Ghidul Integrării Europene - RM

Ghidul integrării europene al R.
Moldova
Ghidul
integrării europene al Republicii Moldova
Publicaţie apărută în cadrul proiectului Dialoguri Europene cu suportul financiar al

Fundaţiei Friedrich Ebert
1
Ghidul integrării europene al R. Moldova
CUPRINS
De ce avem nevoie de un astfel de ghid ?
CAPITOLUL I.
Ce este Uniunea Europeană?

1.1. Procesul de integrare europeană din perspectivă istorică
1.2. Actorii şi instituţiile principale în procesul decizional şi de formulare a politicilor UE
1.3. Politicile uniunii europene
CAPITOLUL II.
Republica Moldova vs. Uniunea Europeană

2.1 Istoricul relaţiilor bilaterale
2.2 Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi MD
2.3 TACIS
2.4 Delegaţia Comisiei Europene la Chişinău
2.5 Reprezentantul Special al UE în Moldova
2.6 Misiunea de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană a Uniunii Europene
2.7 Departamentul Integrare Europeană al Ministerului Afacerilor Externe al RM
CAPITOLUL III.
Republica Moldova între integrarea europeană şi integrare în Uniunea

Europeană
3.1 Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene (PEV)
3.2 Planul de acţiuni RM-UE (PA)
Concluzii
Bibliografie
Adrese utile
2
De ce avem nevoie de un astfel de Ghid ?

Integrarea europeană a devenit de curând unul dintre cel mai des utilizaţi termeni în discursurile
publice. Pe măsura apropierii Uniunii Europene (UE) de frontiera Republicii Moldova, domeniul
integrării europene interesează tot mai mult factorii de decizie din ţara noastră. Cu părere de rău,
Republica Moldova a ratat mai „multe trenuri” spre UE, rămânând cu mult în urma statelor vecine şi
chiar şi ale celor din Balcani la capitolul dezvoltare socio-economică.
Aflată în zona de influenţă şi securitate a Federaţiei Ruse, Republica Moldova a fost, de la

obţinerea independenţei sale, departe de ideea integrării europene, în plus confruntându-se şi cu problema
separatismului în raioanele de est ale ţării. Abia după 10 ani de independenţă, integrarea europeană a
devenit nu doar temă de discuţie, ci şi prioritate a politicii interne şi externe.
Semnarea la 22 februarie 2005 a Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană

(PA) de către oficialii UE şi cei ai Moldovei a dat un impuls semnificativ procesului de apropiere a
relaţiilor dintre cele două părţi. Adoptarea după alegerile parlamentare din martie 2005 a unei declaraţii
în Parlamentul ţării cu privire la instituirea unui parteneriat strategic întru realizarea obiectivelor de
integrare europeană au insuflat o doză de seriozitate şi greutate în intenţiile de integrare europeană ale
ţării atât în exterior, cât şi în interior. La fel, există şi o susţinere puternică la nivelul societăţii a
procesului de integrare europeană a ţării. Potrivit Barometrului de Opinie Publică, 70 % din cei
chestionaţi ar fi votat pentru aderarea Moldovei la UE în eventualitatea unui referendum.
În pofida existenţei unei puternice voinţe atât la nivel guvernamental, cât şi la nivel de societate de
a accede în Uniunea Europeană, R. Moldova se poate bucura la moment doar de prezenţa sa în cadrul
Politicii Europene de Vecinătate, mecanism care nici măcar nu oferă perspectiva unei integrări în cadrul
UE. Cauzele unei asemenea situaţii pot fi găsite atât în incapacitatea instituţiilor administrative de a face
faţă sarcinilor înaintate, precum şi a existenţei unui vacuum informaţional despre Uniunea Europeană şi
procesele integraţioniste europene în cadrul societăţii. Lipsa informaţiei reduce din capacitatea de reacţie
a cetăţeanului simplu la politicile publice elaborate de autorităţi în acet domeniu.
Acest ghid îşi propune, în măsura posibilităţilor, să acopere vacuumul de informaţie existent.
Ghidul propune o imagine de ansamblu asupra procesului de integrare europeană în general, şi cel al
Republicii Moldova în special.
Aducem mulţumiri pe aceasta cale Fundaţiei Friedrich Ebert pentru susţinerea acordată la editarea
acestui Ghid.
3
CAPITOLUL 1
Ce este Uniunea Europeană ?

Un ghid care abordează procesul de integrare europeană necesită în speţă abordarea unor chestiuni
esenţiale, ca de exemplu:
 Cine a iniţiat procesul de integrare europeană şi care sunt etapele acestui proces?
 Care sunt instituţiile şi actorii principali ai procesului decizional şi de formulare a politicilor în
UE?
 Încotro se îndreaptă UE, ţinând cont de recentele operaţiuni de extindere?
2.1. Procesul de integrare europeană în perspectivă istorică

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat
forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia
pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi
mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a
statelor şi ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături

originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene -
poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe,
Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de
cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel
moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate
către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a
Robert Schuman
constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în
cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre
promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare
sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă
obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor
existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii
internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul
supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie
(Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor
Membre (SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de

Apărare (CEA), iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952
– nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.
O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de
la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au acceptat înfiinţarea unei uniuni
economice bazată pe o piaţă comună şi crearea unei organizaţii pentru energie atomică. O
comisie de experţi condusă de ministrul belgian al afacerilor externe, Paul–Henry Spaak, a
elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma –
4
cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul Comunităţii Europene
pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie
supranaţională, adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la
„Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii
fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor
aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost
create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure
reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a
intereselor cetăţenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare

la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă
a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate,
a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM.
Crearea unei pieţe comune nu înseamnă doar eliminarea tuturor barierelor existente în
calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa
comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură,
comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii
performanţei activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punctul de
vedere geografic – prin aderări succesive -, cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici
şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase
membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări (cu negocieri în plină
desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în curând o nouă Constituţie.
Extinderea integrării europene
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe

orizontală) şi constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de
integrare s-a desfăşurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice fiind
indicate mai jos:
 Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
 Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
 A doua extindere: 1981 – Grecia;
 A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
 A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
 A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Adâncirea integrării europene

Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în anii
’50 şi are în vedere următoarele aspecte:
a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze

împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
5
b) întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a sistemului
de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt
reprezentate interesele naţionale ale fiecărui SM, precum şi prin întărirea rolului Parlamentului
European (unde sunt direct reprezentaţi cetăţenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de câteva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene,
până la consolidarea sa finală într-o Constituţie (aflată încă în stadiul de proiect, finalizat în iulie
2003 şi urmând a fi rediscutat în octombrie 2003). În tabelul de mai jos sunt prezentate tratatele
prin care a fost amendat Tratatul UE:
Tabelul 1: Tratatele Uniunii Europene

Anul Documentul
1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European
1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa
Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată

pe tratarea acelor aspecte prin care se poate ajunge la un acord şi pe amânarea acelor
chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic
European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987.
În urma unui preambul ce exprima intenţia SM de a transforma Comunitatea Economică

într-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la
Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii:
- instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern
şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea
direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii;
- introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru
adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politicii sociale, coeziunii
economice şi sociale şi politicii cercetării;
- întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative
de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM şi
acordurile de asociere;
- înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe , alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);
- creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare
ştiinţifică, coeziune economică şi socială;
- stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă
internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor
patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a
persoanelor şi libera circulaţie a capitalului –, ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii
economice şi sociale).
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comunist din Europa
Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în
direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni
Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi
ratificat la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-ului

Comunităţii Europene şi, pe de altă parte, noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe
6
şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform
imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcţie cu trei
piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.
Tratatul de la Maastricht
PRIMUL PILON
Dimensiunea comunitară
- Cetăţenia europeană
- Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalului
- Politici comunitare
- Uniunea economică şi monetară
AL DOILEA PILON
- Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
AL TREILEA PILON
- Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI)
Primul pilon
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la CEE,

CECO şi Euratom.
Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează Comunitatea

Europeană, subliniind astfel caracterul său extins ce depăşeşte marginile integrării economice.
Aceste modificări sunt reprezentate de:
- continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor

Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE
îşi împarte prerogativele cu Consiliul);
- continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională,

reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi
întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială,
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
- crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula şi se pot stabili în alte SM;
dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru PE în SM de rezidenţă,
indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt SM
pe teritoriul unui stat terţ şi în care SM naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii
PE şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);
- instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi

monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii
Centrale Europene (BCE).
Al doilea pilon
7
Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este ridicată la
statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituţional specific.
Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele
politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări sistematice între SM. Această
cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe consens şi care
limitează SM în politica lor externă.
PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care au
puteri şi proceduri de decizie diferite. Astfel, deoarece acest domeniu este de importanţă
strategică pentru SM şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie
aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula
consensului).
Al treilea pilon
Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM în

domeniul justiţiei şi afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe
bază de acorduri internaţionale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul
Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul
PCSE (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele acoperite de această politică şi reglementate
prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi
dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi
a poliţiei pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaţionale.
Următorul moment-cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul

de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat
punctul final al lucrărilor Conferinţei Interguvernamentale (CIG) iniţiate la Torino în 1997 şi
prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a

doua Conferinţă Interguvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare
procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de
reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului
Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1
februarie 2003.
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii

Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care
implica atât SM, cât şi statele candidate. Obiectivele trasate în această declaraţie sunt:
delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE,
simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al UE.
În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a

hotărât înfiinţarea unei Convenţii Europene care să pregătească procesul de reformă a UE.
A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni la care au participat reprezentanţi ai

guvernelor şi parlamentelor naţionale ale SM şi ale ţărilor candidate, Parlamentul european,
Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizaţiile
interesate (şi participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este
reprezentat de elaborarea proiectului Constituţiei europene.
Dezbaterea constituţională
8
Tratatul Constituţional a fost semnat la 29 octombrie 2004. În principiu, statele membre au doi ani
pentru ratificarea tratatului, iar procesul de ratificare diferă de la stat la stat, variind de la democraţie
directă (printr-un referendum popular) la democraţie parlamentară. Constituţia poate intra în vigoare
numai dacă toate statele membre o ratifică într-un vot parlamentar sau prin referendum. Până în prezent
treisprezece state au ratificat documentul: Austria, Cipru, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. Deşi cele mai multe ţări au anunţat că
ratificarea va avea loc în cadrul unui proces parlamentar, câteva ţări au indicat că vor organiza un
referendum asupra constituţiei. Aceste ţări erau Marea Britanie, Spania, Portugalia, Polonia, Republica
Cehă, Danemarca, Irlanda, Luxemburg, Franţa şi Olanda.
Într-un referendum organizat pe 29 mai, alegătorii francezi au respins termenii tratatului în

proporţie de 55,6%. Alegătorii olandezi au urmat într-un vot consultativ pe 1 iunie, 61,8% dintre cei care
au votat opunându-se tratatului. Alegătorii din Luxemburg au aprobat tratatul în proporţie de 56,5%,
printr-un referendum consultativ pe 28 iunie 2005.
După două săptămâni de la eşecul referendumurilor asupra Constituţiei Europene din Franţa şi
Olanda, summit-ul UE de pe 16 şi 17 iunie 2005 a decis să suspende procesul de ratificare a
documentului. A fost lansată o perioadă de reflecţie şi consultare. În cursul acestei perioade ar trebui să
aibă loc o dezbatere intensificată şi lărgită în fiecare stat membru, implicând cetăţenii, societatea civilă,
parlamentele naţionale şi partidele politice.
Voturile negative din Franţa şi Olanda au produs un val de euro-pesimism în interiorul Uniunii.
Totuşi, fără a dori să subestimăm consecinţele grave ale acestei respingeri a Tratatului Constituţional
pentru funcţionarea de zi cu zi a Uniunii Europene, ar fi exagerat să considerăm acest eveniment ca o
implozie politică a Uniunii. Dincolo de aceasta, ar fi inadecvat să interpretăm respingerea Tratatului
Constituţional de către francezi şi olandezi ca pe o respingere generală a Uniunii Europene.
1.2. Actorii şi instituţiile principale în procesul decizional şi de formulare a

politicilor UE
Procesul de formulare a politicilor în Uniunea Europeană este extrem de complex, dată fiind marea
varietate a politicilor, diversitatea intereselor, numărul de state membre implicate şi caracterul specific al
procesului decizional transnaţional. De la începuturile procesului de integrare europeană, unui al treilea
partener crucial, Comisia Europeană (iniţial Înalta Autoritate), i s-a acordat sarcina iniţierii şi punerii în
aplicare a politicilor.
Comisia Europeană
Profilul Comisiei a evoluat pe parcursul anilor. În opinia părinţilor fondatori, Comisia consta dintr-
un grup limitat de „tehnocraţi”, respectiv experţi profesionişti, numiţi de guvernele lor, dar servind în
mod exclusiv interese europene. Aceşti comisari ar putea fi comparaţi cu guvernatorii băncilor centrale,
numiţi de guvernele lor, păstrând însă o distanţă critică faţă de acestea. Deşi nealeşi, legitimitatea lor
provenea din calitatea procesului decizional şi a politicilor elaborate.
Această filozofie iniţială este încă valabilă, dar dimensiunea organizaţiei a fost modificată în mod
dramatic în urma extinderii Uniunii. Fiecare dintre cele 25 (în curând 27) state membre este reprezentat
în Comisie. Totuşi luarea deciziilor se face colectiv. Mai mult, un personal de funcţionari publici înalt
calificaţi sprijină acest colegiu de comisari.
Luarea propriu-zisă a deciziilor ţine de statele membre, cel mai des în interacţiune cu Parlamentul
European. Cu alte cuvinte, dacă dinamica procesului de formulare a politicilor intră în sarcina Comisiei,
guvernele statelor membre şi Parlamentul European sunt decidenţii finali.
9
Consiliul de Miniştri şi Consiliul European
În contrast cu Comisia, devotată intereselor „europene”, se consideră că statele membre

promovează interesele naţionale. Consiliul de Miniştri şi Consiliul European sunt într-adevăr
reprezentanţii supremi ai statelor constitutive ale Uniunii. În mod foarte corect, acestea sunt numite
„stăpânii tratatelor”, deoarece toate aranjamentele de bază se fondează pe consensul lor. Totuşi, în
practica zilnică a formulării politicilor, aceştia sunt doar unul din cei trei actori majori, chiar dacă unul
crucial.
Consiliul nu este, prin definiţie, oponentul Comisiei sau Parlamentului, dar poate accentua alte
aspecte şi mai ales doreşte să limiteze cheltuielile. În orice caz, Consiliul, cu numeroasele sale comitete
de lucru şi cu grupul său de reprezentanţi permanenţi ai statelor membre (COREPER), este o
contragreutate a puterii tehnocratice a Comisiei.
Miniştrii se întrunesc în diverse configuraţii. Consiliul „Afaceri Generale”, compus din miniştrii
afacerilor externe, abordează chestiunile de natură generală. La fel de importante sunt anumite reuniuni
„specializate”. Pe lângă reuniunile regulate, oficiale, cele neoficiale explorează posibilităţile de realizare
a consensului în principalele probleme aflate la ordinea zilei.
Începând cu 1974, şefii de stat şi de guvern se reunesc şi în mod regulat (de 4 ori pe an), discutând
chestiuni strategice şi dezvoltarea generală a Uniunii. În mod treptat, „reuniunile la vârf” ale acestora s-
au oficializat. În consecinţă, „Consiliul European”, după cum este denumită reuniunea acestora, devine o
instituţie separată, un fel de organ decizional suprem. Tratatul Constituţional subliniază rolul său şi a
introdus o preşedinţie permanentă a Consiliului European. Între timp, reuniunile Consiliului de la toate
nivelurile sunt conduse de o preşedinţie rotativă.
Parlamentul European
La sfârşitul anilor '70 a avut loc o dublă „emancipare”. Pe de o parte, alegerea directă a
Parlamentului (1979) a contribuit la legitimitatea democratică a acestuia, în timp ce pe de altă parte,
puterile sale au crescut cu fiecare reformă a tratatului, începând cu Actul Unic European. Procedura de
codecizie a fost introdusă la Maastricht (1992), dar domeniul său de aplicare este în curs de extindere. În
prezent, PE este un partener egal al Consiliului de Miniştri în ceea ce priveşte deciziile referitoare la o
gamă largă de chestiuni şi politici, în special în domeniile sociale şi economice. Competenţele PE pot fi
comparate cu cele ale parlamentelor din sistemele politice democratice. Acestea cuprind următoarele
funcţii:
• Control: discuţii politice şi supraveghere bugetară. La limită, poate fi retrasă încrederea acordată
Comisiei Europene, determinând demisia acesteia.
• Legislaţie: PE este implicat în elaborarea legislaţiei europene, chiar dacă prin proceduri diferite în
funcţie de subiect (de la consultare la cooperare şi codecizie).
• Putere bugetară: bugetul UE trebuie stabilit de Consiliu şi de Parlament.
• Aviz conform: acordurile cruciale, precum acceptarea unor noi state membre şi numirea
preşedinţilor şi membrilor Comisiei Europene, trebuie acceptate de PE.
O dată pe lună au loc sesiuni plenare la Strasbourg, în timp ce reuniunile pe comisii şi grupuri
parlamentare au loc la Bruxelles, două săptămâni pe lună. Ca în toate parlamentele, analiza detaliată a
politicilor propuse şi a textelor legislative este de o importanţă majoră.
Deşi membrii Parlamentului European sunt aleşi în circumscripţii naţionale (sau subnaţionale)
printr-un sistem proporţional, pentru un mandat de cinci ani, aceştia nu reprezintă în primul rând
interesele naţionale, ci interesul european în ansamblu. De aceea, grupurile politice nu sunt naţionale, ci
mai curând ideologice.
10
Curtea Europeană de Justiţie
Cu sediul la Luxemburg, CEJ şi-a construit de-a lungul anilor o reputaţie solidă, nu numai în
privinţa soluţionării disputelor juridice, ci şi în domeniul interpretării autoritare a dreptului european. În
urma cauzelor aduse în faţa Curţii de la Luxemburg şi a interpretărilor date la cererea instanţelor
naţionale, s-a dezvoltat o întreagă „jurisprudenţă”, un corpus consistent de drept european care
suplimentează tratatele. Cel mai bine cunoscut exemplu al impactului CEJ asupra înţelegerii de sine a
Uniunii este principiul conform căruia dreptul european are prioritate (supremaţie) asupra dreptului
naţional. Această decizie a Curţii a fost în sfârşit integrată ca un principiu de bază în Tratatul
Constituţional.
În 1989 s-a înfiinţat un Tribunal de Primă Instanţă pe lângă Curtea de Justiţie, lăsând mai mult
spaţiu CEJ pentru dezbaterea cazurilor celor mai semnificative. Numărul de cazuri este într-adevăr
ridicat. De aceea, fiecare stat membru este reprezentat de un judecător în fiecare instanţă. Deciziile sunt
emise de „camere”, cele mai multe având între 3 şi 5 judecători.
Aşadar, CEJ este şi un actor crucial, dată fiind vigilenţa sa constantă în aplicarea statului de drept şi
contribuţia sa la formarea unui cadru juridic consistent.
Alte instituţii şi organisme
• Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, controlează cheltuielile UE şi

raportează Parlamentului European.
• Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, are o autoritate deplină asupra politicii
monetare a monedei unice - euro.
Au fost instituite două organisme consultative care oferă recomandări Comisiei, Consiliului şi
Parlamentului cu privire la cele mai multe politici sociale şi economice:
• Comitetul Economic şi Social (ECOSOC) are o tradiţie îndelungată de implicare a „partenerilor

sociali”, respectiv angajatori, sindicate şi organizaţii profesionale, în formularea politicilor.
• Comitetul Regiunilor este format recent şi este alcătuit din reprezentanţii unităţilor teritoriale:
regiuni şi municipii şi se concentrează mai mult pe coeziunea teritorială a politicilor şi pe aplicarea
principiului subsidiarităţii.
Multe sarcini executive ale Uniunii au fost „descentralizate” către agenţii sau oficii, cărora li s-a
dat fie o sarcină de reglementare, fie una de sprijin, prin furnizarea de consiliere ştiinţifică. Iată câteva
exemple:
• Oficiul pentru armonizarea Pieţei Interne, situat în Alicante;
• Centrul ştiinţific din Ispra;
• Agenţia de Mediu din Copenhaga.
1.3. Politicile Uniunii Europene

Piaţa comună
La crearea CE, unul din principalele sale obiective a fost sprijinirea dezvoltării economice şi
garantarea prosperităţii în Europa. Piaţa comună a fost înfiinţată prin Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene (CEE), care a intrat în vigoare în 1958. Semnatarii tratatului urmăreau eliminarea
barierelor comerciale între cele şase state membre din acel moment, pentru a mări prosperitatea
economică şi pentru a avansa în direcţia unei „uniuni tot mai strânse între popoarele europene”. Într-o
piaţă comună, pieţele naţionale puteau funcţiona fără frontiere sau impedimente în calea expansiunii
11
economice. De aceea uniunea vamală şi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului
între statele membre au stat la baza pieţei comune a UE.
Piaţa comună de la începutul CEE acoperea următoarele domenii: libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalului, o uniune vamală şi o politică comercială comună, o politică
comună în domeniul concurenţei, o politică agricolă comună în domeniul pescuitului şi o politică comună
în domeniul transporturilor.
Conform planului iniţial, termenul limită de instituire a unei pieţe comune a fost stabilit pentru
sfârşitul anului 1969. Taxele vamale au fost abolite în cadrul CEE în iulie 1968 - optsprezece luni înainte
de termen. Conform Cărţii Albe, redactate de Comisia Europeană în 1985, elementele restrictive care
trebuiau schimbate pentru a permite funcţionarea corespunzătoare a pieţei interne erau de trei tipuri:
• bariere fizice la frontierele dintre statele membre, precum controalele vamale şi poliţieneşti;
• bariere tehnice, precum normele naţionale pentru produse şi standardele pentru bunuri;
• bariere fiscale între statele membre, precum impozitarea sub forma accizelor şi taxei pe valoarea
adăugate, impuse bunurilor şi serviciilor.
Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a introdus modificări ale procesului
decizional şi a introdus utilizarea majorităţii calificate în Consiliu, ceea ce însemna că în sfârşit devenea
mai uşor să se realizeze programul de propuneri prezentat în Cartea Albă, permiţând astfel CEE să
realizeze piaţa internă în conformitate cu calendarul stabilit. S-a convenit ca toate propunerile legislative
ale Cărţii Albe să fie puse în aplicare până la sfârşitul anului 1992, astfel încât piaţa internă să poată fi
„finalizată” până la 1 ianuarie 1993.
Conform evaluării Comisiei, după zece ani de funcţionare, piaţa internă a avut realizări importante,
dar încă se confruntă cu numeroase probleme. Comisia a subliniat diferite categorii de realizări şi
beneficii:
• crearea a 2,5 milioane de locuri de muncă în UE, începând cu 1992;
• diversificarea gamei de bunuri şi servicii de calitate;
• scăderea preţurilor pentru bunuri;
• micşorarea tarifelor pentru telecomunicaţii;
• eliminarea timpilor de livrare şi reducerea cheltuielilor datorită absenţei birocraţiei la frontieră şi
existenţei principiului recunoaşterii reciproce.
Totuşi, în pofida acestor realizări, piaţa internă nu este „finalizată” şi trebuie să facă faţă ultimelor
evoluţii şi viitoarelor provocări.
Politica agricolă comună

Politica agricolă comună (PAC) a generat aşa-numita „metodă comunitară de formulare a
politicilor”, un rol important fiind deţinut de instituţiile supranaţionale precum Comisia Europeană. În
general, rezultatele deciziilor luate în domeniul PAC reflectă activitatea a trei instituţii principale ale UE:
Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană. Funcţionarea corespunzătoare
a triunghiului instituţional şi voinţa şi interesele statelor membre sunt la originea dezvoltării acestui
domeniu, care a devenit simbolul unei integrări europene intensificate şi al transferului prerogativelor
naţionale la nivelul supranaţional european.
Iniţial, la începuturile CEE, obiectivele PAC au fost:

• creşterea productivităţii agricole;
• asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru producţia agricolă;
• stabilizarea preţurilor;
12
• garantarea unei aprovizionări regulate;
• asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Pentru atingerea acestor obiective, UE a creat un sistem amplu de garantare a preţurilor şi alte
subvenţii pentru fermieri. Datorită costurilor ridicate şi problemelor de supraproducţie, s-a cerut
reformarea PAC. Problemele PAC (nereformate) au devenit evidente în timp:
• surplusuri („munţi de unt”, „lacuri de vin” etc.);
• relaţiile comerciale interne;
• unele venituri agricole nesatisfăcătoare;
• încărcarea contribuabililor;
• daune produse mediului: sprijinirea preţurilor a încurajat agricultura intensivă, cu o utilizare
ridicată a îngrăşămintelor chimice şi distrugerea habitatelor naturale; siguranţa alimentelor (boala vacii
nebune).
În contextul de contestare internă şi externă a sistemului PAC, au fost propuse reformele Fischler:
• continuarea reducerii preţurilor de intervenţie;
• compensarea fermierilor pentru pierderea de venit (sprijinirea directă a venitului).
Pe 26 iunie 2003, miniştrii agriculturii din UE au adoptat reforma PAC propusă de Fischler.
Elementele cheie se referă la o plată unică pe exploataţie pentru fermierii UE, indiferent de producţie.
Această plată este legată de respectarea mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor,
precum şi de standardele de bunăstare animală. Alte aspecte sunt: creşterea finanţării politicii de
dezvoltare rurală, reducerea plăţilor directe, introducerea unui mecanism de disciplină financiară pentru a
nu se depăşi bugetul fixat până în 2013, precum şi modificări importante ale politicii de piaţă a PAC prin
reduceri ale preţurilor în diferite sectoare.
Politica Regională
„Coeziunea economică şi socială” a fost introdusă prima dată în tratate prin Actul Unic European
din 1986. Obiectivele politicii regionale a UE sunt următoarele:
• reducerea disparităţilor regionale;
• convergenţa între statele membre;
• promovarea bunelor practici de dezvoltare regională;
• promovarea bunei guvernări;
• sprijinirea /compensarea altor politici ale UE.
Reformele din 1988 sunt importante pentru evoluţia acestui domeniu deoarece în acest moment au
fost introduse principiile de bază ale politicii:
Adiţionalitate: Fondurile Structurale trebuie să fie suplimentare cheltuielilor publice ale statelor
membre, nu să le înlocuiască.
Parteneriat: Acest principiu asigură implicarea regiunilor, nu doar a guvernelor naţionale, în
formularea şi aplicarea politicii structurale.
Programare: Se pune accentul pe planificare şi continuitate, nu pe activităţi ad-hoc.
Concentrare: Resursele financiare ale UE din fondurile structurale se concentrează pe câteva
obiective prioritare majore.
Până în 1999, au existat 6 obiective principale, dar acestea au fost reduse la trei:
• Obiectivul 1 – dezvoltarea regiunilor cu un PIB sub 75% din media UE;
• Obiectivul 2 – asistarea regiunilor afectate de declinul industrial şi dezvoltarea zonelor rurale;
• Obiectivul 3 – asistenţă în adaptarea şi modernizarea sistemelor educaţionale şi de formare.
13
Al Treilea Raport privind Coeziunea, redactat de Comisia Europeană în februarie 2004, a propus o
reformulare a obiectivelor pentru perioada 2007-2013, care au fost stabilite în proiectul său de
Regulament privind politica Fondurilor Structurale 2007-2013, după cum urmează:
• I obiectiv: Convergenţă şi competitivitate (incluzând regiunile cu un PIB/locuitor sub 75% din

media UE-25 şi regiunile afectate de „efectul statistic”: sub 75% din PIB/locuitor al UE-15, dar peste
75% din PIB/locuitor al UE-25);
• II obiectiv: Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă (obiectivele curente 2, 3);
• III obiectiv: Cooperarea Teritorială Europeană (cooperare interregională, cooperare
transfrontalieră externă).
Instrumentele comunitare din sfera coeziunii economice şi sociale sunt reprezentate de:
• Fondul European de Dezvoltare Regională;
• Fondul Social European;
• Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă şi Instrumentul Financiar de Orientare
Piscicolă;
• Fondul de Coeziune.
Fondul de Coeziune este un fond special de solidaritate care ajută la finanţarea proiectelor de
mediu şi pe cele privind reţelele de transport în ţările cu un PIB/loc. sub 90% din media UE (pentru fosta
UE-15 era vorba de Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia).
O altă categorie este reprezentă de instrumentele de preaderare, care urmăresc să ajute viitoarele
state membre să pregătească aderarea. Acestea constau din trei fonduri:
• Instrumentul pentru Politicile Structurale de Preaderare (ISPA);
• Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD);
• PHARE.
În acest domeniu se aplică „metoda comunitară”, cu observaţia că nu se utilizează majoritatea

calificată. În privinţa procesului decizional, la propunerea Comisiei Europene, Consiliul hotărăşte în
unanimitate după obţinerea avizului conform al PE, pentru a determina aspectele operaţionale referitoare
atât la Fondurile Structurale, cât şi la Fondul de Coeziune. Tratatul de la Nisa a schimbat această
procedură decizională. În consecinţă, de la 1 ianuarie 2007, Consiliul va lua hotărîri prin majoritate
calificată în chestiunile referitoare la Fondurile Structurale şi Fondurile de Coeziune.
Politica de mediu
Protecţia mediului este în prezent o preocupare majoră la nivelul UE, dar, în comparaţie cu
politicile economice şi orientate spre piaţă, această preocupare a apărut relativ târziu.
Principalele etape ale acestei evoluţii şi recunoaşterea importanţei politicii de mediu la nivelul UE
au apărut cu ocazia unei serii de modificări a tratatului. În Actul Unic European din 1986, politica de
mediu a obţinut în sfârşit un temei legal. Tratatul de la Maastricht din 1992 a introdus majoritatea
calificată în Consiliul de Miniştri şi procedura de cooperare (cu PE). Iar Tratatul de la Amsterdam din
1997 a extins votul prin majoritate calificată şi a introdus procedura de codecizie, extinzând considerabil
domeniul UE la luarea deciziilor în chestiuni de mediu.
În ceea ce priveşte instrumentele, putem cita:
• Aşa-numita „abordare comandă şi control”, care se referă la cadrul legislativ asupra protecţiei
mediului (directivele şi regulamentele UE în domeniul mediului);
• „Instrumentele de politică simbolice şi informale”: Programele comunitare de acţiune în

domeniul mediului. De exemplu, Al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu stabileşte priorităţile
14
Comunităţii Europene până în 2010. Se pune accentul pe patru domenii: schimbările climatice, natură şi
biodiversitate, mediu şi sănătate, precum şi gestiunea resurselor naturale şi a deşeurilor. Aceste programe
de acţiune au o valoare juridică mai puţin constrângătoare. Aceste Programe de Acţiune au început să fie
introduse în anii '90 ca o soluţie pentru numeroasele blocaje din domeniu. Metoda tradiţională obligatorie
din punct de vedere juridic, cu adoptarea de regulamente şi directive UE, s-a dovedit a fi ineficientă în
domeniul mediului;
• Noile instrumente şi modalităţi de formulare a politicilor: etichete ecologice, audituri ecologice

(sistem de gestiune de mediu), acorduri voluntare şi diverse variante de impozite ecologice.
Consiliul European de la Göteborg (iunie 2001) a aprobat Strategia Europeană de dezvoltare

durabilă, care se referă la dezvoltarea coordonată a politicilor comune şi la un set de obiective globale
pentru limitarea schimbărilor climatice şi mărirea utilizării energiei curate. În acest domeniu, UE
lucrează în principal cu directive cadru care trebuie transpuse în legislaţia naţională de statele membre.
Mai trebuie menţionat LIFE, care este un instrument de finanţare a proiectelor, destinat să promoveze
dezvoltarea şi punerea în aplicare a politicii de mediu a UE.
Unul dintre actorii principali în acest domeniu la nivelul UE este Comisia Europeană, un actor
esenţial la nivelul formulării politicilor. Aceasta înseamnă că are drept de iniţiativă, putând astfel
propune acte legislative.
Alţi actori sunt Consiliul, Comitetul de Mediu al PE şi CEJ. Un alt actor important este Agenţia
Europeană de Mediu, din Copenhaga, care a fost înfiinţată pentru a culege şi difuza date de mediu
comparabile din statele membre. Aceasta are un rol consultativ, dar concluziile sale de lucru au facilitat
adoptarea unor noi măsuri şi evaluarea impactului acestor decizii şi, nu în ultimul rând, arena actorilor
este completată de prezenţa unor grupuri ecologiste foarte active. Aceste grupuri formează „Green 9”,
cuprinzând nouă importante organizaţii neguvernamentale (ONG) de mediu, active la nivelul UE.
În ceea ce priveşte cooperarea internaţională, conform Tratatului UE, unul din obiectivele politicii
UE în domeniul mediului este promovarea unor măsuri la nivel internaţional pentru a aborda problemele
regionale sau globale de mediu. Comunitatea a luat parte la convenţii internaţionale în domeniul
protecţiei mediului încă din anii '70 şi, mai recent, a semnat Protocolul de la Kyoto, care prevede măsuri
şi angajamente pentru reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră.
Politica Economică şi Monetară

Ideea convergenţei dintre economiile şi monedele statelor membre a fost discutată din ce în ce mai
mult după crearea CEE, iar în 1970 Raportul Werner a propus în mod concret un program, care a dus la
instituirea Sistemului Monetar European (SME) în martie 1979. SME urmărea să scadă disparităţile de
curs de schimb dintre monedele statelor membre (sistemul permitea marje de fluctuaţie între 2,25% şi
6%). Totuşi, sistemul s-a dovedit a avea numeroase slăbiciuni, agravate de instabilitatea dolarului
american. Necesitatea unei zone monetare stabile în contextul finalizării pieţei unice s-a reflectat în
succesivele reforme ale tratatului, precum Actul Unic European, care a impulsionat în direcţia unei mai
mari convergenţe între economiile europene. Urmând aceeaşi orientare, în iunie 1989, la Consiliul
European de la Madrid, preşedintele Comisiei, Jacques Delors, a prezentat un plan şi un calendar pentru
crearea unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM)8. Acest plan a fost înscris ulterior în Tratatul de la
Maastricht semnat în februarie 1992. În Tratatul de la Maastricht sunt menţionate câteva criterii ce
trebuie îndeplinite de un stat membru pentru a se califica pentru UEM (aşa-numitele „criterii de
convergenţă de la Maastricht”):
• rata inflaţiei: cel mult cu 1,5% peste media celor mai bune 3 state membre;
• cursul de schimb: fără devalorizări în cadrul mecanismului ratei de schimb timp de cel puţin doi
ani;
15
• rata dobânzii pe termen lung: cel mult cu 2% peste media celor mai bune 3 state membre;
• deficitul bugetar anual: sub 3% din PIB;
• datoria publică: cel mult 60% din PIB.
UEM presupune:
• o monedă unică (euro) care înlocuieşte monedele naţionale şi fixează o singură rată de schimb cu
alte monede, de exemplu, dolarul american;
• o politică monetară unificată cu o singură rată a dobânzii, un control comun al masei monetare şi
al cursului de schimb;
• libera circulaţie a capitalului;
• politici fiscale coordonate;
• crearea unui cadru instituţional comun, precum Banca Centrală Europeană.
În termeni de evoluţie istorică, Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997 a marcat un
moment important. Au fost adoptate două rezoluţii importante:
• Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică, este un acord politic stabilind regulile de

comportament bugetar ale statelor membre (absenţa unor deficite bugetare excesive). În prezent, acesta
iese dintr-o criză importantă. În 2004, Comisia a acţionat Consiliul în faţa CEJ din raţiuni procedurale,
după ce acesta nu a luat măsuri împotriva Franţei şi Germaniei pentru încălcarea constantă a regulilor
pactului. În acest context de tensiune asupra regulilor pactului, miniştrii de finanţe ai UE au ajuns la un
compromis asupra reformării acestuia, la o reuniune extraordinară înaintea summit-ului şefilor de stat şi
de guvern de pe 22-23 martie 2005. În esenţă, reforma constă în faptul că Franţa şi Germania au obţinut
concesii, făcând mai „flexibile” regulile pactului. În ceea ce priveşte noile state membre, acestea încearcă
în prezent să se alăture zonei euro şi depun eforturi uriaşe pentru a îndeplini regulile pactului.
• A doua rezoluţie asupra creşterii economice a subliniat preocupările şefilor de stat şi de guvern
pentru ameliorarea situaţiei ocupării forţei de muncă în UE. Aceeaşi tendinţă a fost remarcată în cursul
Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997, când a fost adoptată o nouă rezoluţie asupra
coordonării politicilor economice.
Aceşti paşi reflectă hotărârea la nivelul UE şi statelor sale membre de a merge dincolo de uniunea
monetară şi de a include o cooperare mai strânsă în aspecte suplimentare referitoare la politicile bugetare,
sociale şi fiscale.
Politicile sociale şi de ocupare a forţei de muncă

Recunoaşterea importanţei afacerilor sociale a apărut prin modificări succesive ale tratatului iniţial,
în special prin Tratatul de la Maastricht, care a consolidat temeiul juridic al politicii sociale, şi adoptarea
Protocolului privind Politica Socială, anexat la Tratat. Protocolul a fost incorporat pe deplin în Tratat la
semnarea Tratatului de la Amsterdam, în 1997. În consecinţă, CE poate acţiona pentru a atinge
obiectivele de politică socială în următoarele domenii:
• sănătatea şi securitatea la locul de muncă;
• condiţiile de muncă;
• securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
• protecţia lucrătorilor la rezilierea contractului de muncă;
• reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor;
• condiţiile de angajare pentru resortisanţii ţărilor terţe;
• integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă;
• informarea şi consultarea lucrătorilor;
• egalitatea între femei şi bărbaţi în privinţa şanselor pe piaţa forţei de muncă şi tratamentul la locul
de muncă;
• combaterea excluderii sociale;
16
• modernizarea sistemelor de protecţie socială.
Principiul general al luării deciziilor în domeniul politicii sociale este votul prin majoritate
calificată al Consiliului, codecizia cu PE şi consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor. Unanimitatea în cadrul Consiliului este totuşi necesară pentru adoptarea de măsuri legislative
în următoarele domenii:
• securitatea socială şi protecţia socială;
• protecţia lucrătorilor la rezilierea contractului de muncă;
• reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor;
• condiţiile de angajare pentru resortisanţii ţărilor terţe.
Faptul că statele membre îşi păstrează un drept de veto, capabil să blocheze adoptarea măsurilor
legislative, explică dezvoltarea lentă a politicii sociale la nivelul UE. Nu s-au făcut progrese cu ocazia
redactării Constituţiei, dispoziţiile referitoare la politica socială rămânând practic neschimbate.
În Tratatul CE a fost introdus un nou titlu privind ocuparea forţei de muncă, odată cu adoptarea
Tratatului de la Amsterdam în 1997. Următorul pas a fost organizarea Summit-ului de la Luxemburg
privind ocuparea forţei de muncă (noiembrie 1997), care a iniţiat Strategia Europeană de Ocupare
(SEO), organizată în jurul următoarelor componente:
• Liniile directoare privind ocuparea: Consiliul European convine anual asupra unei serii de linii
directoare, stabilind priorităţile comune pentru politicile de ocupare ale statelor membre, în urma unei
propuneri a Comisiei;
• Planurile de Acţiune Naţionale (PAN): fiecare stat membru redactează un Plan de Acţiune
Naţional care descrie modalitatea de aplicare pe plan intern a acestor linii directoare;
• Raportul Comun privind Ocuparea: Comisia şi Consiliul examinează fiecare Plan de Acţiune
Naţional şi prezintă un Raport Comun privind Ocuparea;
• Recomandări: Consiliul poate emite, prin vot cu majoritate calificată, recomandări în baza
propunerilor Comisiei.
Un alt pas important în evoluţia acestei politici a fost Consiliul European de la Lisabona (martie
2000), care a stabilit un nou obiectiv strategic al UE în următorul deceniu: „de a deveni cea mai
competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică
durabilă, cu locuri de muncă mai numeroase şi mai bune şi o coeziune socială mai mare”. Obiectivul este
de a creşte rata de ocupare a forţei de muncă în ansamblul UE la 70% şi de a mări numărul femeilor
angajate la peste 60% până în 2010. Consiliul de la Stocholm (martie 2001) şi Consiliul de la Barcelona
(martie 2002) au subliniat că ocuparea deplină este scopul principal al UE şi a reiterat importanţa acestuia
în contextul extinderii UE. În ciuda tuturor acestor aşteptări ridicate din domeniu, dispoziţiile privind
politica de ocupare a UE rămân practic neschimbate în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa.
Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)

JAI este gestionat prin două metode de lucru:
În „primul pilon”, deciziile sunt luate conform „metodei comunitare” (respectiv adoptarea
politicilor de către triunghiul instituţional: Consiliu, Comisie, PE; rolul central al Comisiei în propunerea
legislaţiei şi verificarea punerii în aplicare; posibilitatea luării deciziilor prin majoritate calificată în
Consiliu; caracterul obligatoriu al legislaţiei comunitare adoptate; rolul CEJ în cazul încălcării dreptului
comunitar). În „al treilea pilon”, deciziile se iau prin „metoda guvernamentală”, care acordă o importantă
putere de manevră statelor membre, deoarece se foloseşte unanimitatea.
17
Luarea deciziilor în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie oferă o imagine clară a funcţionării
generale a UE în sistemul celor „trei piloni”. În consecinţă, o „clauză pasarelă” permite Consiliului,
hotărând în unanimitate, să treacă acţiunile din domeniile poliţiei şi cooperării judiciare în materie penală
din al treilea în primul pilon („comunitarizarea” deplină poate fi realizată numai prin unanimitate).
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa direcţionează evoluţia din domeniul JAI către o
„comunitarizare” deplină şi introduce paşi înainte semnificativi, în special abolirea celui de-al treilea
„pilon” şi extinderea „metodei comunitare” la aproape toate aspectele acestui domeniu. Aceasta
presupune aplicarea generală a codeciziei (procedură legislativă ordinară) şi a votului prin majoritate
calificată. Conform Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, domeniul JAI rămâne o
competenţă partajată.
Politica externă şi de securitate comună

Politica externă şi de securitate comună (PESC) a UE a fost formulată în Tratatul privind Uniunea
Europeană (1993). Obiectivul PESC este ca UE „să îşi afirme identitatea pe scena internaţională, în
special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea
treptată a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună”.
Politica externă comună acoperă toate chestiunile de politică externă de interes general, cu excepţia
domeniilor din „primul pilon”, în special în ceea ce priveşte politica comercială şi cooperarea pentru
dezvoltare. Politica de securitate comună se referă la relaţiile statelor membre cu statele din afara UE,
precum şi la coordonarea din cadrul organizaţiilor naţionale.
Cu ocazia summit-ului de la Helsinki, din decembrie 1999, şefii de stat şi de guvern au reafirmat
necesitatea unei „capacităţi autonome de a lua decizii şi, atunci când NATO ca atare nu este implicată, să
lanseze şi să desfăşoare operaţiuni militare conduse de UE ca răspuns la crize internaţionale”. De
asemenea, a fost înfiinţat un set de noi instituţii, precum Comitetul Politic şi de Securitate, CPS sau
COPS, Comitetul Militar al UE (EUMC) şi Statul Major Militar al UE (EUMS).
Conform Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, procedura decizională din cadrul
PESC nu se schimbă. Deciziile sunt luate în cea mai mare parte în unanimitate. Acelaşi lucru este valabil
pentru politica de apărare comună, unde orice stat membru poate bloca orice decizie. În plus (ceea ce este
considerat un regres în evoluţia UE), Comisia nu mai poate face propuneri în domeniul PESC. Totuşi,
poate sprijini o iniţiativă a Ministrului Afacerilor Externe. Este introdus un alt element interesant: o
clauză de „solidaritate” prin care celelalte state membre vor furniza asistenţă (inclusiv resursele militare
puse la dispoziţie de statele membre), dacă un stat membru este victima unui atac terorist sau a unui
dezastru cu cauze naturale sau umane.
Conform Tratatului UE, obiectivele PESC sunt de „a păstra pacea şi de a întări securitatea
internaţională”. În ceea ce priveşte aspectele de apărare ale PESC, când UE decide să acţioneze (în
unanimitate), măsurile pe care le poate lua includ următoarele aspecte, cunoscute în general sub numele
de „misiuni Petersberg”:
• acţiuni umanitare şi operaţiuni de salvare;
• operaţiuni de menţinere a păcii: supravegherea unei zone de criză cu militari şi forţe de poliţie
după încetarea focului;
• gestiunea unor crize internaţionale prin mijloace militare.
Deoarece PESC reprezintă o abordare „interguvernamentală”, aceasta înseamnă că cei mai

importanţi actori sunt Consiliul European şi Consiliul de Miniştri. Comisia, la fel ca orice stat membru,
poate transmite Consiliului orice chestiune referitoare la PESC şi poate prezenta propuneri Consiliului –
deşi nu are dreptul unic, precum în chestiunile comunitare. PE primeşte în mod regulat informaţii cu
privire la evoluţii şi poate face recomandări.
18
Consiliul European (alcătuit din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE) stabileşte
principiile şi orientările generale ale PESC şi adoptă strategii comune ce urmează a fi puse în aplicare de
UE în domenii unde statele membre au importante interese comune. Consiliul de Miniştri (în acest caz,
alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre) pune în aplicare strategiile adoptate, hotărând
asupra unor acţiuni comune şi adoptând poziţii comune. Secretarul General al Consiliului de Miniştri este
şi Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC. Acesta asistă statul membru care deţine preşedinţia în
formularea şi punerea în aplicare a deciziilor PESC. Un alt actor în contextul PESC este „Troika”, un
grup consultativ reprezentând Uniunea în contexte internaţionale. Acesta este format din:
• Ministrul Afacerilor Externe al statului membru care deţine preşedinţia UE;
• Înaltul Reprezentant;
• Ministrul Afacerilor Externe al statului membru care va deţine preşedinţia UE.
Politica comercială externă şi de dezvoltare

UE este unul din cei mai importanţi actori din comerţul internaţional. Exporturile UE au crescut de
la 350 miliarde EUR la începutul anilor '90 la aproape 2000 miliarde EUR în 2003.
În termeni istorici, politica comercială externă şi de dezvoltare a UE este legată de instituirea unei
politici comerciale comune. Astfel, Tratatul CE afirmă în articolul 133: „Politica comercială comună are
la bază principii uniforme în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri
tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export, precum şi măsurile de
protecţie comercială, cum ar fi cele care trebuie adoptate în cazul dumpingului şi al subvenţiilor”.
De asemenea, a fost introdus un articol suplimentar (articolul 300 din Tratatul CE), pentru stabilirea
cadrului de formulare a politicii comerciale externe. Conform acestui articol, Tratatul acordă Comunităţii
competenţa de a încheia acorduri comerciale cu ţări terţe în numele tuturor statelor membre, pentru a
atinge o mai mare coerenţă în elaborarea şi punerea în aplicare a tuturor acordurilor comerciale cu ţări
terţe. Odată cu rundele succesive de negociere GATT şi OMC12, această agendă comercială
internaţională s-a extins substanţial pentru a acoperi chestiuni precum comerţul cu servicii, normele de
investiţii, drepturile de proprietate intelectuală şi clauzele de mediu.
În negocierile comerciale internaţionale, procesul decizional urmează o structură destul de strictă şi

bine definită, bazată într-o anumită măsură pe „metoda comunitară” de luare a deciziilor. După cum se
afirmă în articolul 133 din Tratatul CE, procesul decizional cuprinde 3 etape diferite:
• în prima etapă, cel mai important actor este Comisia (în cea mai mare parte, DG Comerţ în
cooperare cu alte DG, în urma unor consultări între servicii) care elaborează o propunere transmisă
Consiliului pentru a obţine un mandat de negociere;
• în baza acestei propuneri, Consiliul, de obicei în formaţia miniştrilor de externe, stabileşte în mod
formal „mandatul” de negociere al UE în a doua etapă şi autorizează Comisia să lanseze negocierile. O
mulţime de activităţi pregătitoare din grupurile de lucru relevante ale Consiliului (privind agricultura şi
mediul, printre altele) precede formularea mandatului. Interacţiunea dintre Comisie şi Consiliu continuă
după adoptarea mandatului. În cursul negocierilor, Comisia este obligată să consulte în mod regulat un
comitet specific înfiinţat de Consiliu.
Acest comitet foarte influent (aşa-numitul „Comitet al articolului 133”) constă din înalţi
reprezentanţi ai ministerelor comerţului din statele membre. Acest comitet furnizează Comisiei, de-a
lungul întregului proces de negociere, linii directoare privind desfăşurarea negocierile şi este un
mecanism de control eficient al acţiunilor Comisiei;
19
• pentru adoptarea unui acord comercial, acolo unde există o competenţă comunitară exclusivă, este
necesar votul cu majoritate calificată în Consiliu. Unanimitatea este necesară pentru aşa-numitele
acorduri mixte în domenii acoperite de competenţa partajată a CE şi statelor membre.
PE este informat cu privire la cursul negocierilor acordurilor internaţionale, dar avizul său este
important numai când trebuie adoptate acorduri de asociere cu ţări terţe (articolul 310 din Tratatul CE)
sau când sunt negociate acorduri care au implicaţii instituţionale sau bugetare. În acest caz, PE trebuie să-
şi dea avizul conform asupra acestor acorduri, înainte ca ele să poată intra în vigoare.
Măsurile comerciale autonome reprezintă instrumente de apărare comercială şi constau din taxe
antidumping, taxe compensatorii, măsuri de salvgardare şi alte remedii comerciale care sunt aplicate
unilateral pentru a apăra industriile UE de practicile comerciale „inechitabile” ale partenerilor comerciali
ai UE.
În al doilea rând, trebuie menţionate acordurile comerciale bilaterale şi multilaterale ale UE. În
ultimii ani, UE a fost foarte activă în negocierea acordurilor bilaterale şi multilaterale în cadrul OMC.
Acordurile bilaterale ale UE urmăresc o gamă largă de obiective: beneficii economice, obiective de
politică externă, obiective de ajutor pentru dezvoltare.
Dincolo de faptul că UE este o putere economică importantă, ar trebui menţionat că UE (împreună

cu statele sale membre) este cel mai mare furnizor mondial de asistenţă oficială pentru dezvoltare.
În primul rând, politica de dezvoltare este o politică „adiţională”: acţiunea UE în domeniul

asistenţei pentru dezvoltare trebuie să completeze (nu să înlocuiască) politicile statelor membre de
asistenţă pentru dezvoltare, pentru a atinge o coerenţă, eficienţă şi eficacitate mai mare. În al doilea rând,
articolele din tratat stabilesc 3 obiective de importanţă egală pentru politica de dezvoltare a UE:
dezvoltare socială şi economică armonioasă, integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul
internaţional şi reducerea sărăciei.
Unele dintre aceste obiective sunt urmărite parţial prin acorduri comerciale bilaterale, cum ar fi, de
exemplu, Acordurile de Parteneriat Economic în cadrul Acordului Cotonou cu ţările ACP (Africa,
Caraibe şi Pacific). Altele sunt finanţate de Fondul European de Dezvoltare (FED): un fond european
autonom destinat asistenţei pentru dezvoltare, constând din contribuţii proporţionale ale statelor membre
individuale. În proiectele finanţate de FED, UE încearcă să se diferenţieze de statele membre individuale
în politica sa de dezvoltare, urmărind obiective specifice şi elaborându-şi propria expertiză în domeniul
asistenţei pentru dezvoltare: construirea capacităţii comerciale, integrarea regională şi sprijinirea
accesului durabil la serviciile sociale, infrastructura de transport, securitatea alimentară şi construirea
capacităţii instituţionale.
Unul dintre actori este DG Dezvoltare din cadrul Comisiei, care gestionează şi monitorizează
programarea ajutoarelor în ţările ACP şi ţările şi teritoriile de peste mări. Un alt actor este Oficiul de
Cooperare Europe Aid. Misiunea sa este de a pune în aplicare instrumentele de asistenţă externă ale
Comisiei Europene, care sunt finanţate din bugetul Comunităţii Europene şi de FED. Aceasta nu se ocupă
cu programele de asistenţă de preaderare (PHARE, ISPA şi SAPARD) sau cu activităţile umanitare. În
sfârşit, un alt actor este Biroul Umanitar al Comisiei Europene (ECHO) care a jucat recent un rol
important în reacţia UE la dezastrul produs de tsunami în Asia de Sud-Est.
Concluzii
Trecerea în revistă a acestor politici arată că procesul de formulare a politicilor UE are diferite
modalităţi de funcţionare, iar acesta reacţionează şi evoluează în conformitate atât cu interesele,
aşteptările şi ideile statelor membre, cât şi cu actorii externi şi configuraţiile instituţionale. Aderarea unor
noi state membre măreşte complexitatea acestui proces european de formulare a politicilor. Noile state
20
membre trebuie să se obişnuiască cu funcţionarea internă a UE pentru a înţelege natura procesului
decizional.
La început, procesul de integrare europeană avea obiective politice, precum pacea, securitatea şi
stabilitatea. S-a considerat că aceste scopuri politice pot fi atinse cu mijloace economice, prin crearea
bunăstării şi prosperităţii, cu ajutorul instituirii mai întâi a unei uniuni vamale, apoi a unei pieţe interne
şi, în final, a unei uniuni monetare.
În prezent, pacea şi securitatea în UE sunt considerate de la sine înţelese. De-a lungul acestui proces
de integrare, UE a devenit un gigant economic, dar a rămas destul de divizată în domeniul politicii
internaţionale şi a securităţii internaţionale.
Cu referire la rezultatele negative ale referendumurilor privind Constituţia, putem spune că Europa
se schimbă şi dă semne de blocare temporară, ceea ce va duce la noi negocieri şi la noi reflecţii asupra
următorilor paşi de făcut pe drumul integrării europene. Deşi, pe plan internaţional este percepută ca
instabilă, iar pe plan intern ca având un deficit democratic, Uniunea Europeană rămâne proiectul voluntar
de integrare cu cel mai mare succes în secolul XX.
21
Capitolul 2. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
2.1 Istoricul relaţiei dintre Moldova şi Uniunea Europeană

Relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană încep odată cu obţinerea independenţei de stat şi a
afirmării suveranităţii pe arena internaţională. La acea vreme, Comisia Europeană avea deja o poziţie faţă
de noile state independente. Această poziţie a UE a fost prezentată de Comisia Europeană într-o
comunicare în ianuarie 1992 la îndemnul Consiliului European. Comisia Europeană propusese ca
Acordul de Cooperare şi Comerţ semnat cu fosta URSS să fie înlocuit cu noi acorduri. În măsura în care
CSI era gata să-şi asume responsabilitatea efectivă pentru diferitele aspecte ale politicilor sale, Uniunea
Europeană urma să-şi asume responsabilitatea pentru identificarea unor mijloace corespunzătoare pentru
cooperarea cu statele din cadrul CSI.
Pornind de la această poziţie, acordurile de parteneriat şi cooperare au fost formulate astfel ca să fie
practic identice pentru toate statele CSI, ceea ce la rândul său, din cauza diferenţelor mari dintre aceste
state, a făcut ca formulările articolelor să fie deseori vagi şi foarte generale.
În acest sens, este interesant că negocierile au început cu mai multe ţări ale CSI, dar nu şi cu
Moldova. La 1 noiembrie 1993, şi repetat la 28 ianuarie 1994 Preşedintele Republicii Moldova, Mircea
Snegur, adresează preşedinţilor Consiliului European şi Comisiei Europene scrisori, în care constată cu
regret că Moldova este unica ţară din spaţiul Europei centrale şi de est, cu care UE încă nu şi-a definit
relaţiile.
Insistenţa autorităţilor moldoveneşti de atunci a făcut până la urmă ca APC să fie negociat şi
semnat într-un termen destul de scurt – la 28 noiembrie 1994, la numai 10 luni de la ultimul mesaj al
preşedintelui Snegur. Dat fiind că procesul de intrare în vigoare a acordului era de lungă durată, la 2
octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai 1996 a intrat în vigoare Acordul interimar privind comerţul
între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor
comerciale1.
Sfârşitul anului 1994 şi prima jumătate a anului 1995 este perioada când Moldova apare într-o
lumină favorabilă pe arena internaţională, ajungând chiar să fie un exemplu al reformelor democratice.
Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie 1995, Moldova devine prima ţară din CSI, care este
admisă în Consiliul Europei, pas important pe calea apropierii ţării noastre de UE.
Deşi APC încă nu intrase în vigoare, autorităţile moldoveneşti, conştiente că acest acord permite
doar cooperarea, şi nu integrarea în UE, încearcă să convingă conducerea UE să treacă la faza următoare
în relaţiile cu Moldova. La 13 decembrie 1996 Preşedintele Republicii Moldova, Petru Lucinschi, în
mesajul său către preşedintele Comisiei Europene, Jacques Santer, formulează pentru prima dată dorinţa
Moldovei de a deveni către anul 2000 membru asociat al UE. Santer nu reacţionează nici într-un fel, şi la
sfârşitul lui octombrie al anului următor 1997 Lucinschi trimite lui Santer o nouă scrisoare, în care
reiterează dorinţa Moldovei de a obţine statutul de membru asociat şi solicită lansarea negocierilor de
încheiere a acordului de asociere. Două luni mai târziu, preşedintele Lucinschi a expediat tuturor şefilor
statelor membre ale UE scrisori cu conţinut similar, dar, ca şi adresările către Santer, fie că au rămas fără
răspuns, fie că răspunsul a fost negativ.
După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost plasate
într-un cadru legislativ oficial, care a pus şi baza juridică a aplicării programului TACIS de asistenţă în
Moldova. APC, instituit pentru o perioadă de 10 ani.
1
Strategia Europeană a R. Moldova, IPP, 2004. www.ipp.md
22
În primăvara anului 1999, noul Guvern al Republicii Moldova introduce în programul său de
activitate un capitol special, declarând integrarea europeană obiectiv strategic principal al politicii sale
externe. Însă demiterea guvernului, survenită la sfârşitul lui 1999, a jucat un rol negativ în evoluţia
relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE. Astfel, Comisia Europeană decide să amâne acordarea
grantului de 15 mln. euro pentru susţinerea balanţei de plăţi, şi amână pentru o dată nedefinită şedinţa
Consiliului de Cooperare Republica Moldova – UE. Şi mai grav este faptul că Republica Moldova este
omisă din concluziile Consiliului European de la Helsinki privind extinderea UE spre est.
În anul 2001, când Republica Moldova a devenit membră a OMC şi a Pactului de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est, ţara noastră a fost invitată să participe la activităţile Conferinţei Europene, care este
un for consultativ la nivel de miniştri ai afacerilor externe ai ţărilor candidate la aderare în UE. La
27.12.2001 a fost adoptat Documentul de strategie a ţării pentru Moldova (Country Strategy Paper)
pentru perioada 2002-2006. Acest document stabileşte obiectivele de cooperare ale UE cu Republica
Moldova, axându-se pe implementarea programului de susţinere a reformelor în ţară.
Un alt factor important este apropierea geografică a Uniunii Europene de frontierele noastre. În
2004 au loc două evenimente deosebit de importante: la 2 aprilie 2004, 7 noi state devin membre ale
NATO, printre ele şi România, şi astfel frontiera de vest a ţării noastre devine frontieră cu Alianţa Nord
Atlantică. La 1 mai 2004, aderarea a zece noi membri la Uniunea Europeană face Moldova şi mai
aproape de spaţiul UE.
Aceste procese, iniţierea cărora a avut loc mai mulţi ani în urmă, au impus UE elaborarea unei noi
politici faţă de mai multe state, inclusiv faţă de Republica Moldova. În urma lansării în 2002 de către
diplomaţia britanică şi cea suedeză a ideii oferirii Ucrainei, Belarusiei şi Moldovei statutului de vecini
speciali ai UE, la 11 martie 2003 este publicată Comunicarea Comisiei Europene cu titlul “Europa lărgită
– vecinătatea: un nou cadru propus pentru relaţiile cu vecinii UE de la est şi sud”. Acest document
propune ţărilor vecine cu UE, inclusiv Moldovei, colaborarea cu UE în câteva domenii-cheie.
Noul instrument de vecinătate trebuia să substituie instrumentul precedent – TACIS, dar fiindcă
TACIS era planificat până în 2006, Comisia a decis că noul instrument va fi aplicat abia după expirarea
termenului de valabilitate a programului TACIS. În schimb, pentru perioada respectivă 2004-2006 a fost
propus un alt instrument financiar temporar – Programul de vecinătate, prin care trebuie să fie finanţată
cooperarea transfrontalieră dintre statele membre şi cele vecine cu UE, dar şi dintre statele candidate la
aderare şi cele nemembre, care au frontieră comună cu viitoarele state membre.
Programul de vecinătate al colaborării dintre România, viitor stat membru al UE, şi Republica
Moldova, viitor vecin al UE, a fost semnat la mijlocul anului 2004. Tot către această perioadă practic s-a
încheiat negocierea Planului de Acţiuni între Republica Moldova şi UE, aşa cum prevedea politica noii
vecinătăţi. Această politică, denumită mai târziu Politică Europeană de Vecinătate (PEV), a inclus
Strategia PEV, rapoartele de ţară şi planurile de acţiuni. Strategia PEV şi Rapoartele de ţară au fost
publicate la 12 mai 2004, iar Planurile de Acţiuni a 7 ţări, inclusiv al Moldovei – la 9 decembrie 2004. În
pofida cadrului nou de cooperare, baza juridică a relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE a rămas
aceeaşi – APC.
Astfel Republica Moldova a intrat într-o nouă fază a relaţiilor cu Uniunea Europeană. În vederea
cooperării cu succes între Republica Moldova şi UE în cadrul PEV, au fost luate măsuri de consolidare a
cadrului instituţional al integrării europene a Moldovei, şi anume:
- a fost creată Comisia naţională pentru integrare europeană (noiembrie 2002), care la 16
septembrie 2003 a aprobat şi a prezentat Comisiei Europene Concepţia integrării Republicii Moldova în
UE;
23
- pe parcursul anului 2003 a fost creată Comisia parlamentară pentru integrare europeană,
Departamentul pentru integrare europeană în cadrul MAE, şi subdiviziuni pentru integrare europeană în
toate ministerele şi departamentele din ţară;
- în 2004 a fost creat grupul interministerial pentru armonizare legislativă, şi prin hotărârea
Guvernului Republicii Moldova s-a decis deschiderea misiunii diplomatice a Republicii Moldova pe
lângă Uniunea Europeană;
- la sfârşitul anului 2004 Ministrul Afacerilor Externe a fost numit concomitent vice prim-ministru,
pentru o coordonare mai eficientă a tuturor activităţilor care au tangenţe cu procesul de integrare
europeană a Republicii Moldova;
- începând cu perioada anului 2002, s-au început activităţile de pregătire a cadrelor în problematica
UE, din rândul funcţionarilor de la ministere, cadrelor universitare, reprezentanţilor ONG.
Au devenit mai intense contactele parlamentare, ceea ce s-a soldat cu luări de poziţii ale
Parlamentului European faţă de procesele din Republica Moldova. În acest sens se evidenţiază rezoluţia
Parlamentului European din 5 iunie 2003 cu privire la reuniunea Troikăi UE cu ţările participante la
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în care se spune că Parlamentul European „...menţionează
că Procesul de Stabilizare şi Asociere este un proces dinamic care are drept scop să-i aducă pe beneficiari
mai aproape de standardele UE şi euro-atlantice, şi de aceea invită instituţiile UE să evalueze
fezabilitatea extinderii lui şi includerii Republicii Moldova, şi dacă este necesar, să clarifice condiţiile ce
trebuiesc îndeplinite în acest scop...”.
În acest fel, la începutul anului 2005 când trebuia să înceapă implementarea Planului de acţiuni, în
Moldova au fost create condiţiile suficiente pentru ca procesul de integrare europeană să fie lansat şi să ia
amploare.
Concepţia integrării R. Moldova în Uniunea Europeană vs. Strategia Europeană a

Republicii Moldova
Cele două documente au fost elaborate în sprijinul realizării obiectivului de integrare europeană al
R. Moldova.
Strategia Europeană a Republicii Moldova a fost elaborată în conformitate cu Decretul

Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin nr. 957-III din 13.XI.2002 privind instituirea
Comisiei naţionale pentru integrare europeană. Acelaşi obiectiv, de elaborare a Strategiei europene a
Republicii Moldova, a fost formulat în Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 351 din 02 aprilie
2004 despre rezultatele activităţii economiei naţionale, executarea bugetului în anul 2003 şi sarcinile
autorităţilor administraţiei publice pentru anul 2004.
Elaborarea documentului a început înainte de lansarea de către Comisia Europeană a consultărilor

asupra Planului de Acţiuni, şi a fost precedată de elaborarea Concepţiei integrării Republicii Moldova în
Uniunea Europeană.
Concepţia integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană a fost aprobată la 16

septembrie 2003 de Comisia naţională pentru integrare europeană şi transmisă Uniunii Europene. În
partea introductivă a Planului de Acţiuni Republica Moldova – UE se menţionează faptul că UE ia act de
Concepţia integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Concepţia constituie un mesaj politic şi
o confirmare a opţiunii europene a Republicii Moldova şi va servi drept călăuză în activitatea de realizare
a obiectivului integrării europene, activitate în care vor fi implicate atât autorităţile centrale şi locale, cât
şi instituţiile societăţii civile.
24
Strategia Europeană a Republicii Moldova este un document intern cu privire la realizarea
Concepţiei integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, care are drept scop pregătirea ţării
pentru aderarea în viitor la UE. Această strategie se bazează pe faptul că integrarea Republicii Moldova
în UE reprezintă un interes naţional fundamental, precum şi pe cunoaşterea şi acceptarea principiilor
fundamentale ale UE.
Strategia desfăşurată de preaderare este adoptată în general de Comisia Europeană pentru fiecare
ţară candidată, după semnarea şi intrarea în vigoare a acordului de asociere la UE. Deşi Republica
Moldova, care încă nu are un astfel de acord cu UE, are dreptul să elaboreze de sine stătător Strategia.
La elaborarea structurii Strategiei Europene a Republicii Moldova, care are un rol similar cu cel al
strategiilor de asociere ale fostelor şi actualelor ţări candidate, s-a ţinut cont de experienţa mai multor ţări
care se află la stadii diferite de aderare la UE.
După lansarea consultărilor asupra Planului de Acţiuni, structura Strategiei Europene a fost
modificată astfel ca să fie coordonată cu cea a Planului. De asemenea s-a ţinut cont de faptul, că Planul
de Acţiuni formulează, pe 30 de pagini, obiectivele cooperării dintre Republica Moldova şi UE, precum
şi enumără acţiunile ce trebuie întreprinse cu acest scop. Perioada de implementare a Planului este de trei
ani, ceea ce înseamnă că după aceasta va fi nevoie de un nou document – un acord (de asociere sau de
vecinătate), un nou plan de acţiuni sau o strategie (aceasta mai ales şi din motivul că la mijlocul anului
2008 expiră termenul de valabilitate a Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre Republica Moldova şi
UE). Indiferent de poziţia ulterioară a UE, pentru Republica Moldova acest nou document va trebui să se
bazeze pe analiza situaţiei în toate domeniile de cooperare – cadrul legislativ şi cadrul instituţional al
cooperării, problemele şi priorităţile de cooperare pentru viitor. Anume acest rol îl are Strategia
Europeană, care pe măsura implementării Planului de Acţiuni va fi revizuită periodic, ceea ce va permite
ca Strategia să fie utilizată şi ca instrument de monitorizare a implementării Planului de Acţiuni.
Potrivit autorilor săi, Strategia Europeană a Republicii Moldova ar trebui să devină ulterior
documentul care va concretiza modul de realizare a obiectivului de integrare a Republicii Moldova în
UE, formulat în Concepţia integrării Republicii Moldova în UE. În această situaţie Planul de Acţiuni
Republica Moldova – UE reprezintă, de fapt, ultima parte a Strategiei Europene – priorităţile.
2.3. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Moldova şi Uniunea Europeană

Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) formează baza legală a relaţiilor dintre UE şi
Moldova la moment. Acesta a fost semnat în noiembrie 19942 şi a intrat în vigoare în iulie 1998. Acest
acord cuprinde un număr larg de domenii cum ar fi: dialogul politic, comerţul şi investiţiile, cooperarea
economică, aproximarea legislativă, cultura şi ştiinţa. Părţile recurg la valorile comune pe care le
împărtăşesc şi stabilesc înţelegerea de a promova pacea şi securitatea în întreaga lume precum şi
rezolvarea neînţelegerilor pe cale paşnică pentru ca principiile democratice şi drepturile omului, cât şi
principiile economiei de piaţă să susţină politicile lor interne şi externe şi să constituie un element
esenţial pentru Acordul de Parteneriat.
Prin semnarea APC se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea relaţiilor Moldovei cu Uniunea
Europeană, una fundamentată pe principiile valorilor democratice şi într-un cadru juridic mult mai
avansat decât cel oferit de precedentul Acord de cooperare economico-comercială încheiat de UE cu
fosta URSS.
Semnarea APC vine să consacre Republica Moldova în calitate de partener direct al Uniunii
Europene. Acceptând să semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a acordat de fapt tânărului stat
2
http://europa.eu.int/rapid, DN:PESC/94/28, Date: 1994-03-24, Communique by EU Presidency on elections in Moldova.
25
moldovenesc o notă pozitivă eforturilor sale în domeniul democratizării. În al doilea rând, APC nu
trebuie văzut doar prin prisma unui simplu acord ce stabileşte regulile chemate să guverneze evoluţia de
mai departe a relaţiilor lor bilaterale. Ar fi cazul de considerat acest acord mai întâi de toate un
angajament încheiat între cele două Părţi în numele afirmării valorilor democratice. Astfel, prin
intermediul acestuia UE s-a angajat să susţină eforturile Republicii Moldova îndreptate spre consolidarea
democraţiei sale şi finalizarea tranziţiei spre economia de piaţă. La rândul său, Moldova s-a angajat să
respecte valorile democratice, principiile dreptului internaţional, ale dreptului omului şi ale economiei de
piaţă, toate fiind declarate elemente esenţiale ale APC. În al treilea rând, APC a imprimat o dimensiune
politică cooperării noastre cu UE, reuşind, astfel, să transcende obiectivele pur economice ale Acordului
privind Cooperarea economico-comercială semnat cu URSS. Pentru a da substanţă cooperării în
domeniul politic părţile se angajează să promoveze un dialog politic care ar avea menirea să consolideze
apropierea între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, să sprijine schimbările politice şi economice
din Moldova, să contribuie la o mai mare convergenţă a poziţiilor în probleme internaţionale de interes
reciproc, să încurajeze cooperarea lor în probleme cu privire la respectarea principiilor democratice şi
consolidarea stabilităţii şi securităţii în Europa.
De asemenea, APC instituţionalizează pentru prima dată relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană.
Spre deosebire de Acordul privind Cooperarea economico-comercială, care prevedea crearea doar a unui
Comitet mixt cu responsabilităţi circumscrise domeniului economic, APC stipulează crearea unei scheme
instituţionale ierarhizate în trei trepte, şi anume:
- Consiliul de Cooperare, la nivel de miniştri;
- Comitetul de Cooperare, la nivel de înalţi funcţionari;
- Comitetul parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului european şi cel
moldovenesc.
Monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare în domeniile politic, economic,

juridic, financiar, social şi cultural, precum şi promovarea dialogului politic sunt sarcinile primordiale
ale acestor instituţii.
În domeniul cooperării economice APC merge şi mai departe decât Acordul privind Cooperarea
economico-comercială. APC preia de la acesta din urmă clauza privind Tratamentul Naţiunii celei Mai
Favorizate cu privire la tarifele pentru bunuri şi introduce concomitent noi elemente de natură să
faciliteze şi să impulsioneze schimburile între Moldova şi Uniunea Europeană. APC consacră între Părţi
principiului tranzitului liber pentru mărfuri, liberalizează circulaţia pentru unele tipuri de capital şi oferă
perspectiva instituirii liberului schimb. În acest din urmă sens, odată ce Moldova va avansa pe calea
reformelor, Părţile se angajează să negocieze şi să semneze un Acord privind crearea Zonei de Liber
Schimb3 între ele. De asemenea, Părţile au convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor
transfrontaliere, aceasta având ca scop dezvoltarea unui sector de servicii orientat spre piaţă. Totodată,
APC dezvoltă o nouă componentă a cooperării, şi anume armonizarea legislaţiei moldoveneşti cu cea
comunitară4, declarată esenţială pentru consolidarea legăturilor economice ale Moldovei cu UE. Astfel,
3
Zona de liber schimb. Prin aceasta se înţelege un grup de două sau mai multe teritorii vamale între care taxele vamale şi alte
obstacole în calea schimburilor comerciale au fost suprimate. Ţările aparţinând unei zone de liber schimb îşi păstrează însă
competenţele şi drepturile vamale naţionale vis-à-vis de statele terţe. Cele mai cunoscute exemple de zone de liber schimb
sunt AELS (în limba engleză: EFTA- European Free Trade Association) – în Europa de Vest , NAFTA (North American Free
Trade Agreement) – care reuneşte SUA, Canada şi Mexic.
4
Acquis comunitar. Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile
comunitare, care constă în:
 conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE,
CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastriht şi Tratatul de la Amsterdam);
 legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive,
decizii, opinii şi recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
 declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
 acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe
şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);
26
prin articolul 50 Moldova s-a angajat să întreprindă măsurile necesare creşterii compatibilităţii graduale a
legislaţiei sale cu cea a Uniunii Europene.
2.4. Asistenţa Tehnică Noilor State Independente (TACIS)

Programul TACIS (Asistenţa Tehnică Noilor State Independente) este unul din principalele
instrumente create de UE în vederea dezvoltării unor strânse relaţii economice şi politice cu Noile State
Independente. Deşi conceput iniţial ca un program chemat să materializeze sprijinul UE pentru
desfăşurarea procesului de tranziţie în Noile State Independente (NSI), evoluţia sa timp de un deceniu a
marcat caracterul şi obiectivele sale originare. Astfel, asistenţa furnizată de TACIS nu mai poate fi redusă
doar la conţinutul său tehnic, ea concentrându-se în prezent asupra dezvoltării în NSI a unor economii de
piaţă viabile, precum şi a consolidării bazelor lor democratice şi juridice. Odată cu intrarea în vigoare a
Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare într-o serie de state din spaţiul CSI, TACIS devine instrumental
în procesul de implementare a acestora. Fiind pe deplin interesată să contribuie la implementarea
exemplară şi integrală a obiectivelor APC, Uniunea Europeană s-a angajat, în conformitate cu art. 78 din
APC, să acorde Moldovei asistenţă financiară şi tehnică temporară sub formă de donaţii prin intermediul
programului TACIS1. Intrarea în vigoare, la 1 iulie 1998, a APC a permis extinderea acţiunilor
programului TACIS în Moldova, cuprinzând, astfel, toate domeniile prezente în APC, şi anume:
armonizarea legislativă; standarde şi certificare; transport; dezvoltarea sectorului privat, a micilor
întreprinderi, resurselor umane; promovarea cooperării industriale, vamale, sociale, în domeniile
educaţiei şi instruirii profesionale; consolidarea instituţională; aderarea Moldovei la Organizaţia
Mondială a Comerţului etc. Totodată, convinsă de faptul că economia poate influenţa în sens pozitiv
traiectoria politicii, UE a decis să imprime o nouă ipostază programului TACIS în Moldova, şi anume: de
promotor al dialogului, cooperării şi încrederii între cele două maluri ale Nistrului prin identificarea şi
realizarea unor proiecte economice comune, printre care se numără şi cel privind reconstruirea podului de
 acordurile internaţionale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică), precum
şi cele încheiate între statele membre ale UECU referire la activitatea acesteia.
Acte ale instituţiilor comunitare. Reprezintă ansamblul actelor cu caracter normativ emise de către instituţiile
comunitare, în principal de către Consiliul UE şi Comisia Europeană, în cursul exercitării competenţelor ce le sunt atribuite
prin Tratat. Tratatul CEE enumeră cinci astfel de instrumente (pe care le regăsim şi în Tratatul de la Amsterdam):
regulamente, directive, decizii, recomandări şi opinii. Pe lângă acestea, practica instituţională a dezvoltat şi alte acte
nemenţionate în Tratat: avize, acorduri, rezoluţii, programe, concluzii.
- Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de către instituţiile UE, deoarece ele se
aplică integral şi obligatoriu în toate statele membre, prevalând asupra legislaţiei naţionale, iar aplicabilitatea lor
este directă (nu este necesar să fie încorporate prin alte acte normative în legislaţia naţională pentru a avea
caracter obligatoriu);
- Directivele reprezintă a doua formă a legislaţiei comunitare cu efecte obligatorii. Ele se adresează statelor
membre, uneori tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce trebuiesc atinse, dar lăsând
autorităţilor naţionale competenţa de a identifica mijloacele de transpunere în practică, prin adoptarea unor
reglementări pe planul dreptului naţional. Ele permit astfel statelor membre să aplice dreptul comunitar ţinând
cont de condiţiile concrete din fiecare ţară.
- Deciziile sunt măsuri administrative direct aplicabile ce se adresează unui stat membru ori unei persoane fizice
sau juridice. Decizia este mijlocul legal prin care instituţiile comunitare pot ordona ca un caz individual să fie
soluţionat într-un anumit fel.
- Opiniile şi recomandările sun măsuri legale ce permit instituţiilor UE să-şi prezinte punctele de vedere în faţa
statelor membre sau chiar a persoanelor fizice şi juridice, fără a acestea să fie obligate să se conformeze soluţiei
propuse de administraţia comunitară. Opiniile sunt elaborate atunci când instituţiilor comunitare li se cere să-şi
exprime poziţia faţă de o situaţie curentă sau un caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce
recomandările pot fi făcute şi din proprie iniţiativă. Semnificaţia reală a opiniilor şi recomandărilor este de natură
morală şi politică, iar ele nu sunt adoptate prin procedura legislativă obişnuită, ci reprezintă doar poziţia
instituţiei de la care emană.
1
“Republica Moldova şi Uniunea Europeană”, “Buletinul Informativ APC”, Programul TACIS “Implementarea APC”,
volumul 1, ediţia 1, Chişinău, 1999.
27
la Gura Bîcului, distrus în timpul operaţiunilor militare din 1992 şi pentru care UE a preconizat alocarea
a 2 mln. de euro.
În contextul de după 1 iulie 1998, TACIS devine un instrument esenţial în implementarea APC
semnat de Uniunea Europeană cu Republica Moldova. Iniţiind în acest sens un amplu program de
asistenţă întitulat “Implementarea APC”, TACIS a reuşit să-şi aducă contribuţia la consolidarea
capacităţilor instituţionale şi perfecţionarea sistemului de comunicare şi de luare a deciziilor între
instituţiile implicate în derularea consecventă a procesului de materializare a obiectivelor APC. Pe lângă
toate, sub auspiciile sale au fost elaborate un şir de instrumente de natură să faciliteze eforturile de
aliniere a legislaţiei moldave la normele şi standardele legislaţiei Uniunii Europene.
Prima etapă a programului TACIS “Implementarea APC” a demarat la 23 septembrie 1997,

finalizându-se în septembrie 1998. Pe parcursul acesteia s-a acordat prioritate elaborării unor instrumente
de lucru care să asiste funcţionarii moldoveni în eforturile lor de interpretare şi de implementare a APC.
Astfel, a fost elaborat un amplu “Ghid pentru implementarea APC”. Au fost realizate, de asemenea, o
serie de analize şi comentarii asupra unor Legi în vigoare sau Proiecte de Lege ce urmau a fi prezentate
spre aprobare Parlamentului Republicii Moldova. Cea de-a doua etapă a fost iniţiată în februarie 1999 şi
a durat 10 luni, obiectivele sale majore fiind stabilirea capacităţilor structurale şi facilitarea conştientizării
de către opinia publica din Moldova a rolului şi importanţei implementării APC. Printre realizări pot fi
menţionate: crearea bazei de date privind legislaţia Moldovei şi a UE, precum şi a centrului de
documentare computerizat; editarea “Buletinului Informativ” destinat informării societăţii despre
procesul de implementare a APC; acordarea de asistenţă în pregătirea reuniunilor subcomitetelor UE-
Moldova. În domeniul armonizării legislative au fost elaborate studii comparative, având ca subiecte şase
sectoare - dreptul antreprenorial, concurenţa, sectorul serviciilor, sectorul bancar, impozitarea şi
contabilitatea. Aceste studii explică prevederile APC, analizând, totodată, situaţia din Moldova şi
Uniunea Europeană în toate cele şase domenii. La începutul lunii aprilie 2000 a demarat faza a treia a
Programului TACIS “Implementarea APC” cu o durată de 2,5 ani şi un buget total de 2,5 mln. de euro.
De menţionat că priorităţile sale se înscriu în cadrul schiţat deja de obiectivele generale ale etapei
precedente, asigurându-se, astfel, continuitatea şi coerenţa programului1.
Deşi în contextul prevederilor APC Moldova a avansat mult în liberalizarea comerţului,

investiţiilor, plăţilor curente şi de capital, cu toate acestea racordarea legislaţiei moldave la cea a UE se
află, încă, în faza incipientă. Un obiectiv primordial în acest domeniu ar trebui să fie crearea unui
mecanism instituţional naţional care ar coordona şi monitoriza procesul de aliniere la standardele
comunitare.
O altă ipostază a TACIS, pe care ţinem s-o evidenţiem, este cea de instrument de promovare a
know-how-ului în sectoarele-cheie ale economiei Republicii Moldova. Pentru a da conţinut caracteristicii
de mai sus ne vom referi succint doar la trei din aceste sectoare care constituie, de altfel, direcţiile
prioritare ale Programului TACIS în Moldova, şi anume: agricultură; restructurare a întreprinderilor;
dezvoltare a resurselor umane etc. Asistenţa TACIS în domeniul agriculturii este direcţionată spre
implementarea unor proiecte care să vină în sprijinul procesului de privatizare şi distribuire a
pămîntului2. Perfecţionarea mecanismului de formulare şi gestionare a politicilor agricole la nivel central
şi local; dezvoltarea economiei rurale; reformarea sistemelor de suport agricol; restructurarea marilor
ferme agricole şi a întreprinderilor agro-industriale; promovarea exportului produselor agricole autohtone
şi atragerea investiţiilor sunt direcţiile în care se înscriu obiectivele prioritare ale proiectelor TACIS în
domeniul agricol3. Un exemplu relevant este proiectul pilot implementat în judeţul Orhei în perioada
1995 - 1997. Pe parcursul derulării sale, micii fermieri au beneficiat de sprijin în identificarea şi
deschiderea unor linii de credit, instituirea federaţiei asociaţiilor de fermieri pentru a le acorda acestora
1
“Buletin Informativ APC”, Programul TACIS - “Implementarea APC”, volumul 2, ediţia 1, Chişinău, 2000.
2
“Moldova”, The TACIS Programme Annual Repot 1997, European Commission, Brussels, 1998, p. 17-19; “Moldova”, The
TACIS Programme Annual Repot 1998, European Commission, Brussels, 1999, p. 21-23.
3
“Programul Indicativ 1996 – 1999” al Programului TACIS pentru Republica Moldova, Bruxelles, 1996.
28
un şir de servicii-cheie oferite de furnizorii de utilaj agricol, companiile de depozitare şi transport, agenţii
de import şi export etc. De asemenea, în conformitate cu Programul de Acţiuni TACIS pentru anul 1999,
a fost iniţiat proiectul de consolidare a leasing-ului echipamentului agricol, a fost creată Organizaţia
pentru Promovarea Exportului (MEPO), iar în contextul dezvoltării resurselor umane a fost lansat un
proiect de sprijinire a fermierilor aflaţi la etapa de post-privatizare4.
În ceea ce priveşte restructurarea şi privatizarea întreprinderilor, începând cu anul 1998 atenţia

TACIS a fost orientată preponderent spre restructurarea şi privatizarea marilor întreprinderi, încurajarea
dezvoltării micilor întreprinderi, promovarea exportului şi investiţiilor5. Urmărind realizarea priorităţilor
în domeniu, TACIS continuă să acorde sprijin Agenţiei pentru Restructurarea Întreprinderilor şi Asistenţă
(ARIA), care coordonează efortul de restructurare individuală a întreprinderilor prin întărirea disciplinei
financiare şi creşterea competitivităţii lor. Totodată, TACIS oferă sprijin în familiarizarea oamenilor de
afaceri cu tehnicile managementului de piaţă, stabilirea centrelor de informare în domeniul afacerilor
pentru întreprinderile mici şi mijlocii, elaborarea planurilor de afaceri, studiilor de fezabilitate, precum şi
a celor de piaţă pentru întreprinderile moldoveneşti, încurajează stabilirea de legături între întreprinderile
mici şi mijlocii din Moldova şi cele din Uniunea Europeană etc.
Proiectele demarate sub egida TACIS în sectorul resurselor umane au ca obiectiv major sprijinirea
eforturilor Moldovei în edificarea unei infrastructuri sociale moderne şi dezvoltarea potenţialului său de
resurse umane. Sprijinul furnizat de către TACIS în domeniul dat este materializat preponderent prin
asistenţa oferită agenţiilor şi ministerului de resort implicate în reformarea şi dezvoltarea noului sistem
de protecţie socială, instruirea funcţionarilor responsabili de implementarea APC, sprijinirea instruirii
manageriale şi încurajarea antreprenoriatului în Moldova, finanţarea programului TEMPUS care
promovează cooperarea între universităţi, precum şi prin introducerea instruirii profesionale în sistemul
educaţional pentru a spori şansele de angajare a forţei de muncă.
De asemenea, TACIS este un promotor al cooperării transfrontaliere şi a integrării Moldovei în

reţeaua transeuropeană de transport. În condiţiile extinderii Uniunii Europene spre Est asigurarea
securităţii la frontierele comune UE/CSI, precum şi a celora dintre statele asociate din Europa Centrală şi
de Est, pe de o parte, şi CSI, pe de altă parte, a devenit o preocupare majoră constantă a Uniunii
Europene. Anume în acest context, UE s-a angajat să încurajeze cooperarea transfrontalieră între
Republica Moldova şi statele vecine (România şi Ucraina) prin promovarea unor acţiuni comune
concrete destinate să sporească eficienţa controlului de frontieră, să faciliteze circulaţia transfrontalieră,
să soluţioneze prin eforturi conjugate problemele ecologice în zonele de graniţă. În acest scop, în 1996,
Programul TACIS “Cooperarea Transfrontalieră” a instituit un buget special în sumă totală de 30 mln. de
euro pe an. Începând cu acea dată, Moldova a fost eligibilă pentru o sumă de peste 9 mln. de euro,
alocată în mare parte proiectelor destinate ocrotirii mediului în regiunile de frontieră şi dezvoltarea
infrastructurii la punctele vamale Leuşeni şi Ungheni. Totodată, într-o perspectivă apropiată se
preconizează implementarea unor proiecte transfrontaliere moldo-române care vor plasa accentul pe
promovarea dezvoltării economice în zonele de graniţă. În cazul aprobării lor de către Comisia
Europeană, aceste proiecte vor fi finanţate prin efortul conjugat al programelor TACIS şi PHARE.
Din 1991 UE a oferit asistenţă Republicii Moldova în valoare de € 253 mln. Aceasta cuprinde
- asistenţă tehnică din cadrul proiectului TACIS, inclusiv pentru cooperare transfrontalieră,
asistenţă
- macro-financiară prin credite şi granturi pentru echilibrarea balanţei de plăţi, asistenţă prin
Programul de Securitate a Alimentaţiei şi asistenţă umanitară.
4
“ Asistenţa tehnică pentru implementarea APC”, Protocolul comun al celei de a doua reuniuni a Comitetului de Cooperare
RM-UE, Chişinău, 1999, 27 septembrie.
5
The European Union and the Republic of Moldova, Brussels, European Commission, Directorate General IA, Information
Unit – TACIS, 1998, p.6.
29
Asistenţa Comunităţii oferită Republicii Moldova (în millioane €) începînd cu anul 1991:
Programul de Acţiune TACIS pentru Moldova din 2003 (€ 25 mln.) este concentrat asupra
următoarelor domenii: suport instituţional, legal şi administrativ, promovarea dezvoltării sectorului
privat şi adresarea consecinţelor sociale ale tranziţiei. În afară de aceasta, programul regional TACIS
cuprinde: cooperarea transfrontalieră, justiţia şi afacerile interne, infrastructura vamală şi din zone de
frontieră, energetica şi mediul. Un nou Program Naţional Indicativ curent urmează a fi realizat pentru
anii 2004-2005.
2.4. Delegaţia Comisiei Europene la Chişinău

Un alt pas foarte important în apropierea Uniunii Europene de Moldova este deschiderea delegaţiei
Comisiei Europene în Moldova la 6 octombrie 2005. Aceasta este cea mai importantă prezenţa a UE în
Republica Moldova. Acordul privind instituirea unei delegaţii permanente a Uniunii Europene la
Chişinău a fost semnat la Bruxelles în iunie 2005. Primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în
Republica Moldova a fost numit Cesare De Montis, anterior Şef al Delegaţiei Comisiei Europene în
Venezuela.
Delegaţia are statutul unei misiuni diplomatice şi reprezintă oficial Comisia Europeană. La
moment, Comisia Europeană are deschise 120 de Delegaţii care activează în toate regiunile lumii, iar
numărul lor sporeşte, pe măsură ce UE devine un actor geopolitic global. Cu ocazia inaugurării misiunii
diplomatice europene, la Chişinău s-a aflat pentru prima data şi Comisarul European pentru Relaţii
Externe şi Politica Europeana de Vecinătate, Benita Ferrero-Waldner. Aceasta a declarat că deschiderea
Delegaţiei la Chişinău este un eveniment ce simbolizează o nouă etapă în relaţiile Uniunii Europene cu
Republica Moldova, constituind pentru Republica Moldova o uşă spre UE.
30
Delegaţia şi-a propus să atingă următoarele scopuri:

- promovarea relaţiilor politice şi economice între Republica Moldova şi Uniunea Europeană prin
menţinerea unor relaţii ample cu instituţiile guvernamentale şi prin creşterea gradului de cunoaştere a
Uniunii Europene, instituţiilor şi programelor sale;
- monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare între UE şi Moldova;
- informarea publicul despre evoluţia UE şi argumentarea necesităţii unor politici europene;
- participarea la implementarea Programului UE – TACIS (Asistenţa Tehnică pentru CSI), care
prevede finanţarea prin granturi a know-how-ului necesar pentru dezvoltarea unor economii de piaţă şi
societăţi democratice în statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.
La moment, Delegaţia gestionează programele de finanţare ale Comisiei Europene în R. Moldova,

constituind un punct important de comunicare a instituţiilor moldoveneşti cu cele europene.
2.5. Reprezentantul Special al Uniunii Europene în R. Moldova
Reprezentantul Special al UE este un trimis special al Uniunii Europene pentru anumite regiuni sau
ţări afectate de conflicte. Acest diplomat reprezintă UE în conflictele care vizează interesele Uniunii şi
este o persoană-cheie în procesul de elaborare a politicilor UE. Reprezentantul Special este delegat de
către Consiliul de Miniştri de Externe al UE şi îşi coordonează acţiunile cu Înaltul Reprezentant UE
pentru Politica Externă şi de Securitate Comuna Javier Solana. UE are deja 7 reprezentanţi speciali:
pentru Bosnia (Lordul Ashdown), Macedonia (Michael Sahlin), Caucazul de Sud (Heikki Talvitie),
Afganistan (Francesc Vendrell), Orientul Mijlociu (Marc Otte), regiunea Marilor Lacuri in Africa (Aldo
Ajello) si pentru coordonarea Pactului de Stabilitate (Erhard Busek).
Reprezentantul Special al UE în Republica Moldova a fost numit ambasadorul Adriaan Jacobovits

de Szeged la 16 martie 2005, la recomandarea lui Javier Solana. Cu aceasta ocazie Javier Solana a
declarat: "Crearea acestui post demonstrează implicarea crescândă a UE în această ţară importantă din
imediata noastră vecinătate. Ambasadorul Jacobovits va încerca să contribuie la reglementarea paşnică a
conflictului transnistrean. Mă bucur ca vom lucra împreună. Va avea toată susţinerea mea."
Decizia de a numi un Reprezentant Special a urmat adoptării pe 22 februarie 2005 a Planului de

Acţiuni Moldova-UE de către Consiliul de Cooperare Moldova-UE. Principala misiune a Ambasadorului
Adriaan Jacobovits de Szeged in Moldova este de a atinge obiectivele de politică externă ale UE în
soluţionarea conflictului transnistrean, colaborând strâns cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa. Datorită activităţii Reprezentantului Special, astăzi problema transnistreană este mult mai
prezentă pe agenda zilei la Bruxelles, decât anterior. Astfel, în acest cadru se produc multe discuţii
dedicate problemelor Moldovei, între toţi cei 25 de membri ai UE. Comisia Europeana este activă şi
dinamică, iar Europa are un interes sporit faţă de R. Moldova. Un rezultat al acestei activităţi poate fi şi
sporirea întâlnirilor preşedintelui Vladimir Voronin cu Havier Solana şi cu alţi eurocomisari. În acest
mod, Moldova figurează pe lista priorităţilor Uniunii Europene, o importanţă având şi semnarea şi
implementarea Planului de Acţiuni RM-UE.
2.6. Misiunea de Asistenţă la Frontiera moldo – ucraineană (EUBAM)

Uniunea Europeană şi-a intensificat activitatea în R. Moldova, instituind şi o misiune specială de
asistenţă la frontiera moldo-ucraineană (MAF). Activitatea Misiunii Uniunii Europene de Asistenţă la
frontiera dintre Moldova şi Ucraina a fost lansată în cadrul unei ceremonii speciale în ziua de 30
noiembrie 2005 la solicitarea comună a Preşedintelui Republicii Moldova şi a Preşedintelui Ucrainei şi
îşi desfăşoară activitatea în baza Memorandumului de înţelegere între UE, R. Moldova şi Ucraina.
31
Potrivit Memorandumului obiectivele Misiunii sunt:
 colaborarea cu Republica Moldova şi Ucraina în scopul armonizării standardelor şi procedurilor
lor de gestionare a frontierei cu cele în vigoare în statele-membre ale UE;
 asistarea la întărirea capacităţilor profesioniste ale serviciilor vamale şi de frontieră ale Moldovei
şi Ucrainei la nivel operaţional;
 dezvoltarea capacităţilor de analiză a riscurilor;
 perfecţionarea cooperării şi a complementării reciproce a serviciilor vamale şi de frontieră cu alte
agenţii de executare a legilor;
 promovarea cooperării transfrontaliere.
Activitatea Misiunii este programată pentru aproximativ 2 ani, iar sediul central al acesteia se află
în oraşul Odesa. Misiunea dispune în prezent de 7 oficii în teren amplasate la frontiera moldo-ucraineană
– 3 de partea moldovenească şi 4 de cea ucraineană. În prezent, Misiunea constă dintr-un personal de
158 de colaboratori ce include 101 - personal internaţional din 16 state-membre ale UE, 3 - din statele
CSI şi 57 - personal local. Cele 16 state ale UE sunt: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovacia şi Marea
Britanie.
Misiunea oferă training la locul de muncă şi consultanţă oficialităţilor moldovene şi celor

ucrainene, sporindu-le în acest mod capacităţile de executare eficientă a controalelor vamale şi
transfrontaliere şi de supraveghere a frontierei. Prin activitatea sa, Misiunea contribuie la stabilirea
încrederii şi fortificarea cooperării transfrontaliere. Această cooperare transfrontalieră, precum şi efortul
de căutare a soluţiei pentru conflictul transnistrean au fost reflectate în Planul de Acţiune European de
Vecinătate concordat şi acceptat atât de Moldova, cât şi de Ucraina în anul trecut. În baza Politicii sale
de Vecinătate, UE ajunge la vecinii săi în scopul promovării prosperităţii, a valorilor comune şi
securităţii, precum şi pentru a ajuta la înlăturarea obstacolelor în activităţile comerciale.
Adresa Misiunii este:

str. Uiytna 13, Odesa, 65012 Ucraina
Tel./Fax: +380 482 36 52 74
E-mail: press@eubam.org.
Site-ul oficial al Misiunii: www.eubam.org
2.7. Departamentul Integrare Europeană al Ministerului Afacerilor Externe al

RM
Conform HG nr.N 981 din 8.08.2003 si N 960 din 4.08.2003 Departamentul Integrare Europeană
este o structură creată pe lângă Ministerul Afacerilor Externe în baza direcţiei generale integrare
europeană, Biroului Naţional pentru Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est pe lângă acelaşi
minister, precum şi prin preluarea funcţiilor de domeniu de la Ministerul Economiei.
Departamentul Integrare Europeană a fost creat în scopul consolidării capacităţilor instituţionale

naţionale de participare la acţiunile şi iniţiativele ce ţin de integrarea ţării noastre în structurile europene,
precum şi intru promovarea strategiei de aderare a Moldovei.
În activitatea sa, Departamentul se călăuzeşte de legislaţia naţională, tratatele internaţionale la care

Republica Moldova este parte, precum şi de regulamentul său, în fruntea sa aflându-se ministrul
afacerilor externe.
Departamentul Integrare Europeana activează fără statut de persoana juridică, iar membrilor
acestuia li se aplică, fără careva excepţii, prevederile Legii nr.761-XV din 27 decembrie 2001 cu privire
32
la serviciul diplomatic, precum şi ale regulamentelor şi instrucţiunilor ce ţin de activitatea Ministerului
Afacerilor Externe.
În procesul exercitării atribuţiilor sale, Departamentul Integrare Europeană colaborează cu

ministerele şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de cercetare şi
organizaţiile non-guvernamentale specializate, fiind îndreptăţit la următoarele:
1. să solicite ministerelor şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale
prezentarea, în termenul stabilit, a informaţiilor privind problematica integrării europene, precum şi
participarea acestora la activităţile ce ţin de raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeana şi cele
din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est;
2. a da instrucţiuni ministerelor şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi

locale în problemele ce ţin de integrarea europeana, relaţiile cu Uniunea Europeana, precum şi
participarea Republicii Moldova la iniţiativele Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est; să
antreneze în activitatea sa, în caz de necesitate, experţi din alte structuri publice, inclusiv din cadrul
societăţii civile.
STRUCTURA Departamentului Integrare Europeană
Direcţia generală relaţii politice cu Uniunea Europeană:
 Secţia dialog politic Republica Moldova - Uniunea Europeana şi instituţiile comunitare

 Secţia coordonarea şi implementarea programelor de integrare europeană
Direcţia generală cooperare economică cu Uniunea Europeană:
 Secţia relaţii economice Republica Moldova - Uniunea Europeană

 Secţia de asistenţă şi cooperare bilaterală cu Uniunea Europeană
Biroul Naţional pentru Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est:
 Secţia democraţie şi drepturile omului

 Secţia reconstrucţie economică, cooperare şi dezvoltare
 Secţia securitate, apărare, justiţie şi afaceri interne.
Capitolul III. R. Moldova între integrarea europeană şi integrarea în UE
3.1. Politica Europeană de Vecinătate a UE

In primăvara anului 2002, ministrul de externe englez, Jack Straw lansează “o iniţiativă de
vecinătate” a Uniunii Europene cu Ucraina, Moldova şi Belarus. În primăvara 2003, Uniunea Europeana
dezvoltă această iniţiativă şi promovează Politica Europeană de Vecinătate. Un impuls în elaborarea
acestui concept l-a avut aderarea celor 10 state central şi est-europene în 2004 în cadrul UE, fiind
necesară o nouă poziţie a UE faţă de frontierele sale externe.
Conceptul de “Politică Europeană de Vecinătate” (PEV) lansat de către Parlamentul European, are
un scurt, gradual şi intens istoric, materializat într-un cadru programatic şi acţional de politici urmăreşte
transformarea noţiunii de graniţă într-un spaţiu al cooperării şi al legăturilor politice, economice şi
sociale care să evite crearea unei falii de genul cortinei de fier. Acest concept este construit a fi o
alternativa la integrarea în UE.
33
Politica de vecinătate europeană este alăturată şi distinctă de politica de lărgire a UE: totodată,
aceasta politică nu poate fi considerată ca o etapă de “pregătire” a lărgirii, deoarece statele cărora li se
adresează nu sunt vizate a fi integrate.
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor dintre
Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare.
Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea
cooperării cu statele vecine UE lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a
unui „cerc de prieteni" la frontierele Uniunii.
PEV propune un parteneriat cu un set de obiective ambiţioase pentru statele vecine UE, bazat pe
împărtăşirea aceloraşi valori politice şi economice şi reformarea instituţională.
Premiza PEV se constituie în interesul comun al UE şi al statelor partenere de a nu transforma

graniţa care le separă într-o piedică în calea comerţului, schimburilor sociale şi comerciale sau împotriva
cooperării regionale.
Viteza şi intensitatea acestui proces depinde de voinţa şi capacitatea fiecărui stat partener de a se
angaja în transpunerea agendei PEV pentru construirea şi întărirea actualului cadrul de cooperare.
PEV este structurată pe patru direcţii: Rusia, grupului de noi state independente occidentale
(Ucraina, Moldova, Belarus), Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) şi statele din Sudul
Mării Mediterane (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria şi
Tunisia).
Dimensiunea bilaterală a relaţiilor externe ale UE se circumscrie următoarelor categorii de acte

politico-juridice: acordul de asociere (Association Agreement) pentru statele mediteraneene, acordul de
stabilitate şi asociere (Stabilisation and Association Agreement) pentru statele balcanice5 şi acordul de
parteneriat şi cooperare (PCA - Partnership and Cooperation Agreement) pentru statele europene
partenere în cadrul PEV.
Documente de lucru ale PEV sunt: documentele strategice, rapoartele de ţară, planurile de acţiune.
La o primă etapă sunt stabilite relaţii strânse de colaborare cu statele vecine în baza unei agende
negociate de reforme, ca ulterior UE să ofere asistenţă pentru realizarea acestora .
Documentele strategice (Strategic Papers) stabilesc principiile, scopurile geografice, metodologia

de implementare a instrumentelor PEV şi problematica cooperării regionale. Acestea includ şi programe
multianuale orientative prin care se determină priorităţile de asistenţă şi de finanţare a programelor.
Rapoartele de ţară (Country Reports) prezintă progresele realizate prin implementarea acordurilor
bilaterale şi a reformelor corelative. Acestea reflectă situaţia politică, socială şi economică a respectivei
ţări, concentrându-se pe tematicile prioritare ale PEV.
Acordurile de Parteneriat şi Cooperare nu stabilesc un tratament preferenţial în domeniul

comerţului şi nici un calendar orientativ pentru realizarea de reglementări în acest sens. De reţinut că,
date fiind diferenţele existente între statele vecine ale UE la momentul intrării în PEV este normal ca
fiecare relaţie bilaterală sa aibă specificul său. Astfel, diferitele niveluri de implementare ale reformelor
55
Acordurile de stabilitate si asociere reprezinta amandoua piatra de temelie a procesului de stabilitate si asociere si o cheie de
control a realizarii acestuia. Acordurile de stabilitate si asociere sunt instrumentele care asigura intr-o masura mai mare decat
acorduri incheiate cu statele candidate din Europa centrala. mecanismul oficial care permite UE sa lucreze cu fiecare stat in
parte pentru aducerea lor la standardele specifice UE. Perspectiva europeana a statelor din Balcani prin acordurile de
stabilitate si asociere este stipulata de catre Consiliul European la reuniunea sa de la Feira.
34
precum şi ale dezvoltării economice atrag după sine diferite viteze ale progreselor desfăşurate în cadrul
PEV.
Planurile de acţiune (Action Plan) stabilesc obiectivele dezvoltării relaţiilor bilaterale pe termen
scurt şi mediu. Acestea prevăd indicaţii clare pentru atingerea obiectivelor de etapă asumate de către
fiecare parte. Au o durată de minim trei ani şi sunt subiect al prelungirii prin consens mutual. Ele pot
contribui, când este posibil la promovarea cooperării regionale. Primul grup de planuri de acţiune au
intrat în vigoare în prima jumătate a anului 2004. Analiza acestora demonstrează un caracter evaziv faţă
de multe din zonele din interes major ale vecinilor, cum ar fi facilitarea accesului la vize şi la pieţele UE.
Aceste planuri de acţiune sunt evaluate în mod regulat prin rapoarte de monitorizare (Monitoring
Report). Rapoartele de monitorizare servesc ca bază pentru luarea deciziilor următoare, chiar şi pentru
terminarea acordului PEV.
Programele de asistenţă din partea UE (EU Assistance Programmes) dedicate statelor vecine
reflectă priorităţile stabilite prin planurile de acţiune. Acestea pot fi pentru o ţară sau mai multe, tematice
şi de cooperare în domeniul frontierelor.
În Planurile de Acţiuni urma să fie definit un set de priorităţi, a căror atingerea se va solda cu o
apropiere de UE. Aceste priorităţi acoperă mai multe domenii:
– dialogul politic – include probleme cum ar fi: lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor
de distrugere în masă, rezolvarea conflictelor regionale;
– politica economică şi socială - se va promova participarea într-un număr de programe UE,

precum şi îmbunătăţirea interconexiunii şi a legăturilor fizice cu UE (transport, energie etc.);
– comerţ - se prevede o deschidere mai mare a pieţei, în concordanţă cu principiile OMC şi

standardele UE;
– justiţie şi afaceri interne - o mai apropiată cooperare în domenii precum: managementul

frontierelor, migraţia, lupta împotriva terorismului, traficul cu fiinţe umane, droguri şi arme, crima
organizată, spălarea banilor precum şi criminalitatea economico-financiară.
35
Noi perspective de parteneriat pentru Moldova în cadrul Politicii Europene de

Vecinătate:
- Perspectiva avansării dincolo de cooperare spre un grad semnificativ de
integrare, inclusiv prin accesul pe piaţa internă a UE şi posibilitatea de a participa
progresiv la aspecte cheie ale politicilor şi programelor UE;
- Ridicarea nivelului oportunităţilor şi intensităţii cooperării politice, prin intermediul
dezvoltării în continuare a mecanismelor pentru dialogul politic;
- Continuarea angajamentului puternic al UE de a susţine soluţionarea conflictului
transnistrean, utilizînd instrumentele aflate la dispoziţia UE şi în strînsă
consultare cu OSCE. UE este gată să examineze căile de a-şi consolida mai
departe angajamentul;
- Oportunitatea pentru convergenţa legislaţiei economice, deschiderea reciprocă a
economiilor şi reducerea continuă a barierelor din calea comerţului, ceea ce va
stimula investiţiile şi creşterea economică;
- Sprijin financiar sporit: asistenţa financiară a UE pentru Moldova va fi disponibilă
pentru a susţine acţiunile identificate în prezentul document. În acest scop
Comisia propune un nou Instrument European de Vecinătate şi Parteneriat
(IEVP) care de asemenea va include aspectele foarte importante ale cooperării
transfrontaliere şi trans-naţionale dintre Moldova şi (viitoarele) statele membre;
- Posibilităţi pentru deschiderea treptată sau participarea consolidată în anumite
programe Comunitare, promovînd legăturile culturale, educaţionale, de mediu,
tehnice şi ştiinţifice;
- Susţinere, inclusiv asistenţă tehnică şi twinning-ului pentru a îndeplini
standardele şi normele UE, precum şi acordarea sfaturilor şi sprijinului direcţionat
pentru ajustarea legislativă prin intermediul unui mecanism precum este
Asistenţa Tehnică şi Schimb de Informaţii ( TAIEX);
- Aprofundarea comerţului şi relaţiilor economice;
- Stabilirea unui dialog constructiv privind cooperarea în domeniul vizelor între UE
şi Moldova, inclusiv schimbul de păreri privind posibilităţile oferirii unor facilităţi în
acordarea vizelor în conformitate cu acquis-ul;
- Deschiderea cît de repede posibil a unei Delegaţii a Comisiei Europene în
3.2. Planul de acţiuni RM-UE

Planul de Acţiuni RM-UE a fost semnat între autorităţile moldovene şi cele ale Uniunii Europene la
22 februarie 2005 la Bruxelles. Participarea Moldovei la PEV se înscrie în eforturile mai largi de
realizare a obiectivului strategic de integrare europeană a ţării noastre.
Includerea Republicii Moldova în cadrul acestei politici a UE reprezintă pe de o parte o

oportunitate de apropiere de UE, iar pe de altă parte o realitate reieşită din nevoile de securitate ale
Uniunii Europene. Beneficiile sunt de ambele părţi. Participarea Moldovei în cadrul PEV aduce
următoarele beneficii – participarea la piaţa unică şi alte politici comunitare, asistenţă tehnică şi
financiară din partea UE, posibilitatea acordării unor facilităţi pentru vize etc. În plus, PEV prevede
susţinere în impulsionarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean, un obiectiv urmărit de
autorităţile de la Chişinău de mai multă vreme.
În pofida faptului că Politica de Vecinătate a UE nu promite aderarea statelor incluse în ea la UE,

totuşi aceasta reprezintă o oportunitate reală de a ridica nivelul socio-economic şi politic din R. Moldova
la cele ale Uniunii Europene. Acest fapt avantajează R. Moldova, oferindu-i un răgaz pentru racordarea la
standardele UE, aderarea fiind instituţional imposibilă pentru Moldova. La moment, R. Moldova nu este
în stare şi nu este pregătită să suporte consecinţele aderării la UE6.
6
Este cunoscut faptul că numărul susţinătorilor integării europene în ţările Europei Centrale a scăzut după aderarea acestora la
UE în 2004.
36
Planul de Acţiuni UE Moldova este un document politic care stabileşte obiectivele strategice ale
cooperării dintre Moldova şi UE. Planul a fost semnat pentru un cadru temporal de implementare de 3
ani. Potrivit Planului „implementarea sa va contribui la îndeplinirea prevederilor Acordului de Parteneriat
şi Cooperare (APC) şi va încuraja şi susţine obiectivul Moldovei vizând integrarea de mai departe în
structurile economice şi sociale europene”. Prin implementarea Planul de Acţiuni se aşteaptă avansarea
semnificativă a ajustării legislaţiei, normelor şi standardelor Moldovei la cele ale Uniunii Europene. În
acest context, Planul de Acţiuni trebuie să constituie o bază solidă pentru integrarea economică bazată pe
adoptarea şi implementarea regulilor şi reglementărilor economice şi comerciale, având potenţialul să
sporească comerţul, investiţiile şi creşterea economică.
Ambele părţi semnatare ale Planului, Moldova şi UE, s-au angajat să coopereze strâns în vederea
implementării Planului de Acţiuni. Uniunea Europeană recunoaşte aspiraţiile europene ale Moldovei şi
„Concepţia de integrare a Moldovei în UE”. În viitorul apropiat cadrul relaţiilor dintre Moldova şi UE
creat prin Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) rămâne a fi baza valabilă pentru cooperarea dintre
UE şi Moldova, Planul de Acţiuni fiind o extindere a APC.
Planul de Acţiuni includea iniţial un set cuprinzător de priorităţi în domeniile incluse în Acordul de
Parteneriat şi Cooperare. Printre aceste priorităţi, toate fiind importante, o atenţie specială trebuia să se
acordate următoarelor:
 eforturi susţinute privind o soluţionarea viabilă a conflictului transnistrean;
 continuarea consolidării stabilităţii şi eficienţei instituţiilor ce garantează democraţia şi
supremaţia legii; asigurarea derulării democratice a alegerilor parlamentare (2005) în Moldova în
conformitate cu standardele europene;
 asigurarea respectării libertăţii presei şi de exprimare;
 continuarea consolidării capacităţilor administrative şi judiciare;
 reluarea cooperării cu Instituţiile Financiare Internaţionale (IFI); implementarea acţiunilor vizând
reducerea sărăciei, consolidarea creşterii economice asigurate de sectorul privat şi durabilitatea fiscală;
 ameliorarea climatului investiţional prin reforme structurale adecvate în vederea asigurării
condiţiilor nediscriminatorii, transparente şi previzibile pentru afaceri, inclusiv prin lupta cu corupţia;
 progresul spre un sistem eficient şi cuprinzător de management al frontierei pe toate sectoarele
hotarului Moldovei inclusiv sectorul transnistrean;
 acţionarea în vederea oferirii de către UE a Preferinţelor Comerciale Autonome prin asigurarea
controlului efectiv al originii mărfurilor din Moldova;
 intensificarea luptei împotriva crimei organizate, inclusiv traficul de fiinţe umane;
 asigurarea eficienţei managementului fluxurilor migraţional, inclusiv iniţierea procesului vizând
încheierea unui Acord de readmisie între UE şi Moldova;
În vederea implementării eficiente a PA, Guvernul Moldovei a elaborat Programul Naţional de

Implementare a Planului de Acţiuni RM-UE (PNIPA), care stabileşte măsurile necesare de a fi
întreprinse, instituţiile responsabile şi termenele pentru realizarea acestora. PNIPA facilitează procedura
de evaluare a implementării PA.
Cu acelaşi scop, în august 2005 au fost instituite patru comisii interministeriale:
 Comisia pentru probleme de drept şi securitate (Ministerul Justiţiei - instituţia coordonatoare);

 Comisia pentru probleme social-economice (Ministerul Economiei şi Comerţului - instituţia
coordonatoare);
 Comisia pentru probleme de infrastructură (Ministerul Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor
- instituţia coordonatoare);
 Comisia pentru probleme cultural-umanitare (Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului -
instituţia coordonatoare).
37
Potrivit MAEIE, monitorizarea şi coordonarea sectorială a implementării Planului de Acţiuni se
realizează pe baza rapoartelor lunare, trimestriale şi semestriale de către instituţiile coordonatoare, în
timp ce MAEIE asigură monitorizarea generală la nivel guvernamental. În pofida acestor obligaţii,
autorităţile moldovene au dat publicităţii până în prezent doar patru rapoarte de monitorizare, două fiind
scrise în engleză, iar altele două în româna. Rapoartele în engleză se referă la perioadele februarie /
martie – august / septembrie şi august - octombrie 2005. Rapoartele în română se referă la perioadele
februarie - decembrie 2005 şi ianuarie - martie 2006.
O procedură specială de monitorizare a progreselor în implementarea PA a fost elaborată de către

Asociaţia pentru Democraţie Participativă (ADEPT) în colaborare cu Centrul „Expert Grup”. Acestea au
prezentat deja 3 rapoarte de monitorizare intitulate Euromonitor.
Bibliografie
Documente
1. Acord de Partneriat şi Cooperare UE-Moldova, http://www.mfa.gov.md/img/docs/apc.pdf
2. Politica Europeană de Vecinătate, Raport pe Ţară, Moldova,
http://www.mfa.gov.md/img/docs/politica_europeana_de_vecinatate_ro.pdf
3. Moldova: Strategia de Ţară 2004-2006 şi Programul Naţional Indicativ 2005-2006,
http://ced.pca.md/files/strategia2004-2006.pdf
4. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova,
http://www.mfa.gov.md/img/docs/planul_actiuni_ro.pdf
5. Raport anual al Guvernului Republicii Moldova privind implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova-
Uniunea Europeană (februarie – decembrie) 2005, http://www.mfa.gov.md/img/docs/raport_anual_2005.pdf
6. Raport al Guvernului Republicii Moldova privind implementarea Planului de Acţiuni Republica Moldova - Uniunea
Europeană (ianuarie-martie 2006), http://www.mfa.gov.md/img/docs/raport_trimestru1_2006.pdf
7. Strategia Europeană a Republicii Moldova (proiect), Institutul de Politici Publice,
http://www.ipp.md/biblioteca1.php?l=ro&id=85
8. Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours
(Europa lărgită – vecinătatea: un cadru nou pentru relaţiile cu vecinii noştri din est şi sud), Comunicarea Comisiei
către Consiliu şi Parlament, 11 martie 2003, Bruxelles, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com03_104_en.pdf
Publicaţii:
1. Republica Moldova şi integrarea europeană. Elemente de strategie, IPP, Chişinău, 2003.
2. Bârzea Cezar, Politicile si institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti, 2001
3. Barbulescu Iordan Gheorghe, UE de la national la federal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
4. Cairns Walter, Introducere în legislatia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.
5. Carp Radu, Proiectul politic european, de la valori la actiune comuna, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2006;
6. Diaconu Nicoleta, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
7. Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2001.
8. Ghica Luciana-Alexandra (coord.), Enciclopedia Uniuni Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005.
9. Marga Andrei, Filozofia unificarii europene, colecţia Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.
10. Savu Dana Victoria, Integrarea europeana: dimensiuni si perspective, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.
11. A survey of the European Union, „The Economist”, 22 noiembrie 2003
12. Nicu Popescu, EU in Moldova –Settling conflicts in the neighbourhood, Occasional Paper no. 60, Institute for
Security Studies, www.iss-eu.org
13. Valeriu Gheorgiu, EU-Moldova Action Plan: Negotiations and Implementation (Planul de Acţiuni UE-Moldova:
negocieri şi implementare), Institutul pentru Politici Publice, www.ipp.md
14. Wim van Moers, Moldova ante portas: the EU Agendas of Conflict Management and ‘Wider Europe’ (Moldova ante
portas: agenda UE de gestiune a conflictelor şi „Europa Lărgită”), www.eurojournal.org
15. Hellen Wallace, William Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura ARC, Chişinău, 2004
16. Ann Lewis (ed.), The EU and Moldova (UE şi Moldova), The Federal Trust for Education and Research, Londra,
2004
17. A Guide to the Enlargement of the European Union. European Institute of Public Administration, Maastricht, 1999.
38
18. Åslund A. & Warner A., Enlargement: Consequences for the CIS Countries. Beyond Transition. CASE, Warsaw,
2002.
19. Approaching Europe – Growth, Competitiveness and Integration. Institute of Macroeconomic Analysis and
Development, Ljubljana, 1995.
20. Weidenfeld W. (ed.), Central and Eastern Europe on the Way into the European Union,. Bertelsmann Foundation
Publishers, Gütersloh, 1999.
21. Europe and the Challenge of Enlargement. EC Commission. Bulletin of the European Communities, Brussels, 2001.
22. Zamfirescu I., Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru Ţările Candidate din Europa Centrală
şi de Est. Institutul European din România, Bucureşti, 2001.
23. Acordul de parteneriat şi cooperare Republica Moldova – Uniunea Europeană: Buletin informativ, 1999-2002.
24. Nicu Popescu. „Opţiunile Republicii Moldova în relaţiile cu Uniunea Europeană”, http://www.azi.md, 19 ianuarie
2004.
25. Ann Lewis. “Moldova: Where Next ?”, în cartea “The EU and Moldova”, London, 2004, pp.219-228.
26. Wim van Meurs. “Moldova ante portas: the EU agendas of Conflict Management and “Wider Europe”, CAP,
Bertelsmann Foundation, 2004.
27. Michael Emerson. “The Wider Europe Matrix”, Centre for European Policy Studies, Brussels, 2004.
28. Jacek Wrobel. “The European Union and Moldova”, CES Studies, Warsaw, March 2004, pp.16-28
29. Securing Moldova’s place in Europe. For an end to ambiguities on both sides. Conclusions of the international
conference, Brussel, 25 May 2004.
Pagini de Internet utile

1. Uniunea Europeană, www.europa.eu
2. Delegaţia Comisiei Europene оn Republica Moldova, www.delmda.cec.eu.int
3. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, www.mfa.gov.md
4. Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale „Viitorul’’, www.viitorul.org
5. Fundaţia Friedrch Ebert, Moldova, www.fes.md
6. Asociaţia pentru Democraţie Participativă, www.e-democracy.md
7. Expert Grup, www.expert-grup.org
8. Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme, www.cisr-md-org
9. Centrul Independent de Jurnalism, http://ijc.md
10. Institutul de Politici Publice, www.ipp.md
11. Ştiri despre UE, www.euobserver.com
12. Ştiri despre Moldova, www.azi.md
Adrese utile:
Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova
str. Kogălniceanu 12, Chişinău, MD-2001, Republica Moldova

Tel +373 22 50 52 10
Fax +373 22 27 26 22
www.delmda.cec.eu.int
Centrul de Documentare Europeană (CDE)
Casa Guvernului, biroul 234,

Piata Marii Adunari Nationale 1
MD 2033 Chisinau, Moldova
Tel.: (373 2) 23 77 04
e-mail: pcadc@moldova.md
www.ced.pca.md
Oficiul Tacis Moldova
39
str. Kogălniceanu 12, Chişinău, MD-2001, Republica Moldova
Tel +373 22 50 52 10
Fax +373 22 27 26 22
www.delmda.cec.eu.int
Ministerul Afacerilor Externe al R. Moldova
str. 31 August, 80 Chişinău MD2012, Republica Moldova

Telefon: (+373 22) 57-82-07, 57-82-06, 57-82-05
Fax: (+373 22) 23-23-02
e-mail: secdep@mfa.md
www.mfa.gov.md
40

Ghidul Integrării Europene - RM

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghidul Integrării Europene - RM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghidul integrării europene al R.

Publicaţie apărută în cadrul proiectului Dialoguri Europene cu suportul financiar al

De ce avem nevoie de un astfel de ghid ?

Ce este Uniunea Europeană?

Republica Moldova vs. Uniunea Europeană

Republica Moldova între integrarea europeană şi integrare în Uniunea

De ce avem nevoie de un astfel de Ghid ?

Aflată în zona de influenţă şi securitate a Federaţiei Ruse, Republica Moldova a fost, de la

Semnarea la 22 februarie 2005 a Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană

Ce este Uniunea Europeană ?

2.1. Procesul de integrare europeană în perspectivă istorică

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare

Extinderea integrării europene

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe

Adâncirea integrării europene

a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze

Tabelul 1: Tratatele Uniunii Europene

Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată

În urma unui preambul ce exprima intenţia SM de a transforma Comunitatea Economică

Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-ului

Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la CEE,

Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează Comunitatea

- continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor

- continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională,

- instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi

Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM în

Următorul moment-cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul

Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a

Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii

În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a

A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni la care au participat reprezentanţi ai

Într-un referendum organizat pe 29 mai, alegătorii francezi au respins termenii tratatului în

1.2. Actorii şi instituţiile principale în procesul decizional şi de formulare a

În contrast cu Comisia, devotată intereselor „europene”, se consideră că statele membre

Alte instituţii şi organisme

• Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, controlează cheltuielile UE şi

• Comitetul Economic şi Social (ECOSOC) are o tradiţie îndelungată de implicare a „partenerilor

1.3. Politicile Uniunii Europene

Politica agricolă comună

Iniţial, la începuturile CEE, obiectivele PAC au fost:

• I obiectiv: Convergenţă şi competitivitate (incluzând regiunile cu un PIB/locuitor sub 75% din

În acest domeniu se aplică „metoda comunitară”, cu observaţia că nu se utilizează majoritatea

În ceea ce priveşte instrumentele, putem cita:

• „Instrumentele de politică simbolice şi informale”: Programele comunitare de acţiune în

• Noile instrumente şi modalităţi de formulare a politicilor: etichete ecologice, audituri ecologice

Consiliul European de la Göteborg (iunie 2001) a aprobat Strategia Europeană de dezvoltare

Politica Economică şi Monetară

• Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică, este un acord politic stabilind regulile de

Politicile sociale şi de ocupare a forţei de muncă

Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)

Politica externă şi de securitate comună

Deoarece PESC reprezintă o abordare „interguvernamentală”, aceasta înseamnă că cei mai

Politica comercială externă şi de dezvoltare

În negocierile comerciale internaţionale, procesul decizional urmează o structură destul de strictă şi

Dincolo de faptul că UE este o putere economică importantă, ar trebui menţionat că UE (împreună

În primul rând, politica de dezvoltare este o politică „adiţională”: acţiunea UE în domeniul

Capitolul 2. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

2.1 Istoricul relaţiei dintre Moldova şi Uniunea Europeană

Concepţia integrării R. Moldova în Uniunea Europeană vs. Strategia Europeană a

Strategia Europeană a Republicii Moldova a fost elaborată în conformitate cu Decretul

Elaborarea documentului a început înainte de lansarea de către Comisia Europeană a consultărilor