Primul ajutor acordat în caz de stropire sau imprastiere a substanţelor agresive

Contactul cu pielea

Substantele agresive atacă pielea, pătrunzând adânc. O regulă importantă este aceea
că substanţele alcaline cauzează leziuni mai grave despicând stratul de grăsime şi
proteine, pătrunzând adânc. Acizii coagulează proteinele, ceea ce limitează într-o
oarecare măsură penetrarea.

O rană cu caracter ulcerat poate fi recunoscută prin apariţia unei roşeţe a pielii, care
apoi poate deveni veziculă şi /sau necroză. Uneori, leziunile sunt vizibile pe piele
după căteva ore. Pot, de asemenea să apară simptome generale de intoxicaţie, printre
altele modificarea ph-ului organismului. Intoxicaţiile pot cauza de asemenea leziuni
hepatice sau renale.

Este foarte important ca porţiunea afectată să fie spălată de substanţa agresivă

folosindu-se cantităţi mari de apă. Imbrăcămintea de protectie sau de lucru
trebuie de asemenea înlăturată urgent. Spălarea trebuie să dureze mult timp.
Este important ca persoanele care acordă ajutor să fie ferite de contactul cu
substanţa agresivă, de ex. cu îmbrăcămintea persoanei stropite.

Contactul cu ochii

Stropirea în ochi cu o substanţă agresivă sau foarte iritantă poate afecta cu uşurinţă
corneea. Leziunile profunde ale globului ocular duc de cele mai multe ori la pierderea
vederii. Stropirea ochilor cu substante agresive sau iritante cauzează roşeaţă, umflături
şi dureri puternice. Muşchii globului ocular au contracţie reflexa.

Este esenţial să se efectueze o spălare foarte rapidă a corneei şi o clătire cu apă sub
pleoape timp îndelungat pentru a îndepărta substanţa. Dacă există particule solide sub
pleoapă, trebuie să se încerce o eliminare a acestora prin clătire. Totuşi clătirea
îndelungată cu apă rece este dureroasă. Procesul devine mai suportabil, dacă apa are o
temperatură moderată, preferabil cca. 20-30 grade. Este important totuşi să se aibă
grijă ca apa să nu se încălzească prea mult.

Clătirea ochilor are efect maxim, dacă se asigură trei condiţii:

- clătirea se efectuează imediat. Este singura modalitate de a preveni sau limita
leziunile mai grave, şi orice secundă poate fi hotărâtoare.
- clătirea este îndelungată
- ochiul trebuie menţinut larg deschis în timpul clătirii

Lentilele de contact trebuie înlăturate când se efectuează clătirea deoarece împiedică o

clătire eficientă, agravând astfel o eventuală leziune oculară.

După stropirea ochilor cu substanţe agresive

Clătiţi imediat cu un jet uşor de apă sau cu un lichid de clătire a ochilor timp de cel
puţin 15 minute. Tineţi ochiul larg deschis în timpul clătirii pentru a împiedica
pătrunderea unor corpuri străine. După prima clătire, persoana rănită trebuie
transportată la spital. În cazul stropirii cu baze, clătirea trebuie să continue şi în
timpul transportului. Clătirea este foarte importantă dacă distanţa până la cel mai
apropiat spital este mare. In acest caz trebuie să existe un număr suficient de
recipiente cu lichid pentru clătirea ochilor astfel încât acestea să ajungă până la spital.
În cazul în care rezerva de apă nu este suficientă pentru toată perioada transportului,
este preferabil să se clătească ochii personei afectate cu un jet mai mic, astfel încât
procesul de clătire să poată continua pe toată durata transportului, decât să se
efectueze o clătire cu cantităţi mari de apă, epuizându-se astfel rezervele înainte de a
ajunge la destinaţie.

După stropirea ochilor cu substanţă iritantă

Clătiţi imediat cu jet uşor de apă sau lichid de clătire a ochilor timp de cel puţin 5
minute. Dacă tulburările persistă (usturimi puternice, durere, sensibilitate la lumină,
afectarea vederii), continuaţi clătirea şi contactaţi spitalul sau doctorul.

După pătrunderea unor particule străine în ochi

Clătiţi ochiul cu un jet uşor de apă, folosind dispozitivul de clătire, un pahar curat de
apă sau un dispozitiv asemănător, până când particula străină este eliminată. Dacă
particula nu poate fi eliminată prin clătire, ochiul trebuie examinat de un doctor.

Dispozitivul de clătire a ochilor/robinetul cu jet ascendent

Plasare

Este foarte important ca dispozitivul pentru clătirea ochilor să se afle în imediata

apropiere a locului de muncă. Este preferabil ca accesul la dispozitivul de clătire şi
declanşarea procesului de clătire să aibă loc în câteva secunde. De aceea este
important ca accesul la dispozitivul de clătire să nu fie blocat. Dispozitivul trebuie
astfel plasat încât persoana rănită să poată ajungă repede la el, chiar dacă nu vede şi
nu primeşte ajutor.

Locurile de muncă unde este greu să existe un dispozitiv care să permită un timp de
clătire suficient şi care să fie amplasat în imediata apropiere pot fi dotate cu recipiente
cu lichid pentru clătirea ochilor. Pe şantiere de construcţii şi în agricultură, o
alternativă este utilizarea recipientelor portabile cu lichid pentru clătirea ochilor,
urmând ca persoana să se deplaseze la locurile unde este posibilă o clătire mai
îndelungată.
GENERALITATI DESPRE RISCURILE CHIMICE

Obţinerea informaţiilor

Riscurile legate de utilizarea unei substanţe chimice periculoase depind parţial de

caracteristicile substanţei, parţial de modul în care aceasta este utilizată.

Informaţiile privind produsele chimice achiziţionate pot fi de regulă obţinute de la cel

care a lansat produsul pe piaţă.

Angajatorul este cel care decide dacă informaţiile obţinute de la furnizor sunt
suficiente pentru utilizarea efectivă. Poate fi necesară obţinerea de informaţii
suplimentare sau efectuarea unor cercetări proprii. Dacă există o expunere
semnificativă, acest lucru presupune cunoştinţe aprofundate despre riscurile aferente
utilizării substantei la care eşti expus. Când utilizarea implică degajarea unor
substanţe chimice periculoase de pe un strat exterior sau material, de exemplu la
încălzire sau polizare, trebuie evaluat dacă stratul exterior sau materialul conţine o
substanţă care necesită adoptarea unor măsuri suplimentare de protecţie.

In anumite cazuri nu este posibil din punct de vedere practic să ai cunoştinţe

aprofundate despre caracteristicile unei substanţe în momentul începerii utilizării
acesteia. Poate fi vorba de exemplu de probe cu o compoziţie necunoscută care sunt
inmânate laboratoarelor pentru analiză sau o substanţă preparată în industria
farmaceutică. Măsurile de protecţie speciale sunt de aceea importante în cazul
utilizării unor astfel de substanţe.

Efectele nocive coroborante datorate unei expuneri simultane la mai multe substanţe
sunt deseori necunoscute în totalitate. Pentru a putea lucra permanent astfel ca
expunerea să fie redusă se impune luarea tuturor măsurilor pentru a se asigura o
protecţie împotriva acţiunii comune a efectelor. Dacă două substanţe ( A şi B) au
acelaşi efect nociv, de ex. leziuni pulmonare datorate iritării mucoaselor căilor
respiratorii, se pot adopta măsuri ca şi cum s-ar înregistra o expunere la o singură
substanţă din cele două, aflată însă într-o doză mai mare. Această doză poate fi
considerată ca fiind suma dozei substanţei A şi doza substanţei B. Există de
asemenea combinaţii în care o substanţă accentuează efectul altei substanţe, de
exemplu o substanţă care degresează pielea poate spori sensibilitatea la substanţe care
provoacă alergii ale pielii.

Caracteristici intrinseci

Caracteristicile unei substante periculoase pot fi divizate la evaluaea riscului în :

- periculoasă pentru sănătate în caz de inhalare
- periculoasă pentru sănătate în cazul contactului cu pielea şi ochii
- periculoasă în cazul ingerării
- pericol de incediu şi explozie
- caracteristici reactive
Când se efectuează o evaluare a utilizării, este util să se pornească de la
caracteristicile inerente ale substantei şi apoi să se evalueze seminificaţia lor în
contextul real al utilizării substantei. Pentru a putea determina riscul în utilizare, în
mod normal trebuie să se cunoască dacă afecţiunea apare imediat sau după o perioadă
de latenţă, precum şi gravitatea afecţiunii.

Modul de utilizare în utilizarea planificată

Pentru a evalua seminificaţia caracteristicii periculoase a unei substanţe, trebuie să se

cunoască tipul de expunere ce poate avea loc o dată cu utilizarea efectivă a substanţei.
Trebuie de asemenea să se ştie dacă există riscul unor aprinderi sau explozii ale
substanţei respective şi dacă există posibilitatea unor reacţii periculoase.
Este util ca pentru fiecare caracteristică periculoasă pe care o are substanţa respectivă
să se evalueze dacă utilizarea implică un risc real.

Concentraţia unei substanţe în aerul de respirat depinde de proprietăţile acesteia, cum

ar fi volatilitatea sau tendinţa de transformare în pulberi, precum şi de alţi factori cum
ar fi cantitatea utilizată, temperatura, dacă utilizarea se face în spaţiu deschis,
ventilaţia, suprafaţa de evaporare şi formarea de aerosoli.

Dacă substanţa implică risc de îmbolnăvire în cazul contactului cu pielea se evaluează

riscul de a intra în contact cu substaţa în cazul utilizării planificate. O substanţă cu o
temperatură ridicată prezintă bineînţeles întotdeauna riscul producerii unei arsuri.
Căldura poate accentua efectul dăunător al unei substantei asupra pielii. In contextul
utilizării acelor substanţe care în cantităţi mici produc afecţiuni, de exemplu
substanţele alergene, este important să ne gândim că şi ambalajul poate fi contaminat
cu substanţa respectivă.

În cazul în care substanţa manipulată este inflamabilă, este important să se evalueze

riscul de aprindere din cauza producerii de scântei, a unei surse de foc etc. Prelucrarea
mecanică şi vitezele mari de pompare pot duce la formarea de scântei. Instalaţiile
electrice pot limita posibilităţile de a alege o substanţă inflamabilă.

În cazul în care substanţa are reactivitatea chimică crescută, este extrem de important
să se verifice dacă modul de utilizare prestabilit nu creează condiţii pentru producerea
unor reacţii chimice periculoase.

Ce poate merge prost?

Este de asemenea important să se prevadă dacă diferite evenimente pot avea

consecinţe grave. Prin evenimente se înţelege manevre greşite, scurgeri, vărsări
accidentale, întreruperea curentului electric sau defecţiuni ale unor piese ale utilajelor.
În acest caz se poate porni de la acea / acele proprietăţi periculoase ce pot cauza
leziuni grave chiar şi la o simplă expunere sau pot conduce la incendii sau explozii.

Stropirea sau imprăştierea unor substanţe fierbinţi sau agresive sunt accidente
obişnuite care deseori sunt uşor de prevăzut şi pentru care este uşor să luăm măsuri de
protecţie. Accidentele pot fi cauzate de utiliarea unui recipient inadecvat, de grabă sau
de manipulare imprudentă. Un accident obişnuit are loc atunci când o substanţă
corozivă este împroşcată dintr-o pompă care este scoasă din funcţiune, deşi presiunea
din pompă a rămas în continuare ridicată. Stropirea în cazul pompării de lichid din
vehicule este un accident frecvent care poate avea consecinţe grave. Cauzele pot fi
racordurile slabe sau ruperea furtunului.

Evaluarea riscului

După identificarea unui număr de riscuri şi evaluarea probabilităţii ca acestea să

producă îmbolnăviri sau accidentări, se impune luarea unei poziţii privind măsurile de
protecţie care trebuie adoptate pentru înlăturarea riscului respectiv. Se va decide dacă
procedura aleasă este atât de periculoasă încât se impune o schimbare a substanţei
utilizate sau a metodei de lucru.
GAZE ASFIXIANTE

COMPOZIŢIA AERULUI Cantitate

( procent in volum)

Azot 78,1
Oxigen 20,9
Argon 0,9
Dioxid de carbon 0,03

In aer se mai găsesc gaze precum neon, heliu, kripton, xenon şi radon

Monoxidul de carbon

Monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor, inodor şi insipid care are aproape
aceeaşi densitate ca şi aerul. Se formează atunci când compuşii care conţin carbon nu
ard în întregime, din cauza oxigenului insuficient. Monoxidul de carbon formează
împreună cu aerul un amestec exploziv. Poate pătrunde prin straturile de pământ şi
alte materii poroase. Gazele de eşapament de la motoarele cu benzină conţin 2-6
procente de monoxid de carbon (de regulă când rulează în gol) iar gazele de
eşapament de motoarele diesel conţin 0,5-1 procente. Monoxidul de carbon se emană
în cantităţi foarte mari la incendii şi explozii.

Expunere

In faza de ardere din procesul de producţie există riscul expunerii la monoxidul de

carbon. Faptul că monoxidul de carbon este un gaz inodor, incolor, care nu prezintă
simptome avertizante sporeşte riscul de intoxicare.

Intoxicaţii acute cu monoxid de carbon s-au înregistrat în industria fierului şi a

oţelului, în turnătorii, rafinării de petrol, la prelucrarea cocsului si a formaldehidelor,
în garaje şi ateliere de reparat maşini.

Efecte asupra sănătăţii

Monoxidul de carbon are, în comparaţie cu oxigenul, o afinitate mai mare de 200-300

ori pentru hemoglobină. In sânge, monoxidul de carbon intră în reacţie chimică cu
hemoglobina, formând carboxihemoglobina (CoHb). Deoarece carboxihemoglobina
nu poate transporta oxigen, ţesuturile suferă în scurt timp de lipsa de oxigen şi inima
trebuie să-şi crească frecvenţa bătăilor pentru a încerca să păstreze aportul de oxigen
la nivelul ţesuturilor. Dacă nici muşchiul inimii nu mai primeşte suficient oxigen ,
consecinta este că inima este afectata. Alte efecte dăunatoare ale monoxidului de
carbon sunt de asemenea legate de faptul că ţesuturile suferă de lipsa oxigenului.
Intoxicaţiile acute

O intoxicaţie acută care provoacă pierderea cunoştintei rareori duce la leziuni

permanente ale organelor şi în general, persona afectată se recuperează în totalitate.
Leziuni cerebrale sau cardiace permanente pot apărea totuşi după intoxicaţii grave,
prelungite.

Intoxicaţii cronice

Expunerile repetate la monoxid de carbon in cantităţi care nu au provocat simptome

acute nu au putut fi cu certitudine asociate cu afecţiunile cronice. Prin intoxicaţie
cronică cu monoxid de carbon se înţelege deseori intoxicaţii repetate, subacute care
într-o perioadă îndelungată de timp cauzează simptome cronice precum oboseală,
dureri de cap, ameţeală, iritabilitate şi tulburări de somnului.

Acidul cianhidric

Toxicitatea acidului cianhidric este cauzată de faptul că inactivează enzimele

implicate în respiraţia celulară.

Expunere

Organismul uman poate fi expus la acid cianhidric şi cianuri în contextul proceselor

de obţinere a acestor substanţe, precum şi în contextul utilizării acestora în industria
metalelor, plasticului şi a îngrăşămintelor artificiale. Acidul cianhidric este complexul
cianic la care riscul de expunere este cel mai frecvent. Acesta este degajat când
monoxidul de carbon intră în contact cu cianurile.

Efectele asupra sănătăţii

Acidul cianhidric pătrunde uşor în organism prin plămâni, sau pe cale cutanată.
Intoxicaţia cu cianuri este rapidă, manifestându-se la început prin greutate în respiraţie
şi dureri în piept. Apoi urmează dureri de cap, tulburări de vedere, greaţă şi vărsături.
In cazuri grave, intoxicaţia poate provoca deces. La un examen clinic, se poate
constata respiraţie forţată şi tensiune scăzută. Caracteristică este de asemenea
respiraţia care miroase a migdale amare. Intoxicaţia se tratează imediat cu oxigen.

Nu se cunosc cazuri de intoxicaţie cronică cu acid cianhidric.

Hidrogenul sulfurat

Hidrogenul sulfurat este un gaz incolor, hidrosolubil, mai greu decât apa. Când
substanţele din regnul vegetal şi animal putrezesc, acestea formează hidrogen sulfurat
împreună cu alti compusi aflati în descompunere. Oraganismul uman poate fi expus la
hidrogen sulfurat, când se manipulează deşeurile sau apele reziduale.

Expunere

In industrie, hidrogenul sulfurat este un produs secundar rezultat din diverse procese
chimice. Astfel de procese sunt de ex: fabricarea celulozei, acidului sulfuric, disulfură
de carbon şi fibre de viscoză, precum şi în unele faze de producţie din industria
cauciucului. Compuşii sulfului se regăsesc în ţiţei şi carbon pur sub formă de
impurităţi şi din acest motiv, organismul uman poate fi expus la hidrogen sulfurat şi în
rafinăriile de petrol, precum şi la fabricarea gazului de iluminat şi a cocsului. In
fabricile de prelucrare a pielii, se pot produce expuneri pe de o parte datorită
descompunerii substanţelor organice, precum şi datorită faptului că se folosesc
compuşi de sulf pentru a înlătura părul.

Hidrogenul sulfurat

Hidrogenul sulfurat în concentraţii mici miroase a ouă clocite iar în cantităţi

însemnate are un miros respingător, dulceag. Limita de sensibilitate la miros este de
0,025 ppm. La 10 ppm, mucoasa oculară se irită. La concentraţiile de 20-30 ppm,
mirosul este puternic şi neplăcut, dar suportabil. In cazul concentraţiilor ce depăşesc
150 ppm simţul mirosului este paralizat rapid.

Hidrogenul sulfurat este toxic datorită faptului că împiedică respiraţia la nivel celular.

Intoxicaţia acută

Concentraţiile de 10-20 ppm provoacă iritaţii ale ochilor iar concentraţiile mai mari
pot provoca leziuni pe cornee. Senzaţia de disconfort dispare după câteva zile, dar se
formează cicatrici pe cornee.

Iritaţia mucoaselor căilor respiratorii se manifestă în principal ca tuse. Apar simptome

neurologice, precum durerea de cap, senzaţia de slăbiciune, ameţeală, tulburări de
vedere, dureri de cap şi diaree.

La concentraţii de 300-7000 ppm. simptomele sunt mai puternice iar starea poate fi
periculoasă. Pe lângă simptomele sus amintite, pot apărea greutate la respirat şi edem
pulmonar. Apar crampele, persoana afectată îsi pierde cunoştinţa, stare care poate
cauza leziuni cerebrale permanente şi provocând decesul.

Persoanele care sunt expuse la concentraţii mai mari de 700 ppm decedează repede.
Dacă organismul este expus la concentraţii peste 5000 ppm, se moare în câteva
secunde.

Nu se cunosc cazuri de intoxicaţie cronică.

CLORUL
Noţiuni fundamentale

Generalităţi

Clorul este un gaz galben-verzui la presiunea atmosferică şi temperatura camerei.

Clorul irită organele respiratorii şi ochii, având un miros pătrunzător. Este de 2,5 ori
mai greu decât aerul.

In stare lichidă, clorul are culoarea roşu portocaliu. La 200 C, clorul lichid este mai
greu decât apa de 1,4 ori. Punctul de fierbere la presiunea atmosferică este de –340 C.

Clorul lichid se obţine prin comprimarea şi răcirea clorului gazos uscat. Se păstrează
şi se transportă în recipienţi de oţel ca de ex. butelii, canistre şi cisterne. Pot exista
pierderi de clor, atât sub formă lichidă, cât şi gazoasă, din aceste recipiente. O
condiţie pentru această formă de păstrare este ca clorul gazos sa nu intre in contact cu
apa sub orice formă. Dacă clorul este umed, fierul sau alte metale sunt atacate datorită
degajării puternice de căldură. Chiar şi temperatura de depozitare este importantă
pentru procesul de coroziune. La o temperatură sub 1200 C, fierul, cuprul, oţelul,
plumbul, nichel, platina, argintul şi tantalul sunt rezistente la clorul uscat în formă
gazoasă sau lichidă. Observaţi că în mod normal, oţelul carbon este atacat de clor la
200-2500 C şi se poate aprinde. Titanul este rezistent la clorul gazos umed, dar nu şi la
cel uscat.

Presiunea gazoasă într-un recipient închis, care conţine clor creşte de la 0,58 MPa (5,8
bari) la 150 C, dublându-se la 45o C. La 700 C , presiunea gazoasă este de 4 ori mai
mare decât la 15o C.

Clorul lichid îşi măreşte volumul o dată cu creşterea temperaturii lichidului. Un

recipient care este umplut până la 80% la punctul de fierbere al clorului ( -34 C la
presiunea atmosferică) devine la 00 C umplut până la 85 % din capacitatea
recipientului iar la 680 C, recipientul este plin ochi. Creşterea ulterioară a temperaturii
în mod progresiv ar putea cauza spargerea recipientului.

Clorul este relativ greu solubil în apa rece (10 grame per litru la 100 C) şi foarte greu
solubil în apa fierbinte. Clorul reacţionează lent cu apa în formarea printre altele a
acidului clorhidric şi a hipocloritului.

Clorul reacţionează puternic cu multe substanţe, de exemplu cu hidrocarburi, alcodisi

uleiuri.
uleiuri. Gazul formează amestecuri explozive cu substanţe gazoase inflamabile. Nu
este inflamabil sau exploziv în combinaţie cu aerul.

Efectele asupra sănătăţii

Prezenţa clorului se observă printr-un miros puternic înţepător pe care îl emană chiar
în concentraţii foarte mici. Capacitatea de a simţi mirosul clorului în cantităţi foarte
mici dispare rapid. Chiar dacă concentraţia de clor într-un local creşte peste valoarea
maximă admisă, nu este sigur că mirosul este perceput de persoana aflată în local.
Efectul timpuriu al expunerii la clor gazos este un simptom de iritare. În cazul unei
concentraţii scăzute de clor în aer, apare o senzaţie de usturime în ochi, nas şi faringe.
La concentraţii mai mari, apar tusea iritantă, angoasă, crampe ale corzilor vocale şi
dureri în piept. O concentraţie mare de clor din aer poate provoca o stare de şoc. La
câteva ore după întreruperea expunerii, se pot înregistra stări grave, precum
pneumonii sau edemuri pulmonare. De aceea este important ca persoana expusă la
clor gazos să primească asistenţă medicală imediat.

O concentraţie de clor în aer de cca. 30 ppm poate să constituie pericol de moarte

după o expunere de 30-60 minute. La o concentraţie de cca. 1000 ppm ( 0,1 procent in
volum), există pericol de moarte chiar după câteva inhalări profunde.

Expunerea prelungită la clor gazos poate provoca aceleaşi simptome ca la bronşita

cronică.

Clorul lichid, în contact direct cu pielea sau cu ochii, poate provoca răni cu caracter
ulcerat sau degerături.
Plumbul
Generalităţi

Plumbul, în formă pură, este un metal greu, moale cu punct de topire scăzut ( 3270 C)
Punctul de fierbere este de cca. 1 7500 C. Din punct de vedere chimic se asemănă cel
mai bine cu staniul, dar plumbul este mai toxic pentru organismele vii.

Lucrul cu plumbul anorganic poate fi întâlnit în turnătoriile de metal şi topitorii, la

fabricarea bateriilor, manipularea fierului vechi, vopsirea folosind coloranţi care
conţin plumb, sudare şi tăierea plăcilor la care s-au folosit vopseluri ce conţin plumb,
fabricarea emailuriler din email, alamă, cositor sau bronz, fabricarea unor tipuri de
plastic, fabricarea sticlei şi ceramicii, precum şi la fabricarea şi utilizarea muniţiei.

Anumiţi compuşi organici ai plumbului, în principal tetrametilul de plumb şi

tetraetilul de plumb sunt folosiţi ca aditivi în benzină pentru ameliorarea cifrei
octanice. Aceştia au cu totul alte caracteristici şi sunt mai toxici decât compuşii
anorganici ai plumbului.

Caile de pătrundere a plumbului în organism

Plumbul anorganic pătrunde în organism prin inhalare sau ingerare. În cazul

activităţilor profesionale cu plumb, inhalarea pulberilor sau fumului cu conţinut de
plumb este calea cea mai importantă de expunere.

Plumbul inhalat pătrunde în organism mai eficient decât plumbul înghiţit. Acest lucru
este valabil în primul rând la adulţi, în timp ce la copii, calea mai eficientă de
pătrundere a plumbului este prin tubul digestiv.

Pătrunderea plumbului prin plămâni depinde în mare parte de dimensiunea şi

solubilitatea particulelor. Vaporii de la o topitură cu plumb conţine multe particule
foarte mici de oxid de plumb. Acesta este solubil în lichidele somatice şi poate
pătrunde uşor în organism prin plămâni. Există un risc mai mare de absorbţie a
plumbului din vaporii de plumb decât din pulberile ce conţin particule mai mari.
Riscul este de asemenea mai mic dacă particulele sunt greu solubile, de ex. galenă.
Particulele mai mari se depun pe căile respiratorii superioare, fiind transportate cu
ajutorul cililor în faringe, unde sunt înghiţite sau eliminate prin expectoraţie. Este
foarte important ca la încălzirea (topirea) materiilor care conţin plumb, să se ia măsuri
de precauţie.

Pe suprafaţa plumbului metalic se formează oxidul de plumb, pulverulent, care poate

ajunge pe degete şi de aici, în organism, o dată cu ingerarea alimentelor, fumat,
prizatul de tutun, etc. Igiena personală şi în special spălarea mâinilor este de aceea
foarte importantă în cazul lucrului cu plumb.

Cei mai mulţi compuşi anorganici ai plumbului nu pătrund prin pielea intactă. Aşa
numitul săpun de plumb (săruri de plumb din diverşi acizi organici) poate totuşi
pătrunde în organism. Săpunul de plumb, de ex. plumbul naftenic, este folosit ca
aditiv în anumiţi lubrifianţi.
 Tutunul conţine cantităţi mici de plumb, care prin fumat, pătrund în organism prin
plămâni. De aici apare riscul ca pulberile cu conţinut de plumb din procesul de muncă
să pătrundă în organism prin degete şi ţigări.

Plumbul organic care a pătruns în sânge este transportat la diverse organe şi ţesuturi.
90 % din plumbul care rămâne în organism este depozitat în schelet. Timpul de
înjumătăţire ( adică timpul de care este nevoie până ce jumătate din cantitatea
absorbită de plumb este eliminata ) în acest caz este îndelungat, 10 ani sau chiar mai
mult. O mică parte se depune în ficat şi rinichi. Eliminarea plumbului are loc în
primul rând prin urină.

Determinarea concentraţiei de plumb din sânge este utilizată ca metodă pentru a

supraveghea expunerile la plumb. Timpul biologic de înjumătăţire pentru plumbul din
sânge este normal de o lună, daca nu există depozite mari de plumb în sânge din cauza
unor expuneri intense anterioare la plumb. În ultimul caz, poate fi dificil să se reducă
concentraţia de plumb din sânge la niveluri normale, chiar dacă expunerea la plumb a
încetat.

Concentraţia de plumb din urină poate fi de asemenea utilizată ca măsură a expunerii,

dar prezintă dezavantajul de a fi sensibilă la contaminare şi poate fi influenţată de
depozitele existente de plumb din organism, de expuneri mai vechi.

Compuşii organici ai plumbului prezintă riscuri speciale datorită faptului că pătrund şi

prin piele. Plumbul organic nu se depune în schelet, ci, într-o anumită măsură, in ficat,
rinichi şi creier.

În afară de expunerea profesională la plumb, toată lumea este expusă la plumbul din
atmosferă, în special în oraşele mari. Sursa principală de plumb sunt aditivii din
benzină, compuşi organici sau anorganici de plumb, degajaţi în atmosferă prin gazele
de eşapament. Şi prin tubul digestiv are loc a anumită absorbţie de plumb, prin
concentraţia naturală, dar scăzută, de plumb din alimentaţie.

Efectele asupra sănătăţii

Intoxicaţia acută cu plumb poate avea loc prin inhalarea vaporilor de plumb sau
pulberilor ce conţin plumb în concentraţii mari, de ex. la tăierea miniului de plumb
sau a altui material care conţine plumb. Intoxicaţia se poate manifesta prin dureri de
stomac (colici saturnine), precum şi dureri de cap, iritabilitate şi alte simptome legate
de sistemul nervos. Intoxicaţia acută cu plumb poate de asemenea să apară prin
ingerare. Intoxicaţiile acute profesionale cu plumb sunt rare în zilele noastre, în ţara
noastră.

Expunerea prelungită la plumb poate da naştere la efecte în primul rând asupra

sângelui şi a formării sângelui, sistemul nervos central şi periferic, precum şi asupra
rinichilor.Un semn timpuriu al îmbolnăvirii cu plumb este dificultatea de formare
hemoglobinei, precum şi o afectare a hematiilor din sânge, cu care plumbul intră în
legătură. Consecinţa poate fi anemia. Afectarea sistemului nervos central şi a funcţiei
memoriei, timpului de reacţie şi capacităţii de percepere au putut fi demonstrate după
o expunere prelungită la plumb. La concentraţii în jur de 2,5 μmol /l sau mai mici,
ajungând la 1,5 μmol/l, se pot constanta efecte mai puţin grave. Leziunile asupra
sistemului nervos periferic, manifestate prin o viteza scăzută a transmisiei
impulsurilor nervoase, au fost demonstrate la nivele de plumb în sânge sub 2,5 μmol/l,
sau nivele mai mici, ajungând la 1,5 μmol/l.

Copiii au o sensibilitate la plumb mai mare decât adulţii, în special în ceea ce priveşte
funcţiile creierului. Un categorie specială de risc o constituie fătul, care se pare că
poate suferi leziuni cerebrale la nivele de plumb în sânge care nu prezintă pericol
pentru mamă. Plumbul trece prin placentă în sângele fătului. Plumbul este eliminat
prin laptele matern.

Expunerea la plumb, conform unor cercetări, poate provoca leziuni asupra masei
genetice şi eventual asupra capacităţii de reproducere. Efectele asupra
spermatozoizilor au fost descrise în cazul unor concentraţii de plumb în sânge de 2-3
μmol/ l, dar trebuie considerate ca fiind nesigure. Efectele asupra fătului, precum
afectarea sistemului nervos şi eventual riscul unor afecţiuni mentale a copilului, au
fost demonstrate şi de aceea, trebuie luate luate măsuri chiar la nivele scăzute.
Acestea sunt motivele pentru care s-au adoptat în normele metodologice valorile
limită admise pentru femeile care lucrează în mediul cu plumb.

Plecând de la rezultatul experimentelor pe animale s-a văzut că anumiţi compuşi ai

plumbului (în principal acetatul şi fosfatul, dar nu plumbul metalic şi alţi compuşi ai
plumbului) pot provoca cancer. Nu s-a confirmat bănuiala privind efectul cancerigen
al plumbului asupra organismului uman.

Compuşii organici ai plumbului ca tetraetilul de plumb au de regulă toxicitate mai

mare decât cei anorganici. Ei afectează în primul rând sistemul nervos şi funcţiile sale
psihice. S-au raportat cazuri de insomnie, lipsa apetitului şi stări psihotice. În cazul
intoxicaţiilor acute, s-au înregistrat cazuri de deces.
CADMIUL
Generalităţi

Cadmiul este în stare pură un metal destul de moale care un punct de topire (320 0 C)
şi de fierbere scăzut (7650 C). Din punct de vedere chimic, se asemeană cel mai bine
cu zincul. Cadmiul metalic poate fi întâlnit pe stratul de suprafaţă al tăblii,
şuruburilor, ş.a. Acoperirea galvanică cu cadmiul se efectuează electrolitic. Cadmiul
poate fi regăsit şi în barele de reglare de la anumite reactoare nucleare.

Cadmiul este folosit ca metal de aliaj, de exemplu în anumite aliaje de lipit datorită
temperaturii scăzute de lucru. Acestea sunt utilizate în industria de construcţii şi
industria construcţiilor de maşini, precum şi de bijutierii care lucrează cu aur şi argint.
Cadmiul mai este utilizat în aliaje cu punct scăzut de topire, precum metalul Woods
(punct de topire 700 C) şi în aliajul de cupru pentru fabricarea radiatoarelor de maşini.
Cadmiul poate fi întâlnit şi ca impuritate în zinc, dar piaţa zincului este dominată de
zinc electrolitic de o puritate foarte mare, care are o concentraţie de cadmiu foarte
scăzută ( mai mică de 0,01 %).

Diverşi compuşi ai cadmiului, în special sulfura (galben) şi seleniul (roşu) sunt

utilizaţi ca pigmenţi în coloranţi, glazură ceramică şi materiale plastice. Compuşii
cadmiului sunt prezenţi de asemenea în băile electrolitice şi în anumite săruri de lipit.
Oxidul de cadmiu este folosit pe scară largă în fabricarea electrolizilor la
acumulatoarele alcaline. Anumiţi compuşi ai cadmiului sunt utilizaţi ca stabilizatori ai
plasticului.

Ca urmare a restricţiilor împotriva cadmiului, utilizarea compuşilor acestuia ca

pigmenţi şi stabilizatori, precum şi în acoperirile galvanice, s-a redus. Mai există însă
domenii unde aceşti compuşi se utilizează în continuare. Există probleme legate de
cadmiul din produsele importate la care nu există informaţii privind concentraţia
acestei substanţe. Acest lucru este valabil şi în cazul produselor finite, precum maşini
cu vopseluri ce conţin cadmiu în emailuri, maşini de copiat cu piese care conţin
această substanţă.

Absorbţia, depozitarea şi eliminarea cadmiului

Cadmiul pătrunde în corp prin căile respiratorii şi tubul digestiv.

Expunerea ne-profesională are loc în principal prin ingerarea de alimente, iar pentru
fumători, prin fumul de ţigară. Tutunul conţine cantităţi mici de cadmiu (1-2 μg/ g
tutun) care este absorbit în mare măsură prin plămâni în timpul fumatului.

În cazul muncii cu cadmiu, modalitatea de pătrundere cea mai frecventă este inhalarea
pulberilor sau a vaporilor care conţin cadmiu. Mâncarea, tutunul şi hainele care au
fost contaminate cu cadmiu la locul de muncă pot contribui într-o mare măsură la
expunere, o dată cu fumatul, ingerarea alimentelor, etc. Igiena personală şi o igienă
adecavtă la locul de muncă sunt foarte importante în cazul lucrului cu cadmiu.

Cadmiul absorbit în plămâni constituie 10-60 % din cantitatea inhalată. Variaţia

depinde printre altele de dimeniunea particulelor şi solubilitatea acestora. Particulele
mici, de exemplu fumul de oxid de cadmiu, ajung până în plămâni unde pot trece uşor
în sânge. Particulele mai mari se depun în căile respiratorii superioare, fiind
transportate cu ajutorul cililor la faringe, unde sunt înghiţite sau eliminate prin
expectoraţie Compuşii solubili ai cadmiului, de exemplu clorura de cadmiu, sunt mai
uşor absorbiţi de sânge decât cei insolubili, de ex. sulfura de cadmiu.
Absorbţia prin tubul digestiv constituie cam 5 % din cantitatea înghiţită. Ea poate însă
varia în mod semnificativ, depinzând de ex. de lipsa de calciu sau fier.

Absorbţia cadmiului pe cale cutanată poate fi considerată neglijabilă.

Cadmiul se depune în principal în ficat şi rinichi. Cu timpul, are loc o anumită

divizare a cadmiului existent la nivelul ficatului, astfel încât cadmiul este absorbit de
sânge, depunându-se în primul rând în rinichi. După o expunere prelungită la
concentraţii mici de cadmiu, cca o treime din depunerile totale se regăsesc în rinichi şi
o şesime în ficat.

Au loc depuneri de cadmiu şi în placentă, dar nu se poate vorbi de o contaminare a

fătului, decât într-un grad foarte redus.

Cadmiul se elimină în principal prin materii fecale şi urină. Eliminarea are loc foarte
lent. La om, perioada biologică de înjumătăţire (timpul necesar până când se elimina
jumătate din cantitatea de cadmiu absorbită) este de 10-30 ani. Eliminarea zilnică este
în general mai redusă decât cantitatea absorbită zilnic, incărcarea cu cadmiu
(cantitatea totală de cadmiu depozitată în organism) creşte o dată cu vârsta. Aceste
lucru este valabil pentru toată lumea, chiar şi pentru cei ne-expuşi din punct de vedere
profesional la cadmiu. Din categoria personaleor ne-expuse din punct de vedere
profesional, fumătorii au în medie cantităţi duble de cadmiu în organism în
comparaţie cu nefumătorii.

Efectele asupra sănătăţii

Expunerea profesională la cadmiu poate cauza afecţiuni pulmonare sau renale, fiind
asociată cu riscul apariţiei cancerului.

Afecţiuni pulmonare

Inspirarea fumului de oxid de cadmiu ( în jur de sau peste 0,5-1 mg Cd /m 3) timp de

câteva ore poate duce la pneumonie chimică şi, în cazuri grave, la edem pulmonar. S-
au înregistrat decese la expunerea la concentraţii foarte ridicate de fum de oxid de
cadmiu ( în jur de sau peste 0,5-1 mg Cd/ m3), în contextul muncii de sudură şi lipire.

Expunerea prelungită la concentraţii mici de cadmiu ( în jur de 150 g Cd /m 3) poate

duce la o încetare permanentă a funcţiilor pulmonare.

Afecţiuni renale

Efectul timpuriu al expunerii îndelungate, care durează mai mulţi ani, la cadmiu este
un anume tip de afecţiune renală ( afecţiune renală la nivelul tubilor). Această
afecţiune poate apărea după o expunere demai mulţi ani la concentraţii de 20-25
Cd /m3. La expuneri intense, afecţiunea poate apărea la scurt timp. Un semn timpuriu
al afecţiunii renale tubulare este o fracţiune crescută în urină a proteinelor cu
moleculă mică, printre altele beta-2-microglobulina. Această afecţiune uşoară renală
la nivelul tubilor nu prezintă nici un simptom. Afecţiunea este permanentă de regulă,
şi se poate agrava, dacă expunerea se prelungeşte.

În cazuri grave, afecţiunea renală poate duce la scăderea filtrării renale (filtrare
glomerulară) şi în cazuri speciale la intoxicaţie renala (uremie). Afecţiunea renală
poate contribui indirect la formarea pietrelor la rinichi.

Cancer

Cadmiul este cancerigen, conform experimentelor pe animale. Legătura între

expunerea profesională la cadmiu şi cancer este nesigură. Se bănuie existenţa unei
legături între expunerea prelungită la concentraţiile mari de cadmiu şi riscul crescut de
cancer pulmonar şi de prostată. Datele disponibile arată totuşi că riscul de cancer este
mic, dacă expunerea la cadmiu este menţinută în limite reduse, astfel încât să se evite
o afecţiune renală tubulară.
AZBESTUL
Noţiuni fundamentale

Apariţie

Azbestul este un termen general pentru un şir de minerale silicate fibroase cristaline,
care au compoziţii chimice diferite şi caracteristici diferite. Tipul dominant de azbest
este crisolitul care este exploatat în principal în Rusia, Canada, Kazakstan şi China.
Amozitul şi crocidolitul sunt exploatate în principal în Africa de Sud. Antofilitul, care
se exploata în Finalnda şi actinolitul care nu se mai exploatează în prezent. Azbestul
tremolit se exploatează în Corea şi India.

Utilizarea azbestului are tradiţie istorică. Aceasta se datorează faptului că azbestul are
anumite caracteristici tehnice valoroase, precum rezistenţă mecanică şi flexibilitate,
rezistenţă termică şi chimică ridicate şi capacitate izotermică bună.

Exploatându-se calităţile mai sus-amintite, azbestul s-a folosit în domenii diferite şi la

fabricarea multor produse. Azbestul se utilizează de exemplu în fabricarea
îmbrăcăminţii termoizolatoare, materialelor izolante, garniturilor de frână,
ambalajelor, aditivilor mortarului, pardoselii de beton. ş.a. Azbestul s-a utilizat vreme
îndelungată în construcţia clădirilor, navelor şi cazanelor de abur. În anumite cazuri, a
fost stropit pe construcţiile de oţel pentru a creşte rezistenţa la incendii. În trecut, se
folosea deseori crocidolit, care a fost înlocuit ulterior de crisotil şi îmtr-o anumită
măsură de amozit. Un alt domeniu în care se folosesc mari cantităţi de azbest este
izolarea fonică.

Azbestul poate fi în formă pură sau ca produs compus, adică legat sau în amestec cu
alte substanţe. Azbestul pur poate fi neprelucrat ( azbest crud) sau prelucrat. Ultimul
concept acoperă un număr mare de produse, de exemplu sârma, firele textile, ţesături,
plăci, ş.a.

În cazul produselor compuse, azbestul poate apărea în formă legată, când, cu ajutorul
unui liant, de exemplu ciment, cauciuc, politetrafluoreten ( PTFE) sau silicon, este
legat fizic sau chimic cu alte substanţe, sau apare în formă nelegată. În ultima
categorie, regăsim de exemplu cimentul magnezic, ţesăturile de azbest şi cărămizile
din azbest.

Domeniile de utilizare pentru diversele tipuri de azbest

Crisotilul este tipul de azbest frecvent utilizat în industria cimentului din azbest care
fabrică produse ce conţin 5-20% azbest. În elementele de fricţiune ( 30-80 %) şi
ambalaje ( 40-75 % azbest) se foloseşte crisotil. În industria textilă fibrele lungi de
crisotil sau fost folosite pentru ţesăturile de azbest care conţin 80-100 % crisotil. La
fabricarea diverselor tipuri de pardoseală, s-au folosit cantităţi mari de fibre scurte de
crisotil drept material de umplutură sau consolidare, precum şi în mulţi coloranţi,
produse pentru construirea plafoanelor, produse de căptuşeală şi produse plastice.
Crocidolitul( interzis în Suedia din 1976) a fost folosit în principal în produsele din
azbociment, dar şi la filtre, ambalaje, izolaţii, ş.a., când rezistanţa la acizi era o
cerinţă.

Amozit este utilizat în principal ca izolaţie în combinaţie cu carbonatul de magnesiu

bazic ( magnesia alba). Combinaţia se utilizează la izolarea ţevilor, cazanelor cu
aburi, ş.a.

Antofilit, care este rezistent la acizi şi leşie, este utilizat ca material de umplutură şi
consolidare în produse care trebuie să fie rezistente la baze şi acizi, de exemplu la
fabricarea anumitor produse de plastic, cartonului de azbest, cimentului şi materialelor
izolante.

Tremolitul şi actinolitul pot apărea ca impurităţi în alte minerale industriale

importante, de exemplu talcul şi dolomitul.

Expunerea la pulberile ce conţin azbest

Utilizarea azbestului ca material izolant, atât în formă de azbociment în industria

construcţiilor, dar şi la izolarea cazanelor cu aburi, ş.a, înseamnă că azbestul va
constitui un pericol pentru sănătate mulţi ani de acum înainte , la reparaţia şi la
demolarea clădirilor şi dotărilor tehnice.

Este firesc ca în cazurile în care azbestul apare în formă liberă , riscurile de formare a
pulberilor sunt mult mai mari decât atunci când azbestul este legat, ca de exemplu în
cauciuc sau într-un ambalaj. Produsele problematice sunt cele în care azbestul este în
formă pulverulentă. Materialul în care azbestul apare legat nu formează pulberi in
contextul unei utilizari normale. Materialul poate forma pulberi în contextul tăierii cu
fierăstrăul, polizării sau burghierii.

Azbestul din clădiri poate constitui sursa unei expuneri în contextul demolării clădirii
respective sau a curăţării canalelor de ventilaţie care conţin azbest. În cazul în care
tavanele false ale clădirii sunt fabricate din plăci ondulate din azbociment, precum şi
în incinte unde aerul de rezervă a intrat în contact cu componente ale sistemului de
ventilaţie care conţin azbest, determinările efectuate arată prezenţa azbestului.
Concentraţiile măsurate au fost totuşi foarte mici.

Efectele asupra sănătăţii

În cazul lucrului cu azbest şi materiale ce conţin azbest, se poate forma o pulbere

constând din particule (fibre de azbest) aciculare sau filiforme. Acestea pot avea
câteva zecimi de milimetru în lungime. Fibrele de azbest sunt prezente deseori sub
formă de mănunchiuri de fibre, care pot fi divizate pe lungime. Fibrele foarte fine
asfel obţinute au o grosime de câteva sutimi de μm.

Inspirarea fibrelor de azbest poate cauza transformări în primul rând ale organelor
respiratorii.
Fibrele mai mici de 3 μm în diametru se pot deplasa în corp, după inspirare, fixându-
se pe suprafaţa internă a pleurei. La mişcările de respiraţie, foiţa internă a pleurei se
deplaseaza spre cea externă care îmbracă interiorul peretelui toracic. Aceasta poate
duce la anumite reacţii- echimoze ale pleurei sau formarea de cicatrici- pe foiţa
exterioară. Aceaste cicatrici formeaza îngroşări ale ţesutului conjunctiv, aşa numita
placă pleurală care ulterior se poate calcifica.

Îngroşările se formează când mişcarea dintre suprafeţele de fricţiune este foarte

intensa, adică în părţile mediană şi inferioară a pleurei, precum şi spre diafragmă şi
chiar spre pericard. Placa se poate forma şi în peritoneu, prin înghiţirea de azbest.

Placa pleurală nu dă naştere la afecţiuni sau nu cauzează încetarea unor funcţii, dar
există şi excepţii. Îngroşările pot fi considerate ca un semn de expunere la azbest. Nici
echimozele pleurei nu provoacă de regulă afecţiuni, dar au tendinţa de a recidiva (aşa
numitele pleurite recidivante mute).

Azbetoza implică o creştere a masei de ţesut conjunctiv din plămâni, care poate duce
la o încetare a funcţiei pulmonare şi la invaliditate datorită greutăţii de a respira.
Boala, care trebuie deosebită de placa pleurală, se poate declanşa la câţiva ani după ce
expunerea la azbest a încetat. Boala se declaşează la o expunere prelungită la pulberile
ce conţin azbest sau o concentraţie ridicată de pulberi de azbest în aer. Astfel de
cazuri de expunere nu se mai inregistreaza în Suedia zilelelor noastre.

Expunerea la pulberile ce conţin azbest implică un risc crescut de apariţie a cancerului

pulmonar. Perioada intre expunere şi simptome sau semne de boală este deseori
îndelungată, de regulă mai mare de 20 de ani. Fumatul, în special fumatul ţigărilor,
măreşte riscul de cancer pulmonar combinat cu expunerea la azbest. O teorie ar fi că
azbestul din bronhii păstrează anumite substanţe cancerigene din fumul de tutun astfel
încât iritaţiile locale chimice şi mecanice interacţionează şi persistă. Cancerul care se
manifestă ulterior apare de obicei la nivelul bronhiilor, fiind denumit din această
cauză cancer bronşic.

O altă formă de tumoare malignă asociată cu expunerea la azbest este aşa numitul
mezoteliom care se manifestă la nivelul pleurei şi peritoneului. Perioada dintre
expunere şi primul semn de tumoare poate fi foarte îndelungată.
CUARŢUL

Noţiuni fundamentale

Generalităţi

Cuarţul este un mineral cristalin compus din bioxid de siliciu, SiO2. Este incolor spre
alb, dar cantităţi mici de impurităţi îi pot da o altă culoare, de ex. cuarţul fumuriu
(brun, cafeniu) şi ametistul (violet). Cuarţul are densitatea de 2,65 x 103 kg/m 3.

Cuarţul este unul dintre mineralele cele mai des întâlnite în natură. Intră în compoziţia
rocilor de granit şi gnais, într-un procent destul de însemnat, 15 – 35%.

Dacă este încălzit până la 870°C cuarţul se transformă în tridimită iar dacă este
încălzit până la 1470°C se transformă în cristobalit, amândouă reprezentând
modificări ale structurii bioxidului de siliciu liber cristalin. În cazul adăugării de
fondanţi transformările pot avea loc chiar la temperaturi mai scăzute. Transformările
sunt reversibile dar mai mult sau mai puţin lente, motiv pentru care mai multe forme
de bioxid de siliciu liber cristalin pot apărea concomitent la temperatura camerei.
Chiar şi bioxidul de siliciu amorf, existând printre altele sub formă de diatomit, se
poate transforma prin încălzire în tridimită sau cristobalit. O astfel de transformare se
poate declanşa începând cu temperaturi de aprox. 400°C.

Întrucât cuarţul este un mineral care intră în componenţa multor roci, salariaţii din
sectorul minier şi cei care lucrează în exploatările în carieră, precum şi cei care se
ocupă cu concasarea pietrei de carieră sau cu concasarea şi sortarea materialelor din
carierele de pietriş pot fi expuşi cu uşurinţă pulberilor cu conţinut de cuarţ. În
metalurgie materialele cu conţinut de cuarţ sunt utilizate printre altele în căptuşeala
cuptoarelor şi a oalelor de turnare sau ca material de formare în turnătorii.

Alte sectoare de activitate în care sunt folosite materialele cu conţinut de cuarţ sunt
fabricile de porţelan şi industria ceramică în general, industria sticlei şi a materialelor
abrazive, industria materialelor de construcţii, laboratoarele de tehnică dentară
precum şi anumite ramuri din industria chimică, precum ar fi fabricarea de mase
plastice, vopsele sau adezivi. În construcţiile civile şi industriale pulberile cu conţinut
de cuarţ apar printre altele la excavarea de tuneluri, finisarea betonului, foraj şi
săpături. Chiar şi angajaţii care se ocupă de manipularea cartofilor sau de măturatul
străzilor pot fi expuşi la pulberi cu conţinut de cuarţ.

Efecte asupra sănătăţii

În cazul inhalării de pulberi cu conţinut de bioxid de siliciu liber cristalin apare riscul
îmbolnăvirii de silicoză. Pentru ca pulberile să cauzeze silicoză acestea trebuie să
treacă prin cele mai fine ramificaţii ale bronhiilor, pentru a ajunge în alveole. Se
consideră că doar particulele mai mici de 5 µm (0,005 mm) pot pătrunde atât de
adânc. Astfel de particule nu sunt vizibile cu ochiul liber.

Dacă pulberile de cuarţ au pătruns profund în plămâni, organismul are mici

posibilităţi de a le elimina. Chiar dacă o parte sunt eliminate prin expiraţie şi o alta
prin reţeaua limfatică, aportul continuu determină o acumulare crescândă de pulberi în
ţesutul pulmonar, conducând la declanşarea silicozei. Boala, care este incurabilă,
conduce în stadiu avansat la scăderea funcţiei pulmonare şi la suprasolicitarea
aparatului cardio-vascular.

Silicoza se declanşează de regulă după 10-30 de ani de la începerea expunerii la

pulberi cu conţinut de cuarţ.

Anumite studii arată că pulberile inhalabile de tridimită şi cristobalit au un efect de

declanşare a silicozei mai puternic decât cuarţul. De aceea la aprecierea riscurilor este
important să se cunoască în ce proporţii se găsesc diferitele forme de bioxid de siliciu
liber cristalin la acel loc de muncă.

Agenţia Internaţională de Cercetări privind Cancerul a clasificat cuarţul liber cristalin

ca posibil cancerigen (2A).

Chiar şi bioxidul de siliciu amorf reprezintă un factor de agresiune pentru plămâni şi

potrivit anumitor studii poate cauza modificări pulmonare.
SOLVENŢII ORGANICI

Noţiuni fundamentale

Generalităţi

Solvenţii, un concept generic

Solvenţii organici, numiţi în continuare solvenţi, sunt formaţi din clase distincte de
compuşi organici, de la substanţe chimice bine definite, cum ar fi acetona, la
amestecuri cu compoziţie procentuală variabilă, de ex. benzinele industriale sau
solventul nafta. Solvenţii se regăsesc în multe clase de substanţe chimice, cum ar fi
hidrocarburile alifatice şi aromatice, hidrocarburile halogenate, alcoolii, esterii, eterii
şi cetonele.

Domenii de utilizare

Utilizarea pe scară largă a solvenţilor depinde în primul rând de capacitatea acestora

de a dizolva substanţe organice, cum ar fi grăsimile, răşinile, lacurile, vopselele sau
cauciucul, dar şi de volatilitatea lor. Solvenţii sunt de asemenea buni diluanţi, ceea ce
face posibilă răspândirea unui produs pe suprafeţe întinse în strat subţire. Solvenţii
dispar după aceea prin evaporare.

În anumite cazuri o anumită substanţă chimică a fost aleasă pentru proprietăţile ei de

reacţie, combinate cu rolul de solvent. Substanţa se regăseşte astfel în produsul final,
cum ar fi de ex. stirenul la producerea răşinilor poliesterice modificate cu stiren.

Cantităţi mari de solvenţi sunt utilizate printre altele în industria de prelucrare a

lemnului, industria constructoare de maşini, construcţii, industria poligrafică şi
industria chimică. Procesele de extracţie, degresarea, îndepărtarea lacurilor sau a
vopselelor şi alte activităţi de curăţare reprezintă exemple de arii de utilizare.
Solvenţii sunt de asemenea folosiţi ca diluanţi la fabricarea vopselelor, lacurilor şi a
adezivilor.

Riscuri pentru sănătate

Pătrunderea substanţei în organism prin inhalare şi prin contactul cu pielea

În mediul de muncă inhalarea reprezintă cea mai obişnuită cale de pătrundere a

solvenţilor, dar şi prin piele poate pătrunde o cantitate considerabilă, mai ales dacă
aceasta prezintă soluţie de continuitate. Efectele pot fi atât de natură temporară cât şi
permanentă. Anumite simptome apar imediat după expunere, în timp ce altele se
declanşează după o perioadă mai îndelungată.

Gradul de periculozitate al unui solvent depinde nu numai de toxicitatea acestuia, ci

chiar şi de cantitatea pătrunsă în organism şi de distribuţia substanţei în diferitele
organe. La inhalare absorbţia este influenţată de concentraţia de vapori de solvenţi
din aerul inhalat, de timpul de expunere, de ventilaţia pulmonară şi de solubilitatea
solventului în sânge şi ţesuturi. Concentraţia de solvenţi din aer depinde printre altele
de temperatură, de suprafaţa de evaporare, precum şi de volatilitatea substanţei şi de
cantitatea în care se găseşte aceasta. Ventilaţia pulmonară depinde printre altele de
efortul fizic pe care îl necesită prestarea muncii respective. O muncă care implică
mobilitate şi ridicarea de sarcini cu greutate mare conduce la creşterea ventilaţiei
pulmonare şi de deci la pătrunderea în organism a unei cantităţi mai mari de solvenţi,
în comparaţie cu o muncă care nu necesită efort.

Cantitatea de solvenţi care pătrunde în organism prin piele depinde printre altele de
capacitatea solventului de a difuza prin piele sau de a produce leziuni tegumentare.
Glicoleterii, toluenul, xilenul, metanolul şi clorura de metilen reprezintă exemple de
solvenţi care pătrund cu uşurinţă prin piele.

În continuare sunt menţionate riscurile pentru sănătate şi simptomele ce pot apărea în

cazul expunerii la solvenţi.

Afectarea sistemului nervos

Cei mai mulţi solvenţi afectează sistemul nervos. Efectul unui solvent asupra
sistemului nervos este cu atât mai mare cu cât acesta este mai liposolubil. Expunerea
de scurtă durată poate provoca ameţeli, cefalee, oboseală, greţuri, scăderea capacităţii
de înţelegere, a discernământului şi a memoriei, precum şi creşterea timpului de
reacţie. De obicei simptomele dispar atunci când expunerea încetează dar în timpul
acesteia şi imediat după riscul de accidentare este crescut. Inhalarea unor cantităţi
mari de solvenţi într-o perioadă scurtă poate avea efect narcotic, conducând la o stare
de beţie, confuzie, stare de inconştienţă sau deces. Concentraţiile minime care
afectează sănătatea diferă de la un solvent la altul. Apar de asemenea diferenţe mari
de sensibilitate la cei expuşi.

Expunerile repetate, de scurtă durată, la concentraţii foarte ridicate şi expunerea

îndelungată la concentraţii de solvenţi relativ ridicate provoacă apariţia unor leziuni
cronice. Leziunile cronice ale sistemului nervos central, encefalopatia toxică cronică
(denumită în trecut sindrom psiho-organic cronic) implică afectarea funcţiei
creierului, ceea ce conduce la scăderea capacităţii de înţelegere şi concentrare a
individului, a capacităţii mentale şi a capacităţii de soluţionare a problemelor, precum
şi la schimbări de personalitate, care se pot manifesta spre exemplu prin instabilitate
emoţională greu controlabilă. Simptomele cele mai frecvente pe care le percepe
pacientul sunt oboseala, tulburările de memorie, irascibilitate, astenia, precum şi
scăderea capacităţii de a stabili contacte sociale. Atunci când expunerea încetează
boala stagnează, neajungându-se în stadiul de instalare a demenţei propriu-zise, care
presupune dezorientare şi incapacitatea de a rezolva problemele cotidiene.

Dacă expunerea continuă o perioadă mai îndelungată pot apărea şi leziuni ale
sistemului nervos periferic. Acestea se manifestă prin senzaţii de înţepături în
picioare, parestezii, crampe musculare şi în cazuri mai rare chiar paralizii. Cel puţin
pentru anumiţi solvenţi organici simptomele scad în intensitate după luni sau chiar ani
de la încetarea totală a expunerii.
Afectarea altor organe interne

Anumiţi solvenţi, mai ales hidrocarburile halogenate, şi dintre acestea în special

hidrocarburile clorurate, pot cauza leziuni hepatice în cazul inhalării. Se suspectează
că expunerea la solvenţi poate provoca în anumite cazuri chiar leziuni renale.
Inhalarea unor concentraţii ridicate de disulfură de carbon poate conduce la
modificarea EKG-ului sau la deces cauzat de infarct miocardic. Inhalarea unor
concentraţii extrem de ridicate de hidrocarburi halogenate poate provoca tulburări de
ritm cardiac.

Afectarea căilor respiratorii şi a ochilor

Un efect destul de des întâlnit al vaporilor anumitor solvenţi, mai ales cei
hidrosolubili, este iritarea mucoaselor oculare şi ale căilor respiratorii. Persoanelor
care suferă de astm şi diferite alergii li se poate înrăutăţi starea. Solvenţii pot afecta
chiar şi organele olfactive, ducând la alterarea percepţiei mirosurilor. De aceea simţul
olfactiv nu mai este un indicator al prezenţei vaporilor de solvenţi în aer sau al
concentraţiei acestora.

Contactul accidental cu ochii determină dureri şi provoacă leziuni ale corneei, care de
cele mai multe ori nu au însă un caracter permanent.

Afectarea pielii

În cazul contactului prelungit cu pielea majoritatea solvenţilor provoacă uscare,

descuamare şi fisuri în zona de contact. Un efect des întâlnit este înroşirea şi iritarea
pielii. În cazul amestecurilor de hidrocarburi efectele sunt cu atât mai intense cu cât
concentraţia de hidrocarburi aromatice este mai mare. Datorită efectului lor degresant,
solvenţii afectează funcţia de barieră a pielii, permiţând astfel substanţelor
periculoase, bacteriilor etc. să pătrundă mai uşor în organism. Funcţia de barieră a
pielii poate fi afectată şi de agenţii tensioactivi (detergenţi), care pot intra de exemplu
în componenţa emulsiilor formate din solvenţi şi apă. Dimetilamida, dimetilacetamida
şi dimetilsulfatul reprezintă exemple de solvenţi care în afara faptului că pătrund uşor
prin piele, înlesnesc şi pătrunderea în organism a altor substanţe. În anumite cazuri
solvenţii pot provoca eczeme. În cazuri izolate pot apărea şi leziuni mai pronunţate,
cum ar fi inflamaţiile. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când solvenţii au
pătruns în îmbrăcăminte, mănuşi etc.

Afectarea funcţiei de reproducere

În urma studiilor efectuate pe animale de laborator s-a constatat că un număr de

solvenţi provoacă tulburări de reproducere, ca de exemplu leziuni ale fătului. Exemple
de astfel de solvenţi sunt anumiţi glicoleteri, cum ar fi metil- şi etilglicolii, care s-au
dovedit a provoca leziuni ale fătului chiar şi în concentraţii scăzute.

Foarte probabil majoritatea solvenţilor organici pot traversa cu uşurinţă placenta,

ajungând în circulaţia fetală. În câmpul muncii expunerea la solvenţi organici se
asociază de cele mai multe ori cu expunerea la alte substanţe chimice, ca în cazul
muncii în laborator. Mai multe studii arată că desfăşurarea acestei activităţi presupune
riscuri crescute de pierderi de sarcină şi malformaţii congenitale. S-a suspectat deseori
că acestea ar fi cauzate de solvenţii organici, fapt care însă nu a putut fi stabilit fără
echivoc.

În baza cunoştinţelor cumulate existente astăzi în ceea ce priveşte caracteristicile

solvenţilor şi efectele lor asupra organismelor umane şi cele animale, se poate
presupune faptul că fătul este mai sensibil decât mama la acţiunea solvenţilor
organici. De aceea este important ca expunerea gravidelor la solvenţi organici să fie
cât mai scăzută. Există presupuneri potrivit cărora chiar şi expunerea profesională a
bărbatului la solvenţi precum etil- şi metilglicolii poate afecta fertilitatea şi produsul
de concepţie.

Cancerul

A fost stabilit riscul provocării cancerului pentru un număr de solvenţi. Expunerea la

benzen poate conduce la leucemie (cancer al sângelui). În urma studiilor efectuate pe
animale de laborator s-a constatat că dioxanul, cloroformul, diclorura de etilen,
clorura de metilen, tricloretilena şi tetracloretilena au proprietăţi cancerigene.

Expunerea concomitentă la diferiţi solvenţi

În cazul expunerii concomitente la diferiţi solvenţi apar efecte convergente. O acţiune

cumulată (egală cu suma efectelor substanţelor componente) apare în cazul în care
modalitatea de acţiune a componentelor este asemănătoare. Uneori efectul expunerii
concomitente la diferite substanţe poate fi considerabil mai mare decât suma efectelor
fiecărei substanţe în parte. Astfel fiecare substanţă componentă poate potenţa efectul
celorlalte (efect sinergic).

Un exemplu de efect cumulat este reprezentat de acţiunea generală a solvenţilor

organici asupra sistemului nervos central (efect narcotic, toxic şi anestezic). Un alt
exemplu de efect cumulat este iritarea mucoaselor în urma expunerii la solvenţi
organici.

Sunt cunoscute şi studiate efectele de potenţare ale unui număr mic de amestecuri de
solvenţi. Un exemplu în acest sens ar fi acţiunea combinată a n-hexanului şi
metiletilcetonei, care poate conduce la leziuni neurologice mult mai grave decât suma
efectelor fiecărei substanţe în parte. Efectele de potenţare reprezintă o explicaţie
pertinentă a studiilor efectuate pe salariaţi expuşi la amestecuri de solvenţi, studii care
au evidenţiat apariţia unor leziuni ale sistemului nervos în ciuda faptului că gradul de
expunere fusese relativ scăzut. Spre exemplu expunerea concomitentă a animalelor de
laborator la stiren şi tricloretilenă au evidenţiat un efect de potenţare asupra
echilibrului, considerabil mai mare faţă de suma efectelor fiecărei substanţe în parte.
Hipersensibilitatea la alcool a persoanelor expuse la tricloretilenă reprezintă un alt
exemplu de efect de potenţare reciprocă a doi solvenţi. Alcoolul şi anumite
medicamente pot avea efecte de potenţare în urma interacţiunii cu diferiţi solvenţi.
Efecte de potenţare s-au evidenţiat de asemenea în urma testelor pe animale de
laborator expuse concomitent la solvenţi şi factori fizici precum lumina, zgomotele
sau căldura.

În lipsa unor cunoştinţe detaliate privind efectele convergente ale diferiţilor solvenţi
organici, simpla calculare a efectului cumulat al substanţelor respective reprezintă o
bază de evaluare a condiţiilor de expunere preferabilă unei aprecieri care nu se
bazează pe nici un calcul. Dar având în vedere faptul că efectele de potenţare rezultate
în urma expunerii concomitente la diferiţi solvenţi pot avea un impact nebănuit, este
deosebit de important să ne asigurăm că efectul cumulat este cât mai scăzut posibil.

Solvenţii inflamabili

Mulţi solvenţi organici sunt inflamabili şi emană vapori care pot forma amestecuri
explozive cu aerul. Factorii care pot influenţa gradul de risc sunt punctul de
inflamabilitate şi punctul termic de aprindere (temperatura de auto-aprindere) a
solventului respectiv, precum şi limitele de explozie. Riscurile sunt deosebit de
ridicate atunci când se lucrează cu solvenţi inflamabili în spaţii prost ventilate.

Surse de aprindere

Focul deschis, scânteile, scrumul de ţigară sau suprafeţele încinse reprezintă exemple
de surse de aprindere ce trebuie neapărat evitate în manipularea solvenţilor organici
inflamabili. Formarea de scântei poate rezulta atât în urma folosirii echipamentelor
electrice cât şi în urma interacţiunilor mecanice. Mai multe explozii grave s-au
declanşat la aprinderea unor vapori de solvenţi datorită unei scântei provenite de la
termostatul intern al unei camere frigorifice. Este important ca spaţiile de răcire şi cele
frigorifice folosite pentru păstrarea produselor care conţin solvenţi şi care pot emana
vapori inflamabili sau explozivi să fie astfel proiectate încât substanţele să nu se auto-
aprindă în urma formării de scântei.

Alte exemple de surse de aprindere sunt echipamentele tehnice de sudare, tăiere şi

lipire, lampa de lipit, echipamentele electrice neprotejate contra exploziilor şi utilajele
cu motor cu aprindere internă. Trebuie notat faptul că perforarea, lustruirea, sablarea
sau tăierea transversală cu fierăstraie circulare conduc la temperaturi atât de înalte
încât vaporii inflamabili sau în amestec cu aerul se pot auto-aprinde.

Electricitatea statică

Încărcarea electrostatică a solvenţilor poate avea loc dacă aceştia sunt lăsaţi să curgă
în jet liber. Deoarece cantitatea de energie electrostatică depinde de lungimea jetului
este important ca înălţimea căderii libere să fie redusă la minimum. Acest lucru poate
fi realizat prin poziţionarea ştuţului de umplere cât mai aproape de fundul vasului sau
de “lipirea” acestuia de peretele vasului. O modalitate de a diminua şi mai mult riscul
de încărcare electrostatică este de a ne asigura că există un racord între ţeava de
umplere şi recipient. Alte cazuri în care lichidul se încarcă electrostatic sunt la
vopsirea prin pulverizare, stropire, spalaţie sau agitarea puternică a lichidului.
Dacă se apelează la sondare pentru a măsura nivelul de umplere al unei cisterne cu
solvenţi inflamabili este important să se cunoască dacă cisterna a fost umplută de
curând sau dacă conţinutul acesteia a fost agitat cu scurt timp în urmă, întrucât
lichidul se încarcă electrostatic cu uşurinţă la umplere sau agitare. De aceea sondarea
se va face după ce lichidul va fi avut timp să se descarce electrostatic.

Dacă există riscul încărcării electrostatice datorita utilizării solvenţilor în spaţii

deschise se recomandă ca încălţămintea şi podeaua să fie confecţionate din material
semiconductor menţinute în stare de curăţenie, pentru a avea efectul scontat. Se
recomandă folosirea utilizarea de îmbrăcăminte de bumbac, mănuşi de piele şi
încălţăminte specială din piele. Trebuie evitată pe cât posibil îmbrăcămintea
confecţionată din materiale sintetice precum nylonul, acrilul, terilenul.

Planificare şi alegerea produselor

Pentru a înlătura pe cât posibil riscurile în utilizarea solvenţilor, este important să se

ţină cont de aspectele legate de mediul de muncă încă din momentul alegerii
produselor, în faza de planificare şi construcţie. O cântărire a gradului de
periculozitate pentru sănătate, mediul înconjurător şi a gradului de inflamabilitate va
constitui baza alegerii dintre solvenţii posibili din punct de vedere tehnic. Trebuie
luată întotdeauna în considerare posibilitatea de a utiliza produse pe bază de apă. În
aprecierea gradului de periculozitate pentru sănătate este important să se ţină seama
atât de substanţele componente cât şi de eventualele impurităţi. Este de asemenea
important să se ţină cont de faptul că, la încălzire sau în cazul producerii unui
incendiu, solvenţii halogenaţi şi cei cu conţinut de azot pot forma produşi de
descompunere deosebit de periculoşi pentru sănătate. Chiar şi metoda de lucru şi
procesul tehnologic influenţează gradul de risc, motiv pentru care trebuie luate în
considerare la alegerea produsului. Un solvent mai puţin eficient poate aduce după
sine prelungirea timpului de expunere.

Caracteristici fizico-chimice importante în alegerea produselor

Printre caracteristicile fizico-chimice importante în alegerea produselor se numără

printre altele punctul de fierbere, presiunea de vapori, limitele de explozie, punctul de
inflamabilitate şi punctul termic de aprindere. În cazul în care cantitatea de vapori pe
care o emană un solvent creşte odată cu creşterea temperaturii, e important să se
cunoască condiţiile de temperatură pentru etapele tehnologice în care este utilizat
acesta. În alegerea dintre diferiţi solvenţi se poate porni de la volatilitatea relativă a
acestora, ceea ce ne oferă o imagine comparativă a vitezei de creştere a concentraţiei
de vapori din aer în timpul utilizării. Concentraţia de vapori de solvenţi din aer este
influenţată şi de factori precum condiţiile de ventilaţie, curenţii de aer din încăperi,
metoda de lucru folosită etc.

Capacitatea solventului de a pătrunde prin piele poate constitui un criteriu important

în alegerea produselor. Informaţii privind caracteristicile fizico-chimice ale
produselor ce conţin solvenţi se găsesc în fişa tehnică de securitate pe care furnizorul
este obligat în mod normal să o pună la dispoziţie.
Nu este posibilă formularea unei reguli generale privind solvenţii care sunt de
preferat, având în vedere faptul că riscurile pot fi influenţate de atât de mulţi factori.
Se poate spune totuşi că sunt de preferat solvenţii cu o volatilitate şi o toxicitate cât
mai scăzute şi cu un punct de inflamabilitate cât mai ridicat.
Măsuri împotriva solvenţilor priviţi ca noxe

Generalităţi

Utilizarea solvenţilor presupune deseori formarea de vapori sau aerosol (aburi) ca

noxe. De aceea trebuie împiedicată răspândirea aerului impurificat cu solvenţi pentru
ca acesta să nu ajungă în aerul de respirat. Răspândirea solvenţilor ca noxe poate fi
deci prevenită dacă utilizarea se face în sisteme închise sau dacă are loc o exhaustare
eficientă.

Poziţionarea sistemului de ventilaţie

În locurile de muncă fixe este comparativ uşor să se pună la punct dispozitive fixe sub
formă de capsulări, carcase, exhaustoare etc., care funcţionează eficient pentru a
împiedica răspândirea noxelor în mediul ambiant. Este important ca alimentarea cu
aer să se facă corect. Poziţionarea sau dimensionarea defectuoasă a gurilor de
ventilaţie poate conduce la un dezechilibru în ventilaţie. Acest lucru poate printre
altele să afecteze funcţionarea exhaustorului.

Este important ca dispozitivul de exhaustare folosit să fie proiectat şi poziţionat astfel

încât vaporii şi aerosolii să fie captaţi eficient cât mai aproape de sursă. Capacitatea
exhaustorului de captare a vaporilor şi aerosolilor scade vertiginos odată cu creşterea
distanţei faţă de gura de aspiraţie. De aceea exhaustoarele mobile sunt preferabile în
cazul anumitor activităţi. Este de asemenea important ca gura de aspiraţie să fie astfel
plasată încât operatorul să nu fie nevoit să intre în zona dintre gura de aspiraţie şi
sursa de noxe. Munca trebuie efectuată astfel încât aerul curat să treacă pe lângă
operator şi să intre în stand / cabină înainte de a se amesteca cu vaporii de solvenţi.
Dacă curentul de aer este perturbat prin poziţionarea incorectă a obiectelor de lucru
faţă de operator, expunerea la solvenţi poate creşte considerabil. De cele mai multe ori
poziţionarea se poate face astfel încât expunerea să fie foarte scăzută, dacă se cunosc
sau se pot dirija traseele curenţilor de aer din jurul punctului de lucru respectiv.
Curenţii de aer pot fi făcuţi vizibili prin utilizarea unor aşa-numite cartuşe fumigene.

Este important ca repararea şi revizia sistemului de ventilaţie să se facă suficient de

des. Acest lucru constituie o condiţie pentru ca noxele rezultate din utilizare să fie
înlăturate în modul prevăzut. Procedurile de lucru, precum aceea de a închide vanele
canalelor de aspiraţie care nu sunt folosite, pot fi necesare în anumite cazuri pentru a
îmbunătăţi performanţele sistemului.

Vaporii de solvenţi în interrelaţie cu aerul

Vaporii concentraţi de solvenţi sunt de obicei mai grei decât aerul. Concentraţia are
valoare maximă în apropierea sursei de vapori, dar se diminuează odată cu creşterea
distanţei datorită amestecului cu aerul. Dacă vaporii au aceeaşi greutate ca aerul din
incintă, ei se pot deplasa pe distanţe mari într-o formă destul de concentrată, urmând
curenţii de aer slabi. Dacă vaporii concentraţi sau amestecurile de vapori cu aer sunt
mai calzi decât aerul din incintă, pot deveni mai uşori decât aerul, efectuând o mişcare
de ascensiune. Astfel este important ca la stabilirea măsurilor de ventilaţie şi chiar la
poziţionarea gurilor de admisie şi evacuare să se ia în considerare parametrii termici şi
mişcarea curenţilor de aer.

Desfăşurarea activităţilor

Utilizarea în sisteme închise

Este important ca înainte de adoptarea oricărei alte măsuri să se ia în calcul

posibilitatea folosirii substanţei în spaţii închise. Spălarea chimică în maşini automate
şi curăţarea ramelor folosite în serigrafie în maşini de spălat cu uscător incorporat sunt
exemple de sisteme închise adecvate care presupun o expunere mult mai mică la
solvenţi decât manipularea manuală a acestora. În cazul curăţării şi degresării
automate este important ca atât sistemele de spălare şi degresare, cât şi zonele de
evaporare şi uscare să fie bine ventilate. La vopsirea în perdea sau cu cilindru zona
din jurul capului centrifugal şi zona de transport pentru produsele vopsite trebuie
capsulate şi prevăzute cu un exhaustor puternic. Prin exhaustare din sistemele închise
se micşorează de asemenea necesarul total de aer pentru o ventilaţie eficientă şi în
acelaşi timp creşte capacitatea de separare a echipamentului de purificare înaintea
deversării în mediul înconjurător.

Manipularea manuală în spaţii deschise

În cazul în care munca trebuie efectuată manual ea se va desfăşura într-un spaţiu

special destinat şi bine ventilat. Pentru etapele tehnologice care presupun utilizarea în
spaţii deschise a mari cantităţi de solvenţi, cum ar fi amestecarea manuală a
vopselelor, emailarea, încleierea, vopsirea prin pulverizare şi curăţarea, se impune
adoptarea unor măsuri tehnice speciale, ca de ex. folosirea unui stand sau a unei
cabine de vopsire bine ventilate. În ceea ce priveşte încleierea, emailarea prin imersie,
vopsirea, amestecul vopselelor, curăţarea şi laminarea pieselor mici este recomandabil
ca munca să se desfăşoare într-o cabină bine ventilată sau hotă de tiraj, iar pentru
piesele mari sub un capac suficient de mare, dotat cu exhaustare eficientă. Pentru
mesele manuale de serigrafie şi pentru căzile de emailare prin imersie este nevoie în
mod normal de ventilaţie dirijată. Împiedicarea expunerii salariaţilor la vapori de
solvenţi proveniţi din baia de degresare se poate realiza cu ajutorul unei zone de
răcire, unui exhaustor tubular sau al unei perdea de aeraj. Dacă solvenţii sunt utilizaţi
doar în cantităţi mici, un dispozitiv de exhaustare locală sau un banc de montaj cu
exhaustor incorporat în suprafaţa bancului pot oferi o protecţie suficientă, cu condiţia
ca suprafaţa de aspiraţie să nu fie obturată de obiecte, astfel încât capacitatea de
aspiraţie să devină insuficientă.

Proceduri de lucru

Generalităţi

Expunerea poate fi diminuată prin îmbunătăţirea procedurilor, de ex. asigurându-ne că

butoaiele, canistrele, căzile şi celelalte recipiente sunt întotdeauna acoperite. De multe
ori la manipularea manuală se folosesc solvenţi în exces. Uneori expunerea poate fi
redusă prin adoptarea unor măsuri simple, precum folosirea de rulouri sau perii cu
braţ lung. A stabili bune proceduri de lucru este un factor foarte important în
menţinerea expunerii la solvenţi la un nivel scăzut – de ex., în cazul impregnării în vid
sau al spălării chimice, incinta sau maşina de spălat trebuie ventilate foarte bine
înainte de a fi deschise. Este de asemenea important să verificăm dacă furtunurile,
cuplajele cu manşon sau garniturile de etanşare rezistă agresiunii solvenţilor utilizaţi.
Recipientele, furtunurile sau ventilele care prezintă scurgeri trebuie imediat reparate
sau schimbate.

Uscarea

Cuptoarele şi tunelurile de uscare prevăzute cu gură de aspiraţie sau zonă de

evaporare bine poziţionată şi ventilată reprezintă exemple de măsuri pentru a reduce
la minim expunerea la solvenţi în cazul uscării pieselor impregnate, vopsite sau pe
care s-au aplicat adezivi sau alte produse cu conţinut de solvenţi.
Este important ca piesele să fie aşezate cât mai repede în spaţiul sau zona ce le este
destinată, şi ca transferul de la standul / cabina de vopsire sau banda transportoare la
standul de uscare să se facă în aşa fel încât să se prevină expunerea lucrătorilor la
concentraţii ridicate de solvenţi. Dacă este posibil acest transfer se va face
automatizat. În cazul în care acest lucru nu este realizabil, se impune introducerea
unei rampe de evaporare bine ventilate pentru standul de uscare pe care sunt încărcate
produsele. Este important ca această rampă să fie amplasată corespunzător faţă de
locul din care sunt transferate produsele, şi ca fluxul de aer să fie adaptat în funcţie de
consumul de solvenţi şi designul produselor. În ceea ce priveşte degresarea pieselor
cu suprafaţă neregulată, în care pot rămâne cu uşurinţă resturi de solvenţi, este
recomandabil ca după degresare produsele să fie transferate într-o cameră de
evaporare, pe o masă de evaporare sau într-un tunel de evaporare. Este important ca
produsele să fie lăsate timp suficient în spaţiul de ventilare.

Repararea şi revizia echipamentelor tehnice

În cazul reparării sau reviziei echipamentelor tehnice implicate în procese tehnologice

cu solvenţi, concentraţia de solvenţi la care sunt expuşi lucrătorii poate fi destul de
ridicată. Acest lucru se poate întâmpla şi dacă se impune accesul în cabina de vopsire
unde vopsirea se face cu ajutorul roboţilor. De aceea este deosebit de important să se
folosească EIP pentru căile respiratorii fiabil. De regulă este de preferat un aparat cu
aer comprimat cu presiune de siguranţă.

Depozitarea, curăţarea şi gestionarea deşeurilor

Este important să se limiteze cantitatea de solvenţi dintr-un loc de muncă la strictul

necesar pentru desfăşurarea activităţii. Spaţiile de depozitare a solvenţilor trebuie să
fie bine ventilate. Se recomandă ca magaziile de stocare mai mari să fie prevăzute cu
dig de retenţie cu capacitate suficientă pentru a putea absorbi eventualele scurgeri sau
vărsări accidentale.

Anumiţi solvenţi pot suferi modificări în timpul depozitării sau sub acţiunea razelor
soarelui. Cantitatea depozitată de astfel de solvenţi trebuie limitată pentru a evita
perioade lungi de depozitare. Dietileterul reprezintă un exemplu de solvent care poate
forma peroxizi explozivi dacă este păstrat în condiţii necorespunzătoare. De aceea i se
adaugă agenţi speciali (inhibitori ai procesului de oxidare), cu scopul de a contracara
formarea de peroxizi.

Este de o importanţă covârşitoare ca ordinea şi curăţenia să se facă cu cea mai mare

grijă la punctele de lucru unde se utilizează solvenţi, pentru a împiedica formarea de
concentraţii de solvenţi dăunătoare pentru sănătate, inflamabile sau explozive. De
aceea este important ca substanţele vărsate accidental – de ex. la ridicarea unor
obiecte ude de pe aparatul de degresare sau în urma umplerii injectoarelor cu vopsea –
să fie imediat strânse şi îndepărtate. Cantităţile mai mici de solvenţi sau vopsea pot fi
înlăturate cu ajutorul unor materiale absorbante din beton uşor care se înlătură pe
măsură ce suprafaţa este curăţată. Materialele absorbante din beton uşor, cârpele,
deşeurile de bumbac şi alte materiale textile folosite pentru a absorbi solvenţii sunt
plasate în recipiente din tablă etichetate corespunzător, acoperite şi conectate la un
exhaustor. Observaţi că materialele textile îmbibate în terepentină, produse cu
conţinut de ulei de in, sau lacuri şi vopsele pe bază de ulei se pot autoaprinde. De
aceea este important ca astfel de deşeuri să fie depozitate în aşa fel încât să se prevină
declanşarea unui incendiu şi să fie distruse periodic, printr-o metodă sigură, de ex.
prin ardere.

Este important ca angajatorul să elaboreze proceduri speciale privind gestionarea

resturilor şi a reziduurilor de solvenţi.
MASE PLASTICE TERMORIGIDE
Noţiuni fundamentale, generalităţi

Ceea ce au în comun masele plastice termorigide este faptul că, în timpul procesului
de obţinere, componentele îşi definitivează structura în urma reacţiei dintre două sau
mai multe componente care apoi se durifică formând un produs final cu structură de
reţea tridimensională (legături între catene). Anumite mase plastice termorigide se pot
obţine dintr-un singur component prin încălzire sau iradiere. Spre deosebire de
majoritatea termoplastelor, masele plastice termorigide nu se pot topi şi reface pentru
a se solidifica apoi în noua formă. În cazul în care masele plastice termorigide sunt
supuse unor temperaturi foarte ridicate ele se rup fără a se topi mai întâi.

Masele plastice termorigide se caracterizează de regulă printr-o mai mare rezistenţă la

căldură şi şocuri mecanice, o capacitate mai scăzută de a absorbi umiditatea şi o mai
mică contracţie la uscare decât majoritatea termoplastelor.

Masele plastice termorigide ca material compozit

Masele plastice termorigide au o mare importanţă printre altele ca parte componentă a

materialelor compozit. Utilizarea acestora s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani
datorită adaptării lor la diferite exigenţe tehnice. În fabricarea materialelor compozit
foarte rezistente se folosesc printre altele răşinile epoxidice şi poliesterii nesaturaţi. Ca
materiale de armare se folosesc fibrele din sticlă (de cele mai multe ori), fibrele
poliamidice aromatice, fibrele de carbon (grafit) sau fibrele de bor. În afară de
întăritori şi catalizatori este nevoie şi de agenţi de umplutură, adaosuri ignifugante,
pigmenţi de culoare, agenţi de îngroşare, inhibitori. Materialele de compozit au
devenit din ce în ce mai folosite pentru fabricarea de bărci, subansamble de avioane,
componente auto, articole sportive, rezervoare, cisterne, prefabricate, construcţii de
maşini şi locuinţe. În stomatologie diferite materiale compozit din plastic acrilic au
început să înlocuiască amalgamul la refacerea danturii.

Riscurile pe care le implică masele plastice termorigide şi componentele din mase

plastice termorigide pentru sănătate

În general se poate afirma că masele plastice termorigide finite, care sunt complet
durificate, nu implică riscuri pentru sănătate în cazul utilizării normale. Multe dintre
materiile prime care se folosesc la fabricarea acestora sunt însă foarte reactive şi
deseori active din punct de vedere biologic. Astfel anumite răşini (spre exemplu
răşinile epoxidice, fenolice sau acrilice) pot provoca puternice reacţii alergice ale
pielii. Printre întăritori există de asemenea mulţi compuşi care pot cauza alergii
cutanate. În plus mulţi dintre aceştia pot provoca iritaţii ale pielii, ale căilor
respiratorii şi ochilor; ei sunt de multe ori cauza reacţiilor de hipersensibilitate ale
căilor respiratorii (de ex. izocianaţii, aminele şi anhidridele acetice organice). Pot
apărea chiar şi efecte cronice precum cancerul sau leziuni ale materialului genetic
celular. Folosirea peroxizilor şi a solvenţilor organici implică şi riscuri de incendiu şi
explozie. Riscurile de mai sus pot apărea şi în utilizarea maselor plastice termorigide
incomplet durificate.
La încălzirea maselor plastice termorigide şi a anumitor componente termorigide,
precum şi a anumitor izocianaţi stabilizaţi, se formează produşii de descompunere,
care la pătrunderea prin aparatul respirator pot constitui riscuri grave pentru sănătate.
Răşinile epoxidice

Noţiuni fundamentale

Prezenţă

Componentele din răşini epoxidice apar printre altele în industria constructoare de

maşini şi cea electronică sub formă de adezivi, lacuri şi vopsele, precum şi ca răşini
pentru turnat pentru izolaţia pieselor electronice şi fabricarea de instrumente de
formare etc. Materialele de tip compozit bazate pe răşini epoxidice au devenit din ce
în ce mai folosite în industria de apărare şi cea aviatică. Produsele epoxidice sunt însă
utilizate şi în domeniul construcţiilor, de ex. la vopsele, chituri, lacuri pentru
pardoseli, platelaj, adezivi şi mastic de etanşare pentru beton, masă de turnare pentru
refacerea betonului şi a construcţiilor din piatră, aşezarea şi îmbinarea plăcilor
ceramice etc.

Caracteristici tehnice

Caracteristicile amestecurilor epoxi gata pentru utilizare şi a răşinilor epoxidice

durificate depind de compoziţia chimică şi deci de capacitatea de reacţie a elementelor
componente – răşini epoxidice, întăritori, diluanţi reactivi şi alţi aditivi.
Caracteristicile tehnice ale răşinilor epoxidice durificate, precum rezistenţa la
substanţe chimice şi apă, capacitatea de aderenţă, rezistenţa la îmbătrânire, ductilitate,
rezistenţa la şocuri, porozitatea, se pot modifica în limite largi în funcţie alegerea
elementelor componente.

Aplicare

Modalitatea de aplicare în manipularea diferitelor produse din răşini epoxidice (lacuri

şi vopsele, adezivi, răşini de turnare) poate varia de la aplicarea exclusiv manuală
până la folosirea unui robot complet automatizat. Manipularea manuală poate consta
în aplicarea cu pensula sau ruloul, aplicarea manuală prin pulverizare cu diferite
echipamente de pulverizare. Metodele automate necesită grade diferite de
supraveghere şi service.

Agenţii de întărire şi durificarea

De regulă în cazul „uscării la aer”, adică atunci când durificarea se face fără aport de
căldură, se folosesc ca întăritori aminele alifatice. Amestecarea răşinilor epoxidice cu
întăritori reprezintă un moment al operaţiei de lucru (încleiere, vopsire, turnare etc.).
Toate reacţiile cu grupări epoxidice au loc cu generare de căldură. Aportul de căldură
accelerează viteza de reacţie.

Sistemele de emailare cu vopsea pulbere de tip epoxi sau amestecuri de poliesteri şi

răşini epoxidice au devenit din ce în ce mai frecvente în industria constructoare de
maşini. Există vopsele pulbere bazate pe răşini epoxidice în aşa numitele sisteme într-
un component, ceea ce înseamnă că răşinile şi agenţii de întărire sunt deja amestecate
dar nu intră în reacţie la temperatura normală a camerei. Pentru ca stratul de lac să se
întărească şi să devină funcţionabil după aplicarea vopselei prin pulverizare, vopseaua
pulbere trebuie să se înmoaie, să se lichefieze şi să se întărească. Acest lucru are loc în
urma tratării termice în cuptoare.

Riscuri pentru sănătate

Plasticul epoxidic bine durificat, fabricat din componente bine amestecate, este un
material complet nepericulos. Riscurile de sănătate sunt legate în primul rând de etapa
de producţie şi de pulberile epoxidice care pot apărea în prelucrarea maselor plastice.
Încălzirea pulberilor de răşini epoxidice şi munca la temperaturi ridicate cu materiale
acoperite sau vopsite cu produse epoxidice pot emana noxe dăunătore sănătăţii.

Anumite componente din mase plastice termorigide mai ales cele ce conţin răşini
epoxidice cu moleculă mică, diluanţi de reacţie, poliamine alifatice, sau anhidride
acetice organice, pot cauza iritaţii ale pielii, sau eczeme de contact alergice. Riscul de
afecţiuni cutanate variază în funcţie de componentul manipulat (răşini, diluanţi, agenţi
de întărire). Simptomele alergice apar cu uşurinţă pe pielea deja iritată şi lezată, dar
pot apărea şi pe pielea intactă. Alergia se poate declanşa după o expunere mai scurtă
sau mai lungă la aceste componente. O eczemă de contact alergică se manifestă prin
mâncărimi, roşeaţă, micropapule şi eventual vezicule. În cazul unor reacţii puternice
pot apărea tumefacţii şi edeme. Cele mai afectate sunt mâinile şi antebraţele. Uneori
eczema apare chiar şi pe faţă. Contaminarea poate avea loc prin contact direct cu
substanţa sau prin preluarea pulberilor sau a vaporilor din aer. De aceea apariţia
simptomelor poate constitui o dovadă privind lipsa de igienă la locul de muncă sau
lipsa igienei personale.

Proprietăţile alergenice ale răşinilor epoxidice cu moleculă mare sunt în general

scăzute. În ciuda greutăţii medii moleculare mari, pulberile epoxidice pot conţine
câteva procente de răşini cu greutate moleculară 340. Riscul unor eczeme de contact
alergice în manipularea pulberilor epoxidice este cel mai ridicat în cazul persoanelor
sensibilizate. Cu toate acestea s-a înregistrat un număr de alergii în rândul salariaţilor
care se ocupă cu manipularea pulberilor epoxidice. Este de aceea important ca
eticheta produsului să specifice clar chiar şi existenţa unor concentraţii scăzute de
substanţe alergenice, astfel încât ele să poată fi evitate de către persoanele deja
sensibilizate. Riscul de alergii creşte considerabil în cazul în care pulberile epoxidice
cu moleculă mare sunt manipulate sub formă dizolvată în solvenţi, întrucât răşinile cu
moleculă mică pot fi astfel eliberate, ajungând mai uşor în contact cu pielea.

Diluanţii reactivi pot fi folosiţi la fabricarea amestecurilor epoxi mai fluide, cum ar fi
adezivii. Acestea conţin grupări epoxidice libere şi participă la reacţia chimică până la
obţinerea plasticului final. Multe dintre ele sunt puternic alergice.

Chiar şi pulberile de plastic incomplet durificat sau de vopsea pulbere epoxi pot
declanşa reacţii alergice la cei care au făcut deja alergii. Pulberile de aditivi ca de ex.
pigmenţii, agenţii de umplutură etc., precum şi praful rezultat din şlefuirea plasticului
durificat pot cauza probleme aparatului respirator.
Persoanele care au fost expuse la pulberi sau aerosoli epoxidici ce fuseseră încălziţi la
temperaturi de peste 300°C au suferit leziuni ale pielii, în unele cazuri cu caracter
permanent. Simptomele au fost strângerea pielii, arsuri şi mâncărimi. Acestea au fost
agravate de expunerea la frig şi lumină, mai ales la lumina soarelui şi raze
ultraviolete. Se presupune că acest tip de eczemă este cauzată de produşii de
descompunere de la materialul epoxidic încins.
Masele plastice poliuretanice

Noţiuni fundamentale

La fabricarea poliuretanului se folosesc izocianaţi, răşini (de obicei polioli de polieteri

şi / sau poliesteri) şi diferiţi aditivi. Pentru reglarea vitezei de reacţie se adaugă
acceleratori de reacţie, cum ar fi aminele, compuşii organici de staniu sau naftenatul
de cobalt. Se adaugă şi alţi aditivi ca de ex. adaosuri ignifugante, agenţi de umplutură
sau coloranţi. La fabricarea plasticului spongios se adaugă agenţi de expandare, cum
ar fi pentanul, dioxidul de carbon sau apa.

Poliuretanul este prezent printre altele sub formă de plastic spongios moale sau dur
(plastic expandat, poliester, polieter), sau sub formă de material cauciucat, în lacuri,
adezivi, impregnare, miezi pentru formare. Fabricarea, injectarea şi turnarea spumei
poliuretanice apare de exemplu în izolarea echipamentelor de răcire, a conductelor de
încălzire, a clădirilor, vehiculelor şi navelor.

Izocianaţii

În fabricarea poliuretanului izocianaţii constituie deseori cel mai mare risc pentru
sănătate. O parte dintre aceştia se găsesc sub formă de lichide mai mult sau mai puţin
vâscoase la temperatura camerei, sau sub formă de pulberi. Sunt solubili în cei mai
mulţi solvenţi organici.
Izocianaţii în formă prepolimerizată sunt incluşi în sisteme într-unul sau doi
componenţi pentru vopsele, adezivi, pastă de etanşare şi răşini de turnare bazate pe
poliuretan. Grupările de izocianaţi pot fi de asemenea stabilizate, deci temporar
inactivate, în sisteme de un component durificate la temperaturi înalte. La încălzire
dispar grupările blocante şi astfel grupările de izocianaţi devin libere şi pot reacţiona.
Observaţi că uneori izocianaţii intră în componenţa aditivilor pentru amestec cu alte
produse, cum ar fi vopseaua alchidică, cu scopul de a îmbunătăţi proprietăţile
vopselei, ca de ex. capacitatea de aderenţă.

Monomerii de izocianaţi au reactivitate mare. Reacţiile date sunt exoterme. Contactul

cu apa, chiar şi cu aerul umed, conduce la formarea de dioxid de carbon şi cantităţi
mari de energie calorică. Reacţia cu formare de gaz şi energie calorică poate fi uneori
violentă, ceea ce conduce la o periculoasă creştere a presiunii în recipientele închise.
Reacţia dintre izocianaţi, apă şi polioli este puternic exotermă. Există riscul
autoaprinderii plasticului spongios tocmai fabricat.

Izocianaţii cei mai des întâlniţi sunt:

toluendiizocianaţii
difenil-metan-diizocianaţii sau metilen-difenil-diizocianaţii
polimetilen-polifenil-izocianaţii
hexametilendiizocianaţii
naftildiizocianaţii
izoforondiizocianaţii
trimetil-hexametilen-diizocianaţii
fenilizocianaţii (ca impuritate)

De regulă izocianaţii aromatici au proprietăţi de reacţie mai puternice decât cei

alifatici. Este de asemenea important să ne amintim că volatilitatea este funcţie de
temperatură, astfel încât creşterea temperaturii conduce la creşterea presiunii vaporilor
şi deci la creşterea vaporizării.

Riscuri pentru sănătate

Izocianaţii

Izocianaţii implică riscuri pentru sănătate mai ales la inhalarea sub formă de vapori,
pulberi sau aerosoli (ceaţă). Inhalarea poate provoca iritaţia mucoaselor, însoţite de
simptome ale căilor respiratorii asemănătoare celor din astm şi bronşită, precum şi
afectarea funcţiei pulmonare. Riscul unor reacţii de hipersensibilitate este ridicat.
Izocianaţii pot cauza de asemenea iritaţii ale ochilor, pielii şi căilor respiratorii.
Expunerea la concentraţii ridicate de izocianaţi poate provoca stări febrile cu afectarea
ţesutului pulmonar. În cazul contactului repetat cu pielea izocianaţi pot provoca
eczeme, şi în cazuri izolate sensibilizarea pielii.

Datorită efectului puternic iritant al izocianaţilor şi mai ales datorită riscului de

afectare a funcţiei pulmonare şi de sensibilizare, valorile limită impuse pentru
izocianaţi sunt scăzute. O persoană cu sensibilitate poate avea serioase probleme de
sănătate chiar şi la inhalarea unor concentraţii sub valoarea maximă admisă.

De obicei concomitent cu hipersensibilitatea la izocianaţi se dezvoltă şi o

hiperreactivitate a căilor respiratorii. Hiperreactivitatea presupune o sensibilitate a
individului chiar şi la mirosuri puternice, ca de ex. parfumurile, la substanţe în general
iritante precum fumul de ţigară sau gazele de eşapament, sau la aerul rece. Aceasta
poate deci influenţa şi activităţile individului din afara locului de muncă.
Hiperreactivitatea poate apărea chiar şi după întreruperea expunerii la izocianaţi.
Expunerea la fum de ţigară poate întreţine hiperreactivitatea dobândită.

Cercetătorii au demonstrat de curând că expunerile izolate la concentraţii ridicate de

izocianaţi pot presupune riscuri serioase pentru sănătate. De aceea este important să se
inventarieze cu grijă etapele de lucru care implică riscuri de expunere la concentraţii
mari. Procesele în care poliuretanul este supus la temperaturi înalte, manipularea
substanţelor vărsate accidental sau a reziduurilor ca urmare a unor accidente
profesionale sau ale unor perturbări în producţie reprezintă exemple de situaţii în care
expunerea personalului la izocianaţi trebuie prevenită prin utilizarea de echipament
individual de protecţia muncii.

La încălzirea poliuretanilor, de ex. în cazul sudurii sau producerii unui incendiu, se

formează gaze toxice precum monoxidul de carbon, izocianaţii liberi, fenoli, acidul
cianhidric, gazele nitroase şi alţi compuşi azotaţi. Cantităţi mici de acid clorhidric,
acid fluorhidric şi fosgen se pot forma în cazul folosirii hidrocarburilor fluorurate şi
clorurate ca agent de expandare la fabricarea spumei poliuretanice. Amestecul de gaze
format este inflamabil şi în cantităţi mari poate conduce la producerea unei explozii.

Aminele

O atenţie deosebită li s-a acordat şi aminelor volatile. În industria fabricării de

poliuretani, aminele sunt deseori adăugate în amestecul de reacţie pentru a cataliza
reacţia de polimerizare. Expunerea la amine în concentraţii ridicate poate provoca
afecţiuni ale ochilor, pielii şi căilor respiratorii, de ex. astm. Expunerea necontrolată la
amine poate deci implica riscuri considerabile pentru sănătate. Este de aceea
important să se facă determinări de expunere şi în ceea ce priveşte aminele.
Masele plastice poliesterice

Noţiuni fundamentale

Poliesterii nesaturaţi se folosesc ca materiale de construcţii , de multe ori împreună cu

materiale de consolidare, fiind cunoscuţi sub denumirea de mase plastice poliesterice
armate. Exemple de produse fabricate din acest material sunt bărcile, caroseriile,
rezervoarele, recipientele, conductele, ţiglele şi alte materiale de construcţii.

Masele plastice poliesterice armate sunt fabricate din poliesteri nesaturaţi şi o

componentă de rezistenţă. Poliesterul nesaturat se obţine prin reacţia dintre un acid
carboxilic organic nesaturat şi un glicol. Produsul de reacţie, un poliester nesaturat, se
amestecă cu sau se dizolvă într-un monomer reactiv, de obicei stiren. În urma reacţiei
cu monomerul, poliesterul suferă un proces de durificare, transformându-se într-un
material solid înalt polimerizat, cu structură de reţea. Excesul de monomer se elimină
sub formă de vapori.

Rezistenţa şi celelalte caracteristici mecanice ale produselor se îmbunătăţesc prin

armarea poliesterului. În acest scop se folosesc diferite fibre, de obicei fibre de sticlă
sub formă de împletitură, folie sau aşa-numitul “roving” (semitort). Poliesterul armat
cu fibre de sticlă domină grupul de materiale plastice compozite din fibre. Există de
asemenea poliesteri armaţi cu fibre de carbon, oţel, fibre poliamidice aromatice etc.

Obiectele mari din plastic poliesteric armat se toarnă în forme prin injectare sau
aşezare manuală. Pereţii formei sunt căptuşiţi cu un agent de demulare, cum ar fi
ceara, pentru a putea desprinde produsul din formă după solidificare. Pe suprafaţa
tratată cu ceară se aplică apoi gelcoat. Deasupra stratului de gelcoat produsul
stratificat este întărit cu plastic poliesteric şi fibre de sticlă într-un număr de straturi
care variază în funcţie de grosimea dorită. Poliesterul nesaturat şi gelcoatul pot fi
injectate la suprafaţa formei sau aplicate cu ajutorul unei pensule sau al unui rulou.

Riscuri pentru sănătate

Solvenţii organici

Stirenul

Stirenul este monomerul reactiv cel mai des folosit la fabricarea maselor plastice
poliesterice. Astfel stirenul are atât rol de solvent pentru plasticul poliesteric
nesaturat, cât şi de ligant pentru stabilirea de legături ionice / covalente. Stirenul
pătrunde în organism în primul rând prin inhalare. Din cantitatea inhalată se absoarbe
cam 60-70%, în funcţie de concentraţia din aerul inhalat şi de efortul fizic depus în
desfăşurarea activităţii. Stirenul poate de asemenea pătrunde în organism prin piele
sau pe calea digestivă. Datorită liposolubilităţii crescute, stirenul se depozitează în
ţesuturile grase.

Expunerea la stiren în concentraţii de peste 20 ppm poate provoca iritaţii acute ale
mucoaselor căilor respiratorii şi ochilor. La aprox. aceleaşi concentraţii poate fi
afectat şi sistemul nervos central. Datorită efectului puternic de iritare locală, riscul ca
cineva să se expună în mod inconştient la concentraţii ce îi pot pune viaţa în pericol
este neglijabil.

Expunerea îndelungată la concentraţii ridicate de stiren poate provoca leziuni ale

sistemului nervos central (encefalopatie toxică). Au fost înregistrate de asemenea
cazuri izolate de astm şi alergii cutanate. Cantitatea de substanţă pătrunsă prin piele
poate fi considerabilă la cei care lucrează în interiorul rezervoarelor.

Pulberile

Agenţii de umplutură, pigmenţii şi materialul de armare pot cauza tulburări sau

îmbolnăviri, mai ales dacă în urma manipulării rezultă pulberi. În urma prelucrării
plasticului poliesteric (şlefuire, tăiere) rezultă pulberi constând în principal din plastic
poliesteric şi într-o măsură mai mică din fibre de sticlă sau carbon. Pulberile de fibră
de sticlă produc iritaţii în urma unor contacte mecanice şi pot avea efect iritant asupra
pielii şi căilor respiratorii. De aceea este important ca uneltele de mână de şlefuit, să
fie prevăzute cu exhaustor. Nu au fost înregistrate modificări pulmonare cu caracter
permanent provocate de expunerea la pulberi de plastic poliesteric armat.
Masele plastice acrilice

Noţiuni fundamentale

“Mase plastice acrilice” este un termen generic pentru o serie de compuşi chimici
reprezentaţi de esterii acidului acrilic sau de compuşii derivaţilor acidului acrilic cu
alcooli. Esterii acrilici constituie materia primă pentru fabricarea produselor acrilice,
cum ar fi masele plastice acrilice.

Acestea din urmă pot fi termoplaste sau mase plastice termorigide. Sistemele /
produsele termoreactive bazate pe acrilaţi pot intra în componenţa cernelurilor
serigrafice şi poligrafice, a lacurilor şi vopselelor folosite în tratarea suprafeţelor, a
elementelor care intră în structura pardoselilor, a materialelor dentare, a cimentului
pentru fixarea protezelor ortopedice folosite în artroplastie, a răşinilor de turnare, a
mulajelor galvanice fotopolimerizante din tipografii, precum şi a adezivilor.

Un exemplu important sunt lacurile şi cernelurile pentru tipar care se întăresc la

radiaţii ultraviolete; acestea sunt formate dintr-un liant de bază şi unul sau mai mulţi
prepolimeri acrilici. Întărirea în sine este declanşată prin adaosul unui fotoiniţiator
care absoarbe energia razelor ultraviolete, iniţiând astfel formarea de legături între
catenele prepolimerilor.
Se pot folosi chiar şi întăritori pentru întărire fără energie ultravioletă, precum
compuşii epoxidici sau peroxizii.

În acelaşi mod acţionează o parte din acrilaţii utilizaţi în tehnica dentară. Aceştia se
întăresc la expunerea la “lumină albastră” (400-500 nm). Aceşti acrilaţi se folosesc
sub formă nealiată între dintele polizat şi plombă. La rândul lor plombele constau
deseori din acrilaţi armaţi (plombe de compozit).

Un alt exemplu sunt adezivii de tip acrilic.

a) Adezivii cianoacrilici care polimerizează în contact cu aerul în câteva secunde. Au

putere mare de fixare pentru anumite materiale, cum ar fi plasticul, cauciucul sau
metalele.
b) Adezivii anaerobi, care se întăresc în absenţa aerului la contactul cu ionii metalici.
Iniţial purtau numele de “lichid de închidere” întrucât erau utilizaţi în special la
fixarea cuplajelor filetate. Adezivii anaerobi sunt utilizaţi pe scară largă în
industria automobilelor.
c) Adezivi care se întăresc (polimerizează) la expunerea la raze ultraviolete. Se
folosesc în special în industria electronică.

Riscuri pentru sănătate

Majoritatea componentelor acrilice au efecte iritante asupra ochilor, pielii şi căilor

respiratorii. Iritaţiile pot apărea în urma expunerii la vapori, aerosoli sau pulberi ale
unor astfel de produse. La cei care au predispoziţie se poate declanşa astmul. Chiar şi
pulberile rezultate în urma prelucrării maselor plastice acrilice durificate pot provoca
efecte asemănătoare datorită resturilor de substanţă nedurificată din produsul final.
Ceea ce constituie cel mai mare risc pentru sănătate este conţinutul de monomeri
acrilici al produselor din mase plastice acrilice, dar şi conţinutul de oligomeri şi
prepolimeri poate conduce la creşterea riscurilor.
Componentele din mase plastice acrilice sunt de regulă sensibilizante în cazul
contactului cu pielea, cu alte cuvinte pot produce eczeme de contact alergice.
Metacrilaţii sunt de regulă mai puţin sensibilizanţi decât acrilaţii corespunzători.

Un grup deosebit de expus este personalul care lucrează în domeniul tehnicii dentare.
Aceştia folosesc cantităţi mici de material pentru fiecare plombă, dar activitatea se
repetă de câteva ori pe zi. Componentele acrilice nedurificate folosite în tehnica
dentară sunt deseori puternic alergenice, iar cerinţele de precizie din acest domeniu de
activitate fac deseori imposibilă utilizarea mănuşilor de protecţie care există astăzi pe
piaţă şi care sunt necesare pentru asigurarea unei protecţii totale. Pentru a împiedica
contactul dintre materialele acrilice şi piele, metodele de lucru şi materialele folosite
trebuie adaptate. Este de asemenea important să se evite inhalarea vaporilor şi a
pulberilor rezultate în urma polizărilor.
Zgomote
Zgomotele constituie deseori un important factor de suprasolicitare în mediul de
muncă. Pe lângă faptul că zgomotele pot cauza leziuni ale aparatului auditiv, ele sunt
percepute deseori ca deranjante. În plus zgomotele pot împiedica sau îngreuna
comunicarea, sau pot atenua alte sunete pe care dorim să le auzim.

Expunerea la zgomote puternice într-o perioadă scurtă de timp poate determina

diminuarea temporară a sensibilităţii acustice. De regulă auzul revine după o perioadă
de recuperare mai scurtă sau mai lungă. În cazul expunerii îndelungate la zgomote
puternice pot apărea leziuni la nivelul cililor situaţi în urechea internă, ceea ce se
soldează cu o diminuare definitivă a auzului. O astfel de leziune a aparatului auditiv
are caracter permanent şi nu poate fi vindecată.

Cu cât zgomotul este mai puternic, cu atât mai repede apar leziunile auditive.
Expunerea îndelungată la zgomote cu nivel de presiune acustică din clasa A, depăşind
85 dB, implică riscul unor leziuni auditive. Cu toate acestea, sensibilitatea individuală
variază puternic, ceea ce face ca persoanele sensibile să prezinte riscul unor leziuni
auditive chiar şi în cazul expunerii îndelungate la zgomote cu un nivel acustic sub 85
dB (A).

Chiar şi o diminuare moderată a sensibilităţii auditive poate fi deranjantă, întrucât

determină dificultăţi de comunicare. Acest lucru este mai uşor de observat în cazul
discuţiilor în grup, când individul poate fi deranjat de faptul că mai multe persoane
vorbesc în acelaşi timp.

De obicei hipoacuzicii înşişi devin conştienţi de afecţiunea de care suferă într-un

stadiu destul de avansat, întrucât se obişnuiesc treptat cu diminuarea acuităţii auditive.
Acufenele (ţiuitul continuu în urechi) pot indica totuşi existenţa unor leziuni auditive.
Un risc deosebit de leziuni auditive îl constituie aşa-numitele “zgomote sub formă de
impulsuri”, de exemplu zgomotele de impact. Expunerea la pocnituri izolate, dar
suficient de puternice, poate provoca apariţia unei leziuni auditive definitive.

Pe lângă faptul că pot provoca leziuni ale aparatului auditiv, zgomotele îi pot
împiedica pe salariaţi să se concentreze asupra unei sarcini, constituind astfel un
factor care îngreunează buna desfăşurare a activităţii. De asemenea zgomotele pot fi
percepute ca obositoare şi deranjante.

Un alt dezavantaj pe care îl prezintă zgomotele este acela că ne împiedică să

percepem alte sunete. Astfel, posibilităţile de a comunica într-un mediu zgomotos
sunt reduse. Pentru a putea comunica cu voce tare într-un mediu cu zgomote de peste
70 dB (A) trebuie să stăm la cel mult 1 m depărtare de interlocutor, cu condiţia ca
auzul acestuia să fie perfect. La zgomote cuprinse între 95 şi 100 dB (A), trebuie să
ţipăm pentru a ne face auziţi.

În aceste cazuri scad sensibil şi posibilităţile de a percepe semnale acustice de

avertizare, de ex. cele emise de un vehicul care se îndreaptă spre noi. Zgomotele pot
deci constitui şi un risc indirect de accidentare.
În afara sunetelor audibile sub formă de zgomote pot apărea şi infrasunete. Prin
“infrasunete” se înţeleg sunete cu frecvenţe de până la 22 Hz. Infrasunetele sunt
percepute doar într-o măsură limitată de organele auditive ale omului. Dacă
infrasunetele au un nivel înalt, ele determină o anumită reacţie. A fost identificat un
aşa-numit “prag de percepţie” care face trecerea spre aria de audibilitate. În prezent
legătura dintre nivelele de infrasunete determinate şi influenţa acestora asupra
indivizilor, manifestată prin somnolenţă, reacţii de agitaţie, irascibilitate etc., a fost
clarificată. Infrasunetele situate sub pragul de percepţie nu par să aibă vreun efect
asupra indivizilor. De aceea este de dorit ca nivelul infrasunetelor produse în mediul
de muncă să nu depăşească pragul de percepţie.

Infrasunetele sunt generate în procese tehnologice sau instalaţii care presupun punerea
mişcare a unor mase de aer sau obiecte cu suprafeţe mari. Exemple de astfel de surse
de infrasunete sunt motoarele diesel, compresoarele cu piston, sistemele de ventilaţie
şi vehiculele. În mod normal nu se pot utiliza antifoane pentru a limita efectele
intrasunetelor, întrucât acestea nu pot fi amortizate decât în mică măsură.

Chiar şi ultrasunetele sunt prezente uneori în câmpul muncii. Prin ultrasunete se

înţeleg sunete cu frecvenţe de peste 18 000 Hz. Nu este exclusă posibilitatea apariţiei
unor leziuni auditive în cazul expunerii îndelungate la ultrasunete cu un nivel înalt de
presiune acustică.

Echipamentele care produc ultrasunete pot genera subtonuri în aria de frecvenţă

audibilă. Aceste subtonuri pot fi percepute ca foarte iritante. În plus, după o perioadă
de expunere suficient de lungă, ele pot provoca leziuni auditive, dacă nivelul acustic
este suficient de înalt.

Utilizarea ultrasunetelor în sectorul industrial şi cel medical, precum şi în activităţi de

supraveghere şi control, a crescut considerabil în ultimii ani. În industrie ultrasunetele
se folosesc în special la prelucrarea materialelor plastice (sudarea plasticului),
curăţare şi diferite forme de supraveghere, având de obicei frecvenţe mai scăzute din
intervalul de frecvenţă al ultrasunetelor (între 20 000 şi 40 000 Hz). Pentru metodele
nedistructive de încercare a materialelor se folosesc în mod normal ultrasunete cu
frecvenţe mai înalte. Ultrasunetele transmise prin aer cu frecvenţe de pese 200 kHz nu
ar trebui să constituie o problemă în mediul de muncă, printre altele datorită
amortizării lor în aer. De obicei emiterea de ultrasunete poate fi limitată relativ uşor,
prin ecranare sau capsulare. Chiar şi antifoanele relativ simple oferă o bună
amortizare a ultrasunetelor. Trebuie luate însă în considerare riscurile care apar în
cazul contactului direct cu echipamentele generatoare de ultrasunete.
Vibraţiile
Lucrul cu diferite maşini şi unelte de mână vibratorii , cum ar fi ciocanul daltă,
ciocanul perforator, polizorul, sau perforatorul de roci tari, poate produce tulburări ale
circulaţiei şi sensibilităţii cutanate la nivelul mâinilor.

Dacă influenţa vibraţiilor este de scurtă durată şi intensitate medie, tulburările care
apar au caracter temporar. Dacă în schimb influenţa vibraţiilor este de lungă durată şi
intensitate mare, pot apărea diferite afecţiuni cu caracter permanent. Riscurile sunt
deosebit de ridicate în cazul contactului direct cu componentele care vibrează
puternic, cum ar fi dalta la uneltele de mână.

Simptomul cel mai cunoscut caracteristic afecţiunilor cauzate de vibraţii poartă

numele de “degete albe” şi este rezultatul tulburărilor circulaţiei periferice la nivelul
ţesuturilor cutanate şi subcutanate. Se manifestă prin paloare şi scăderea sensibilităţii
degetelor. În cazul celor afectaţi de vibraţii simptomul se poate manifesta şi în urma
scăderii temperaturii, chiar dacă persoana nu se află sub influenţa directă a vibraţiilor,
de ex. în timpul liber, atunci când merge la scăldat sau la pescuit, sau cu alte ocazii
când mâinile sunt expuse la temperaturi scăzute. Dacă expunerea la vibraţii încetează,
această afecţiune regresează cu timpul. În cazul în care este minoră, sunt şanse ca ea
să regreseze mai repede. Consumul de tutun creşte riscul apariţiei tulburărilor
circulatorii şi implicit riscul apariţiei sindromului “degetelor albe”.

În asociere cu alţi factori de suprasolicitare a organismului, vibraţiile pot cauza

afecţiuni neurologice, articulare sau ale structurii colagenului. Tulburările neurologice
se manifestă prin amorţire şi alte tulburări ale sensibilităţii degetelor, şi pot fi de mai
mare intensitate în momentele în care persoana respectivă nu se află sub influenţa
directă a vibraţiilor, de ex. în timpul nopţii.