5 NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

5.1. Noţiune

Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancţiune de drept civil ce

desfiinţează actul juridic încheiat cu nerespectarea normelor juridice
Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului juridic,
nu se respectă condiţiile sale de validitate. Cum un asemenea act este
contrar legii, el este considerat că nici nu a existat, iar părţile sunt repuse în
situaţia anterioară încheierii lui.

Spre exemplu, legea declară inalienabile bunurile care se află în
domeniul public al statului (de interes naţional) şi al unităţilor
administrativ-teritoriale (de interes local). Aceasta înseamnă că ele
nu pot fi înstrăinate. Ca urmare, orice act juridic prin care s-au
vândut sau donat bunuri publice este lovit de nulitate, deoarece la
încheierea lui s-au nesocotit prevederile legii. Ca urmare, se va
considera că el nu a fost nicicând încheiat, iar bunul public
respectiv nu a părăsit niciodată patrimoniul statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
Nulitatea îndeplineşte mai multe funcţii:
• Funcţia preventivă constă în aceea că părţile, ştiind că încălcarea
prevederilor legii atrage nulitatea actului încheiat, vor încheia actul cu
respectarea condiţiilor de validitate ale acestuia, pentru a-l feri de
nulitate;
• Funcţia sancţionatorie constă în aceea că se sancţionează nerespectarea
legii;
• Funcţia reparatorie constă în înlăturarea efectelor contrare legii şi
bunelor moravuri.
 5.2. Delimitarea nulităţii de alte cazuri
de ineficacitate a actului juridic

Nulitatea nu este singura sancţiune care lipseşte un act juridic de

efecte. Configurarea ei corectă presupune distincţia faţă de categoriile
juridice cu care se învecinează.

5.2.1 Raportul dintre nulitate şi rezoluţiune

Rezoluţiunea constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv, a unui

contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.
Aşadar, dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale,
creditorul are posibilitatea de a opta între:
• a solicita executarea silită (constrângerea debitorului să-şi execute
obligaţia) şi
• a solicita rezoluţiunea acestuia. Rezoluţiunea apare ca fiind o sancţiune
ce se poate aplica în cazul în care contractul, valabil încheiat, nu este
executat.
Deşi atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea au acelaşi efect, constând în
desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic, ca şi cum acesta nu s-ar fi
încheiat, ele nu pot fi identificate, ci se deosebesc prin următoarele
elemente:
- în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea
presupune un act juridic valabil încheiat. Aplicarea sancţiunii
nulităţii se face independent de măsura în care actul a fost sau
nu executat (nu contează dacă una dintre părţi sau amândouă au
executat deja actul conform prevederilor acestuia). Actul juridic
era “născut mort”; ceea ce s-a prestat deja se va restitui, fiind
lipsit de temei legal. Dimpotrivă, în cazul rezoluţiunii avem de-
a face cu un act juridic pe deplin valabil; sancţiunea vizează
doar neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către
una dintre părţi ;
 - nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe când
rezoluţiunea se poate aplica doar contractelor sinalagmatice, cu
executare dintr-o dată;
- în timp ce cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente
încheierii actului juridic, cauza rezoluţiunii (neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor contractuale de către una din părţi) este
ulterioară momentului încheierii contractului.

Spre exemplu, X încheie cu Y un contract de vânzare-cumpărare
având ca obiect un teren. Cei doi nu autentifică actul, ci încheie
numai o înţelegere sub semnătură privată. Ulterior, X îşi execută
obligaţia contractuală, şi îi predă lui Y terenul. Contractul însă este
nul şi orice s-a executat în temeiul lui este supus restituirii. Dreptul
de proprietate asupra terenului nu a părăsit nici o clipă patrimoniul
lui X, deoarece legea impune, ca o condiţie de validitate, încheierea
acestui tip de contracte în formă autentică. Dacă, dimpotrivă,
contractul s-a încheiat în formă autentică, dar X refuză să îi permită
lui Y accesul pe terenul care face obiect al contractului, deşi Y a
plătit preţul convenit, contractul va putea fi supus rezoluţiunii.
Efectul rezoluţiunii va fi acelaşi ca şi în cazul nulităţii (ceea ce s-a
executat deja se restituie, iar ceea ce nu s-a executat nu se mai
execută), dar cauzele aplicării celor două sancţiuni sunt complet
diferite.

5.2.2 Raportul dintre nulitate şi reziliere

Rezilierea este încetarea cu efecte pentru viitor a unui contract

sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una dintre părţi.
Aşa cum ştim deja, rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin
aceea că este aplicabilă contractelor cu executare succesivă şi are efecte
numai pentru viitor.
Deosebirile dintre reziliere şi nulitate pornesc tot de la cauzele celor
două tipuri de sancţiuni: nulitatea îşi are cauza în chiar modalitatea de
încheiere a contractului (cu nerespectarea prevederilor legii), în timp ce
rezilierea vizează un contract valabil încheiat, dar neexecutat, în mod
culpabil, de către una dintre părţi.
De reţinut că în cazul actelor juridice cu executare succesivă şi
nulitatea operează numai pentru viitor.

5.2.3 Raportul dintre nulitate şi caducitate

Caducitatea constă în ineficacitatea unui act juridic valabil

încheiat, care nu şi-a produs încă efectele. Ea intervine din cauza unei
împrejurări independente de voinţa părţilor sau a autorului actului juridic.

De exemplu, un testament devine caduc dacă persoana desemnată
drept beneficiar al averii succesorale decedează înaintea
testatorului. Tot astfel, o ofertă de a contracta devine caducă atunci
când, înainte de a fi fost acceptată, intervine moartea ofertantului.
Nulitatea şi caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar între
ele există următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea
presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea are ca efect restituirea prestaţiilor deja efectuate, în
timp ce în cazul caducităţii această problemă nu se pune,
deoarece, prin ipoteză, încă nu s-a prestat nimic;
- nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente
încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauză
ulterioară încheierii actului;
- nulitatea intervine ca sancţiune pentru o conduită contrară legii,
în timp ce caducitatea nu are caracter de sancţiune deoarece
intervine pentru motive independente de voinţa părţilor.

5.2.4 Raportul dintre nulitate şi revocare

Revocarea reprezintă sancţiunea civilă ce constă în înlăturarea

efectelor actului juridic din cauza ingratitudinii gratificatului (spre
exemplu, a donatarului) sau neexecutării culpabile a sarcinii. De
asemenea, revocarea poate interveni, aşa cum ştim deja, ca excepţie de la
principiul irevocabiltăţii actelor juridice.

Spre exemplu, se pot revoca: donaţia (când donatarul săvârşeşte
“delicte, cruzimi sau injurii grave” – în exprimarea Codului civil –
asupra donatorului, sau când donatarul nu îşi îndeplineşte sarcina
stipulată în contract); mandatul (mandantul poate revoca procura
dată mandatarului pentru încheierea de acte juridice în numele şi pe
socoteala sa); renunţarea la succesiune (dacă succesiunea nu a fost
deja acceptată de alt moştenitor şi nu au trecut 6 luni de la
deschiderea succesiunii) ş.a.
Atât nulitatea, cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a actului
juridic civil; ele se deosebesc, în principal, prin aceea că:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce
revocarea presupune un act valabil încheiat;
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii
actului juridic; cauzele revocării sunt ulterioare încheierii
actului juridic;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil în timp ce revocarea
se aplică, de regulă, numai actelor încheiate cu titlu gratuit;
- nulitatea intervine pentru nerespectarea unor prevederi legale,
în timp ce revocarea intervine ca efect al voinţei părţii care o
pretinde.

5.3. Clasificări ale nulităţii

5.3.1 Clasificarea nulităţii după întinderea efectelor sale

După întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi totală.

• Nulitatea este parţială când desfiinţează doar o parte din
efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale acestuia
producându-se, în măsura în care nu contravin legii;
• Nulitatea este totală când desfiinţează actul juridic civil în
întregul său.
În dreptul nostru, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea
totală - excepţia. Cu alte cuvinte, se va căuta întotdeauna menţinerea
actului juridic în fiinţă, prin înlăturarea elementelor lipsite de valabilitate,
şi numai atunci când aceasta nu este cu putinţă, actul va fi desfiinţat în
întregime.

Spre exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, dacă dobânda
este mai mare decât cea permisă de lege, se va aplica nulitatea
parţială şi nu cea totală, desfiinţându-se numai clauza privitoare la
dobândă, dar menţinându-se restul efectelor actului.

Tot astfel, un testament prin care o persoană lasă moştenire întreaga
avere unui prieten, dezmoştenind moştenitorii rezervatari (copii,
părinţi sau soţ/soţie) va fi nul numai pentru partea care nesocoteşte
rezerva succesorală; pentru partea de care se poate dispune prin
testament (denumită “cotitate disponibilă”), testamentul îşi va
păstra valabilitatea.
Dacă însă nulitatea este atrasă de nesocotirea condiţiilor de formă
cerute de lege ad validitatem, nulitatea nu poate fi decât totală. În exemplul
de mai sus, dacă nulitatea era cauzată de nesemnarea sau nedatarea
testamenului olograf (scris de mână), ea ar fi lovit întreg actul.

5.3.2 Clasificarea nulităţii după cum este sau nu prevăzută de

lege

După cum este sau nu prevăzută de lege, nulitatea poate fi expresă

sau implicită.
• Nulitatea este expresă atunci când este prevăzută ca atare, într-o
dispoziţie legală.
Majoritatea nulităţilor sunt exprese, fiind prevăzute fie în Codul
civil, fie în alte izvoare de drept civil.
 De exemplu, art. 822 din Codul civil prevede: „Este nulă orice
donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de
voinţa donatorului.”
• Nulitatea este virtuală (implicită, tacită) dacă nu este prevăzută
expres de lege, dar ea rezultă în mod neîndoielnic fie din
exprimarea normei legale, fie din scopul acesteia.
 De exemplu, art. 813 Codul civil prevede: „Toate donaţiunile se fac
prin act autentic.” Deşi textul nu o arată expres, consecinţa
nerespectării formei înscrisului autentic este nulitatea.
 5.3.3 Clasificarea nulităţii în funcţie de felul condiţiei
de validitate nerespectate

În funcţie de felul condiţiei de validitate nerespectate, se distinge

între nulitatea de fond şi nulitatea de formă.
• Nulitatea de fond intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii
unei condiţii de fond a actului juridic: capacitate, consimţământ,
obiect, cauză;
• Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute
ad validitatem.

5.3.4 Clasificarea nulităţii în funcţie de natura interesului ocrotit

În funcţie de natura interesului ocrotit (general sau individual)

prin dispoziţia legală care a fost încălcată la încheierea actului juridic,
nulitatea poate fi absolută sau relativă. Aceasta este, de altfel, cea mai
însemnată dintre clasificările nulităţilor.
• Nulitatea absolută intervine în cazul nerespectării, cu prilejul
încheierii unui act juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes
general, public, al întregii comunităţi (societăţi);
• Nulitatea relativă intervine în cazul nerespectării, cu prilejul
încheierii unui act juridic civil, a unei norme ce ocroteşte un
interes particular, privat.
În terminologia juridică se foloseşte expresia „act nul de drept”
pentru a desemna actul lovit de nulitatea absolută şi „act anulabil” pentru a
desemna actul afectat de nulitatea relativă.
Între nulitatea absolută şi cea relativă există deosebiri
fundamentale de regim juridic. Astfel:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană
interesată şi poate fi invocată şi din oficiu, de către instanţă.
Dimpotrivă, nulitatea relativă poate fi invocată numai de
persoana în interesul căreia a fost prevăzută această acţiune;
b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea
absolută fiind imprescriptibilă. Dimpotrivă, acţiunea în
 anulabilitate (în nulitate relativă) este prescriptibilă; deci
nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani;
c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin
confirmare. Dimpotrivă, actul nul relativ poate fi confirmat, fie
printr-o confirmare expresă, fie printr-o confirmare tacită.
Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic unilateral
întocmit în acest scop şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să provină de la persoana care ar fi avut dreptul să anuleze
actul, deci de la persoana ale cărei interese au fost afectate prin
încheierea actului anulabil;
- să cuprindă, în mod explicit, cauza nulităţii;
- să prevadă că autorul intenţionează să renunţe la acţiunea în
anulare;
- cauza care antrena nulitatea să fi încetat.

Spre exemplu, dacă actul era anulabil pentru că, la încheierea lui,
cosimţământul uneia dintre părţi fusese viciat prin eroare, el nu va
putea fi confirmat decât după ce partea a ieşit de sub imperiul
erorii.

Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea, în cunoştinţă

de cauză, a actului anulabil, fie din neinvocarea nulităţii relative înăuntrul
termenului de prescripţie.
În unele ramuri de drept, cum este dreptul muncii şi nulitatea
abolută poate fi acoperită, prin îndeplinirea ulterioară a condiţiei
nerespectate iniţial.

Spre exemplu, nulitatea contractului individual de muncă datorată
neefectuării examenului medical, la angajare, poate fi acoperită prin
efectuarea ulterioară a acestui examen.
În dreptul civil însă, chiar dacă ulterior condiţia este îndeplinită
(spre exemplu, se atentifică actul de donaţie care fusese încheiat numai sub
semnătură privată), aceasta nu poate avea efecte retroactive. Actul nul
absolut nu poate fi “reînviat” prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor
impuse de lege.
În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune în
constatarea nulităţii (deci actul este deja nul, instanţa doar constată această
realitate), acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare (în
sensul că instanţa decide dacă din probele administrate decurge că actul are
sau nu valabilitate).

Nulitatea absolută Nulitatea relativă

• Poate fi invocată de • Poate fi invocată doar de către
către orice persoană partea interesată
interesată
• Este imprescriptibilă • Este prescriptibilă (poate fi
(poate fi invocată invocată doar înlăuntrul termenului
oricând) de prescripţie extinctivă)
• Nu poate fi acoperită • Poate fi acoperită prin confirmare
prin confirmare

5.4. Cauzele nulităţii

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt cauzate de împrejurări

diferite.
Astfel, sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
• lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic, şi anume:
a) lipsa consimţământului;
b) nerespectarea prevederilor privind îngrădirea capacităţii de
folosinţă;
c) nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de
către persoanele juridice;
d) lipsa obiectului sau caracterul ilicit sau imoral al acestuia;
e) lipsa cauzei, sau caracterul fals, ilicit sau imoral al acesteia;
f) nerespectarea condiţiei de formă cerut ad validitatem;
• încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor
imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor moravuri;
• lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
• frauda.

Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:

 • existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau
leziune);
• lipsa discernământului unei părţi în momentul încheierii actului
juridic civil;
• lipsa capacităţii de exerciţiu (în cazul minorului sub 14 ani şi
al interzisului judecătoresc) sau a capacităţii depline de
exerciţiu (în cazul actului lezionar încheiat de către minorul de
14–18 ani, fără încuviinţarea ocrotitorului legal sau a autorităţii
tutelare);
• încheierea actului de către reprezentantul persoanei juridice în
lipsa sau cu depăşirea puterilor acordate acestuia;

Spre exemplu, managerul unei companii încheie un contract de
vânzare-cumpărare a companiei, deşi încheierea unui act de o
asemenea însemnătate este posibil, potrivit actelor constitutive,
numai cu acordul adunării generale a asociaţilor;
• nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea unor
interese individuale, personale (cum este, de exemplu,
interdicţia încheierii de contracte de vânzare între soţi); ş.a.

5.5. Efectele nulităţii

Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării

sancţiunii nulităţii. Prin definiţie, nulitatea conduce la desfiinţarea actului
juridic (sau numai a clauzelor nule ale acestuia) şi a raportului juridic
născut în temeiul său, în scopul restabilirii legalităţii.
De aici decurg următoarele consecinţe:
• dacă actul juridic nu şi-a produs încă efectele, nu şi le va mai produce;
• dacă actul juridic a fost deja executat total sau parţial, prestaţiile ce au
fost efectuate în temeiul actului anulat vor fi restituite;
• acele acte juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui act juridic nul
sau anulabil, acte prin care s-au constituit sau transmis drepturi faţă de
terţi, vor fi desfiinţate în baza anulării (nulităţii) actului iniţial.
Ca urmare, putem spune că efectele nulităţii sunt guvernate de trei
principii:
- retroactivitatea nulităţii ;
 - restabilirea situaţiei anterioare;
- lipsirea de efecte a actului nul.

5.5.1 Principiul retroactivităţii

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor, ci şi pentru trecut.
Deci aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii presupune
înlăturarea efectelor actului juridic care s-au produs între momentul
încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. Astfel se ajunge
în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul juridic.
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, care apar
atunci când acest principiu vine în conflict cu alte principii de drept, sau cu
necesitatea protejării anumitor drepturi. Constituie excepţii de la
retroactivitate acele cazuri în care, pentru motive temeinice, efectele care
s-au produs între momentul încheierii actului şi momentul anulării sale
sunt menţinute. În aceste cazuri, nulitatea produce efecte numai pentru
viitor, nu şi pentru trecut:
- în cazul anulării unui contract cu executare succesivă, efectele
deja produse în temeiul acestuia se menţin.

Spre exemplu, în cazul anulării unui contract de locaţiune, după ce
un timp chiria fusese plătită şi bunul fusese folosit, prestaţiile nu se
vor restitui între părţi (chiria deja plătită nu se va restitui locatarului
şi, evident, folosinţa bunului nu se va putea restitui locatorului);

Tot astfel, în dreptul muncii, nulitatea contractului de muncă nu
produce efecte retroactive astfel încât cel care a prestat munca în
temeiul unui contract nul are totuşi dreptul la remunerarea acesteia;

- dacă bunul care formează obiect al contractului nul este

frugifer, fructele culese cu bună-credinţă de către dobânditor nu
se vor restitui o dată cu bunul.
Buna-credinţă presupune necunoaşterea de către dobânditor a
caracterului nul al actului juridic. El a cules fructele crezând că bunul îi
aparţine şi că actul juridic în temeiul căruia l-a dobândit (de pildă, un
contract de vânzare-cumpărare sau un testament) este valabil. Pentru a
răsplăti buna-credinţă a dobânditorului, legea prevede că acesta va putea
păstra pentru sine fructele culese anterior anulării; în acest caz,
neretroactivitatea efectelor nulităţii are la bază ideea de protecţie a
posesorului de bună credinţă.

Spre exemplu, X a dobândit o suprafaţă de teren ca moştenitor al lui
Y, desemnat prin testamentul lăsat de acesta din urmă. Ca
proprietar, X a cultivat terenul dobândit şi a cules recolta. După doi
ani, se descoperă un nou testament, datat ulterior primului, prin care
Y îl desemnează drept moştenitor pe Z. Aceasta însemnă că primul
testament, prin care X devenea moştenitor, este nul. Ca urmare, ar
decurge că primul testament nu a putut produce nici un efect, iar X
nu a fost niciodată proprietar al terenului respectiv. Dacă s-ar aplica
principiul neretroactivităţii, ar însemna că X trebuie să restituie nu
doar terenul, ci şi recolta culeasă. Dar, prin excepţie, legea îi
permite păstrarea fructelor culese, afară dacă se poate proba reaua-
credinţă a lui X, adică faptul că el avea cunoştinţă despre existenţa
celui de al doilea testament. Dreptul de a păstra fructele încetează la
data cunoaşterii cauzei de nulitate (adică încetează o dată cu buna-
credinţă). Recolta culeasă după ce s-a descoperit cel de al doilea
testament va trebui restituită de către X adevăratului proprietar (lui
Z);

- în dreptul familiei: nulitatea căsătoriei nu produce efecte

retroactive în ceea ce priveşte soţul de bună-credinţă, sau în
ceea ce priveşte copiii rezultaţi, care îşi păstrează situaţia de
copii din căsătorie.

5.5.2 Principiul repunerii în situaţia anterioară

Acest principiu este o consecinţă a principiului retroactivităţii

efectelor nulităţii.
Principiul repunerii în situaţia anterioară (denumit în latină
principiul restitutio in integrum) este acea regulă de drept potrivit căreia tot
ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit, în aşa fel încât
părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care ar fi fost dacă acel act
nu s-ar fi încheiat.
Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia anterioară sunt
situaţiile în care, pentru motive temeinice, prestaţiile efectuate în temeiul
actului anulat nu se restituie, ci se menţin, fie total, fie numai în parte.

Spre exemplu, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă restituie prestaţia pe care au primit-
o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura îmbogăţirii lor,
adică numai în măsura în care au profitat de avantaje patrimoniale
de pe urma încheierii actului juridic.

5.5.3 Principiul conform căruia un act nul nu poate produce nici

un efect

În limba latină, acest principiu este astfel formulat: quod nullum est
nullum producit effectum (“ceea ce este nul produce efecte nule”)
Cea mai importantă aplicaţie a acestui principiu constă în anularea
actului subsecvent, ca urmare a anulării celui iniţial.
Astfel, dacă există două acte juridice “înlănţuite”, desfiinţarea
primului va atrage şi desfiinţarea celui de al doilea: anularea actului primar
atrage şi anularea actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul.
Aceasta decurge din aceea că, potrivit unei reguli foarte vechi de drept,
“nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are sau nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”. Aşadar, tot ceea ce s-a
dobândit în temeiul unui act nul, în realitate nu s-a dobândit, aşa încât nu se
poate transmite mai departe.

Spre exemplu, dacă X i-a donat lui Y un apartament, fără a fi
întocmit însă contractul în formă autentică, şi contractul prin care Y
donează, mai departe, apartamentul lui Z este nul, chiar dacă acesta
din urmă s-a încheiat în formă autentică. Aceasta pentru că, în
realitate, dreptul de proprietate asupra apartamentului nu a părăsit
nici o clipă patrimoniul lui X. Y nedevenind proprietar, nu putea să
înstrăineze un bun care nu îi aparţinea.
În mod similar, dacă este nul actul juridic principal, va fi nul şi cel
accesoriu. Dacă, spre exemplu, contractul de împrumut este anulabil,
deoarece s-a încheiat prin vicierea consimţământului uneia dintre părţi, şi
gajul constituit pentru garantarea împrumutului va fi, de asemenea,
anulabil. Soarta contractului accesoriu urmează soarta contractului
principal.
Numim “subdobânditor” persoana care dobândeşte (cumpără,
primeşte cadou, moşteneşte etc.) bunul de la dobânditor. Subdobânditorul
este terţ faţă de primul act juridic, în temeiul căruia bunul a fost pentru
prima dată înstrăinat.
De la principiul înlăturării tuturor efectelor actului juridic nul există
însă şi unele excepţii, cum ar fi:
• acele cazuri în care, deşi actul iniţial se anulează, actul
subsecvent este totuşi menţinut, în general în scopul ocrotirii
bunei-credinţe a subdobânditorului.

Astfel, spre exemplu, dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate
cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea. Cel
declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de
moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu
titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face
dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este
în viaţă.
De asemenea, ca regulă, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu
titlu oneros (cumpărătorul) unui bun are dreptul de a-l păstra chiar dacă
titlul de proprietate al transmiţătorului (vânzătorului) a fost declarat nul
sau anulat;
• Uneori, actul juridic, deşi nul, produce unele efecte indirecte. Este
cazul conversiunii actului juridic.
Înţelegem prin conversiunea actului juridic înlocuirea
(substituirea) actului juridic nul cu alt act juridic valabil. Manifestarea de
voinţă la încheierea unui act juridic nul poate avea valoare pentru
încheierea unui alt act juridic, de această dată valabil.

Spre exemplu, manifestarea de voinţă nulă ca vânzare-cumpărare,
poate valora antecontract de vânzare-cumpărare. Ipoteza este
următoarea: între X şi Y se încheie un contract de vânzare–
cumpărare a unui teren. Părţile nu încheie actul în formă autentică,
ceea ce face ca acesta să fie lovit de nulitate. Totuşi, din înţelegerea
 încheiată sub semnătură privată decurge intenţia fermă a părţilor de
a vinde, respectiv de a cumpăra. Actul încheiat produce efecte
juridice ca antecontract, în sensul că dacă una dintre părţi nu va
accepta să încheie contractul în formă autentică, va putea fi obligată
la plata de despăgubiri, pentru prejudicierea celeilalte părţi.

Tot astfel, dacă un moştenitor vinde un bun care face parte din
masa succesorală (din averea moştenită), gestul său reprezintă
acceptarea tacită a moştenirii. Chiar dacă contractul de vânzare-
cumpărare este nul, prin încheierea lui moştenitorul s-a comportat
ca un proprietar, de unde decurge fără echivoc faptul că acesta a
acceptat moştenirea, cu toată nulitatea contractului de vânzare.
Deci, acest contract nu va produce nici un efect ca act de vânzare-
cumpărare, dar va produce consecinţe ca act de acceptare a
moştenirii (spre exemplu, după încheiarea lui, “vânzătorul” nu va
mai putea renunţa la moştenire).
• În ipoteza situaţiilor de aparenţei în drept, eroarea comună (a
tuturor) este considerată că ar permite actului jurdic, chiar nul,
să producă efecte.
Este cazul înregistrărilor în registrul de stare civilă care au fost
făcute de o persoană necompetentă, dar care a exercitat public atribuţia sa
de delegat de stare civilă. Acestea sunt considerate valabile, chiar dacă
persoana respectivă nu avea, în realitate, această calitate. Faptul că toţi cei
prezenţi au fost în eroare acoperă, practic, nulitatea. Situaţia este însă cu
totul excepţională.

Întrebări şi teste

Creditorul îi comunică debitorului său: “Dacă nu îţi execuţi

obligaţiile contractuale, am să anulez contractul!”. Analizaţi
afirmaţia şi explicaţi ce eroare cuprinde.

Dacă locatarul refuză să-şi execute obligaţia de plată a chiriei,

contractul de locaţiune:
a) se anulează;
b) expiră;
 c) este supus rezoluţiunii;
d) este supus rezilierii.

Explicaţi noţiunea de “caducitate”.

Confirmarea unui act juridic anulabil:

a) este un act juridic unilateral
b) este un contract;
c) poate fi revocată;
d) nu poate fi revocată;
e) poate proveni de la oricare dintre părţi;
f) poate proveni numai de la partea ale cărei interese au fost lezate
prin încheierea actului anulabil;
g) poate proveni de la orice terţ interesat;
h) poate proveni numai de la partea care şi-a îndeplinit obligaţiile
contractuale.

X împrumută de la Y suma de 5.000.000 lei. Pentru garantarea

împrumutului, Y constituie un drept de gaj asupra unui inel
aflat în proprietatea lui X. Arătaţi:
a) nulitatea contractului de împrumut are vreun efect asupra
valabilităţii contractului de gaj;
b) nulitatea contractului de gaj are vreun efect asupra valabilităţii
contractului de împrumut;
c) care este principiul efectelor nulităţii care se aplică.

Bibliografie

BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul

civil român. Subiectele dreptului civil
român, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă
“Şansa” S.R.L., 1994, p. 178 – 196;
CANTACUZINO, M. Elemente de drept civil, Editura Cartea
Românească, 1921, p. 66 – 70;
CĂPĂŢÂNĂ, O. Nulitatea actului juridic civil în “Tratat de
drept civil, vol.I, Partea generală”,
Bucureşti, Editura Academiei, 1989,
 p. 212 – 249;
HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I,
ROSETTI- Bucureşti, Editura ALL, 1996, p. 113 - 124;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,
Editura ALL, 1997, p. 172 – 204;
UNGUREANU, O. Manual de Drept civil. Partea generală,
Bucureşti, Editura All – Beck, 1999,
p. 160 – 175;
VOICA, I. Capitolul IV – “Actul juridic civil”,
secţiunea 5, p. 166 -183, în Drept civil, vol.I,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000,
coordonator – R. Dimitriu;
MUREŞAN, M. Drept civil. Partea generală, Cluj – Napoca,
Editura Cordial Lex, 1994, p. 191 – 212;
URS, I. Drept civil. Partea generală. Persoanele,
ANGHENI, S. Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,
p. 158 – 172;
COJOCARU, A. Drept civil. Partea generală, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2000, p. 271 - 296;
STOICA, V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor
civile, Bucureşti, Editura ALL, 1997,
p. 19 – 35.