Aparatul

cardiovascular / circulator
Organismul uman, ca orice ființă vie, există grație corelării fine și perpetue a tuturor
structurilor și proceselor sale. El constituie un sistem ierarhizat, ce dispune de sisteme de
autoreglare integrate. Deși majoritatea funcțiilor sunt îndeplinite de structuri specializate, acestea nu
acționează izolat, ci în strânsă interdependență de celelalte.
Ca orice organism, și cel uman este alcătuit din unitățile fundamentale ale lumii vii -
celulele. Celulele alcătuiesc țesuturi, iar prin asocierea acestor țesuturi, se alcătuiesc organe.
Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unor funcții.
Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai mari, prin care
circulă permanent lichide cu diverse încărcături. În cadrul acestui sistem imens de distribuţie,
redistribuţie, evacuare şi recaptare a fluidelor, sistemul circulator ocupă un loc de primă importanţă.

Aparatul cardiovascular, respectiv sistemul circulator este un sistem care cuprinde

următoarele componente: inima, artere și arteriole, vene și venule, și nu în ultimul rând, rețeaua
capilară.
Arterele se ramifică în arteriole, iar acestea din urmă, se ramnifică în rețeaua capilară prin
care se irigă țesuturile și organele. Legătura dintre sistemul arterial și cel venos se face prin capilare,
care constituie sectorul circulator al schimburilor de gaze și substanțe nutritive dintre sânge și
țesuturi.

Funcțiile aparatului circulator sunt:

• aprovizionarea organismului cu oxigen, substanțe nutritive, vitamine, hormoni
și
• eliminarea bioxidului de carbon, îndepărtarea diverselor reziduuri metabolice spre
ficat (detoxificare) sau rinichi (excreție).

1
 Sistemul circulator este alcătuit dintr-o multitudine de vase tubulare, prin intermediul cărora
circulă sângele, care irigă întreg organismul.
Atât arterele cât și venele, au un perete, format din 3 tunici, care de la interior spre exterior
sunt: intima (tunica internă), media și adventicea (tunica externă).

Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, iar în structura acestora găsim:
 tunica internă (endoteliul / intima) – este alcătuit dintr-un rând de celule endoteliale
turtite, așezate pe o membrană epitelială bazală. Ea este în continuarea endoteliului
ventricular.
 tunica medie (media) are structură diferită astfel:
 la arterele mari (numite și artere de tip elastic), media este alcătuită
din lame elastice dispuse concentric, rare fibre musculare netede și țesut
conjunctiv.
 la arterele mijlocii și mici (numite și artere de tip muscular), media
este groasă și conține numeroase fibre musculare netede.
 tunica externă (atventicea) - este formată din țesut conjunctiv, cu fibre colagene și
elastice. Prin comparație, adventicea este mai subțire la artere decât la vene.

Atât la artere cât și vene, adventicea prezintă în structura sa, vase mici de sânge (capilare)
care hrănesc peretele vascular, și care pătrund și în media.
2
 Între aceste 3 tunici, exista 2 membrane elastice, una internă, care separă intima de media și
una externă care separă media de adventicea.
Capilarele sunt vase de calibru mic (4-20 microni) și sunt răspândite în toate țesuturile și
organele. De la interior spre exterior, capilarele prezintă endoteliu, membrană bazală și periteliul.

Arterele
Arterele sunt vasele sangvine care duc sângele de la inimă spre țesituri. Ele reprezintă
segmentul circulator cu cea mai mare presiune arterială. Presiunea în artere este maximă în
momentul sistolei și minimă în momentul diastolei.
Arterele sunt de două tipuri:
• artere pulmonare - care duc sângele la plămâni,
și
• artere sistemice - care duc sângele spre tot corpul,

Astfel, în alcătuirea arborelui vascular, distingem 2 mari teritorii:

1. Mica circulație – reprezintă circulația pulmonară și începe în ventricolul drept prin

trunchiul arterei pulmonare și se termină în atriul stâng prin cele 4 vene pulmonare.

2. Marea circulație – reprezintă circulația sistemică și începe în ventricolul stâng, prin

artera aortă, care transportă sângele spre țesutui și organe, și se termină în atriul drept
prin vena cavă superioară, vena cavă inferioară și sinusul coronar.

Circulaţia arterială
Arterele sunt canale mari prin care circulă sângele de la inimă spre ţesuturi. Aorta este vasul
principal ce pleacă din ventriculul stâng al inimii, ramificându-se apoi în derivaţii cu calibrul din ce
în ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele şi arteriolele pornite din aortă descriu circulaţia arterială
mare. Artera pulmonară, pleacă din ventriculul drept şi transportă sânge venos spre plămâni, fiind
componenta arterială principală a circulaţiei mici.
Arterele şi mai ales arteriolele, sub influenţa impulsurilor nervoase primite prin nervii
simpatici, se dilată sau se contractă modificând debitul sanguin. Modificările de calibru,
influenţează debitul irigaţiei tisulare, după nevoile organismului. Din acest motiv, aceste canale, au
fost numite „ecluze de irigaţie".

3
 Capilarele
După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici, ajunge în reţeaua vaselor capilare. Acestea
sunt vase scurte (de cca. 5 mm) şi prezintă diametre microscopice (mai mici de 20μ). Ele sunt foarte
numeroase realizând o lungime totală de cca. 2500 km. şi o suprafaţă de cca. 6200 mp. Capilarul are
două terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole iar de celălalt capăt de venule. De
asemenea, vasele capilare prezintă ramificaţii laterale prin care se unesc între ele.
Aceste minuscule canale, permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstiţial, şi de
aici în celule şi retur (adică din celule înapoi în circuitul sanguin), a apei, a proteinelor plasmatice
cu masă moleculară mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor
plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie. Prin intermediul lichidelor
interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutriţia celulară), respirator şi excretor, dintre celule şi sânge.
Lichidele, celulele şi substanţele care ies din vasele capilare sanguine, constituie mediul local al
ţesuturilor şi al organelor. Deşi provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un
ţesut la altul, deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi (faţă de "zonele" ecologice,
în care factorii biotici se adaptează la mediu, ţesuturile organismului, prezintă şi capacitatea de a
adapta mediul la cerinţele lor). Din interacţiunea dintre celulele unui ţesut şi mediul local depinde
starea de sănătate sau aceea de boală a unui organ sau a întregului organism.
Diametrul foarte mic al
capilarelor, nu permite trecerea
unor elemente mai mari, fără ca
acestea să nu se deformeze. De
exemplu, eritrocitele nu pot
străbate capilarele păstrându-şi
aspectul, deoarece sunt prea
voluminoase. Din cauza taliei
mari, ele sunt nevoite să se
„înghesuie”, modificându-şi
reversibil forma, în timpul
trecerii prin vasele capilare sau
prin pereţii acestora. În urma
4
acestui „frecuş” permanent, globulele roşi se uzează şi îmbătrânesc, trebuind înlocuite în mod
continuu.
Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi
aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar 5% din totalul sângelui
circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate creşte de 6 ori. Sporul cantitativ
de sânge capilar se realizează pe baza micşorării volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are
loc o vasodilataţie capilară la nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate
însemnată de sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-se
decongestionarea acestora. Vasoconstricţia dermică, acţionează în sens contrar, aducând un flux
sporit sanguin spre viscere, prin scăderea volemiei sanguine periferice.
Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor.
Astfel: căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o acţiune
contractilă; dintre cataboliţi, dioxidul de carbon, acidul lactic, acidul uric au efect dilatator, iar
amoniacul acţionează ca vasoconstrictor; lipsa vitaminei P, hipokaliemia, hipocalcemia, carenţa
proteică, histamina, insuficienţa sau excesul unor hormoni, precum şi alte substanţe, pot produce o
creştere exagerată a permeabilităţii capilare.
În aceste condiţii, capilarele îşi pierd rezistenţa, devin fragile, se sparg uşor şi permit
trecerea, uneori masivă, a lichidelor în spaţiul interstiţial, producându-se uneori, microhemoragii
sau cel mai des, edem.
Arborele arterial
Artera aortă ascendentă, are ca bază de plecare ventriculul stâng al inimii.
Ramurile coronare (stângă şi dreaptă) ale acesteia, sunt de tip terminal (ramurile lor necomunicând
între ele) și au rol în irigarea inimii.
Arcul aortic - continuă aorta ascendentă
De la dreapta la stânga, acesta are trei ramuri:
 trunchiul arterial brahiocefalic,
 carotida comună,
 artera subclaviculă stângă.
Trunchiul arterial brahiocefalic se împarte în:
 artera carotidă comună dreaptă,
 artera subclavie dreaptă.
Carotida comună (dreaptă şi stângă) se împart în:
 artera carotida externă,
 artera carotidă interna.
Carotida externă - vascularizează faţa şi gâtul, și are 7 ramuri colaterale:
 artera tiroidiană superioară,
 artera linguală,
 artera facială,
 artera faringiană ascendentă,
 artera auriculară posterioară,
 artera occipitală,
 ramuri terminale:
 artera temporală superficială,
 artera maxilară internă.
Carotida internă pătrunde în craniu, și străbate canalul carotid din stânca temporalului, participând
la vascularizaţia encefalului şi a orbitei. Înainte de a se împărţi în ramurile sale terminale, dă o
colaterală importanță arterei oftalmice (care pătrunde în orbită, vascularizând ochiul şi anexele lui).
Ramurile colaterale ale carotidei interne sunt:
5
  artera cerebrală anterioară,
 artera cerebrală medie,
artera comunicantă posterioară - care leagă carotida internă de artera cerebrală posterioară,
provenită din trunchiul arterei bazilare.

Artera subclavie dreaptă şi stângă prezintă mai multe ramuri colaterale:

 artera tiroidiana inferioară,
 artera intercostală supremă - furnizează primele două artere intercostale posterioare,
 artera toracică internă - furnizează arterele intercostale anterioare,
 artera vertebrală - pătrunde în craniu, se uneşte cu opusa sa şi formează trunchiul arterei
bazilare care se împarte în cele două artere cerebrale posterioare – participă la vascularizarea
encefalului. Din artera bazilară se desprind şi ramuri pentru cerebel şi trunchiul cerebral.
Artera axilară continuă artera subclavie şi, prin ramurile ei, vascularizează pereţii axilei.
Aceasta se continuă cu artera humerală care merge de-a lungul braţului.
Artera brahială continuă artera axilară până la plica cotului și se ramifică în:
 artera radială,
 artera ulnară.
Arterele radială şi ulnară se localizată la nivelul mâinii și formează cele două arcade palmare:
superficială și profundă, care dau ramuri pentru palmă şi degete (art. digitale comune şi proprii).
Aorta descendentă continuă arcul aortei şi are un segment toracal şi unul abdominal. Ambele
porţiuni ale aortei descendente dau ramuri parietale şi ramuri viscerale.
Aorta descendentă toracică prezintă ramuri parietale: arterele intercostale posterioare (de la
a III-a până la a XII-a) şi arterele diafragmatice superioare pentru diafragmă. Ramurile viscerale
sunt: arterele bronşice, arterele pericardice şi arterele esofagiene.
Aorta descendentă abdominală
Ramuri parietale:  arterele diafragmatice inferioare
 arterele lombare.
Ramuri viscerale:
1. Trunchiul celiac, care, după un scurt traiect, se împarte în:
 artera gastrică stângă – care merge pe mica curbură a stomacului,
 artera splenică – irigă marea curbură a stomacului, splina, corpul şi coada pancreasului,
 artera hepatică – irigă ficatul. Din aceasta se desprind:
 artera gastro-duodenală, care irigă marea curbură a stomacului, doudenul şi
capul pancreasului,
 artera gastrică dreaptă, care participă la vascularizaţia micii curburi a
stomacului.
2. Artera mezenterică superioară - irigă duodenul, jejuno-ileonul, cecul, apendicele, colonul
ascendent şi jumătatea dreaptă a colonului transvers.
3. Artera suprarenală stângă şi dreaptă - irigă glandele suprarenale respective – stângă şi
dreaptă.
4. Artera renală dreaptă şi stângă - irigă rinichii respectivi.
5. Artera testiculară (ovariană) stângă şi dreaptă - irigă testiculele şi, respectiv, ovarele.
6. Artera mezenterică inferioară - irigă jumătatea stângă a colonului transvers, colonul
descendent, colonul sigmoid şi treimea superioara a rectului, prin artera rectală superioară.
La nivelul vertebrei L4, aorta descendentă se împarte în cele două ramuri terminale ale sale:
artera iliacă comună stângă şi dreaptă.
Artera iliacă comună se împarte în artera iliacă externă şi artera iliacă internă (artera hipogastrică).

6
Artera iliacă internă irigă pereţii şi viscerele din pelvis.
Ramuri parietale:
 artera sacrată laterală,  artera fesieră inferioară
 artera ileolombară,  artera obturatorie.
 artera fesieră superioară,
Ramuri viscerale:
a) comune la bărbat şi femeie: artera vezicală inferioară, artera rectală medie şi artera ruşinoasă
internă, din care se desprind artera rectală inferioară, cât şi ramuri pentru organele genitale;
b) diferite la femeie şi bărbat:
 la femeie: artera uterină şi vaginală;
 la bărbat: artera prostatică şi veziculo-diferenţială;
c) cu comportare specială – artera ombilicală, care este permeabilă la făt. După naştere se
obliterează şi furnizează, din prima ei porţiune, artera vezicală superioară (pentru vezica urinară).
Artera iliacă externă - părăseşte pelvisul şi ajunge la coapsă, continuându-se cu artera femurală.
Artera femurală - se continuă cu artera poplitee.
Artera popiitee - se continuă cu artera tibială anterioară și artera tibială posterioară.
Artera tibială anterioară - formează arcada dorsală a piciorului.
Artera tibială posterioară - formează arcada plantară, din care se desprind arterele digitale comune
şi proprii.
Bolile ARTERIALE

ATEROSCLEROZA

Ateroscleroza reprezintă
procesul patologic de obstrucție
(stenozare) a lumenului arterial, din
cauza depunerilor succesive de straturi
de lipide plasmatice, cheaguri de sânge,
colesterol, acumulări de calcar, etc.
Deși, în stare incipientă poate
exista încă din stadiul intrauterin,
ateroscleroza debutează cu precădere în
jurul vârstei de 20-25 de ani, se
agravează progresiv până la 50-60 de
ani, după care începe să se manifeste
pregnant prin simptomele bolii
coronariene.

7
 Ateroscleroza este un proces lent și de lungă durată, de
aceea este asociată imperativ cu îmbătrânirea. Se știe faptul că
aceasta se manifestă la o anumită vârstă, depinzând de
agresivitatea factorilor de risc, moment care corespunde
întamplător bătrâneții. Când se asociază mai mulți factori
favorizanți ai aterosclerozei, efectele acestora nu se adună, ci se
multiplică.

ARTERITA OBLITERANTĂ A MEMBRELOR

INFERIOARE (arterita)

Arteriopatia cronică obliterantă a membrelor inferioare

(arterita) este determinată de localizarea aterosclerozei la
nivelul arterelor care “hrănesc” membrele inferioare și are
drept consecință îngustarea până la blocarea definitivă a acestor artere.
Consecința este o “hrănire” mai proastă a mușchilor, pielii și a altor țesuturi de la nivelul
membrelor inferioare. Dacă îngustarea unui segment arterial are loc lent (ani) atunci este posibilă
dezvoltarea unei circulații colaterale, care să ocolească segmentul de arteră astupat sau îngustat –
“bypassul fiziologic”. În formele incipiente apare o oboseală sau crampe la eforturi mici (crampe la
nivelul gambelor sau coapselor după parcurgerea unei distante de 200-300 m), iar în forme
avansate, pulsul arterial al membrului afectat se diminuează până la dispariție, și respectiv, apar
dureri permanente sau leziuni necrotice la nivelul piciorului sau gambei.
HIPERTENSIUNEA

La adulți, hipertensiunea este definită drept o presiune sistolică mai mare sau egală cu
140mm coloană de Hg, ori o presiune diastolică mai mare sau egală cu 90mm coloană de Hg.
Acesta este principala cauză a afecțiunilor cardiace, care reprezintă factorul major de deces în
lumea occidentală.
Hipertensiunea trebuie tratată din momentul în care se depistează, deoarece, atunci când un
pacient are o afecțiune de organ final (hipertrofie ventriculară stângă, insuficiență renală sau
afecțiuni cardiovasculare), tratamentul trebuie instituit cât mai repede, mai ales în cazul unei
hipertensiuni maligne (valoarea diastolică mai mare de 130 mm coloană de Hg). Antihipertensivele
vor fi recomandate întotdeauna împreună cu alte substanțe medicamentoase, pentru a se reduce
posibilitatea producerii altor incidente vasculare. În aceste situații principalele recomandări fiind:
renunțarea la fumat, scăderea în greutate, reducerea consumului de alcool, intensificarea activității
fizice, reducerea aportului de sare și grăsimi în dietă.

ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL (AVC)

Un Caz la fiecare trei minute
În Romania, se înregistrează aproximativ 60.000 de accidente vasculare cerebrale anual
adică aproximativ 300 de cazuri noi la suta de mii de locuitori, față de o medie europeană de 200
de AVC la suta de mii de locuitori. Potrivit ultimelor statistici ale Organizatiei Mondiale a Sănătății,
accidentele vasculare cerebrale vor deveni, până în anul 2030, principala cauză a mortalității în
lume ajungând la aproximativ opt milioane de decese anual.

Sunt două tipuri de AVC

8
  Ischemia cerebrala.
Aceasta este infarctul, cel mai
obișnuit accident vascular cerebral (8
cazuri din 10): circulatia sanguina
este întreruptă brusc într-o arteră
cerebrală, fiind înfundată de un
cheag de sânge (tromboza sau
embolia, în cazul în care cheagul de
sânge ajunge la creier dintr-o altă
parte a corpului), sau într-un vas al
cărui perete s-a îngroșat până la a
împiedica sângele să circule prin el
(arterocleroza).
 Hemoragia
cerebrală.
Este cauzată de ruperea unui vas
sanguin în creier, sau de un
anevrism, adică de explodarea unui
vas al cărui perete era deja deformat.

Simptomele
Durerile de cap: violente, însoțite uneori de vărsături, sensibilitate crescută la lumină și vertij.
Pierderea sensibilității unei părți a feței sau a unui membru (braț, picior).
Tulburari legate de intelegere. Aceste manifestari pot fi de foarte scurtă durată (între unul și două
minute), iar în acest caz este vorba de un accident ischemic tranzitoriu.
Alte semne: pierderea vederii unui singur ochi, tulburări de deglutiție și de vorbire (dificultatea de
a articula, de a își găsi cuvintele).
Factori de Risc:
1. Tensiunea arterială - prin tratarea hipertensiunii, riscurile unui AVC scad cu 41%.
2. Hipercolesterolemia - dublează riscurile unui AVC.
3. Diabetul zaharat - bolile cardiovasculare reprezintă cauza de deces a jumatate dintre diabetici.
4. Tutunul - acesta mărește riscurile unui AVC de 2 până la 6 ori.
5. Sedentarismul - studiile au demostrat că lipsa exercitiilor fizice crește riscul de AVC. În schimb,
este dificil de știut dacă activitatea fizică protejează direct sau dacă ea acționează pur și simplu prin
determinarea scăderii tensiunii arteriale și reducerea riscurilor obezității.

TRATAMENT
Aspirina
În cazul unei ischemii, dacă bolnavul este departe de serviciul de urgențe neurovasculare, se
poate administra aspirină într-o doză mare – aceasta având efect anticoagulant.

Având în vedere faptul că în urma uni AVC la fiecare 10 minute, circa 20 milioane de celule
nervoase mor, fiecare minut de întârziere a prezentării la medic și implicit de întârziere în
administrarea tratamentului lasă urme ireversibile. Astfel, a apărut conceptul de “golden hour”
(ora de aur), care se referă la intervalul optim în care se trece la tratamentul fibrinolitic cu
alteplază (tPA, tissue plasminogen activator). În cazurile de AVC ischemic tPA asigură o rată mare
de revascularizare, cel mai bun prognostic și cea mai bună recuperare atât pe termen scurt, cât și
pe termen lung. Dincolo de acest interval, tratamentul fibrinolitic prezintă un risc hemoragic mare.