Disciplina: Psihologia

Profesor: Taras Svetlana

CARACTERUL

Definiţie şi descriere generală

Caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esenţială care, pe de o parte, defineşte orice
personalitate individuală în contextul relaţiilor sociale, iar pe de altă parte, diferenţiază mai mult sau
mai puţin semnificativ personalităţile individuale între ele.
În accepţiune extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psiho–social al
personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. În acest caz, el include: a)
concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului; b) sfera convingerilor şi sentimentelor socio-
morale; c) conţinutul şi scopurile activităţilor; d) conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Toate aceste
„elemente” sunt corelate şi integrate într-o structură funcţională unitară, prin intermediul unui
mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare.
Luată în sens restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care
determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în
ansamblu şi la sine însuşi.
Spre deosebire de temperament, care se implică şi se manifestă în orice situaţie – naturală sau
socială –, caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale. Astfel, putem spune, că el se
structurează numai în interacţiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de
relaţionare şi adaptare la particularităţile şi exigenţele acestui mediu. Aici se impune a face distincţie
între planul psihologic de abordare şi cel etic.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un mediu social,
în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni, – cu membrii familiei, cu colegii de şcoală, cu dascălii, cu
cercul de prieteni etc. – îşi structurează pe baza unor complexe transformări în plan cognitiv, afectiv,
motivaţional, un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile sociale, adică un anumit profil
caracterial. Este cu totul altceva, acum, dacă acest profil va fi etichetat ca „bun” sau „rău”, ca
„pozitiv” sau „negativ”.
Societatea este perfect îndreptăţită să pretindă şi să aştepte de la membrii ei să-i accepte normele şi
exigenţele, în lumina acestora, admiţând caracterele „pozitive” şi respingând pe cele „negative”; dar, la
rândul său, şi individul este îndreptăţit să aibă şi să manifeste anumite exigenţe şi aşteptări de la
societate, formulate din perspectiva concepţiei sale despre lume şi viaţă, a criteriilor şi etaloanelor sale
valorice.
Dacă ţinem să evidenţiem latura axiologică a caracterului, atunci trebuie să luăm în consideraţie
interacţiunea dintre cele două mulţimi de „solicitări”: „mulţimea solicitărilor interne”, pe care
individul le are faţă de societate, şi „mulţimea solicitărilor externe”, pe care societatea le formulează
faţă de individ.
Caracterul apare ca mod individual specific de relaţionare şi integrare a celor două mulţimi de
solicitări.
Caracterul se structurează prin integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea
ce este semnificativ pentru individ în situaţiile, evenimentele şi experienţele sociale. Ca urmare, al se
manifestă numai în asemenea împrejurări. De aceea, dezvăluirea trăsăturilor de caracter este
incomparabil mai dificilă decât a celor temperamentale.
Rezultă, aşadar, că modalitatea cea mai eficientă de cunoaşterea şi evaluare a caracterului o reprezintă
analiza actelor de conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ.

Structura psihologică a caracterului

Putem afirma, aşadar, că în structura caracterului se regăsesc „elemente” de ordin afectiv (emoţii,
sentimente), motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) şi
volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu
ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.
La vârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile afectivă şi
motivaţională (formarea supra- Eului în concepţia freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil
a consemnelor morale ale autorităţii paternale, pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacerea
trebuinţelor sale); la vârstele mai mari, începând mai ales cu adolescenţa, integrarea caracterială se
realizează cu precădere pe dimensiunile cognitivă (analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor
socio-culturale) şi volitivă (autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de
conduită).
Ponderea celor patru tipuri de comportamente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi,
ea putând constitui criteriu de clasificare tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în care
predomină motivaţia personală va avea „trăsătura egoist” mai puternică decât trăsătura „altruist”; o
structură în care prevalează componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la acte de
caritate decât una în care predomină judecata obiectivă, „rece”; o structură caracterială „reflexivă” va
fi mai „ezitantă” în luarea unei hotărâri decât una „voluntară” etc.).
În principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ,
putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de semnificative).
Din punct de vedere funcţional, structura caracterială include două „blocuri”: a) blocul de comandă
sau direcţional, în care intră scopurile mari ale activităţii, drumul de viaţă ales, valorile alese şi
recunoscute de individ, şi b) blocul de execuţie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire,
conectare şi reglare a conduitei în situaţia concretă dată (Levitov, 1962; I.Radu, 1991; M.Golu, 1993;
M.Zlate, 1999).
Toate aceste elemente, strâns interdependente, sistemic articulate, formează latura internă,
invizibilă a caracterului. Ea este absolut necesară, dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act,
pentru atingerea unui efect adaptativ concret în diferite situaţii sociale.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială în care este pusă. Ea
se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice diferite–cognitive,
motivaţionale afective – şi determină modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie
sau alta.
După T.M.Newcomb, de pildă, atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa anterioară este
acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie nouă.
Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a persoanei şi
mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale.
După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:
a) atitudinile faţă de sine ;
b) atitudinile faţă de societate. Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine,
elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur,
pe de altă parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global.
În primul caz, vom avea atitudinea faţă de Eul fizic, atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor
funcţii şi capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele
conduitelor şi reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional, familial, civic). În
cazul al doilea, este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în unitatea
componentelor sale bio-psiho-sociale.
În mod normal, atitudinea globală faţă de sine este (şi trebuie să fie) de semn pozitiv, aceasta
fiind o premisă necesară, obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la viaţa socială. Dar, la diferiţi
indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realistă, -
asigură cele mai bune premise psihologice de relaţionare; autoevaluare în hiper (supraestimare), -
induce trăsături etichetate de cei din jur ca negative – aroganţă, dispreţ, complex de superioritate – şi
creează serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare în hipo (subestimare), - favorizează
trăsături caracteriale nefavorabile pentru subiect – modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe
de inferioritate.
Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii „obiectelor” şi
„situaţiilor” generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea faţă de muncă (în sens larg, ca
ansamblu de sarcini şi solicitări impuse social); atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele
morale; atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, biserică, armată etc.); atitudinea faţă de
structura şi forma organizării politice; atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc.
Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător, potenţialul
adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale.

Trăsăturile caracteriale
Trăsătura caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanţa modului de
comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trăsătura
temperamentului care determină parametrii dinamico-energetici ai comportamentului în orice fel de
situaţii).
Identificabile în desfăşurarea comportamentelor sociale, trăsăturile caracteriale se evaluează
numai printr-o operaţie de comparaţie a unei persoane cu altele. Aceasta deoarece nu există un
standard absolut pentru nici o variabilă (categorie) calitativă. Pentru a formula aserţiunea „X este
onest”, de pildă, trebuie să-l raportăm la alte persoane sau la un etalon pentru onestitate, stabilit pentru
indivizi aparţinând contextului socio-cultural dat. Astfel, determinarea şi atribuirea trăsăturilor se
realizează întotdeauna cu referire la descrierile interindividuale. Totodată, însuşirile pe care le evocă
atribuirea unei trăsături sunt suficient de distincte pentru a putea fi deosebite de altele. Trebuie, aşadar,
să ne asigurăm că însuşirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii acelei persoane şi că ele au fost
observate în mai multe situaţii. Pentru a caracteriza pe cineva ca „onest”, este necesar ca elementele
onestităţii să se fi manifestat într-o serie semnificativă de comportamente şi într-o diversitate de situaţii
concrete (variind comportamentele şi situaţiile, trăsătura trebuie să rămână constantă).
Trăsăturile caracteriale, ca şi cele temperamentale, au o dinamică polară, ele formând, de regulă,
perechi antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-leneş,
curajos-laş etc.). Este important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga gamă de
perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecărei trăsături. Astfel, în evoluţia sa, profilul caracterial
va integra trăsături care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luând
aspectul unei balanţe cu două talere: când trăsăturile polare se echilibrează reciproc, avem de a face cu
un caracter ambiguu, slab determinat; când valoarea trăsăturilor de la polul pozitiv atârnă mai greu
decât cea a trăsăturilor de la polul negativ, avem un caracter socialmente pozitiv; când valoarea
trăsăturilor de la polul negativ atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul pozitiv, avem de a
face cu un caracter socialmente negativ.Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe
fondul interacţiunii conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice - cognitive, afective, motivaţionale
şi voliţional-valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de „obiectele sociale”.
Vom delimita, astfel, trăsăturile globale, care definesc sistemul caracterial în ansamblu, şi trăsăturile
particulare, care definesc semnificaţia relaţional-socială a componentelor psihice, din a căror
interacţiune rezultă structura caracterului.
Din categoria trăsăturilor globale, menţionăm: a) unitatea caracterului, care face ca, în ciuda
variaţiilor situaţionale accidentale, linia de conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă
şi identitate; b) pregnanţa, care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi
atitudinilor în cadrul profilului caracterial general, iar pe de altă parte, gradul de intensitate şi
consolidare a componentelor dominante; c) originalitatea, care exprimă specificitatea şi indivi-
dualitatea integrării caracterului, gradul de deosebire a unui profil caracterial de altul; d) plasticitatea,
care defineşte „disponibilitatea” structurilor caracteriale de a se schimba, de a se adecva la dinamica
realităţii sociale (distingându-se, corespunzător, caractere conservatoare rigide, caractere mobile care
îmbină adecvat stabilitatea şi schimbarea şi caractere labile, în care predomină variaţia, oscilaţia,
instabilitatea); e) stabilitatea scopului reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor care
imprimă orientarea generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui majoră, supraordonată; f) integritatea,
trăsătură-corolar al celor anterioare, exprimă rezistenţa caracterului la influenţele şi presiunile
perturbatoare (negative) din afară, rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia se diferenţiază şi se
manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în: trăsături de natură cognitivă (reflexivitatea,
obiectivitatea, spiritul critic şi opusul lor); trăsături de natură afectivă (sentimentalismul, timiditatea);
trăsături de natură motivaţională (lăcomia, rapacitatea, avariţia, mercantilismul şi opusele lor);
trăsături de natură intersubiectivă (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de întrajutorare,
altruismul şi opusele lor); trăsături de natură morală (bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea,
modestia şi opusele lor); trăsături de natură voliţională (curajul, independenţa, perseverenţa,
fermitatea, hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor).
Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă, apreciindu-se că numărul lor depăşeşte cu
mult zece mii.
Aceasta, fireşte, creează mari dificultăţi în tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al
caracterului şi de a oferi un instrument unitar şi eficient de diagnosticare-evaluare.
Trebuie subliniat că repertoriul probelor şi tehnicilor de determinare a caracterului este încă sărac şi
puţin elaborat, astfel încât sursa cea mai bogată de informaţii, rămâne observarea şi analiza
comportamentelor reale în situaţii mai mult sau mai puţin semnificative pentru subiect.