INDICI FIZIONOMICI ÎN CUNOAŞTEREA BOLNAVILOR MINTALI

„Observarea mimicii ne oferă indicaţii preţioase pentru stabilirea diagnosticului bolnavilor mintali.''

ERMIANE

Analiza în paralel, spune dr. Ermiane, a mimicii oamenilor normali .şi bolnavilor mintali contribuie la uşurarea
stabilirii diagnosticului şi la urmărirea diferitelor etape de evoluţie a psihozei. Cercetările efectuate în ultimul timp
au devenit că mimica normală de clătinare a capului, balansare a umerilor, mişcare a irisului, echilibrare a
comportamentului extravertit şi introvertit şi controlul ritmului comunicării sunt semne fizionomice ele diagnoză
mintala. în continuare vom prezenta mai întîi semnele întîlnite la normali care lipsesc la alienaţi.

V. 1. Clătinările expresive ale capului

Mişcările expresive ale capului, care există la toţi oamenii normali prezintă variaţiuni. Sunt mai mult sau mai puţin
accentuate şi mai mult sau mai puţin rapide, după, temperamentul psiho-motor al acestora.

Ele constau în mici balansări, în oscilaţii, de o amplitudine în general slaba, care se produce împrejurul centrului de
gravitate al capului. Ele nu sunt deci liniare, ci interesează cele trei dimensiuni ale spaţiului. Aceste mişcări ale
capului sunt diferite de mişcările afirmative (da) şi negative (nu), ale capului. Ele nu se confundă cu mişcările liniare
conjugate ale capukii şi ochilor, nici cu unele balansări monotone şi regulate proprii unor alienaţi. Aceste mişcări
sunt datorate acţiunii muşchilor cefei. Ele . întovărăşesc mai cu seamă modulaţiile vocii .— sau mai precis,
modulaţiile verbo-motoare. Folosim ter-. meriul de modulaţie într-un înţeles general care arată,

nu numai modulaţia de înălţime, ci şi modulaţiile de intensitate şi de timbru. Aceste modulaţiuni se ;.

cază sub efectul emoţiilor sau al mişcărilor afective. De asemenea ele cresc dacă amplificarea
modulaţiilor întovărăşeşte efortul de exteriorizare intelectual, pe care-1 face cineva pentru a se face înţeles de
interlocutorii, săi. Putem de altfel să remarcăm că dacă se cere cuâva să suprime aceste mişcări spontane în
cursul un< versaţii, aceasta întîmpină o mare greutate, spre a da o intonare naturală vorbirii, şi vocea sa tinde
să de monocordă.

Am putea, ele asemenea, să arătăm că aceste întovărăşesc într-un fel încă şi mai sţrîns contracţmnile trecătoare
ale pielii feţei si că nu există în momentele cînd faţa nu prezintă decît expresia sa persistent:

Muşchii feţei,. care se contractă în sus, detern uşoară basculare a bărbiei în sus. Dacă se contract! dau noştere
la o mişcare basculară a bărbiei n jos Unii dintre muşchii care se contractă înapoi —' spn

1
te -— sau pe loc, dau naştere unei uşoare translaţii a capului înapoi. Alţii care se contractă înainte detern o uşoară
translaţie a capului înainte.

în sfîr.şit, dacă se contractă simetric, adică numai rî« o parte a feţei, ei dau naştere unei uşoare înclinări laterale a
capului, în sens invers. Este destul de greu., de -altfel, să contractăm un muşch 12212j911m i al pielii feţei, dacă, în
acelaşi timp, încercăm să înclinăm \capul în sens opus celui eare-i este natural.

Aceste mişcări în diferite direcţii, iau de asemenea, succedîndu-se, un aspect general de clătinare, care trebuie
deosebită de altfel de clătinările senile de origine neurologică.

Aceste clătinări, apărând o dată cu expresiile trecătoare, par să accentueze semnificarea acestora în ceea ce priveşte
acţiunea de îndeplinit şi afectivitate;;, oare o însoţeşte.

Din această cauză putem să le numim expresive, ea şi pe expresiile feţei, pe care au tendinţa să ie sublinieze.

Putem să ie considerăm ca gesturi instinctive îndeplinite de individ pentru a se destăinui mai bine, mai complet
altora, pentru a fi mai bine cunoscute decît numai prin expresiile trecătoare şi pentru a fi sigur că a fost bine înţeles
de anturajul său.

Schizofrenicii foarte atinşi n-au nici clătinări expresive, nici expresii pasagere spontane, nici expresii pasagere
provocate. '

Dispoziţia clătinatului expresiv al capului se găseşte mai cu seamă la melancolici, confuzi, bolnavi atinşi de
stupoare, schizofreni. Trebuie să subliniem că această dispariţie nu este legată de vreo stare de catatonie.

Nu este legată nici de acţiunea vreunor medicamente care ar lucra asupra sistemului nervos central, căci clătinatul
expresiv al capului poate să persiste la bolnavii trataţi cu aceste medicamente sau să dispară Ia unii dintre ei, care
n-au fost supuşi acestui tratament.

Această dispariţie se iveşte la toţi bolnavii, ale căror procese distructive mintale sunt puternice. Dispariţia aceasta
arată deci o puternică diminuare a posibil -taţilor de a se dezvălui altora, anturajului.

V. 2. Balansarea tinerească a umerilor

Se pare, de asemenea, că se poate observa," în unele psihoze, dispariţia a ceea ce la indivizii, normali se numeşte
„balansarea tinerească a umerilor". Normalii, dacă sunt în vîrstă, păstrează, mergînd, trunchiul şi umerii nemişcaţi,
fără să-î balansaze, şi fără mişcările coloanei vertebrale.

2
Fiind între două- vîrste (între 50 şi 60 ani), ei prezintă mici balansări laterale sucesive ale umerilor şi ale trunchiului
prin flexiuni laterale ale coloanei vertebrale, cu ridicarea umărului opus piciorului cu care păşeşte. Un om. tînăr, în
locul acestor balansări laterale, prezintă balansări înainte şi înapoi ale fiecărui umăr, care înaintează succesiv, cu
piciorul din partea opusă. Aceste mişcări sunt datorate rotaţiei coloanei vertebrale după axa sa. Aceste balansări
tinereşti sunt păstrate, în general, mai tîrziu de către femei decît de către bărbaţi. Ele nu au nici o legătură cu tipul de
caracter pentru că există ia toţi indivizii şi sunt legate de vîrstă. Ele dau mersurlui o alură tinerească ; prezenţa lor
pare să fie semnul unei stări generale, somatice şi, psihice, care nu este atinsă de încetinirea senilă ; s-ar putea spune
că sunt un semn de vitalitate. De aici şi propunerea de a se u-tiliza dansul cu balansările respective ca un mijloc ele
tratament, pe lîngă altele, în unele psihoze.

De altfel, o persoană atentă, dorind să meargă după acest ritm, pe care 1-a pierdut, îl recapătă foarte uşor şi acest
ritm redevine pentru dînsul foarte repede inconştient. Ea se simte atunci mult mai tînără, atît fizic cît şi moral, se
simte mai vioaie şi mai puţin sensibilă, la o-boseală şi are o mare încredere în ea însăşi. Aceste balansări
ameliorează de asemenea mersul bolnavilor atinşi de o afecţiune' a membrelor inferioare.

Se poate adăuga, de asemenea, că mersul orgoliosului sau al vanitosului combină balansările laterale ale coloanei
vertebrale cu rotaţii de axă. Fiecare umăr. pe rând se ridică şi în acelaşi timp se proiectează înainte, o data cu
avansarea piciorului opus.

V. 3. Mişcările irisului

Ne referim la mişcarea irisului între două poziţii : orientarea în faţă, înainte, şi orientarea intermediară — adică între
orientarea în faţă şi orientarea laterală în planul orizontal al orbitei.

Irisul. trece mai mult sau mai puţin repede ele la poziţia în faţă la poziţia intermediară, se fixează la aceasta un timp
mai mult sau mai puţin lung, cîteodată foarte scurt, apoi revine la prima sa poziţie. Pentru a evita orice eroare în
căutarea acestui semn, este nevoie ca subiectul să nu aibă în faţa lui doi intermediari apropiaţi unul de altul, căci
două priviri succesive pentru a privi şi pe unul şi pe celălalt dintre interlocutorii săi ar putea să fie confundate cu
privirea care ne preocupă...

Această privire apare la copil o dată cu desfăşurarea inteligenţei sale şi există la cea mai mare parte a oamenilor
normali, repetîndu-se mai mult sau mai puţin des.

Ea tinde să dispară la bătrîni, cînd la aceştia se instalează un proces de degradaţie senilă şi o diminuare
inteligenţei.

3
Se pare că existenţa acestor deplasări permite să se aprecieze existenţa coerenţei mintale, adică posibilitatea, pentru
gîndire, de a-şi controla judecăţile şi -operaţiile intelectuale, făcînd să intervină o funcţiune echilibrată şi
regulatoare. Nu e nevoie să remarcăm că constatarea existenţei acestei priviri nu ne permite să ne dăm părerea
asupra naturii, operaţiei intelectuale : astfel, n-am putea să deducem dacă subiectul are dispoziţii pentru ana-liză sau
pentru sinteză sau despre orice altă modalitate a gândirii.

Totul se petrece ca şi cînd această mişcare a ochiului ar exprima o mişcare corespondentă gîndirii. Dar să reamintim
cîteva fapte bine stabilite : atunci cînd privim realitatea în faţă, cînd mergem în linie dreaptă către un obiectiv, cînd
înfruntăm un obstacol sau cînd deschidem ' braţele către fiinţe iubite, cînd sorbim cu ochii obiectul dorinţei noastre,
în toate aceste cazuri ochii noştri privesc drept în faţă ; aceasta este poziţia privirii : în faţă — înainte — în planul
orizontal. în acest moment, privirea noastră se contopeşte, e una cu atitudinea noastră, iar această atitudine este în
mod esenţial o atitudine de contact cu concretul şi realitatea prezentă.

Să ne închipuim acum că gîndirea noastră ne detaşează puţin de această realitate, care este aici, înaintea noastră.
Ochiul nostru va putea să opereze o deplasare minimă : acea deplasare care-1 va conduce la poziţia intermediară pe
care am descris-o mai sus. Dar, din nou solicitată de obiect, privirea noastră va reveni, mai repede sau mai puţin
repede, la poziţia sa iniţială.

Această mişcare de du-te-vino, care la unii indivizi se repetă într-un ritm rapid, va fi ca un simbol al mişcării gîndirii
care continuu se dă puţin înapoi din faţa obiectului luat în seamă... pentru ca revenind la el, să-1 cuprindă mai bine.
Aceste îndepărtări şi întoarceri succesive la obiectul real sunt caracteristice nu numai pentru demersurile
fundamentale ale gîndirii, dar şi mai mult încă pentru mişcările esenţiale ale dialogului in-terpersonal.

Orice s-ar spune despre aceste analogii (între operaţiile gîndirii şi schimbările privirii descrise mai sus), rămîne
faptul că observaţia arată că această privire este un indiciu destul de constant al unei bune coerenţe între procesele
mintale şi prin urmare al unui bun control al gîndirii.

Privirea omului îmbrăţişează totodată cîmpul reprezentărilor interioare şi cîmpul realităţilor exterioare. Trebuie, prin
urmare, să fie interpretată, în funcţie de aceste două realităţi. Privirea intuitivului, artistului, mătură odată cîmpul
reprezentărilor interioare şi cîmpul realităţilor exterioare. Din contra, privirea intelectualului se concentrează asupra
raporturilor care leagă între ele datele unei judecăţi.

Este deci remarcabil că privirea pe care am descris-o dispare cînd slăbesc funcţiunile de control şi de coerenţă care
caracterizează o judecată sănătoasă : într-adevăr această dispoziţie se constată la cea mai mare parte dintre alienaţi.

4
V. 4. Echilibrarea comportamentului extravertit-introvertit

Expresiile musculare şi privirile expresive exteriorizează pe faţa oamenilor normali existenţa unor combinări de
factori psihologici, combinări care dau caracterului un anumit tip de structură şi de comportament : aceste combinări
sunt componentele acestui caracter.

Unii sunt EXTRAVERTIŢI. Ei pot să aibă o afectivitate pasivă, sau să fie afectuoşi, să caute plăceri sau să fie
sociabili. Unii dintre aceşti extravertiţi, mai puţin strict limitaţi la momentul prezent şi la realitate, se giri-desc la
viitor sau şe pierd în visele lor sau leagă preocupările lor de un ideal.

Din contra, alţii sunt INTROVERTIŢI. Ei pot să fie inhibaţi şi neliniştiţi sau distraţi, asociabili şi ostili sau chiar
înclinaţi către paroxisme emotive de teamă. Unii dintre aceşti introvertiţi încă şi mai puţin în contact cu ceea ce-i
înconjoară, se repliază spre ei înşsi, fie nendindu-se decît la trecut, fie arătîndu-se atraşi sau ascunşi.

' — O a treia grupă. AMBIVALENŢI : la ei domină extraversiunea, predomină în acelaşi timp unele trăsături care se
găsesc de asemenea la introvertiţi, dar care arată la aceştia o creştere a valorii şi le. permit- un comportament social
ridicat, aşa cum ar fi o voinţă eficace i energică sau dispoziţii altruiste.

Şi unii şi alţii, fie că sunt extravertiţi, fie că sunt introvertiţi, pot să fie mai mult sau mai puţin emotivi. -

în sfîrşit, comportamentul lor prezintă unitate, fie că sunt mai mult extravertiţi sau mai mult introvertiţi, un individ
poate să fie AMBIVALENT dacă după împrejurări trece uşor de la extraversiune la introversiune : de exemplu, un
energic poate să aibă momente de inhibiţie sau de ostilitate ; un altruist poate, în unele momente, să devină neliniştit
în ceea ce-1 priveşte, în "loc să compătimească pe alţii.

Aceste diferite combinări de factori se întovărăşesc, după structura lor,, de un echilibru mai mult sau mai puţin
stabili chiar la indivizii normali nu avem de ;.: _ cu un echilibru perfect şi complet statornic.

LIPSA DE ECHILIBRU este sensibilă la extravertiţi pasivi sau dependenţi, sau avizi, prin sărăcia caracterului lor,-
de asemenea la introvertiţi datorită faptului însuşi că sunt introvertiţi.

ECHILIBRUL este manifestat, din contra, la indivizii" care intră într-a treia grupă (ambivalenţi).

Şi dacă sunt priviţi în ansamblu aceste tipuri de caracter, se observă că gradul echilibrului lor depinde de absenţa sau
de prezenţa în structura lor pe de o parte a afectivităţii, pe de alta a voinţei şi a formelor lor celor mai înalte :
altruismul şi voinţa ridicată sau energica.

5
Iată deci o întreagă gamă de factori psihologici şi de-structură care contribuie să orienteze comportamentul
normalilor, dînd fiecăruia personalitatea sa originală, d-modalităţile şi combinările lor; această personalitate ho-
tărăşte pe individ să ia în cadrul acţiunii şi al afectivităţii o anumită atitudine faţă de lume, faţă de prezent şi de
realitate.

V. 5. Controlul ritmului comunicării

Totuşi, un individ nu poate să fie privit numai prin perspectiva caracterului său şi a gîndirii care îl controlează, căci
el nu este singur pe lume şi ansamblul dispoziţiilor sale psihologice se găseşte fără încetare şi necesar în raport cu
lumea care-1 înconjoară.

Iată-1 deci nevoit să comunice cu lumea înconjurătoare, pentru a se informa asupra diverselor situaţii pe care le-ar
putea întîlni. Datorită privirilor sale care arată atenţia îndreptată spre informare, el poate să ia cunoştinţă de această
lume înconjurătoare.

Privind astfel ceea ce-1 înconjoară, devine capabil să acţioneze şi să simtă ţinînd cont de reacţiunile lumii :. adică
poate şă-şi modifice comportamentul în funcţie de situaţiile pe care le constată.

Felul de comunicare arătat mai sus n-ar fi de ajuns totuşi pentru a permite individului o veritabilă viaţă socială.
Lumea care-1 înconjoară nu este într-adevăr numai o lume de explorat ; individul se întîlneşte, fără încetare, cu alte
personalităţi, asemenea lui însuşi.

El trebuie evident să caute să le cunoască prin privirile sale neexpresive.

Expresiile sale musculare şi privirile trecătoare expresive care le completează îi permit, cînd este în societate, să-şi
exteriorizeze, pentru a fi înţelese de anturajul său, unele aspecte ale caracterului său şi să exprime unele lucruri
despre el însuşi.

Şi totuşi, este sigur că a fost bine înţeles ? Şi pentru aceasta, iată că este obligat să accentueze mimicile sale prin
gesturi, mai ou seamă prin clătinări expresive, care, întovărăşind toate variaţiile expresiilor sale pasagere, tind
să le sublinieze semnificaţia.

Dar, în unele momente, la anumiţi bolnavi mintali lumea dispare. Ei nu mai caută să o cunoască ; anturajul lor se
pierde în ceaţă şi "el nu mai caută să se facă cunoscut. Nu mai este nici o legătură între el şi ceea ce-1 înconjoară ;
individul rămîne singur eu el însuşi şi cu expresia persistentă a caracterului său intim, fără expresii pesagere, fără
clătinări expresive şi fără priviri de informare.

6
V. 6. Introversia şi extroversia patologică

Pentru a compara acum personalitatea patologică şi a stabili asemănările şi diferenţele structurilor şi com-
portamentelor lor, vom analiza în continuare tulburările mtîlnire la introvertiţi în formele de comunicare.

INTROVERSIUNEA se întîlneşte mai ales printre alienaţi decît la indivizii normali; sunt mai multe psihoze triste
(caracterizate prin tristeţe) decît vesele (caracterizate prin accese de veselie), şi formele extravertite, avînd la bază
manifestarea voinţei, lipsesc la alienaţi.

Un individ normal prezintă în general acelaşi tip de caracter în cursul vieţii sale. Tot aşa, o psihoză are adesea
aceeaşi orientare în cursul evoluţiei sale (introversiune sau extraversiune). Dar această orientare este de obicei mai
strâns sistematizată decît în structura caracterului normală. De exemplu : un neliniştit sau un ostil patologic poate să
fie mai sistematic şi mai constant neliniştit sau ostil decît un neliniştit sau ostil normal. Sistematizarea patologică
poate să fie chiar atît de strînsă încît expresia psihozei se reduce numai la cîteva forme (modalităţi) ; aşa se întîmplă,
de exemplu, la mulţi schizofreni.

în alte cazuri, expresiile psihozei prezintă, din contra, o gamă mai variată decît acelea ale normalului, dar folosite
într-un fel incoerent : de exemplu la maniaci.

Un mare număr de normali sunt ambivalenţi, trecînd uşor de la extraversiune la introversiune.

Echivalentul acestui caz este ciclotimia patologică ; dar în ciclotimii contrariile sunt accentuate prin exagerarea
ambelor forme şi trecerea bruscă şi nemotivată de la una la alta), sunt etalate, cel mai adesea, pe destul de lungi
perioade 2 de exemplu la maniacii depresivi.

Mai mult, ambivalenţa normalilor depinde 'mai cu seamă de situaţiile reale, în timp ce ciclotimia alienaţilor urmează
evoluţia psihozei şi depinde, în general, de tulburările de dispoziţie şi de situaţii imaginare sau cel puţin de
denaturarea situaţiilor reale.

Dacă echilibrul este câteodată insuficient în cazul structurilor normale, el nu există niciodată complet în cele ale
psihozelor.

Este remarcabil, într-adevăr, că nu se întîlnese la aii-: enaţi tipurile de comportament cele mai echilibrate, cele din a
treia grupă a caracterologie], normale ; şi mai cu seamă, chiar dacă alienaţii pot să se arate cîteodată destul de
afectuoşi, nu s-au văzut niciodată cazuri cînd să fie altruişti eficienţi în acţiunile lor sau energici. Comportamentul
patologic se apropie, din contra, de formele cele mai puţin echilibrate ale comportamentului normal : extraversiunile
cele mai sărace şi introversiunile.

7
Se constată, în general, că orientarea psihozei apare în prelungirea (exagerarea) structurii caracterului, aşa cum
această structură există în stare normală. De exemplu, un introvertit face mai uşor o melancolie sau paranoia ; un
extravertit agitat devine în cele mai dese cazuri un excitat patologic sau un maniac ; un ambivalent foarte accentuat
evoluează către o ciclotimie.

Aceste cîteva consideraţii vor putea, fără îndoială, să permită studii interesante în ordinea prevenirii delincventelor
şi psihozelor, căci aceste consideraţii ar "conduce la metoda de a face, pe indivizii cei mai predispuşi la un oarecare
nivel de dezechilibru să trăiască într-o ambianţă care le-ar fi cît mai favorabilă.

Aceste observaţii arată deja cîteva diferenţe între comportamentul normal şi cel patologic, cu toată asemănarea
componentelor care intervin în structurile de care depind... Semnele următoare, care traduc structuri proprii
alienaţiei, permit să diferenţiem categoric personalităţile normale de cele patologice.

Dispariţia în cele mai multe cazuri a coerenţei mintale, care poate fi întîlnit la indivizii normali, dispare la cea mai
mare parte a alienaţilor. Aceasta ne permite să recunoaştem că da alienaţi, gîndirea nu mai este capabilă de control şi
nu mai introduce echilibrul între celelalte elemente ale caracterului.

V, 7. Tulburări de comunicare la alienaţi

Cît despre atenţia de informaţie, expresiile trecătoare, clătinările expresive şi expresia persistentă, care există la toţi
indivizii normali, sunt perturbate sau dispărute la alienaţi, după diferitele variaţii ale bolii.

Aceste modificări arată că personalitatea patologică,, nemaiavînd în unele cazuri viaţă interioară, şi mai adesea •
încă, nemaiştiind, fie să comunice cu lumea, fie să se clestăinuiască altora, nu mai poate să-si adapteze com-
portamentul nici realităţilor, nici necesităţilor lumii sociale.

Tulburările de comunicare pot căpăta forme grave la BOLNAVII ÎN ÎNTREGIME STRĂINI DE LUME. Ei nu se
mai destăinuie şi nu mai comunică cu ea ; sunt mai mult sau mai puţin inconştienţi de starea lor şi de locul internării
lor.

Se observă foarte adesea, la ei, dispariţia privirii de coerenţă mintală, aceea a expresiilor trecătoare şi clătinările
expresive ale capului, precum şi dispariţia privirilor de informare exterioară. Unii dintre aceşti alienaţi aud expresie
persistentă ; alţii, cei mai destructuraţi, n-au nici măcar viaţă interioară.

A doua grupă este formată din acei alienaţi care nu sunt în întregime străini de lume si sunt mai rnult sau mai puţin
CONŞTIENŢI DE STAREA LOR SI DE LOCUL UNDE SE AFLA.'

8
Unii dintre aceştia caută să se destăinuie anturajului lor, alţii sunt încă în stare să comunice cu lumea înconjurătoare,
dar nu pot face aceasta decît prin prisma li-mitală şi deformată fa lumii lor imaginare. Aceste două forme de
comunicare, în general, nu se întîlnese împreună. Bolnavul posedă sau pe una sau pe alta. Viaţa interioară, de
asemenea, există sau lipseşte după caz. Se observă, cel mai adesea, la ei, dispariţia privirii de coerenţă mintală ; cît
despre expresia persistentă, expresiile trecătoare şi privirile de informare exterioară, ele nu există toate trei
împreună. Clătinările expresive ale capului există dacă bolnavul are expresii trecătoare.

Azilul poate să le apară fie ca un refugiu unde îşi cultivă fantasmele lor, fie ca o închisoare, izvor de descurajare,
suferinţă şi revoltă.

V. 8, Indici mimici întâlniţi la bolnavi care lipsesc la normali

In continuare vom descrie cîteva semne, care contrar precedentelor, pot să fie observate la unii alienaţi, dar nu
se întîlnese niciodată la normali.,însă, le vom întîlni, de asemenea, la unii nevrozaţi, deoarece nu au decît o
importanţă minoră pentru stabilirea diagnosticului de alienaţie. Ele privesc fie contrac-ţiunile pielei, fie mişcările
privirii, fie mişcările capului.

TREMURÂTURILE

Dr. Ermiane ilustrează tremurăturle, descriind o bolnavă de 40 ani care suferise de lobotomie şi care la examinare se
găsea într-o stare de excitaţie. La un centimetru de extremitatea buzei sale superioare şi în acelaşi timp, la partea
mijlocie a cutiei nasolabiale de partea stingă, tegumentele erau, în unele momente, agitate de mici zguduituri
tremurânde repezi, care durau cîteva minute, apoi dispăreau. Contracţiunile erau dirijate în sus şi în afară către
tîmplă : muşchiul în cauză era deci micul zigomatic, care exprimă suferinţă.

Aceste tremurături erau datorate unei activităţi neurologice, prin excitarea localizată a fibrelor facialului care
inervează acest muşchi, sau erau în relaţie cu structura psihatică a bolii acestei bolnave (?).

MIŞCĂRILE GURII

S-ciu observat, la schizofrenici cronici, particularităţi de expresie :

Mişcări ^izolate pe porţiuni limitate ale feţei, mai cu seamă la nivelul gurii. Aceste mişcări n-au nici un raport cu
ansamblul mimicii. Ele nu sunt justificate : produc o asimetrie schimbătoare a expresiei.

Mimica generală nu ~mai este centrată împrejurul privirii individului. Semne asimetrice se întîlnesc şi la unii
nevrozaţi ; ele par să arate emotivitate şi o mare labilitate a sistemului nervos.

9
SINCINEZII ŞI TICURI

De aceste mişcări izolate se pot lega numeroase si-nicezii.

Rar se în tîmplă ca o expresie /să fie datorată unei singure contacţiuni musculare. Cel mai adesea, mai multe
contracţiuni se combină pentru a compune o expresie complexă, iar manifestarea — sensul — acestei expresii
complexe nu este simplu, numai suma sensului fiecărui muşchi care o,compune ci sensul rezultat îmbracă o ori-
ginalitate specifică, nouă. Se poate deci spune : cîte combinări — tot atîtea semnificări exteriorizate. Totuşi,
diversele combinări posibile — şi ele sîrit teoretic de ordinul mai multor sute de miliarde, avînd în vedere numărul
muşchilor feţei — pot în mod practic să fie clasate după cîteva tendinţe ale caracterului şi ale comportamentului
psihomotor.

Siniceziile pe care le vom cerceta se caracterizează prin contracţiuni musculare trecătoare sau combinări de
contracţiuni la fel cu cele descrise dar care diferă prin ritmul lor. Acest ritm se apropie şi totodată se distinge de cei
al tinerilor.

Cînd un MUŞCHI se contractă la un individ normal sau la un alienat, contractarea se face după o curbă ascendentă,
regulată şi mai mult sau mai puţin rapidă ; această curbă se continuă printr-un unghi rotunjit în vîrf de con, dacă
contracţiunea durează puţin, sau printr-un plan orizontal, dacă ea este prelungită ; apoi contracţiunea se şterge după
o curbă descendentă regulată.

In cazul unui TIC, din contra, atacul contracţiunii este mult mai viu şi curba urmează repede, formează un unghi
ascuţit ca un ac, pe urmă coboară repede. Ticul apare brusc, într-o manieră explozivă şi de neînfrînt, în mijlocul altor
expresii, fără nici corelaţie cu ele. întotdeauna. ia fel cu el însuşi, el este compus dintr-un număr mai mare sau mai
mic de contracţiuni, dar poate să se întindă şi la muşchii vecini, mai cu seamă dacă este favorizat de vreo emoţie.
Ticul este relativ conştient, cu toate că subiectul nu poate avea decît puţin control asupra lui.

In SINCINEZII, curba seamănă mai mult cu aceea a contracţiunii normale decît cu aceea a ticului. Atacul său este
mai lent decît acela al contracţiunii ticului şi durata sa. mai puţin scurtă decît aceea a ticului ; se apropie de durata
contracţiunii normale.

Mai mult, se întîmplă adesea, ca chiar curba sa ascendentă să nu fie regulată, ci zimţată, ca dinţii ferăs-trăului şi să
dea impresia că se întovărăşeşte cu un efort voluntar. Cu puţină atenţie, acest caracter al -contracţiei este perceptibil
chiar cu privirea nesusţinută de aparate.

Şincinezia ia de fapt forma unui tic care ar fi lent. Ea apare destul de" brusc, dar de o manieră mai puţin
explozivă. decît ticul. Mijlocul altor expresii este fără relaţii cu aceste expresii şi pare că se supraadaugă şi se

10
fixează automatic pe ele. întotdeauna aceleaşi, compusă în general dintr-un foarte mic sumar de contracţiuni, ea nu
se întinde asupra muşchilor vecini.

PSEUDONISTAGMUL

Constă în mici oscilaţii ale irisului în planul orizontal asemănătoare cu cele ale nistagmus-ului neurologic. Ca şi
acesta clin urmă, aceste oscilaţii merg de la o latură la alta a liniei mediane şi amploarea lor nu atinge forme
accentuate.

Dar pseudonistagmusul nu este continuu ca nistag-musului si oscilaţiile şale nu apar decît în unele momente.

Semnificaţia sa ne rămîne necunoscută, poate că este de origine emotivă.

CLĂTINĂRILE CAPULUI

.Se observă la unii alienaţi, mai cu seamă schizofreni,, o clătinare a capului, regulată şi monotonă. Această clătinare
consistă în oscilaţii continue, de sus în jos şi de jos în sus, care nu şint întrerupte nici de mimicile bolnavului şi nici
de faptul că vorbeşte. (Cu toate că au această semnificaţie, acest clătinat seamănă exact cu miş-cările verticale ale
capului pe Care le-ar face un individ spre a spune continuu „da").

V. 9. Mişcările muşchilor şi privirilor, implicate în supărare

Combinarea acestor muşchi aparţine unui grup expresiv care traduce asociabilitatea, formă minoră a ostilităţii.

Privirea în planul inferior lateral, care o completează, indică faptul că subiectul refuză contactul cu ceea ce-1
înconjoară ; mai mult, bolnavul nostru prezintă de asemenea o succesiune de priviri mergînd din planul inferior
lateral către planul orizontal lateral — succesiune care exprimă ostilitatea. Muşchiul mitriform exprimă o mişcare de
opoziţie (negativism).

Contracţiile muşchiului incisiv exprimă un sentiment de dependenţă faţă de cineva anume, o atitudine afectivă faţă
de o persoană sau un grup de persoane.

Mitriformul cu Incisivul reuniţi produc strîmbătura, prin care se arată opoziţia faţă de cineva.

Triunghiularul arată că subiectul simte ceva supărător, este sensibil la o situaţie supărătoare ; el arătă, de asemenea,
că subiectul nu este satisfăcut de el însuşi. Cînd triunghiularul este însoţit cu incisivul, acesta vrea să arate că
subiectul nu este satisfăcut de cineva, nefiind în acelaşi timp satisfăcut de comportarea lui însuşi faţă •de acea
persoană.

11
Mirtiformul şi triunghiularul lucrând împreună arată : dezaprobare, judecată defavorabila, despre cineva, deva-
lorizare.

Şi dacă cei trei muşchi lucrează împreună, aceasta constituie supărarea, adică o strîmbătura dezaprobabilă, prin care
vrem să ne opunem cuiva.

Supărarea prezintă contracţiunea mitroformuiui : — situat, dedesubtul nasului şi proiectînd mijlocul buzei su-
perioare înainte — ; ale triunghiularului — coborând comisurile labiale ; şi ale incisivului — proiectînd buzele
înainte ca în sărutare.

La mişcările acestor trei muşchi se unesc frecvente priviri în planul inferior lateral şi orizontal lateral. Acest
ansamblu de contracţiuni şi priviri este imaginea tipică „a strîm'bârii din nas supărate", la un subiect normal, în
momentul în care manifestă mai multă sau mai puţină asociabilitate şi ostilitate.

CONTRACŢIUNI RAPIDE SI SCURTE ALE MUŞCHIULUI FRUNŢII : fie ale frontalului, care ridică sprîn-
cenele, fie ale muşchiului sprîncenelor, care încruntă Sprâncenele ; cînd este vorba de un grad accentuat al acestui
semn, contracţiunile celor doi muşchi se succedă cu un ritm rapid..

Acest semn arată o mare impresionabilitate (frontalul) sau o mare impulsivitate (muşchiul sprîncenelor) si traduce o
lipsă-de control a emotivităţii. Această «iipsă de control este şi mai pronunţată dacă avem de a face cu o succesiune
rapidă a acestor două contracţiuni. Paradoxal, această lipsă de control, al tulburării emotive este şi mai pronunţată
dacă' nici o contracţiune musculară nu apare pe frunte. Trebuie atunci, într-adevăr, să ne aşteptăm la „crize de
instabilitate" la indivizi de obicei calmi : emotivitatea lor neputîndu-se dizolva, exteri-orizîndu-se pe măsură ce
apare, ajunge la o tensiune din ce în ce mai mare, care-i face să prezinte adevărata „criză de explozie emotivă".

Să adăugăm în sfîrşit că se întîlneşte adesea la nevrotici (de asemenea şi la normali) acea privire exorbitantă cu
muşchiul planului inferior şi ridicătorul pleoapei care traduce paroxismul emotiv pe care noi l-am văzut devenind la
alienaţi un semn de anxietate. Se vede deci că există forme de trecere între semnele care arată caracterul unui om
normal şi cele care există la nevropaţi şi psihopaţi.

12