CRONICA LITERARĂ

CRITICA POEZIEI

CRISTIAN LIVESCU
ASPIRAŢIA LA CAPODOPERĂ

„Aici sub masă e pace, te poţi ridica asemeni soarelui, glorios deasupra zilei" (Ion Muresan)

Cu o anchetă pe tema „Sfârşitul ierarhiilor" se deschide numărul inaugural al revistei „Poesis Internaţional", care apare la Satu
Mare (director — Dumitru Păcuraru; redactor şef — Claudiu Comartin), anchetă care — în motivaţia pe care o formulează — pleacă de
la ideea că „fiecare revistă sau critic literar mai vizibil (!) doreste să impună propria ierarhie", şi că azi cititorii nu şi-ar mai alege
cărţile la sugestia criticilor, ci îşi selectează lecturile „în funcţie de titluri, coperte şi de ce li se recomandă la televizor". În bună
măsură, lucrurile cam aşa stau: critica şi-a pierdut din autoritate, mai ales în ultimul deceniu, nu mai e capabilă să impună o
„direcţie", o atitudine estetică şi de aceea dă impresia că oficiază în gol, fără idealuri şi fără audienţă prea mare. De aici însă şi până
la a susţine apocalipsa ierarhiilor, căderea lor iremediabilă în desuetudine sau în neant, este o distanţă totusi, pe care realizatorii
anchetei o parcurg cu destulă usurinţă. Despre care ierarhii literare să fie vorba? Despre cele de până la anul 2000? Ele par a fi
destul de bine legate, stau încă la locul lor, iar dorinţa de a-l reinventa pe Vasile Vlad (antologat copios în revistă) şi a-l impune
printre liderii poeziei şaizeciste nu reprezintă de loc o noutate, deoarece el a mai trecut prin alte câteva asemenea „băi" duioase de
adoraţie, tocmai datorită discreţiei şi ritmului ponderat al volumelor sale,
56
Cristian LIVESCU
fiind departe de postura unui autor nedreptăţit. Dintr-o generaţie poetică secerată fără milă, generaţia Hyperion, după numele
colecţiei iniţiate de Mircea Ciobanu în anii '70, Vasile Vlad se află printre puţinii supravieţuitori şi cred că e pe cale să devină azi un
stindard în lupta poeziei de a se reinventa mereu pe sine din propriile resurse, cu două condiţii asumate obligatoriu: întâi, izolare de
vulgarităţile agorei politice şi, în al doilea rând, erudiţie, punerea la încercare a sensibilităţii prin cultură. Dar cu asta nu înseamnă că
am dat peste cap ierarhiile uzuale sau că ele s-au năruit din cauza haosului ce domneşte în gustul public. În pofida detractorilor,
Eminescu e (încă) la locul lui, la fel Lucian Blaga şi T. Arghezi, Bacovia rezistă, ca şi Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, iar cât
priveşte vocile lirice recente, de la Dinescu până la Stoiciu, o anumită ordine încă stă în picioare, deşi multe nume foarte activ
comentate până nu de mult s-au prăvălit în domeniul uitării; nu s-a produs nici o devălmăşie, cum s-ar putea crede, citind ancheta
alarmistă a colegilor de la Satu Mare.
Mai eau stem cu literatura „tânără", cu noii autori aparuţi de curând: aici ierarhiile se află pe nisipuri mişcătoare şi publicul ştie
încă prea puţine lucruri despre Janus sau Comartin, despre Vlădăreanu sau Sociu (mă refer doar la poeţi), deoarece consideraţiile
critice pe seama scrierilor lor sunt puţine. A încercat să dea o „Ora" acestei ofensive „douămiiste" regretatul Marin Mincu, pornind
de la tradiţie, a funcţiei cenaclului în literatura noastră, care de fiecare dată a structurat o generaţie. De la Junimea şi Literatorul, la
Sburătorul, de la cenaclul „N.
CONVORBIRI LffERARE
Labiş" la Cenaclul de Luni, continuat mai nou de cenaclul Euridice, talente numeroase, devenite în timp certitudini, au trecut pragul
acestor ateliere de creaţie şi, implicit, recunoaşterii publice, ducând cu ele identitatea unei generaţii, până să atingă orgoliul
originalităţii depline. Acum, se poate spune că lipsesc tocmai personalităţile critice de coeziune care, prin autoritatea lor, să dea
coerenţă şi consistenţă valului de autori apărut după 2000, lipsit nu atât de legitimitate, cât de o certă confirmare valorică. De aici,
sentimentul privaţiunii de o instanţă critică severă, selectivă, în stare să inspire încredere noilor veniţi; de aici, sentimentul că
ierarhiile nu mai există, că literatura e un meleag fără stăpân, fără „lege" — fără „legea" esteticului, desigur — , fără aspiraţia
includerii în şuvoiul unei tradiţii, unde valorile se decantează firesc. Asupra „Istoriei critice..." a lui N. Manolescu mulţi s-au năpustit
să o desfiinţeze, să o anuleze, declarând-o un op doveditor al „sfârşitului istoriilor literare", implicit al oricăror ierarhii, pentru ca
abia acum, după ce furiile denigratoare s-au temperat, să constatăm că existenţa ei a fost una cu totul necesară şi binevenită, din
măcar două motive: a consolidat ideea de literatură română, de re-cuprindere a unui spaţiu ficţional care periodic trebuie îngrijit şi
rostuit, „plivit" de buruienile adunate în timp; apoi, a avut meritul de a include în mersul acestei tradiţii generaţia optzecistă, care
nu mai apare azi ca un simplu vagon de călători abandonat pe o linie moartă. Dacă e scrisă cu onestitate şi har critic, orice istorie
literară face bine unei culturi, e o specie care merită să reziste, deoarece conferă un scop şi un statut contemporanilor, îi
poziţionează în confruntarea cu înaintaşii, în pofida celor ce strimbă din nas când e vorba de sinteze, considerate cimitire de autori
şi concepte.
Mai cred că dintre criticii noştri tineri câţiva trebuie să devină călăuzele noii caravane de creatori intraţi în „pădurea" revuistică şi
editorială de la noi, fără să ştie prea bine pentru ce o fac şi
CONVORBIRI LITERARE
încotro se îndreaptă. Există câteva nume care s-au impus în ultimii ani şi care se pot dedica cu pasiune acestei nobile misiuni de a
reclădi sentimentul ierarhiei valorice, al aspiraţiei la capodoperă, nu la simple deliruri fragmentariste. De la Daniel Cristea Enache,
exegetul cel mai activ al noii generaţii, şi Paul Cernat, critic aplecat la rându-i spre condiţia de document afectiv pe care o oferă actul
literar, de la romantism la post-modernism, la Marius Chivu şi Carmen Muşat, prezenţe publicistice foarte active, temperamentale,
ale căror opinii au produs seisme în viaţa literară, cred că există nume certe, ca pondere, care pot duce mai departe efortul de coag-
ulare, de a face să se întâlnească şi să comunice între ei tinerii scriitori. Doar cu un colocviu anual şi acela mai mult sub forma unei
tabere de agrement, nu se poate spune că am rezolvat o chestiune care pretinde multă răbdare şi construcţie. În peisajul revuistic de
azi, în Capitală, cred că „Observatorul cultural", prin spiritul deschis şi viu al dezbaterilor pe care le-a angajat în ultima vreme, este
publicaţia cea mai îndreptăţită să dea curs unui asemenea demers. În lumea de azi nu contează, competiţional, decât atitudinea
expresiv-novatoare, iar acest curaj estetic se formează, se deprinde în grup „socratic". Occidentalii merg pe formula cursurilor şi
atelierelor de creaţie, unde se învaţă efectiv tehnicile literare de succes; noi beneficiem de tradiţia cenaclurilor, care s-a dovedit şi ea
cât se poate de prodigioasă. Mai mult ca oricând, criticul tânăr de azi are datoria să-şi asume destinul supravieţuirii literaturii
române, iar acest lucru trebuie să se producă nu numai prin pagina de revistă, ci şi prin munca de laborator, în cenaclu sau întruniri
publice. Oricât de pline ar fi cimitirele de... ierarhii, acestea nu apar şi nu pot fi impuse peste noapte, datorită cine ştie cărei con-
juraţii sau conspiraţii, ci au nevoie de timp, de anumite acomodări între autori şi gustul public.
În fine, nu pot să închei aceste glose, fără să remarc excelentul poem Bătaia de Ion Mureşan, publicat în hiperboreea revistă
sătmăreană.

57

1
„clipa/ din mormântul clipei te scoate/ sclav/ în propria libertate”
(Gheorghe Hibovski)

Din literatura aşa-numit marginală, reticentă underground, făcută din pură plăcere, cu
gustul încercării pe căi ocolite, de probe a autenticităţii scriiturii, face parte poezia lui
Gheorghe Hibovski, autor cu o biografie boemă, consumată pe model eminescian prin trupe
teatrale efemere, unde a făcut de toate, în pofida faptului că scrisul şi poezia i-au fost pasiunea
dintâi, pe vremea adolescenţei. Într-adevăr, primele producţii literare le propunea timpuriu
cenaclului „C. Hogaş" din Piatra Neamţ, ca apartenent al unei generaţii promiţătoare, lansate
pe la începutul anilor '70, din care mai făceau parte Dan Verona, Vasile Popa Homiceanu,
Gheorghe Simon, Laurenţiu Vasiliu (cel ce se va război mai târziu, într-o polemică acerbă, cu
Gabriel Liiceanu), regretatul Dan Ursache (peste ani, autorul unei teze de doctorat îndrăzneţe
despre epistemologia lui Lucian Blaga), Bică N. Căciuleanu, întârziat şi el în debut, autor de
romane „deasuprarealiste", şi alţi câţiva. Hibovski s-a dedicat cu frenezie aventurii teatrului,
irosindu-şi talentul prin tot felul de încercări şi punând la cale un festival ce se numea
„Yorick", unde a avut ambiţia să realizeze „integrala" pieselor marelui Will, cu multe inter-
pretări teribiliste, în doi peri, date textelor, mirabile pentru un autodidact, încurajat şi de faptul
că în lumea diletanţilor cenzura ideologică a epocii nu prea obişnuia să se bage. N-a dus-o
niciodată pe roze, în schimb a făcut tot ce 1-a tăiat capul. După revoluţie şi-a întocmit o trupă
particulară, ambulantă, gen căruţa cu paiaţe a lui Millo, cu care a colindat tot felul de spaţii
neconvenţionale şi festivaluri trăznite, dând spectacole cu piese scandaloase de Matei Vişniec,
dar şi cu celebra Poveste a poveştilor de Creangă, închipuită a se derula pe platoul unei
televiziuni comerciale, pretext de a „distanţa" corozivul textului, dar şi de a satiriza în paralel
moravurile unei îndeletniciri clădite pe voinţa de scandal şi vulgarizare. Mai nou, are la
dispoziţie o sală de teatru nou-nouţă, bine dotată tehnic, în amfiteatru, în podul Bibliotecii
judeţene din Piatra Neamţ, unde visul i s-a împlinit: să lucreze tot felul de happening-uri
aiuritoare şi piese pentru tineri, cu o trupă juvenil-gimnastă, gata să dea totul pe cartea
improvizaţiei. Între timp, directorul de scenă şi-a „normalizat" şi problema studiilor,
terminând o facultate de regie-teatrologie, încununată cu un masterat pe potriva experienţei
dobândite.
Printre atâtea proiecte zvăpaiate, Gheorghe Hibovski nu şi-a neglijat înclinaţia initială pen-
tru poezie, publicând recent câteva cărţi ingenioase, care-i pun în valoare spiritul neliniştit şi
pasiunea pentru experiment. Debutează în volum la 50 de ani, cu Cloaca maxima (2000), carte
destul de eterogenă ca expresie, cu poeme din mai multe vârste, scrise în majoritate înainte de
revoluţie, purtând amprenta unei revolte abia reprimate. Cum blestemul sărăciei şi sacrificiu-
lui inutil, în reflex fanariot, este transmisibil, la români, de la o generaţie la alta, poemele de
aici au un aer decomplexat, cu trimiteri străvezii la poverile vieţii de azi. „M-am născut,
trăiesc, voi muri în fundătura libertăţii, dac-o fi" — susţine autorul într-un motto, convins
— în spirit beckettian — că lumea a devenit o cloacă urât mirositoare, care s-a degradat, s-a
descompus asteptând zadarnic venirea mântuirii divine. Mai rău este faptul că iluzia „lumii
mai drepte" nu este altceva decât trecerea dintr-o cloacă în alta. Poemul care dă titlul cărţii,
scris cu năduf şi scepticism negru, mi se pare comparabil cu unul pe aceeaşi temă, a
repetabilei deziluzii, scris de Gellu Naum, din volumul postum „Calea şarpelui" (2002), scris şi
el între două epoci: muşcă raza în neştire coada/ sângele hrăneşte îmbucate napârci/ văzduhul
rumegă pentru sine zăpada/ neantul sapă şanţul în care să te spurci/ pamântul ţi se pune ca un
nod în gât/ atât// şi eu care-aşteptam pe nu ştiu cine/ să vină nu ştiu când/ de nu ştiu unde/.../
sfânta scursură a lumii natânge/ de acolo vine/ aşa cum ar plânge/ la un mort ceresc/ o mare
moartă/ cu lacrima lăsată prin scârnăvii/ să curgă/ până ajunge picătura demiurgă/ şi află/
la o gură de izvor/ o poartă/ înălţătoare/ patrie de târâtoare/ mamă cloacă/ mamă cloacă
târâtoare/ iartă-mi nemişcarea rătăcitoare/ dintro cloacă-n altă cloacă/ nufărul să ne
petreacă/ atâtea coşmaruri m-au ros/ atâtea visuri fug de jurământ/.../ cerule/ cu câtă libertate
mă ameninţi/ lasă-te în cădere liberă/ speră/ să nu-ţi revii/ ajuns iar gând/ în altă eră/ turle
de biserici trec în zbor/ sfârâind/ stele căzătoare se opresc/ vietăţile sar/ ca-ntr-un joc de
nebuni/ pe trupul neobositei de joc mortăciuni..." (cloaca maxima).
Poemele lui Hibovski au în ele ceva anarhic, monolog de profet furibund debitând
imprecaţii undeva, la o margine de lume, în tonuri tari, caustice — biet „nebun" neluat de
nimeni în seamă; versurile par „hăituite" de gânduri negre şi coşmaruri, într-o panică
vizionară ca de sfârşit de ev, când carnavalurile se amestecă cu procesiunile de osândă şi
execuţiile în pieţe publice, sub ameninţarea unui imens cataclism purificator: „soarele
luminează noaptea din faţă/ butucul ne-mpinge în gol/ vedem la un pas/ adevărul începe cu
nevăzutul rămas/ vederea mai lungă/ de ochi însetaţi se agaţă/ necruţător tăiş/ sublim
paradox/ zilnic îmi desprinde capul de trup/ înnăditurile cu lumea se rup/ nu mai sunt ateu/ nu
mai sunt ortodox/ capul duce-n văzduhuri o viaţă de câine/ descreieratul gând e sluga
nimănui/ trupul nu-i decât o gură/ mestecă grija zilei de mâine/ n-a fost să fie întrupat/ nu va
fi să fie/ rupere din soare/ neruşinat cataclism" (gâdele decapitat). Poezia s-a instalat parazitar
pe trup şi consumă trăirile şi revoltele fiecărei zile: „metafora mă suge/ n-am vlagă să mai
urlu că n-am pâine/ mănâncă nesătulă de când s-a pripăşit în abatorul meu/.../ milioane de
tineri se sinucid în gând/ şi-ar da şi viaţa pentru o zidire/ dar omul cu mistrie nu are mâini de
rupt/ omul cu mâini şi suflet/ zideşte în neştire/ şi zidul creşte/ surpă temelii/ s-a rupt
vazduhul/ aştept şi eu lucirea altor zori..."(bocet fără lacrimi). Sunt şi pasaje naive, fade, nu
toate poemele întreţin exigenţa febrilă a emisiei, permiţând strecurarea unor întocmiri hilare
(ca de pildă: „şleaul înghite roate"; „căţelul pamântului/ linge lacrima cristalizată pe
meninge"?; „năravul gândirii îţi dă de gândit"; „ţări de ţărani manâncă ţărână" ?!; „se
înstelează cerul gurii cu vânătăi"; „tăcerea voastră eu nu pot s-o tac"; „o îndoială-ascunsă te
împarte/ o parte purul/ şi o parte jegul" !!); alteori e forţat cu aplomb dicteul cu miraj
autohtonist de nuanţă Fundoianu: „schelete de parfum cosit în floare/ trosnete de răcoare într-
un pod de şură/ deasupra/ un miros şi o mireasmă/ care unul pe alta se fură". Suprarealismul
artizanalfantezist face bine acestei poezii tenebroase, scrisă parcă având o carte a lui Cioran pe
masă.
Volumul următor, Circus maximus (2002) semnat pur şi simplu anonim, schimbă registrul
confesiunii: reflexia crispată, aluzivă, devine aici mai elaborată, mai „teatrală, apelând la un
filon grotesc. Pe manşeta coperţii autorul ţine să-şi facă un portret şi să explice recursul la
anonimat: „în acte/ gheorghe hibovski,/ între prieteni/ ghiţă/ trăiesc în piatra/ am cincizeci şi
doi de ani/ m-am născut la un secol după eminescu/ mai scund cu patru centimetri/ păros ca
el/ şi crăcănat ca mama/ trei copii cu prima nevastă/ george nona şi dora/ mă străduiesc şi
cu-a doua/ fumez/ beau cafea/ îmi plac femeile şi cărţile/ mă predau judecăţii tale/ cititorule/
nu scriu pe ziduri/ sau pe garduri/ te poţi apăra/ eu am transcris aceste bâiguieli/ e colecţia
mea/ năzăreli/ gângănii/ eu le-am prins/ eu le-am fixat cu boldul/ eu m-am chinuit să pară
vii/ dar nu le pot semna/ nu mă pot minţi/ nu te pot minţi/ cititorule/ dacă ai/ inimă şi minte/
decupează numele şi aruncă-l/ n-ai ce pierde/ ajută-mă să rămân ceea ce sunt/ un anonim
colecţionar de gângănii", În cuprins, poetul îşi ia în serios condiţia de anunţător al unei mari
farse universale, căreia cu toţii i-am căzut victime, îmbarcaţi într-o navă rătăcită între
3
talazuri: „opriţi-vă/ nu vă mai agitaţi/ nici pomeneală de uscat/ amăgire e totul/ treziţi-vă/
nişte viermi luminoşi/ atât/ mă rog,/ treaba voastră de victime/ duceţi farsa până la capăt/
jucaţi-vă de-a columbul/ căutaţi-i urmele în apele tulburi/ descoperiţi-vă america/ şi tot
pamântul de care
58
CONVORBIRI LITERARE
COIVVORBIRI LITERARE
59
nu vă mai săturaţi/ cuprinde-mă noapte/ adăposteşte-mă într-o gaură de
vierme/ luminează-mă/ să fiu pe de-a-ntregul/ o bubă celestă" (buba
zgâncilită)
Obsesia poemelor o reprezintă marea minciună sub care s-a instalat
noul mileniu şi care năruie lumea din temelii, prin calamităţi şi ploi
apocaliptice: „de ce mi-aţi ascuns adevărul/ a răsuflat/ şi nu mi-aţi putut
lua/ răsuflarea/ stâlpul casei/ stâlpul cerului/ arborele vieţii arde/ vreau să
spun// de ce mi-aţi ascuns adevărul// rămâne cenuşa/ se lămureşte aurul/
cenuşiu/ creieruşul/ cât mai poate fi/ până la circumvoluţie// de ce mi-aţi
ascuns adevărul/ măcelărită/ frânturi ale spiralei/ se mai ghicesc în riduri..."
(moara de vorbe). Gheorghe Hibovski scrie cu mână sigură şi vede poezia ca
pe o altfel de teatralitate, în care „vocile" interioare converseaza în
imaginar, motiv pentru care pagina sa e adesea împărţită în două, ca
pentru versuri în replică, iar metafora — figura flamânda care „soarbe" din
fiinţă cu nesaţ, e dizlocată de jocul straniu al cuvintelor, în mici scenete,
având ca personaje viermi, gropari, robi (sclavi), poeţi rataţi, cugetători cu
„friguri stelare", morţii pământului etc., cu toţii martori ai unei agonii de
neoprit a memoriei lumii.
O a treia carte, Viclenii de păsărar (2008) nu e lipsită nici ea de surprize.
Poetul pretinde că a deprins limba îngerească a păsărilor şi el nu face decât
să transpună în poezie acest idiom, spre care îşi îndrepta speranţa şi Sfântul
Augustin: „scrierea de faţă e o tălmăcire/ originalul s-a încarnat şi-n tine/
decupează numele/ aruncă-l". Aşa încât pe o pagină găsim „originalul", în
scriere ornitologică, dacă putem numi astfel o înşiruire cu cine ştie ce noimă
de hieroglife, caligrafii şi contururi de păsări desenate în tot felul, siluete
ascensive, înaripate înspre zbor, iar pe cealaltă pagină „traducerea"
vizionară în poezie a acestor mesaje stranii, venite din înalturile
transcendente. Inutil să mai spunem că sute de versuri cunosc asemenea
„transcripţie" migăloasă, amintind de tăbliţele caldeene ! Poemele rezistau
şi fără acest efect orice s-ar spune desuet, care ar putea pune pe gânduri
autorii de poezie aşa-numit grafică, frecventată până nu de mult în Occident,
ca rudiment al avangardei; deşi textele se referă într-o mică măsură la
reveria aeriană sau la condiţia plutirii. Secţiunile cărţii se derulează în stilul
lejer, neconvenţional, al acestui autor, cu voinţa lui de a şoca cititorul şi de
a-l ameţi cu formulări paradoxale şi anarhice, având titluri precum: luceferind
pe coclauri; purpurul pur de curvă pură, cu poeme mai îndrazneţ scenarizate,
dialogale, pe teme seductive, galante, şi versuri dispuse „în oglindă".
Compoziţia nu reprezintă neapărat o noutate, dar autenticizează expresia,
îngemănează cuvântul cu frenezia gestului implicit: „da/ e adevărat/
ţineam/ cerul liber/ pe spate/ şi alunecam/ în altă libertate/ sclavul de mine/
bărbat// da/ erai o minciună/ părul tau/ părea vâlvătaie/ puteam să jur/ ca
aşa e/ când mă furnica înspre lună/ când mă agăţam/ orbeşte/ de tine/
neştiind/ că viaţa e o curbă// iată-ne pe un câmp de turbă/ unde tristeţea
face bine/ captivi/ într-un gheţar de răcoare/ plutim pe o mare/ iubire/
moartă/ cine să ne mai despartă/ din trainica-nchisoare..." (din groapa amintir-
ilor de mâine). Miscările „mărunte" ale derizoriului din preajmă temperează
elanul poetic şi furiile celorlalte volume se temperează aici, pentru a face
loc misterului comuniunii cerului cu pământul într-un peisaj agrest. Poemele
au ceva de inscripţie discretă, lăsată ca un mesaj în voia lumii ce se stinge:
„la orizont/ păianjenul blond/ croşetează nelinişti astrale/ doi licurici/ într-un
pâlc de urzici/ două haimanale// ziua/ îi ascunde lumina/ noaptea/ îi
trădează luciferina/ licuricii/ migrează în lună/ din cauza fricii/ acolo se-
mpreună/ fărâme/ de-ntuneric/ luminează sferic/ însămânţează cu aur/
feriga pe coclaur..."
În poezie, ca şi în teatru, Gheorghe Hibovski a ţinut să fie un
independent, în descendenţă romantică.