Problema suferinţei (dialog intre Cezar si

Radu)
Problema cea mai spinoasă este aceea că
suferinţa, mai ales suferinţa dictată de eşecurile
relaţionale, este percepută ca lăsând urme
adânci şi fiind pe deplin reală.

Orice om îşi doreşte mereu mai multă fericire şi

bucurie, dar nu şi suferinţă. Atunci când suferă,
ştii bine că el este gata să facă aproape orice
pentru a scăpa de acest sentiment. Suferinţa ne
împinge deci să căutăm o cale de ieşire.

Aceasta înseamnă că trebuie să reevaluăm

numeroase aspecte ale vieţii noastre, inclusiv
cele care ne făceau fericiţi înainte.

O primă observaţie ar fi că în faţa suferinţei este

necesar să acţionăm. Ea ne pune în mişcare şi
din acest punct de vedere are de jucat un rol
structurant, pentru că atunci când dorim să
ieşim dintr-un necaz, ne străduim să găsim
soluţii.

Bine, dar care este mecanismul suferinţei, de ce

apare ea? Mi se pare esenţial să cunosc cauzele
pentru a ajunge astfel la soluţie.
Aşa este, numai că deocamdată înţelegerea ta este
doar intelectuală şi nu provine din inimă, dintr-o
adâncă introspecţie. Cauzele cele mai cunoscute
ale suferinţei, aşa cum sunt ele înţelese la
nivelul societăţii actuale, sunt absenţa a ceea ce
ne dorim sau prezenţa a ceea ce nu ne dorim.

Poţi să suferi, de exemplu, datorită absenţei unei

persoane pe care o iubeşti sau poţi să suferi
datorită prezenţei uneia care te indispune.

Poţi să suferi şi dacă munceşti prea mult, pentru că

îţi doreşti să ai mai mult timp liber, dar poţi să
suferi şi dacă nu ai de lucru. Suferinţa are multe
faţete şi grade de intensitate, dar în mod sigur
ea ne face să ne apropiem de esenţa vieţii, să o
înţelegem şi să ne raportăm mereu la ea.

Aveam impresia unui scurtcircuit în minte. Cum e

posibil aşa ceva? am întrebat mirat. Pare a fi
ceva masochist.

Aici te înşeli, deoarece confunzi puţin lucrurile, a

spus Cezar calm. Suferinţa există, dar durerea
nu ne poate bucura, cum este cazul
masochiştilor.
Deşi nimeni nu-şi doreşte să sufere, totuşi
suferinţa poate să joace un rol foarte pozitiv în
viaţa noastră. Şi aici trebuie să înţelegi foarte
bine că oricare ar fi forma sau originea
suferinţei, soluţia pe care o vom găsi pentru a o
îndepărta va fi determinată de atitudinea pe
care o avem faţă de suferinţa respectivă.

Din păcate, unele fiinţe umane nu îi acordă niciun

sens şi în felul acesta ajung chiar până la
sinucidere. Totuşi, suferinţa poate să devină şi
salvarea noastră dacă noi o considerăm pe post
de trambulină în transformarea vieţii.

Soluţia pe care o găseşti pentru a înlocui suferinţa

trebuie să fie însă viabilă, puternică, benefică şi
constructivă. Altfel, suferinţa se va perpetua sau
va putea să apară mai târziu, în aceeaşi direcţie.
O dovadă a faptului că suferinţa poate să aibă
un rol pozitiv, dacă este privită cu maturitate,
este că ea poate să nască în noi sentimentul de
compasiune pentru cel care suferă şi de aici
ajutorul dezinteresat pe care noi i-l putem oferi.

Citisem unele lucruri despre budism care tratau

acest subiect, însă eram abia la început.

— Ştiu din unele lecturi că Buddha căuta originea

suferinţei şi, după ce a ajuns la o anumită
înţelegere a mecanismului ei, a fost cuprins de
compasiune faţă de cei care sufereau.
— Este firesc să fie aşa, a completat Cezar,
deoarece compasiunea este o consecinţă
firească a acestor căutări.

Cu cât cineva manifestă mai intens o compasiune

veritabilă, cu atât putem spune că acea
persoană a descoperit unele elemente esenţiale
legate de suferinţă. Buddha a ajuns la concluzia
că originea suferinţei este, în esenţă, ignoranţa.
Trebuie să acceptăm faptul că, dacă suferim,
atunci ignoranţa este întotdeauna implicită în
acest proces.

— Cu alte cuvinte vrei să spui că, dacă sufăr, atunci

o fac din ignoranţă. Dar atunci de unde apare
ignoranţa? am întrebat, fiind foarte atent la firul
explicaţiilor lui Cezar.

— Suferinţa şi deci ignoranţa apar atunci când

înţelegerea noastră diferă de realitate. Din
nefericire, realitatea nu poate fi percepută
independent de minte, pentru că aceasta este
precum un canal al percepţiilor pe care le avem
de la tot ceea ce ne înconjoară. Desigur, nu
putem vedea decât prin propriul nostru
canal; de aceea se şi spune că „frumuseţea
este în ochii
privitorului" sau că „fiecare vede lumea în felul
său".
Şi aici ajung la o concluzie importantă pe care
doream să ţi-o împărtăşesc; pentru a rezolva
problema suferinţei, nu trebuie să punem
accentul pe tratamentul simptomelor, ci mai
curând pe aptitudinea de a percepe în mod just
ceea ce ne înconjoară. Intr-un fel, putem numi
asta discernământ.

Am remarcat atunci faptul că discernământul este

un atribut al minţii şi, dacă mintea e înceţoşată,
discernământul este şi el alterat foarte mult.

Asta este o problemă, într-adevăr, a acceptat

Cezar. Dacă mintea este clară, atunci omul poate
să fie mai conştient de ceea ce i se petrece,
poate să accepte mai bine realitatea, iar
suferinţa lui va fi astfel mult atenuată. Insă
vreau să ştii că nimeni nu ne poate oferi această
claritate a minţii, pentru că o avem deja în noi;
trebuie doar să ne lăsăm călăuziţi de un mod
nou de a vedea lucrurile şi situaţiile. De fapt,
atunci când mintea devine din ce în ce mai clară,
cauzele suferinţei se diminuează şi ele tot mai
mult. Dacă vrei, poţi chiar să-ţi imaginezi
raportul dintre minte şi ignoranţă în felul
următor: în minte, ignoranţa este asemenea unei
defecţiuni, care prin intermediul altor aspecte ce
le generează, ne blochează înţelegerea corectă
şi declanşează astfel suferinţa.
Şi care sunt acele aspecte pe care le generează
ignoranţa în minte? am întrebat eu curios.

In primul rând este confuzia, care e cam acelaşi

lucru cu înceţoşarea minţii, despre care vorbeai
mai înainte. Aş mai putea să menţionez apoi
ataşamentul, respingerea şi mai ales teama.
Toate acestea generează suferinţa, care după
cum ştii apare, apoi dispare, apoi reapare şi tot
aşa ea poate să se perpetueze la nesfârşit dacă
nu este înţeleasă într-un mod matur.

Mă gândeam cam care ar putea fi cel mai matur

mod de a înţelege suferinţa, dar în loc de
aceasta am întrebat:

— Care este primul gând pe care trebuie să-l avem

atunci când suferinţa apare?

După o scurtă pauză, Cezar mi-a răspuns:

— Suferinţa ne forţează să admitem existenţa unui
gol în noi înşine, care ne împinge neîncetat să
vrem
să-l umplem, spuse el ridicându-se în picioare şi
pregătindu-se să plece. De exemplu, o relaţie
proastă cu
unul dintre părinţi în copilărie poate să ne
altereze
sentimentele şi gândurile faţă de el. Aceste
impresii
negative se vor transmite peste ani şi ani, astfel
încât
fiecare gând pe care-l avem despre părintele
nostru va
fi impregnat cu acest resentiment. E un fenomen
aproape natural. Cu toate acestea, o variantă
mai bună
ar fi să luăm în considerare şi aspectul pozitiv al
acestei relaţii. Nu putem modifica experienţele
dureroase
din copilărie, dar dacă devenim capabili să
privim cu
un alt ochi relaţia, adică dintr-o perspectivă
superioară
şi pozitivă, atunci suferinţa poate fi mult
diminuată.
Deşi vedeam că Cezar dorea să plece, ardeam de
dorinţa de a afla şi alte lucruri interesante
despre acest subiect delicat. Mi-a explicat că el
dorea, de fapt, să-mi ofere răgazul necesar
pentru a mă odihni, înaintea deplasării de a
doua zi. M-am uitat şi eu la ceas şi am văzut că
trecuse de miezul nopţii. Fusesem atât de prins
de discuţie, încât aproape uitasem că se apropia
un moment crucial din viaţa mea. L-am rugat pe
Cezar să-mi mai răspundă la o singură întrebare
şi el a acceptat zâmbind.

— De ce, chiar dacă ştim aceste lucruri sau suntem

cât de puţin avizaţi asupra lor, noi suferim totuşi
atât
de des? Uneori aceasta se petrece şi pentru
lucruri lipsite de o importanţă reală.

Sprijinit cu mâinile de spătarul scaunului, Cezar îmi

răspunse într-un mod foarte inspirat:
— De cele mai multe ori, suferinţa provine din
faptul că identificăm un mic fragment al vieţii
noastre cu întregul ei ansamblu. Prea des ne
identificăm cu aspectele exterioare, mai ales
dacă este vorba despre necazuri izolate. Prea
des alegem să ne preocupe amintirile neplăcute,
care au tendinţa să dăinuie destul de mult în
memoria noastră, în detrimentul situaţiilor în
care am fost fericiţi. Aici nu este vorba să
ignorăm suferinţa, ci să urmărim să o
considerăm într-un context mai larg. Este ca
atunci când un pantof te jenează; normal, cauţi
să vezi de ce se petrece asta. Dar totodată este
necesar să luăm în considerare şi aspectele
bune; de pildă, nu este neapărat obligatoriu să
aruncăm imediat pantoful la gunoi.

— Şi dacă suferinţa este foarte profundă? Am

cunoscut astfel de persoane, ajunse aproape în
pragul
disperării şi al deznădejdii, am insistat eu.
Când suferinţa este foarte profundă, nu vom sta
să-i căutăm originea, să ne gândim la detalii ori
să interpretăm subtilităţile semnelor care apar.
Trebuie să acţionăm aproape imediat pentru a
reduce durerea şi emoţiile puternice pe care
aceasta le determină. Dacă cineva delirează de
la temperatura foarte mare pe care o are, ai să-i
ceri să-ţi facă o listă cu diferitele stări febrile pe
care le resimte înainte ca tu să acţionezi pentru
a-l ajuta? Este clar că trebuie să faci ceva pentru
a-i determina scăderea temperaturii. La fel, o
persoană care se află într-o mare suferinţă
trebuie mai întâi să fie calmată şi încurajată.
Alinarea este un proces prin intermediul căruia
noi trebuie să acţionăm astfel încât emoţiile să
nu ne mai copleşească. In acest stadiu trebuie să
fim receptivi faţă de orice metode care sunt efi-
ciente, însă alinarea ar trebui să fie prima etapă.

Bine, şi pe urmă? am întrebat eu.

In continuare vom urmări să rezolvăm situaţia,
pentru că nu putem totuşi continua să o uşurăm
la nesfârşit. Dacă nu se face nimic pentru a
rezolva problema după ce am uşurat suferinţa, e
aproape sigur că dificultăţile vor reapărea. După
ce emoţiile intense negative sunt controlate şi
se dobândeşte o stare de calm relativ, trebuie să
începem căutarea originii acestei emoţii, adică a
suferinţei resimţite. Rezolvarea poate să apară,
de exemplu, făcând o retrospectivă amănunţită
a situaţiei respective.

Inseamnă că odată cu aflarea cauzelor suferinţei,

aceasta pur şi simplu dispare?
Nu, nu este suficient să cunoaştem doar cauzele
suferinţei pentru a o elimina, mi-a spus Cezar cu
o voce gravă. Dar ea poate totuşi să fie atenuată
dacă înţelegem procesul care a generat-o. Din
nefericire, diferitele circumstanţe ale vieţii pot
reactiva o problemă veche, chiar dacă ea a fost
înţeleasă perfect. Lichidarea suferinţei nu este
reală decât atunci când problema nu mai reapare
o lungă perioadă de timp. Această modalitate
pune în acţiune aspectele cele mai profunde ale
fiinţei noastre şi, după cum îţi spuneam, are la
bază claritatea mentală şi discernământul. Orice
modalitate care poate ajuta la alinarea suferinţei
este preţioasă, dar efectul ei nu este decât
temporar. De aceea insist, ca să înţelegi, că în
special tehnicile care ajută la dezvoltarea
calităţii minţii sunt mult mai importante,
deoarece ele contribuie la eliminarea ignoranţei.
Cu toate acestea, problema esenţială este aceea
de a şti dacă suferinţa poate fi complet
îndepărtată. Succesul în această direcţie va fi
atins doar prin intermediul unei transformări
profunde a persoanei în cauză, care va rupe
definitiv legătura originară cu suferinţa,
oricare ar fi evenimentele particulare care o fac
să sufere. Iţi spuneam că, pentru a reuşi
aceasta, trebuie mai întâi să identificăm cauzele
suferinţei şi apoi să găsim un remediu datorită
unei anumite clarităţi mentale.
— Inseamnă că, dacă se dobândeşte claritatea
mentală, se rupe legătura de origine cu suferinţa
şi aceasta nu are de ce să mai apară, am spus
eu, urmând firul logic de raţionament.

- Nu, nu este aşa, m-a corectat Cezar. Claritatea

nu este suficientă pentru a elimina originea
suferinţei. Nu există tehnici ca să o dizolve
complet, pentru că doar înţelegerea cauzei
primare ce a generat suferinţa nu este totul. Mai
este necesar şi altceva, în afară de asta. Ca să
înţelegi bine acest lucru, deţine faptul că
suferinţa, oricât ar fi de intensă, nu ne poate
copleşi niciodată cu totul.
E adevărat, ea ne poate afecta profund fiinţa, dar
cu toate acestea există un „spaţiu" ascuns unde
ea nu ajunge niciodată, oricare ar fi profunzimea
pe care o atinge sau pare să o atingă. Chiar în
clipele în care omul suferă atroce, fiind chinuit
de
durerea intensă care este generată de Suferinţă,
totuşi o anumită parte a fiinţei lui nu suferă, ci
cunoaşte atât cauza, cât şi soluţia problemei.
Acest aspect este fundamental pentru a înţelege
esenţa evoluţiei, deoarece, până la urmă, a
depăşi cu succes o mare suferinţă înseamnă a
face un pas important pe scara evoluţiei
personale. Cu cât ne apropiem mai mult de acest
loc tăinuit din profunzimea inimii noastre, cu
atât vom simţi mai puţină suferinţă, pentru că
atunci ne identificăm mai puţin cu ea. Suferinţa
nu dispare, dar liniştea şi pacea specifice acestui
loc, care este chiar focarul vieţii, ne vor alina
într-un mod fundamental.

Dacă vom căuta să intrăm în legătură cu această

pace şi dacă ne vom identifica în adâncime cu
ea, ne vom simţi dintr-odată destinşi şi liniştiţi,
chiar dacă durerea persistă.

— Aici am o nelămurire, am spus eu. Dacă suferinţa

scade, nu e normal ca şi durerea pe care o re-
simţim atunci să scadă şi ea?

Cezar clătină din cap.

— Durerea şi suferinţa sunt într-adevăr legate, însă
nu în modul în care pui tu problema. La unii o
durere mică este însoţită de o mare suferinţă,
iar la alţii suferinţa este redusă în ciuda unei
mari dureri. Explicaţia este aceea că, în timp ce
unele persoane au găsit în mod intuitiv focarul
ascuns, despre care ţi-am spus că există în
fiecare dintre noi şi pe care suferinţa nu-l
poate atinge, altele sunt încă departe de el şi
chiar continuă să se depărteze.

Nefiind conştiente de acest spaţiu real şi foarte

subtil din ele, suferinţa pe care ele o resimt se
amplifică. E ca o voce care ne îndeamnă mereu
să căutăm conştiinţa pierdută a ceea ce am avut
cândva.

Această voce poate fi asimilată cu ceea ce oamenii

numesc, în general, „vocea inimii". Iar tu ţi-ai
dat seama că mă refer, de fapt, la Sinele divin
care există în fiecare dintre noi. Acesta este în
realitate spaţiul sacru în care nu poate ajunge
suferinţa.