura.
Satele Maramureşului, până în deceniile 5-6 ale secolului nostru, pot fi puse sub semnul
„civilizaţiei lemnului”. Toate construcţiile gospodăreşti – poarta, diversele sisteme de
împrejmuire, anexele gospodăreşti şi casa –, construcţiile care adăpostesc instalaţiile tehnice
ţărăneşti, precum şi bisericile, troiţele de hotar, semnele de mormânt, construcţiile social-
culturale şi administrative au fost aproape in exclusivitate din lemn.
Existenţa omului este legată de casă prin viaţa de zi cu zi. Este foarte greu de stabilit din
perspectiva istorică de când şi-a construit ţăranul maramureşean casa. Cert este că de când
vorbeşte româneşte el locuieşte în casă şi aceasta este o dovadă de netăgăduit a civilizaţiei şi
culturii.
Prin tradiţie, în zona etnografică Maramureş, casele se făceau din lemn, nu numai la sate,
ci chiar la oraşe.
Marile păduri ale Maramureşului au oferit din plin lemnul necesar construcţiilor.
Esenţele de lemn folosite în construcţia caselor diferă de la o subzonă la alta. Astfel, în
zona pădurilor de conifere, casele şi construcţiile gospodăreşti şi de altă natură vor fi ridicate din
brad şi molid. Casele şi construcţiile din stejar sunt specifice subzonei Mara-Cosău şi cursului
inferior al Izei, precum şi satelor aşezate de-a lungul Tisei. În aceasta din urmă (la Săpânţa în
special) apar şi construcţii din lemn de fag şi stejar.
Casele tradiţionale din Maramureş erau întotdeauna netencuite în exterior; exemplarele
mai vechi nu au fost tencuite nici în interior. Pentru a nu pătrunde frigul, între bârne se punea
muşchi. Construcţia masivă a casei se sprijină pe tălpi groase de brad sau de stejar, cioplite în
patru muchii cu securea şi finisate cu barda, fixate în colţuri pe bolovani mari de râu. Soclul
(„murul”) era din bolovani rotunzi de râu sau din piatră de carieră, aşezate într-o tehnică de
suprapunere (prin alăturarea a doi bolovani), peste care nu se punea nici un fel de mortar,
fixându-se cu un al treilea bolovan, aşezat deasupra celor doi. Pe tălpi se ridicau pereţii de bârne
în sistemul „blockbau”. Îmbinarea acestora la colţuri se făcea în „chetoare românească”,
considerată în zonă ca tehnica cea mai veche. Odată cu venirea „ţipţerilor” în Maramureş s-a
generalizat aşa-zisa „chetoare nemţească”.
 Tipuri de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. Prispa cu stâlpi („şatra”) s-a generalizat
în Maramureş în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Odată cu apariţia
şatrei se schimbă întreaga înfăţişare a casei şi chiar sistemul constructiv este influenţat. Astfel
apare şi talpa prispei, din care se ridică stâlpii („căpriori”, „brânci”) fixaţi în fruntar cu ajutorul
unor contrafişe.
Silueta casei este dată de acoperiş care este foarte înalt (de doua-trei ori mai înalt decât
pereţii), ţuguiat pentru a facilita scurgerea zăpezilor abundente ce caracterizează iarna
maramureşeană.
În satele maramureşene sunt pe cale de generalizare casele din cărămidă, pe fundaţie
înaltă de beton, cu plan mult îmbunătăţit, cu acoperişul mai scund, confecţionat din tablă sau
ţiglă.
Au apărut şi sunt pe cale de înmulţire casele cu etaj; frecvent etajul este construit din
lemn, preluând elementele specifice arhitecturii tradiţionale, în special decorul.

Tipurile de locuinţă.
Este foarte greu de stabilit evoluţia în timp a casei tradiţionale maramureşene.
Exemplarele care s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII, în număr destul de mare, ne permit să
concluzionăm că în această perioadă era generalizat în toată zona Maramureş tipul de casă cu
două şi trei încăperi, respectiv casa formată din cameră de locuit şi tindă şi casa formată din
cameră de locuit şi tindă şi cămară. Toate încăperile erau dispuse pe un plan rectangular. În zona
Maramureş, casele tradiţionale aveau un singur nivel. În această zonă nu este atestat până acum
bordeiul ca locuinţă. Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea se consideră că au
îmbogăţit planul tradiţional al casei cu un pridvor de-a lungul faţadei (mai târziu şi lateral), numit
zonal „şatră”, care avea atât caracter funcţional cât şi decorativ şi care prin anumite elemente dă
specificul caselor ţărăneşti maramureşene din această perioadă, dar care le şi integrează în
ansamblul arhitecturii tradiţionale.
Locuinţa cu două încăperi era alcătuită din „casă” (camera de locuit) şi tindă, care asigură
accesul în „casă” şi în pod. Concomitent cu aceasta, în secolul al XVII-lea este atestată locuinţa
cu trei încăperi, care s-a generalizat în secolul al XVIII-lea; pe lângă „casă” şi tindă, ea mai avea
încă o încăpere: cămara.
 Tot din această perioadă, în zonă s-au păstrat până în zilele noastre case cu planul
evoluat, la care în locul cămării s-a mai adăugat o încăpere („casa curată”, „casa mare”), iar
cămara a trecut în spate. Acest plan începe să marcheze şi din această perspectivă diferenţierile
sociale. De altfel, acest tip de casă s-a răspândit în secolul al XIX-lea, ca la începutul veacului să
fie generalizat. Nu rareori, la cele două încăperi mari, despărţite de tindă (una dintre ele cu
cămara în spate), s-a adăugat o încăpere mai mică.
Spre deosebire de alte zone ale ţării, în Maramureş tinda a fost întotdeauna neîncălzită,
nefiind niciodată destinată dormitului sau locuitului. În general, acest spaţiu avea ca destinaţie
depozitarea diverselor piese de inventar gospodăresc, a lăzilor mari cu cereale, a butoaielor cu
varză etc.. Peretele din faţă era prevăzut cu o uşă. Din tindă se făcea accesul în camera sau
camerele de locuit, în cămară şi în pod. Tinda avea pereţii din bârne (rotunde sau cioplite), în
general netencuiţi, iar pardoseala din lut bătut şi muruit (în secolul al XIX-lea apare şi pardoseala
din scândură groasă, iar la casele mai vechi a existat şi pardoseală din lespezi de piatră).
La casele tradiţionale cu planul simplu (cameră, tindă şi cămară), cămara era dispusă în
partea stângă a tinzii, cu uşa de acces în fund. Pereţii săi erau totdeauna netencuiţi, pardoseala
era din pământ, din lespezi de piatră, mai rar din dulapi de lemn. Pe latura din faţă, la mijlocul
peretelui, un orificiu în perete (numit „ochiuţ”) îndeplinea funcţia de ferestruică (fără geam) de
aerisire. În cămară se păstrau bărbânţa cu brânză, caşul proaspăt, lăzile cu făină, cănţile cu lapte
şi smântână, bulgării de sare, diferite ustensile de uz gospodăresc, vasele folosite la stână etc..
Un spaţiu foarte important era podul casei. Accesul în pod se făcea prin tindă, pe o scară.
În pod se păstrau – în lăzi mari, în coşuri împletite din nuiele (şi unse în interior cu argilă) şi în
vase mari confecţionate dintr-un trunchi de copac scobit în interior – cereale, făină, fasole. Tot
aici se atârnau şi se păstrau cârnaţii, slănina şi şuncile de porc, erau depozitate uneltele folosite în
industria casnică textilă, iar în cutii speciale de lemn se păstrau actele de proprietate transmise
din moşi-strămoşi, precum şi actele de familie. Tot în pod erau depozitate de generaţii o serie de
obiecte ieşite din uz: vase de lut, diverse piese de feronerie, piese de mobilier, icoane pe sticlă,
unelte folosite în practicarea diverselor meşteşuguri etc..
Foarte multe dintre casele tradiţionale aveau dedesubt pivniţă. Accesul se făcea din tindă,
din încăpere sau din exterior, pe o intrare special amenajată. Pereţii pivniţelor în general erau
pietruiţi cu bolovani rotunzi de râu. Uneori pivniţa era înlocuită cu o groapă făcută în tindă sau în
„casă” (sau chiar în „şatră”), acoperită cu o podea. Asemenea gropi de dimensiuni mai mari,
folosite pentru păstrarea cartofilor şi a fructelor, se făceau şi în grădină, în spatele casei.
În pivniţă se păstrau butoaiele cu murături, berbinţele cu lapte de oi sau cu brânză,
cartofii, fructele, sfecla furajeră, butoaiele cu ţuică etc..
Construcţiile actuale au planuri adaptate noilor condiţii de viaţă. Apariţia casei cu etaj,
tendinţa de generalizare a acesteia în toată zona, schimbarea materialelor de construcţie şi
implicit a tehnicilor, înzestrarea locuinţelor cu confortul modern sunt elemente ce impun
planurile moderne care, prin preluarea unor elemente tradiţionale, păstrează specificul zonal.

Interiorul locuinţei.
Arhitectura interiorului ţărănesc maramureşean este adaptată nevoilor practice şi estetice,
supusă modei şi condiţionată de factori sociali-economici, etnopsihologici, geo-climatici şi, nu în
ultimă instanţă, de ocupaţiile specifice ale populaţiei. De aceea, când vorbim de interiorul
maramureşean trebuie să ne raportăm la aceşti factori.
Indiferent de tipul de locuinţă şi de numărul încăperilor, „casa” era încăperea din dreapta
tindei, în care era instalată vatra (cuptorul) cu multiple funcţii: prepararea hranei, sursă de
căldură şi lumină, loc de odihnă pentru bătrâni şi copii.
Analizând interiorul „casei”, adică al încăperii de locuit, constatăm importanţă deosebită
a acestui spaţiu în viaţa ţăranului maramureşean. De aceea, această încăpere poartă denumirea de
„casă”, de aceea are o logică perfectă în structurarea elementelor ce o compun, aici existând o
îmbinare ideală a utilului cu frumosul. În analiza interiorului tradiţional, ca de altfel şi a structurii
gospodăriei, în general, trebuie să avem în vedere permanent prezenţa omului care trăieşte aici,
cu întregul său univers.
În privinţa organizării spaţiului interiorului „casei” vom avea în vedere, ca element
principal, ordonator, meştergrinda. Sub raport constructiv, aceasta leagă pereţii transversali şi
mediani între ei, iar prin grinzile transversale ce se sprijină pe ea leagă şi pereţii laterali şi susţine
întreaga structură a podului şi acoperişului.
Meştergrinda traversează pe mijloc întreaga locuinţă, deci împarte spaţiul acesteia în
două părţi pe care le numim, pornind de la uşă: „spaţiul faptelor de viaţă” (în dreapta) şi „spaţiul
faptelor de ritual” (în stânga). Această despărţire implică o simetrie simbolică. În „spaţiul
faptelor de viaţă” se află patul şi locurile de dormit în general. Aici se naşte şi tot aici se moare.
În partea stângă se află masa pe care se aşează copilul în ceremonialul „botejunii” (care implică o
serie de rituri de provocare şi influenţare a viitorului noului născut). Tot la masă, respectiv „după
masă”, stau mirii în timpul ceremonialului nunţii, aici se fac urările etc.. Pe masă se aşează
sicriul cu mortul şi în jur se face priveghiul, care implică o serie de rituri, obiceiuri şi chiar jocuri
cu semnificaţii profunde.
În continuarea patului, în colţul opus, se află sistemul de încălzire şi de preparare a
hranei, iar opus colţului cu masa se află colţul cu dulapul vaselor. Interiorul tradiţional incumbă
un mobilier simplu, funcţional, aranjat extrem de judicios. Astfel, sunt folosite total spaţiile
situate pe colţ şi de-a lungul pereţilor, iar mijlocul încăperii rămâne liber.
Structura interiorului tradiţional din Maramureş se încadrează în modelul nord-
transilvănean, care la rândul său se regăseşte în cel general specific la români.
Elementele principale ce compun structura interiorului sunt: vatra (cuptorul), ruda, frizele
decorative formate din piese ceramice, paturile, cergile, modul de aranjare a pernelor etc..
Un loc aparte în organizarea interiorului tradiţional îl ocupă „camera curată” („ceie
casă”).
Mobilierul din casa tradiţională maramureşeană avea caracter fix. Cele două laviţe făceau
unghi drept în colţul cu masa şi erau încastrate în pereţi sau fixate pe pari înfipţi în pământ. Patul
avea picioarele fixate în pământ, iar cuierele, cuieraşele, poliţele, colţarele şi blidarele erau fixate
în perete prin cuie de lemn. De-a lungul secolelor în locul laviţelor fixe au apărut laviţele cu
spătar sau cu spătar şi cu ladă pentru haine, frumos ornamentate pe diversele părţi componente şi
cu spătarul modelat. Toate piesele de mobilier au fost confecţionate în satele maramureşene, de
către meşteri specializaţi (numiţi „maistări”).
Sub patul aşezat pe latura cuptorului era adesea introdus un pătuţ mobil care era scos
noaptea şi pregătit pentru dormit.
Lângă pat erau aşezate leagănul pentru copii (cu picior sau „leagănul de grindă” sau
„liliuţ”) şi un „scăuneş” confecţionat din lemn masiv (la început fix, mai târziu pe rotile din
lemn) care avea rolul de a ajuta copiii să înveţe să stea în picioare.
Peretele de deasupra patului era ocupat de „rudă” (culme) – o prăjină din lemn de brad,
reprezentând suportul pe care se etalează diverse textile de interior. Aşezarea diverselor piese
textile pe rudă se face după rânduieli vechi şi precise.
 Între piesele de mobilier tradiţional, un loc aparte îl aveau lăzile de zestre sau de haine,
care erau aşezate de obicei la capătul patului. În aceste lăzi se păstrau hainele şi bijuteriile
populare („zgarda scumpă”, „zgărdanul” etc.) precum şi trusoul miresei. A doua zi după nuntă,
lada era dusă în casa mirelui, cu un ceremonial special. Tot în aceste lăzi, în continuare, femeia
îşi păstra costumul special pregătit pentru îngropăciune.
În cadrul interiorului locuinţei maramureşene, masa ocupă spaţiul de colţ în care se
întâlnesc laviţele. Totdeauna, deasupra mesei este atârnată de tavan lampa. Mesele tradiţionale se
încadrează în tipul de masă romanică: înaltă, dreptunghiulară, pe patru picioare, „cu stinghie sau
tălpi, aşezate drept sau în cruce”.
Alături de laviţele şi lăzile cu spătar, în zonă s-au folosit scaunele înalte, cu spătar, care
erau aşezate lângă masă, cele vechi având spătarul confecţionat dintr-o singură bucată de lemn
tăiat cu ferăstrăul în forme artistice. Scăunelele mici, fără spătar, erau aşezate de obicei în jurul
vetrei sau cuptorului.
În categoria mobilierului cu caracter fix intră şi poliţele, cuieraşele, blidarele, lingurarele,
colţarele şi chiar podişoarele: toate acestea erau fixate în perete cu ajutorul cuielor de lemn.
Locul lor era pe peretele din spatele uşii de intrare, opus vetrei. Erau confecţionate în
exclusivitate din lemn de diferite esenţe şi aproape întotdeauna ornamentate cu motivele şi
tehnicile specifice zonei. Poliţele şi cuieraşele sunt suporturi pentru vasele din ceramică ce
decorează interiorul. Policioarele fixate deasupra ferestrelor, lucrate cu migală şi bun gust,
adăpostesc şi plantele folosite în cadrul unor obiceiuri: busuiocul, măieranul, cununa de grâu
etc.. Colţarul este o piesă întotdeauna lucrată artistic.
Pe pereţii de-a lungul cărora se află laviţele sunt organizate ansambluri decorative
formate din icoane, între care sunt intercalate blide, împodobite cu ştergare. Pe peretele din
spatele mesei este fixată oglinda, încadrată şi ea de ştergare.
Interiorul actual, adaptat cerinţelor moderne de viaţă, a preluat din cel tradiţional o serie
de elemente. Casele noi, cu multe încăperi, păstrează interiorul specific. Astfel, indiferent de
numărul încăperilor, una va fi amenajată în stil tradiţional: o rudă bogată, paturi acoperite cu
cergi de lână, pereţii frumos împodobiţi cu frize decorative constituite din alternarea blidelor şi
icoanelor; lădoaielor şi laviţele cu spătar, ornamentate prin traforare sau încrestate, sunt nelipsite
din interiorul contemporan. Şi în celelalte încăperi, chiar dacă au pătruns mobilierul şi textilele
de factură industrială, vom găsi elemente de tradiţie care dau specificul zonal.
 Textilele de interior.
Interiorul ţărănesc tradiţional din Maramureş era înnobilat de bogăţia şi varietatea
ţesăturilor de casă care prin culoare, prin motivele decorative şi prin felul în care erau aranjate
spărgeau monotonia lemnului care predomina. Acestea, împreună cu mobilierul şi cu celelalte
obiecte de interior, într-o armonie desăvârşită, creau o ambianţă plăcută şi specifică.
Ţesăturile de interior au fost lucrate până nu demult numai din fibre vegetale (cânepă, in
şi mai târziu bumbac) şi din lână. La început, fibrele vegetale s-au folosit separat, iar mai târziu
prin îmbinare: in cu cânepă, cânepă cu bumbac, in cu bumbac. Lâna a fost folosită şi pentru
urzeală şi pentru băteală, fie numai pentru băteală, urzeală putând fi şi din cânepă.
Având drept criteriu funcţia pe care acestea o îndeplinesc în cadrul interiorului se
clasifică astfel: ţesături de uz (cerga, ţolul, ţolinca, lepedeul, faţa de pernă, ştergarele, faţa de
masă); ţesături cu caracter decorativ (ţolurile şi cergile de rudă, feţele de masă şi lepedeele,
ţesăturile de desagi, ştergarele de rudă, căpătâile de pernă, ştergarele de icoană şi ştergarele de
blid); textile de ritual (covorul pe care îngenunchează mirii când depun jurământul, „crijma” de
botez, ştergarele şi materialele de traistă care se folosesc în ritualul înmormântării etc.).
Toate piesele textile – atât cele necesare interiorului, cât şi cele din care se
confecţionează piesele de port – au fost şi sunt confecţionate în casă.
Din categoria textilelor de interior confecţionate din fibre vegetale şi în zonă au dat
exemple de mare rafinament artistic se disting: ştergurile de rudă, săcuţii de pernă şi făţoaiele
(feţele de masă). La acestea putem adăuga ştergarele de perete, de icoană sau de blid ca piese
decorative şi ştergurile şi lepedeele (cearşafurile) ca piese strict utilitare. Caracteristice acestui
spaţiu sunt stilizarea severă şi geometrismul motivelor decorative, cromatica simplă, cu
dominante de roşu, albastru, negru (mai târziu galben şi alte culori), dispunerea ornamentelor în
câmpi ornamentali anume aleşi, în concordanţă cu funcţia şi locul pe care îl au în interior. Prin
structura lor compoziţională, ţesăturile de interior oferă mai multe suprafeţe albe, albul fiind o
culoare în concepţia estetică a creatorului popular român, fără acel „horror vacuum” existent în
creaţia artistică a altor popoare şi care duce la o ornamentică supraîncărcată.
Ştergurile de rudă, având funcţie strict decorativă, sunt bogat ornamentate, piesele vechi
fiind decorate exclusiv cu motive geometrice. Ca specifică zonei se identifică linia geometrică în
diferite forme numite în roate, ciocane, brăduţ, lilieci, stele, corigăuri, într-o nesfârşită variaţie de
combinaţii, de la linia simplă numită drum sau când este în zigzag corigău până la cele mai
complicate. Mai rar, pe ştergurile vechi apăreau şi figuri antropomorfe stilizate, cu preluarea
motivului „hora” de pe ţoluri şi chiar a motivului pomului vieţii.
Cromatica ţesăturilor este simplă şi sobră. Fondul, totdeauna alb, este marcat de roşul şi
negrul motivelor decorative, la care se alătură albastrul în asociere cu roşul şi, într-o fază mai
târzie, galbenul. Alesul motivelor se făcea cu rudă tradiţională, numită „fitău”. În general,
ştergurile de rudă tradiţionale aveau şi urzeala şi băteala din cânepă (numai capătul expus,
ornamentat, avea băteala din bumbac).
Ştergurile de perete (de icoană sau de blid) sunt aproape nelipsite din fiecare casă. Cele
vechi, tradiţionale, erau ţesute din cânepă şi in sau bumbac, la ambele capete având ţesături în
motive geometrice. Cromatica era aceeaşi ca şi la cele de rudă.
Feţele de masă sunt o altă categorie de ţesături care au dat în Maramureş exemplare de
mare frumuseţe (sun numite „făţoi” sau „făţoaie”). Se confecţionează din cânepă şi bumbac,
uneori din lână. Ele au o dublă funcţie: de a acoperi masa şi de a împodobi ruda. În mod obişnuit,
făţoaiele din cânepă şi bumbac era împodobite la cele două capete (pe lungime) cu alesături
preluând motivele şi cromatica de la şterguri. La capete se ataşează dantelă, care se termină cu
ciucuri lucraţi printr-o tehnică ingenioasă a înnodării sau cu „colţi” lucraţi cu croşeta.
Feţele de masă, aşezate pe rudă, creează prin albul lor delimitările cromatice între cergi,
covoare, pânza de desagi etc..
Feţele de masă din lână au în general formă pătrată, sunt mărginite de un chenar în toate
părţile, iar prin câmpii ornamentali şi prin cromatică se aseamănă cu ţolurile.
Feţele de pernă („săcuţurile de perină”) şi cearşafurile („lepedeele”) constituie categoria
textilelor de pat, dar în acelaşi timp au şi o funcţie decorativă de înfrumuseţare a interiorului.
Feţele de pernă specifice zonei se integrează în aria stilului ornamental specific
interiorului transilvănean (cu câmpii dispuşi numai la un capăt). Ornamentarea numai la un capăt
se explică prin faptul că, în cadrul interiorului, pernele sunt aşezate una peste alta, în capătul
patului, cu partea ornamentată la vedere, sau pe rudă, între grinzile tavanului.
Cearşafurile au şi rol decorativ atunci când sunt etalate pe rudă. Ele îndeplinesc acelaşi
rol prin ornamentele de dantelă, care înfrumuseţează patul.
Ţesăturile din lână abundă în Maramureş datorită materiei prime oferită din belşug de
economia locală.
 Una dintre piesele cele mai reprezentative este cerga care, pe lângă funcţia de învelitoare,
are şi un rol decorativ în aranjarea interiorului (acoperă patul în timpul zilei sau se pune pe rudă).
Astăzi, în zona Maramureş sunt generalizate cergile „în vârste” şi cergile „alese”, iar
cergile „cu mn’iţe”, abandonate într-o perioadă, au început să se confecţioneze iarăşi, atât cele
albe, cât mai ales cele multicolore.
Cergile obişnuite se confecţionează şi astăzi din lână albă şi neagră, în „vârste”, alternând
cele două culori sau alăturând acestora şi alte culori, „în vârste” mai subţiri, numite „sprâncene”
(roşu, albastru, verde şi galben). După ţesut, cerga se duce la vâltoare pentru îndesire şi scoaterea
miţelor, iar apoi se piaptănă cu un pieptene cu dinţi de metal. O cergă normală se face din două
fâşii de ţesătură cusute la mijloc.
Cergile „alese” au preluat motivele decorative de pe covoare, în special cele romboidale,
tehnica alesului cu firul gros obligând la redimensionarea motivelor. Astfel că pe rudă sunt
aşezate numai cergi sau ţoluri, în poziţie verticală, fără a mai folosi şi alte textile.
Covoarele sau scoarţele poartă în graiul local denumirea de „ţoluri”. Alături de creaţiile
artistice în lemn, se consideră ţolul o dominantă a artei populare maramureşene.
Ţolul maramureşean a avut şi are o funcţie preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă,
pe pat, pe masă şi mai rar pe perete, deasupra patului. Astăzi, din ce în ce mai des, acoperă
pereţii şi uneori este aşezat chiar pe jos. În casele înstărite, în zilele de sărbătoare, ţolurile erau
aşternute şi pe laiţe de-a lungul pereţilor. În anumite situaţii, ţolul devine şi piesă de ritual: pe el
se aşează mirii când depun jurământul de fidelitate, copilul la sărbătoarea botejunii, tot în ţol
fiind înfăşurat şi mortul.
Motivele ornamentale specifice zonei Maramureş sunt de o mare diversitate, iar prin felul
de îmbinare în câmpii ornamentale se constituie într-un adevărat limbaj ce-şi aşteaptă
descifrarea. O clasificare a lor presupune următoarele categorii: motive geometrice (colţi, dinţi
de ferăstrău, grebluţe, unda apei, cârlige, linia frântă – numită corigău, romburi – numite roate,
rotiţe, ciocane, turte, sape); motive vegetale (roţi cu crenguţe, struţi în cârlige, ghivece cu flori,
ruji pe rug, struţuri, floarea soarelui, bulbuci, frunze de stejar, găteje, ruje, sansiu, viole, cununi,
măieran, ruja macului, pădure verde, trandafir, rojmalin, rugu mare, brăduţi, pomi etc.); motive
zoomorfe (fluturi, păianjeni, pupeze, lilieci, cai, cerbi, căprioare etc.); motive antropomorfe
(bărbaţi călare sau în picioare, femei – izolate sau grupate, soldaţi etc.).
 Dacă gama cromatică este restrânsă, folosindu-se doar câteva culori (alb, gri, brun,
galben, roşu, albastru, verde, negru), foarte largă este însă gama nuanţelor: „roşu mohorât”, „roşu
înfocat”, „roşu hâd”, „roşu ca harastu”, „galbân ca arama”, „galbân ca floarea de harbuz”,
„galbân ca tegla”. „galbân oloiet”, „galbân roşâi”, „galbân bulbuc”, „galbân închis”, „albastru ca
ceriu”, „albastru vânăt”, „albastru închis”, „verde frunză”, „verde tânăr”, „verde bătrân”.
Ţolul maramureşean tradiţional se caracterizează prin geometrism şi simetrie.
Trebuie menţionată categoria ţolurilor maramureşene votive care se ţeseau pentru a fi
date ca ofrandă bisericilor. Acestea nu se deosebesc cu nimic de celelalte, doar că destul de
frecvent poartă inscripţii alese care în general cuprind numele celor ce au făcut darul.
Alte piese din lână sunt „ţolincile”, un fel de cergi-ţol ţesute în dungi, folosite pentru
acoperirea scaunului de la căruţă şi a animalelor când stau afară.
O ţesătură ce se foloseşte şi în decorarea interiorului este materialul de traistă care se
pune pe rudă şi pe laiţe.
Portul popular

Abordând creaţia populară maramureşeană din domeniul portului popular se evidenţiază

de la început ca dominante ale acestuia simţul deosebit al culorii şi al proporţiilor, motivele
decorative, sobrietatea liniei.
Portul popular se dovedeşte a fi o adevărată şi preţioasă mărturie a identităţii culturale a
ţăranului maramureşean atât pentru zona etnografică în general, cât şi pentru colectivitatea sa,
pentru satul său.
Pentru femei, elementul principal de identificare este zadia (catrinţa), iar pentru bărbaţi
„lecricul” sau sumanul şi pălăria. Dispoziţia cromatică diferită a dungilor orizontale ce formează
ansamblul zadiei dau nota specifică satelor şi subzonelor, iar trecerea de la albul imaculat spre
negru profund, prin toate nuanţele de gri, şi lungimea diferită a sumanului individualizează
portul bărbătesc pe subzone şi localităţi.
În analiza elementelor constitutive ale portului popular se au în vedere următoarele
criterii: anotimpul (portul de iarnă, de vară şi cel intermediar); sexul (portul bărbătesc şi cel
femeiesc); categoria de vârstă (portul copiilor, al adolescenţilor, al feciorilor şi fetelor, al celor
căsătoriţi, al bătrânilor); portul de ritual (portul până îmbrăcarea diferenţiată pe sexe, , portul
premarital, costumul de nuntă şi cel de înmormântare); ocazia când este purtat (costumul de
lucru şi cel de sărbătoare). Starea socială a fost un alt criteriu, dar azi elementele specifice au
dispărut, păstrându-se doar relicvele acestora.

Costumul femeiesc.
Portul popular femeiesc din zona etnografică Maramureş, prin elementele principale, se
integrează în structura generală a portului popular românesc.
Găteala capului este mai simplă decât în alte zone etnografice, dar implică elemente
deosebite când este purtată de mireasă. În mod obişnuit, părul este împletit în două cozi, cu
cărare pe mijloc. La mireasă, cele două cozi sunt legate împreună la spate şi sunt împodobite cu
„verdeaţă” („bărbânoc”), panglici, flori etc.. În unele sate, părul de pe frunte este aranjat în
colţişori decorativi. Cununa de mireasă se caracterizează prin bogăţia de materiale din care este
confecţionată („verdeaţă”, oglinzi, mărgele colorate, flori, hârtie colorată, lână colorată etc.) şi de
bogăţia cromatică. Cununa descrisă este cea care se poartă în zilele noastre. Cea tradiţională era
foarte simplă şi sobră, fiind confecţionată pe un suport de lână şi ornamentată în exclusivitate cu
floricele realizate din măduvă de pipirig.
Fetele şi femeile căsătorite poartă basmale din pânză colorată, iar bătrânele basmale
negre. Diferenţele constau mai ales în modul cum se înnoadă basmaua.
Elementele de mare valoare artistică ale portului femeiesc din Maramureş sunt cămaşa şi
zadiile.
În ceea ce priveşte cămăşile apar diferenţieri pe vârstă; de exemplu, cămăşile purtate de
bătrâne au ornamentele lucrate cu alb pe alb, uneori cu discrete infuzii de galben; cămaşa
femeilor căsătorite este şi ea sobră, dar fire de culoare accentuează decorarea decolteului şi a
mânecilor; la cămăşile purtate de fete, culorile folosite frecvent sunt galbenul, roşul, albastrul,
portocaliul şi mai rar verdele.
Un element specific cămăşilor din zona etnografică Maramureş îl constituie decolteul de
formă pătrată.
Ceea ce dă o notă specifică portului popular al femeilor din Maramureş este zadia.
Zadiile, de formă dreptunghiulară, au dungi diferite ca lăţime şi cromatică, variind de la
sat la sat (roşu cu negru, portocaliu cu negru, galben cu negru, albastru cu negru etc.).
Zadiile se „încing” cu ajutorul unor bariere împletite din lână colorată (întâi se încinge
zadia din spate, apoi cea din faţă).
După primul război mondial, în portul popular maramureşean a pătruns fusta de caşmir,
largă şi încreţită, care se poartă zilnic, dar şi în zilele de sărbătoare. Fusta se poartă şi cu o zadie
în faţă. Bătrânele poartă fustă din catifea neagră şi zadie în faţă. În zilele de mare sărbătoare se
mai poate vedea costumul tradiţional complet.
Pieptarul, are în general două variante: cel din pănură de lână (de culoare verde, albastru,
albastru îmbinat cu verde şi negru etc.) şi cojocelul din blană, brodat cu mătase, cu lână divers
colorată sau cu fâşii din piele colorată îmbinate cu lână.
Lecricul sau sumanul este confecţionat din pănură ţesută în patru iţe şi bătută la piuă.
Croiul a evoluat de la cel tradiţional (descheiat în faţă, cu mâneca prinsă din umăr) la tipul
actual, croit pe talie , cu buzunare, uneori chiar cu gaică, cu umerii drepţi, cu guler şi rever. Iarna
şi în momente de ceremonial femeile îmbracă guba albă, care este identică cu cea bărbătească.
Încălţămintea este compusă în general din opinci, care se poartă cu obiele de lână sau cu
ciorapi împletiţi din lână albă, înfăşuraţi cu „aţe” din lână neagră. Înainte, femeile purtau şi
„cioareci”, un fel de turetci lungi, din pănură. Din secolul trecut s-au purtat cizme cu tocuri
înalte, ornate cu ţinte.
Trebuie amintit că femeile din Maramureş au avut întotdeauna un real simţ al frumosului.
Ele poartă la gât zgărdane din mărgele ţesute sau împletite şi „zgardă scumpă”, formată din 20-
30 şiraguri de mărgele din corali. Aceasta semnifica bogăţia şi descendenţa nobilă a purtătoarei.
Fetele mai poartă cercei, inele de argint, mărgele de Boemia sau chiar de Murano.
De un real interes este portul tradiţional al copiilor. Cu ani în urmă, aceştia, până la vârsta
de 5-6 ani, indiferent de sex, purtau o cămăşuţă lungă. Abia după această vârstă se făcea
diferenţierea pe sexe prin îmbrăcăminte. Astăzi, copiii poartă aceleaşi piese de costum ca şi
adulţii.

Costumul bărbătesc.
Analizând structura portului popular din Maramureş se disting pentru portul popular
câteva elemente specifice.
Vara, acoperământul capului îl constituie pălăria („clopul”). Cu câteva decenii în urmă,
bărbaţii, indiferent de vârstă sau de starea civilă, purtau părul lung pe spate şi rotunjit pe frunte.
Pălăriile din paie, cu borurile mai largi decât cele din Oaş şi cu pana mai puţin oblică.
Iarna se purtau căciuli cu fundul rotunjit, aşa-zisele „cuşme rotilate”, confecţionate din
blană de miel. Acum s-au generalizat căciulile clasice. Totuşi, în zilele de sărbătoare, feciorii mai
poartă „cuşmele rotilate”, de preferinţă din astrahan negru sau brumăriu. Atât pălăriile cât
căciulile purtate de feciori în zilele de sărbătoare sunt frumos împodobite cu „ciucalăi” din lână
colorată, cu zgărdane de mărgele, cu „struţ” de flori.
Cămaşa bărbăteasca tradiţională era confecţionată din pânză de cânepă, in sau bumbac
(sau în amestec), ţesută în două iţe. La cămaşa „bătrânească”, croiul era simplu, piepţii
nedepăşind ca lungime lăţimea mânecilor. Zona rămasă goală era acoperită de chimir care
ajungea aproape până sub braţ. Chimirul avea rolul de a proteja mijlocul în timpul muncilor
grele, fiind în acelaşi timp o piesă de port care se integrează armonios costumului tradiţional.
Cămaşa bărbătească a suferit modificări, în sensul că a crescut în lungime, mânecile au devenit
mai strâmte şi mai scurte, au apărut ornamente bogate la guler şi la mâneci.
„Gatiile” (pantalonii) fac parte din costumul de vară (se poartă şi iarna, sub cioareci).
Sunt largi (de lăţimea pânzei) şi au jos ornamente simple. La mijloc se strâng cu brăcinari.
 Iarna, bărbaţii poartă cioareci confecţionaţi din pănură albă, ţesută în patru iţe şi dată la
piuă. Croiul este drept; în partea de jos au o manşetă lată.
Adesea, bărbaţii poartă peste cămaşă un „sfeter” de lână albă, împletit manual, închis pe
gât.
O altă piesă a portului bărbătesc este pieptarul. În majoritatea satelor, el este confecţionat
din pănură albă. Mai nou, în unele sate se fac pieptare din pănură colorată, buclată. Croiul este
simplu, drept, fără mâneci. Pieptarele sunt căptuşite cu pânză industrială, au un buzunar mare
înăuntru şi doua buzunare mici în afară, în partea de jos.
În grai local, tot „pieptar” este denumit şi cojocul, care are o largă desfăşurare
ornamentală şi cromatică, dar în croi este identic cu pieptarul de pănură.
Cojoacele au toată suprafaţă acoperită cu broderii din lână, punctate cu ciucuri, oglinjoare
şi ţinte.
O piesă specifică portului de iarnă – atât pentru bărbaţii, cât şi pentru femei – este
„guba”. Tehnica de confecţionare a acesteia presupune înnodarea miţelor în timpul ţesutului.
Ţesătura, din lână toarsă mai gros, se dă la vâltoare pentru a fi îngroşată, îndesată şi scămoşată.
Astăzi, în zona etnografică Maramureş, se poartă numai guba de culoare albă, dar există
informaţii că s-a purtat şi cea sură. În trecutul îndepărtat, guba albă era semnul distinctiv al
familiilor nobile. Indiferent de anotimp, mirii purtau această piesă ca semn al bunăstării viitoare
a tinerei familii.
În general, încălţămintea bărbătească tradiţională era constituită din opinci din piele de
vită sau de porc, cu gurguiul într-o parte. Piciorul era înfăşurat în obiele de pănură albă şi încins
cu „aţe” late împletite din lână neagră. După război s-au generalizat opincile din cauciuc. Încă
din secolul trecut, tineretul a purtat cizme din piele, cu ţinte şi cu pinteni (ele se puteau încălţa
indiferent în care picior).
O piesă de port nelipsită în zilele de sărbătoare era şi este „trăistuţa feciorească”, de
dimensiuni mici, ţesută din lână, în două iţe. Ornamentele sunt alese cu lână colorată, în aceeaşi
tehnică cu a covoarelor. Motivele decorative specifice sunt „roata”, „cârligele”, flori şi „vârste”.
Cromatica acestora include roşul, galbenul, albul, albastrul ca brânduşa, verdele. Trăistuţa
feciorească este o replică de sărbătoare pentru taşca din piele, specifică costumului tradiţional,
piesă astăzi dispărută, dar purtată în trecut de toţi bărbaţii. În trăistuţă se ţin batista, pieptenele,
oglinda etc.. În taşca de piele se păstrau pipa, amnarul, iasca, punga cu tutun.
 O piesă purtată de bărbaţi şi feciori în perioada de iarnă şi în zilele sărbătoare sunt
„mânecările”. Pe lângă rolul de înfrumuseţare, acestea mai au şi o funcţie practică, ţinând
încheietura mâinii strânsă şi ferită de frig. Mânecările sunt ţesute din lână colorată, cu motive
ornamentale alese sau brodate.
O categorie aparte a portului popular tradiţional maramureşean o constituie portul
păcurarilor. În general, acesta se compune din aceleaşi elemente ca şi portul bărbătesc de vară.
Există însă şi unele piese specifice. Astfel, pălăria („clopul păcurarului”) nu era niciodată
din paie, cu numai din „păr”, cu pana dreaptă şi lată şi cu tichia mică. Pentru a deveni funcţională
în condiţiile muntelui, ea se impregna cu sânge de miel sau de ied (ca să nu se deformeze) şi se
ungea cu un amestec de unt, ceară de albine şi răşină (ca să devină impermeabilă). În jurul
tichiei, pălăria are o cureluşă pe care sunt prinşi „bumbi” de alamă; o cureluşă asemănătoare,
prinsă în două părţi, fixează pălăria pe cap.
Cămaşa şi „gatiile” purtate de păcurari sunt „cernite”. Se fierbe scoarţă de arin în
combinaţie cu „galascău” (vopsea neagră sintetică), se introduc albiturile în această fiertură, iar
după răcire se limpezesc cu apă rece şi se pun la uscat. După ce ajungeau la munte, păcurarii îşi
ungeau cămăşile şi gatiile cu unt topit sau cu seu, pentru a deveni impermeabile şi a proteja
corpul de insecte.
În mentalitatea tradiţională, smolencile – cum sunt numite aceste piese – erau şi un semn
de distincţie şi de identitate profesională.
În zona etnografică Maramureş, portul popular este încă viu, putând fi văzut nu numai în
zilele de sărbătoare, ci chiar şi în cele de lucru.
Ocupaţiile tradiţionale

În viaţa unui popor, ocupaţiile reflectă condiţia existenţială din punct de vedere
economic. Maramureşul a fost până nu demult o „ţară” de ţărani şi deci este firesc ca din această
perspectivă ocupaţiile să fie cele specifice acestei categorii sociale, evident condiţionate de
mediul natural şi de factorii socio-istorici.
Documentele arheologice şi cele istorice atestă pentru zona etnografică Maramureş tipul
de economie agro-pastorală din care s-au dezvoltat meşteşuguri şi industrii ţărăneşti care să
satisfacă, sub aspectul uneltelor, necesităţile lucrării pământului şi ale prelucrării produselor.

Ocupaţiile de bază
Agricultura.
Configuraţia geografică a Maramureşului oferă posibilitatea practicării agriculturii în
condiţii favorabile. Lucrarea pământului în luncile râurilor şi văilor ce străbat zona precum şi pe
pantele mai line ale dealurilor este atestată încă din epoca bronzului.
Sistemul tradiţional de cultură în zona etnografică Maramureş a fost cel în „ţarină” şi
„imaş”. După secerat în baza rânduielilor satului se înlesnea păşunatul ţarinei, în scopul
îngrăşării terenurilor.
Culturile tradiţionale în satele zonei etnografice Maramureş au fost grâul (de toamnă şi de
primăvară), secara, ovăzul şi orzul, hrişca, meiul, fasolea („de rudă” şi „oloagă”), varza,
mazărea, floarea-soarelui ca plantă oleaginoasă (ulei se extrăgea şi din seminţe de dovleac şi
chiar de cânepă); ca plante textile se cultivau inul şi cânepa (de vară şi de toamnă), iar ca plante
furajere bostanii (harbujii), trifoiul, lucerna şi mai nou ghizdeiul, sfecla („buraci”).
Terenul bun pentru agricultură fiind relativ puţin, trebuia lucrate în condiţii de maximă
eficienţă, fapt ce a impus de veacuri un sistem de cultivare şi recoltare adaptat necesitaţilor
locale.
Specifică tuturor satelor Maramureşului a fost şi este cultivarea mai multor plante pe
aceeaşi suprafaţă de pământ, prin intercalare. Astfel, se obişnuia ca pe terenul însămânţat cu
porumb să se cultive şi fasole, sfeclă furajeră, dovleci furajeri, mazăre, varză. În jurul tarlalei cu
porumb se cultivau floarea soarelui şi fasole.
 Aratul, indiferent de forma terenului (plan sau în pantă), se făcea şi se face şi astăzi cu
„pluguri înştimbătoare”.
O pondere mare în munca ţăranului maramureşean o are recoltatul furajelor. Cositul
fânului se făcea când iarba era „coaptă”. În livezi, în grădini şi în zonele de fâneţe mai apropiate
de sat, după cositul fânului se mai executa şi a doua şi chiar a treia coasă, adică se făcea otava. În
general, cositul era făcut de bărbaţi, iar femeile şi copiii ajutau la întorsul pologului şi la strâns.

Creşterea animalelor.
Alături de agricultură, creşterea animalelor a fost şi este una dintre ocupaţiile de bază ale
ţăranilor maramureşeni. În ponderea economiei agro-pastorale a zonei, aceasta se situează pe
acelaşi loc cu agricultura, constituind de-a lungul veacurilor o sursă principală de existenţă.
Obiceiurile legate de această ocupaţie şi o multitudine de credinţe şi practici magice care
s-au păstrat până nu demult (aprinderea rituală a „focului viu” la stână, variantele baladei
Mioriţa, descântecele pentru sănătatea animalelor etc.) se constituie ca argumente ale vechimii
păstoritului şi creşterii animalelor în zonă.
Ciclul anual al păstoritul tradiţional începea toamna, la „Sânedru” (Sfântul Dumitru – 26
octombrie), când se eliberau păcurarii şi totodată se angajau cei pentru anul umător. Odată cu
acestea se punea şi problema iernării oilor. Ţăranii se asociau pentru iernatul oilor în câmp. De
obicei, asocierea se făcea între ţăranii cu pământuri apropiate sau între grupuri de oameni din
acelaşi neam, datorită faptului că pământurile unui neam erau grupate. Odată cu terminarea
păscutului şi trecerea pe furajatul animalelor cu fân, numit „căzutul la fân”, se făcea un „arunc” –
o socoteală, adică se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de
oi de furajat, şi numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncarea pentru păcurari.
De obicei, oile erau furajate de toamna până la 25 martie. Fânul de calitate mai bună se păstra
pentru primăvară, când fătau oile. În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu
lapte. La un botei (150-200 oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar şi un
băiat. Iernatul oilor se făcea pe câmp, unde era adus fânul. Acolo se construiau „staulul” şi
„coliba”. Pentru miei se ridica un „ţarc” acoperit cu fân, în prelungirea colibei, pentru a fi feriţi
de frig.
 La ieşirea colţului ierbii, oile erau lăsate să se hrănească bine, fără a fi mulse. După ce se
încălzea vremea începea tunsul oilor. Acestea erau tunse de fiecare proprietar în parte. Cu
această ocazie avea loc şi o mică petrecere.

Ocupaţiile secundare

Bogăţiile zonei au favorizat practicarea din epoci îndepărtate a unor ocupaţii care aveau
ca rezultat îmbogăţirea traiului. Astfel, pe lângă ocupaţiile de bază, maramureşenii au practicat o
serie de ocupaţii secundare: vânătoarea şi pescuitul, albinăritul, culesul din natură, lucrul la
pădure („butinăritul”), mineritul.

Vânătoarea.
În acest domeniu, ţăranii au folosit o mare varietate de arme, unelte şi capcane. Dintre
cursele cele mai frecvent folosite în zonă sunt „laţul de prins iepuri”, „ţugul” (cu arc metalic),
pentru urşi şi lupi, „laţul” pentru jderi, „bărbânţa” pentru jderi, „lada” pentru diverse specii de
mustelide (dihor, nevăstuică, hermelină, jder); pentru acestea se mai folosea şi „arcul”.

Pescuitul.
Alături de vânătoare, pescuitul a constituit o ocupaţie secundară care se mai practică şi
astăzi, dar numai ca divertisment şi sport. Apele de munte adăpostesc peşti ca lostriţa (monument
al naturii, prezent în apele Tisei şi Vişeului), păstrăvul, lipanul, mihalţul. Cleanul, mreana,
scobarul, porcuşorul, albioarele trăiesc pe cursul inferior al apelor de munte şi în cele de şes, iar
crapul şi ştiuca în lacuri amenajate sau în ochiuri de apă, bălţi şi iezere.

Culesul din natură.

Vegetaţia bogată a Maramureşului a oferit şi oferă populaţiei posibilităţi multiple de
valorificare a diverselor fructe şi plante din flora spontană. Ocupaţie străveche, culesul din natură
este practicat şi astăzi de către locuitorii satelor maramureşene, cu preponderenţă de către cei din
satele de la poalele munţilor. Culesul plantelor şi fructelor alimentare, medicinale sau industriale
se face astăzi individual, pentru nevoile proprii sau pentru vânzarea la piaţă.
 Albinăritul.
Bogăţia şi varietatea vegetaţiei Maramureşului au permis dezvoltarea albinăritului ca
ocupaţie secundară a locuitorilor.
Albinăritul tradiţional se practica în general pentru nevoile proprii, pe lângă fiecare casă
existând şi o mică stupină. Randamentul nu era prea mare, din cauza mijloacelor rudimentare.
Ştiubeiele tradiţionale neavând rame cu faguri artificiali, efortul albinelor se împărţea între
confecţionarea fagurilor şi adunarea mierii. Toamna, stupii se afumau cu pucioasa, pentru a
omorî albinele în vederea recoltării mierii. În general, ştiubeiele erau aşezate pe prispa laterală a
casei, înspre grădină, mai rar în grădină, în construcţii special amenajate (un mic şopron cu
rafturi). Mierea era de calitate bună, mai ales cea polifloră.
În zilele noastre această ocupaţie cunoaşte o mare dezvoltare în Maramureş.

Lucrul la pădure.
Lucrul la pădure este o altă ocupaţie de veche tradiţie în Maramureş. Bogăţia în păduri a
Maramureşului, calitatea deosebită a esenţelor răşinoase (lemnul de rezonanţă), precum şi a celor
de foioase (în special a stejarului) au stat în atenţia locuitorilor zonei, care le-au folosit în diverse
modalităţi, lucrul la pădure impunându-se ca o ocupaţie specifică.
Lucrul la pădure ca ocupaţie tradiţională a maramureşenilor cuprinde trei aspecte
distincte: butinăritul (exploatarea lemnului), plutăritul (transportul lemnului) şi cărbunăritul (ca
formă tradiţională de valorificare imediată).
Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcţie este între 1 octombrie şi 31 martie, adică
perioada de întrerupere a vegetaţiei. Vara, activitatea este mai redusă sau chiar întreruptă,
deoarece prin exploatare s-ar distruge puieţii. Conform tradiţiei, lemnul tăiat după pornirea
vegetaţiei (a sevei) îşi pierde din calităţi, nefiind atât de rezistent.
Transportul lemnelor pe distanţe mai mare se făcea cu ajutorul plutelor. Râurile Tisa,
Mara, Vaser, Cisla, Vişeu, Valea Ruscovei erau până nu demult marcate cu baraje care permiteau
adunarea apei necesare formării plutelor. Prin ridicare stăvilarului, albia râului se umplea şi
plutele porneau la vale. Plutele s-au folosit numai pentru lemn de răşinoase.
În zona Maramureşului s-a practicat şi aşa-zisul „plutărit sălbatic”. În general, principiul
era acelaşi, doar că lemnele nu se legau de plute, ci li se dădea drumul pe albia râului bucată cu
bucată. Sigur, acest sistem se practica numai pe distanţe mici.
Meşteşugurile ţărăneşti

Sistemul închis, autarhic, al vieţii localităţilor maramureşene a impus de-a lungul

veacurilor dezvoltarea unor meşteşuguri care să satisfacă necesităţile populaţiei.
Dacă la începuturi fiecare familie sau individ îşi rezolva propriile nevoi (expresia
„maistăr pe sama mé” fiind elocventă), mai târziu au apărut „maistări” specializaţi pe meserii şi
chiar sate specializate.

Torsul şi ţesutul.
Tehnicile de confecţionare a ţolurilor şi covoarelor sunt în „ciur” şi în „prinse” sau fire
întrepătrunse. Se lucrează la războiul de ţesut orizontal (numit „tiară”), distanţa între stative fiind
în funcţie de lăţimea covorului. Tiara se instalează în una din încăperile casei sau chiar în şură,
pe timp călduros. Alesul se face cu migală şi cu multă măiestrie. De-a lungul veacurilor s-au
dezvoltat mai multe centre în care alesul ţolurilor a devenit o ocupaţie specifică: Botiza, Şieu,
Dragomireşti, Vişeu, Călineşti, Petrova, Bârsana. În general, fiecare femeie ştie să aleagă în tiară,
fetele învăţând încă din copilărie acest meşteşug.
În privinţa cromaticii covorului maramureşean până la finele secolului trecut se foloseau
coloranţi extraşi din plante şi din diverse pământuri, care dădeau nuanţe pastelate, calde.
Coloranţii sintetici, răspândiţi şi generalizaţi în perioada interbelică, au adus culorile vii, care se
armonizau cu pereţii văruiţi, cu frizele decorative realizate din alternarea icoanelor şi blidelor
împodobite cu ştergare.
Astăzi s-a revenit la coloranţii vegetali în creaţii de mare rafinament artistic.
Pănura pentru piesele de port este ţesută în gospodărie de către fiecare femeie.
În general, pânza pentru cămăşi era şi mai este şi astăzi ţesută în tiară, în două iţe, din
amestec de cânepă şi in sau cânepă şi bumbac alb.

Prelucrarea lemnului.
Maramureşul, bogat în păduri seculare de foioase şi conifere, a oferit de-a lungul
secolelor materia primă pentru case şi anexe gospodăreşti, instalaţii tehnice, unelte şi, nu în
ultimă instanţă, edificii de cult.
 Nu întâmplător Maramureşul este numit „Ţara lemnului” şi se vorbeşte despre „civilizaţia
lemnului” care a înflorit aici. Dovadă a vechimii construcţiei în lemn în Maramureş sunt şi
elementele decorative care iniţial au avut funcţii magico-mitice şi care de obicei sunt amplasate
în locurile care marchează o trecere (pragul de sus al porţii sau al uşii).
Meşteşugul prelucrării lemnului a fost practicat la început de către aproape fiecare ţăran,
pentru nevoile proprii. Cu timpul, în fiecare sat au apărut meşteri specializaţi pe categorii. Astfel,
se disting meşteri constructori de case şi diverse acareturi gospodăreşti. O altă categorie sunt cei
care confecţionează mobilierul tradiţional.
Meşterii prezenţi în toate satele Maramureşului folosesc şi astăzi vechile tehnici
tradiţionale de prelucrare a lemnului: cioplitul lemnului cu securea, făţuitul cu barda, tăiatul şi
crăpatul cu ferăstrăul şi joagărul. Uneltele tradiţionale folosite sunt: draiciul (pentru crăpatul
lemnului), joagărul sau „sirisăul”, sirisăul de mână, securea, barda, securicea de drăniţat,
cuţitoiul de crăpat draniţa, cuţitoiul de fasonat draniţa, o multitudine de dălţi, rindeaua, sfredelul,
vinclul, „ţărcălamul”, scoaba etc.
În zona Maramureşului, comuna Săpânţa face notă aparte în privinţa artei lemnului.
Creatorul popular Dumitru Pop, cunoscut prin meşteşugul său a realizat un grupaj de elemente
funerare – semne de mormânt sculptate în lemn într-o manieră proprie. Dumitru Pop a reuşit să
sintetizeze viaţa celui dispărut într-o imagine plastică sculptată în tehnica basoreliefului, de cele
mai multe ori adăugând şi câteva versuri care redau preocupările şi viaţa omului. Culorile
folosite sunt pure, neamestecate, dominant e fondul albastru pe care apar ornamentaţii în roşu,
negru, verde şi galben.
Neputând întotdeauna să se exprime în arta monumentală, ţăranul maramureşean a creat
şi o serie de piese miniaturale, precum „pecetarele” (prescurnicele) maramureşene, într-o mare
varietate de forme sculpturale care dovedesc potenţe artistice extraordinare.

Olăritul.
Până nu demult, satele Maramureşului erau împânzite cu o ceramică variată provenită din
diferite centre – unele locale (Săcel, Sighet, Ieud etc.), altele aparţinând zonelor limitrofe (Lăpuş
cu centrele Lăpuşul Românesc şi Târgu Lăpuş; Codru cu Băiţa de sub Codru; Oaş cu Vama) –
precum şi de la Baia Mare şi Baia Sprie. Dintre centrele amintite au rămas active astăzi doar
Sighetul Marmaţiei şi Săcel.
 În general, în gospodăria ţăranului maramureşean, ceramica are şi astăzi un rol
funcţional: vase pentru prepararea hranei, pentru păstrat laptele şi apa, pentru transportul
mâncării la câmp, pentru fiertul rufelor. Dar, pentru calităţile ei, această ceramică a căpătat de-a
lungul anilor şi un rol decorativ, de înfrumuseţare a interiorului.

Cojocăritul.
Una dintre ocupaţiile principale ale maramureşenilor fiind creşterea animalelor, este
firesc ca materiile prime oferite de acestea, respectiv lâna şi blana de oaie, să fie folosite la
confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte.
Blana animalelor a fost folosită din timpuri preistorice ca piesă principală de protejare a
corpului împotriva frigului şi a intemperiilor. Cu timpul, pieile au început să fie prelucrate,
folosindu-se diferite tehnici devenite apoi tradiţionale, iar cu vremea, prin croi şi ornamentică,
piesele confecţionate au căpătat valenţe artistice, ajungând la un adevărat rafinament.
În general, în Maramureş, din blana de oaie s-au confecţionat şi se lucrează şi astăzi aşa-
zisele cojoace sau pieptare, piese fără mâneci, drepte, scurte până la brâu şi deschise în faţă.
Pentru tăbăcitul pieilor de oaie sau de miel se folosesc tehnici simple şi eficiente. Din
pieile tăbăcite se confecţionează cojoace şi „cujme” (căciuli).

Opincăritul.
Încălţămintea tradiţională a maramureşenilor a fost încă din cele mai îndepărtate timpuri
opinca. În general, opincile se confecţionau din piele de porc sau de vită, neargăsită. Dacă la
început nu existau meşteri specializaţi, în fiecare familie lucrându-se opincile necesare, cu timpul
opincăritul a devenit o profesie. Astfel au apărut meşterii specializaţi care au dus meşteşugul la o
adevărată artă. Ceea ce a impus meşteşugul opincăritului a fost cererea foarte mare de produse şi
imposibilitatea satisfacerii acesteia în cadrul gospodăriei.
În perioada contemporană, încălţămintea fabricată a pătruns masiv în toate satele
maramureşene, dar opincile rămân încă piese cu o destul de mare pondere.
Opincile din piele se poartă mai rar, această materie primă fiind scumpă. Totuşi, ele se
confecţionează la Strâmtura şi în alte sate şi se poartă mai mult în zilele de sărbătoare.
Spre deosebire de opincile din alte zone etnografice ale ţării, cele din Maramureş au ca
specific gurguiul mic şi lateral. Partea din faţă a opincii are pe margine şi la îmbinare elemente
decorative realizate din cureluşe subţiri care încheie opinca, precum şi creţuri şi chiar „colţi”.
„Aţele” din lână sau curele din piele (mai nou din cauciuc) leagă opinca de picior prin înfăşurare,
pornind de la gleznă până sub genunchi.

Fierăritul.
Prelucrarea metalelor a fost în Maramureş o îndeletnicire veche.
În fiecare sat din Maramureş exista şi mai există şi astăzi cel puţin un fierar pentru
deservirea populaţiei comunităţii.
În general, fierarul execută legăturile pentru roţi şi căruţă, legăturile pentru sanie, pluguri,
grape, foarfece pentru tuns oile, feroneria pentru porţi şi uşi (ţâţâni, balamale, clanţe, zăvoare)
etc.. De obicei, fierarul este şi potcovarul satului.
O bună parte dintre obiectele confecţionate de fierarii satelor maramureşene poartă
însemnele frumosului. Dintre acestea se remarcă gratiile de ferestre („roşteie”), care apar mai
ales la casele vechi.
Instalaţiile tehnice ţărăneşti

De-a lungul veacurilor, comunităţilor din zona etnografică Maramureş, care erau
preponderent autarhice, au încercat şi găsit soluţii pentru a-şi rezolva principalele probleme cu
care se confruntau pe plan social, cultural şi economic.
Vizitatorul satului contemporan maramureşean nu trebuie să fie surprins de multitudinea
şi varietatea pieselor de industrie ţărănească tradiţională, care încă şi astăzi se găsesc în
inventarul pasiv şi nu rareori chiar în cel activ al gospodăriilor ţărăneşti. De la râşniţa clasică de
mână (construită din două pietre aşezate una peste alta) până la moara acţionată hidraulic,
complex constituită, de la piua simplă pentru zdrobirea seminţelor de dovleac şi floarea soarelui
până la impresionantele „oloiniţe” sau „oloierniţe” cu „şurub” sau cu „berbeci”, de la vâltoarea
simplă la piua cu ciocane verticale pentru îngroşatul pănurei, la joagărele acţionate hidraulic şi
„horinciile” de pe malurile apelor – toate acestea nu se pot numi altfel decât mici industrii sau
instalaţii ţărăneşti care atunci când sunt asociate devin complexe cu randament economic mare.
Toate aceste piese de industrie ţărănească sunt rezultatul geniului creator popular. Ele au
o vechime greu de determinat, iar sporadicele consemnări în documentele de epocă nu sunt
revelatoare când ne raportăm la această componentă a culturii şi civilizaţiei populare
multimilenare a poporului român.
Depresiunea intracarpatică Maramureş este străbătută de izvoare şi râuri cu un debit
destul de constant, datorat şi vegetaţiei bogate în păduri. Aceste condiţii geo-climatice au
asigurat de-a lungul veacurilor un cadru propice dezvoltării industriilor şi instalaţiilor tehnice
ţărăneşti acţionate hidraulic.
Având în vedere principalele ocupaţii ale locuitorilor satului tradiţional maramureşean
(agricultura şi creşterea animalelor), precum şi faptul că până nu demult satele aveau o economie
cu caracter închis, dezvoltarea industriilor ţărăneşti s-a impus ca o necesitate firească.
Factorul hotărâtor în încetarea activităţii sau în dispariţia unui număr mare de instalaţii
tehnice ţărăneşti într-un interval destul de scurt este metamorfoza suferită de satul contemporan,
mutaţiile profunde s-au petrecut şi se petrec într-un ritm foarte rapid în viaţa acestuia. Tendinţa
de urbanizare şi modernizare în general a vieţii ţăranului atrage după sine consumul tot mai mare
de produse industriale, renunţându-se treptat la cele tradiţionale. Concluzia ce se impune este că
prezenţa acestor instalaţii tehnice ţărăneşti este strict condiţionată de societatea satului
contemporan, în permanentă transformare.
Păstrarea portului popular, a textilelor de interior, care şi-au găsit locul şi în zilele
noastre, amploarea luată de confecţionarea cergilor şi în general a produselor artizanale din lână
ne îndreptăţesc să credem în persistenţa pivelor, vâltorilor etc..
O altă categorie a instalaţiilor tehnice ţărăneşti este cea care include instalaţiile acţionate
manual, care cuprind în majoritatea lor diverse piese folosite pentru prelucrarea produselor
alimentare. În cadrul acestor instalaţii se disting cele destinate măcinatului diverselor grăunţe (în
special porumbul) şi cele destinate obţinerii uleiului comestibil.
Pentru măcinat, instalaţia cea mai simplă, răspândită în toate satele zonei şi cu origini
foarte îndepărtate în timp, a fost „râşniţa de mână”, cunoscută de altfel pe un spaţiu foarte larg şi
descrisă şi în literatura de specialitate.
Din categoria instalaţiilor tehnice destinate obţinerii uleiului comestibil, în Maramureş
sunt tipice „oloierniţele cu berbeci” şi „oloierniţele cu şurub”, instalaţii folosite la stoarcerea
uleiului, şi pivele pentru zdrobitul seminţelor (piua cu pilug şi piua cu ciocane). De obicei,
oloierniţa include şi căsoaia cu cuptorul pentru prăjitul seminţelor.
Toate aceste instalaţii poartă amprenta ingeniozităţii tehnice a ţăranului maramureşean.
Piesa cea mai arhaică este piua cu pilug, acţionată manual. De formă cilindrică, cu picior, piua de
mână cu pilug a avut o răspândire foarte largă în ţara noastră. În Maramureş o găsim într-o mare
varietate de forme, unele purtând şi amprentă artistică.
Dintre instalaţiile tehnice pentru storsul uleiului, în Maramureş se găseşte presa cu pene
orizontale, varianta cu ciocane suspendate, numită în graiul local „oloierniţa cu berbeci”. Aceasta
are aici două subvariante: cea de interior (de dimensiuni mici) şi cea instalată afară (prevăzută cu
acoperiş de protecţie), de dimensiuni mult mai mari, acţionarea ei făcându-se de către patru
persoane. Un alt tip este presa cu şurub, varianta „cu şurub de grapă”, care aici poartă denumirea
de „oloierniţă cu şurub cu coşarcă”.
În zonă s-au mai folosit instalţii tehnice pentru prelucrarea lemnului, acţionate manual
sau cu piciorul: strunguri de lemn, circulare etc..
Concluzii

Maramureşul este, după cum grăieşte o doină din bătrâni, „ţară veche, cu oameni fără
pereche”. Satele moroşenilor sunt unice în România. An de an, ele sunt invadate de turiştii aflaţi
în căutarea atmosferei arhaice şi pitoreşti a vremurilor de odinioară. Toţi vor să vadă măiestrele
porţi şi biserici maramureşene din lemn, să asiste la vechi sărbători, precum Tânjaua de pe Mara
şi Ruptul Sterpelor, să bea horincă şi să mănânce slană groasă de trei degete, să admire
costumele populare ale sătenilor, să se plimbe cu mocăniţa pe Valea Vaserului, să ajungă la
Cimitirul Vesel de la Săpânţa…
Maramureşul este considerat de mulţi sufletul satului tipic românesc. Cu aşezările sale
pitoreşti, dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sălbatice, Maramureşul concentrează tot ceea
ce înseamnă viaţa la ţară. Vizitatorii acestor meleaguri au ocazia unică de a se întoarce în timp,
de a fi martori ai unor vremuri şi ai unei vieţi mai simple.
Maramureşul este o destinaţie unică, situată în inima Europei, care a păstrat cu mare grijă
cultura, tradiţiile şi stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute. Regiunea ţine locul unui
testament al tradiţionalului, al unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care în
zilele noastre doar citim sau auzim de la bunicii noştri.
Puţine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul secolelor ce au trecut. Familiile rămân în
aceleaşi sate ca şi strămoşii lor. Meşteşugurile şi tradiţiile sunt transmise din generaţie în
generaţie. Îmbrăcămintea ţesută manual este încă purtată cu mândrie. Biserica este în continuare
sufletul satului. Vecinii se cunosc unii pe alţii şi se ajută între ei.
Viaţa în Maramureş este învăluită în mister. Vizitatorii lui străbat pasurile montane,
coboară în văile însufleţite, unde tradiţiile rurale se dezvăluie n fata lor ca un muzeu ce a prins
viaţă, un peisaj ce este pe placul şi celui mai capricios calator.
În aceste contemporane vremuri, în care asaltul ştiinţei şi tehnologiei conduce la
treptata depersonalizare regională ca expresie (etno-folcloric-cultural-istoric…mutilantă) a
globalizării, Maramureşul istoric îşi continuă lupta inegală, cu tradiţionale şi specifice mijloace,
întru conservarea a ceea ce îi conferă identitatea, farmecul şi mirabila atractivitate, de la
monumentalele biserici de lemn cu turle ascuţite, unele incluse în patrimoniul UNESCO (Ieud-
Deal – secolul al XVII-lea, Poienile Izei – începutul secolului al XVII-lea, Budeşti-Josani –
1643, Bârsana – secolul al XVIII-lea, Deseşti – prima jumătate a secolului al XVIII-lea), la
cunoscutele mănăstiri (Bârsana, Săpânţa, Moisei, Dragomireşti, Budeşti), de la muzee (cel mai
cunoscut – Muzeul Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, cu secţii de etnografie, folclor, artă şi
ştiinţele naturii, arhitectură populară) şi case memoriale, la gospodării tradiţionale, activităţi
rustice şi artizanale, datini, festivaluri laice sau de sorginte religioasă care împreună constituie an
de an atracţia localnicilor şi turiştilor.
Maramureşul încă ascunde şi alte atracţii, de regulă necunoscute de turişti. Ca să le găsiţi
aveţi nevoie de îndrumare pentru a-l aborda dintr-o perspectivă inedită despre acele lucruri care
dau farmecul satelor înşirate de-a lungul văilor Mara, Iza, Cosău, Vişeu şi Tisa.