DANIEL

Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra

istoriei omenirii. Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană
poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale
Bibliei.
Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor
profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor
indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii,
indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente
consemnate în profeţii.
Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost
contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii
ei înfierbîntaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme
prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care
treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.
Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere
aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste
descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre
Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rîndul sfinţilor poporului
evreu, numindu-l: „un om neprihănit" şi „un om foarte înţelept" (Ezecniel
l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea
cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un
contemporan al său aflat încă în viaţă.
Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui
Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea
profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul
15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor
semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea,
cînd veţi vedea "urîciunea pustiirii", despre care a vorbit proorocul Daniel,
„aşezată în locul sfînt" - cine citeşte să înţeleagă! -...”)
În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare" citînd din
Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost
niciodată de la întemeierea lumii pînă acum şi nici nu va mai fi".
Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind
textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului...”
Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului
religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat
categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul
lui Dumnezeu". Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13,
14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul
omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului"
(Matei 26:63-64).
Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor
viitoare" confirmînd ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu
însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, pînă la
vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte" (Dan.
12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a
sfîrşitului", a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic:
(De acum) „Cine citeşte să înţeleagă" (Matei 24:15).
Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.
 Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate
traduce prin „Dumnezeu este judecătorul".
Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre
acest om extraordinar.
(1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît
să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd
din bucatele aduse de la masa împăratului" (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a
dat curînd dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai
ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea
lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii.
(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui
Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi
acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această
cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din
care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi
apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat
să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei.
Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost
urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul
şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la
curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic
dumnezeiesc" pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas de
cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel
de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor".
A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.
Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a
fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise,
vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii
angelice sînt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.
De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul
supranatural este atît de proeminent în această carte, în vremea aceea
Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi
Templul - ultima speranţă a evreilor - fusese ras de pe faţa pămîntului.
Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît
dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin
aşa le plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi
să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni
nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70
de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune
dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!
Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte
răspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne
venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.
Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al
suveranităţii Sale de la Israel şi l-a dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat
pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin
buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre
necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai
vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor
imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt
în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin
activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie
un Dumnezeu „de aproape", gată să le asigure supravieţuirea şi în stare
să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci cînd i-a
scos din ţara Egiptului.
Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care
supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost
vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie
deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.
Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au
petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar
transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.
Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă,
devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă
monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din
cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor
învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a
„curăţit" pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi
pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci
tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea
profetului Daniel.
De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în
viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în
capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel,
Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele
din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor
(cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel.
Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice
ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi
că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după
numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia" -
cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare
a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea
decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din
Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).
Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie
să se fi uimit ei văzîndu-le prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele
din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea
îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare
totală, unică şi definitivă pentru Iehova.
Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar
ultimele 6 capitole sînt profetice.
Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus
în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25,
32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia
oamenilor, că o dă cui îi place". Este semnificativ că acest mesaj este
făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul" de aur şi
cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor".
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este
scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în
limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul
acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.
Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui
Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne
trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor". Celelalte
vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al
poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt
scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi
diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul
cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică
ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria
lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai
la planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba
evreilor detaliile lui semnificative.
În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris
cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi
înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar
mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi
Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel,
evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite.
Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei
evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la
tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor
să-i primească mesajul.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai
important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel
drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate
în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte şi de clare încît mai marii
iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu cumva poporul să
priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia".
Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au
fost adăugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi.
Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel)
au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul
Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.
Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă
simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale
cărţii sînt visele profetice ale lui Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia
despre „cele şaptezeci de săptămîni" din capitolul 9.
Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor
lumii şi are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din
capitolul 9 este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin
care va trece acesta.
Visul lui Nebucadneţar
Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta.
Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o
lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să
renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în
istorie divină Israelul şi să aducă în scenă "Vremea neamurilor", pomenite
de Domnul Isus în Luca 21:24.
Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe
urmă" (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri
mondiale care se va desfăşura pe pămînt începînd cu Imperiul lui şi pînă
la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic" (Dan. 2:44.) Această ultimă
împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără
ajutorul vreunei mîini" şi va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45).
 Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel
şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a
trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu,
socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:
„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul
Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din
cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pîntecele şi coapsele de aramă
împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut
supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier
ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică" îi arăta
pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de
fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece
împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat
dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce
Judecata asupra întregului pămînt este Cristos". („Tretise on Crist and
Antichrist" - Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)
Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor
creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se
vor mai defini încă alte zece forme de guvernămînt, aliate într-o formă de
stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a
doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor", instaurînd chiar aici
pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini nădăjduiau încă de pe
atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi
învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta" (Mat. 6:10).
Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe
care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a
istoriei. Iat-o:
Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începînd cu anul 604
înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al
lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur,
într-o epocă de aur". Realizările militare, economice şi edilitare din
Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea
văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii.
Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură
lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În
interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui
eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre
doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară.
Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple
aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur.
Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără
Dumnezeu.
Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă
încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care
este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată
într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de
sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe
pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l
sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a
ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă
Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu
se mai închidă". Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a
fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir.
Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia
oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele
Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe sub zidul cetăţii, între
cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă
„cineva" n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier
dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină
„ca Sodoma şi Gomora", un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl
vor locui fiarele pustiei şi-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre
căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3,
8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se
întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui
Daniel, în capitolul 5:1-31.
Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat
nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi
Dumnezeu, care-i cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan.
5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce
se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o
vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă.
Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei
mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la
asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui
Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24.
Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne
mărginim să enumerăm doar cîteva:
(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în
Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mîndria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va
primi răsplata.
Imperiul Medo-Persan - a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani,
pînă cînd a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre
felul în care a căzut Babilonul în mîinile medo-perşilor găsim scris în
Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului,
căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase
de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul
lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat
(Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui
Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de
argint" (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care
stătea într-o rînă şi avea trei coaste în gură între dinţi" (7:5), dar şi cu
berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu
caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare
draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi pînă la graniţele
Greciei.
Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că
evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a
profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu
aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele
acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie
evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea
împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi" că s-au împlinit datele
anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu
mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în
mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat
pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11).
După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit
încercînd să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui
Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi
numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-
Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan
a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică.
„Pardosul" grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat
nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în
istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui
Alexandru să se întindă „pînă la marginile pămîntului" (Daniel 8:5).
Imperiul Grecesc - este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu
„pîntecele şi coapsele de aramă" (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se
poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au
purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă.
Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de aramă". Coiful, platoşele, şi
scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrîngă oşti care-i
depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor,
Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a
cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea,
istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru că nu putea merge mai departe.
Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici
treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un
smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt,
chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a
repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La
aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit
în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.
Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de
durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor,
dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor.
Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la
adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.
Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd
a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat
în religia evreilor). El a omorît preoţii şi a încercat o grecizare forţată a
evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al
lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia
cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub
conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea.
Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza
frămîntăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a
căzut sub stăpînirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului
imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.
Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare
suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri
mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de
înspăimîntătoare şi puternică" (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea
împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi
mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea"
Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea
Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul
Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise
un lac al Imperiului...
În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute
de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de
l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la
anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr. De
departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.
Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui
Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important
într-un mod aparte:
(1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra
pămîntului şi
(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire.
Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să
căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la
dispoziţie textul profetic.
Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.
a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din
Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare"),
imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte
a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează
sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună.
Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al
Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii.
Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată
cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin",
dispărînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc
pentru „vremea Bisericii". (Noi trăim acum în vremea sfîrşitului şi putem
vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele
de „Confederaţia Europeană" sau „Piaţa Comună" sau „Comunitatea
Europeană". Există astăzi chiar şi un „Parlament European" ca un mugure
al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei
sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi
distincte de guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei
(Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este
semnul că vremea Bisericii este pe sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să
reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după
plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării,
Nelegiuitul" (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din
vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, "domnul care va veni" (Daniel 9:26). El
va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da
drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de
„piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti" (Daniel 2:34-35).
Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la
arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia
în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1
Corint. 15:24-27; Ps. 2).
 b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare.
Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe
faţa pămîntului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA".
Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă
de înspămîntătoare şi de puternică". „Avea dinţi mari de fier şi mînca,
sfărîmă şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de
toate fiarele de mai înainte" (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit
energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi
locuitorii pămîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe
ameninţarea cu războiul atomic.
c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui
aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni
nu va putea să vîndă sau să cumpere" (Apoc.13:15-18). Mult timp această
profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au apărut
calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri
numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă
societatea de mîine.
d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă
au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul
domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de
dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară", va îndemna tot
pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:
„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică
deci) şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei
rană fusese vindecată... Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană
fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare
icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei
ce nu se vor închina icoanei fiarei" (Apocalipsa 13:12-15).
e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va
ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au
existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau
atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe
faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după
încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese
vindecată" (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpînul
universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia" şi să devină „Satanah"
(Împotrivitorul).
Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu"
(2 Tesal. 2:4).
„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta
să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o
vreme, două vremi şi jumătate de vreme" (Daniel 7:25).
„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi
dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului
dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce este hotărît se va
împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa
femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va
slăvi pe sine mai pe sus de toţi". (Daniel 11:36-37)
Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai
amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne
oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernămînt al
oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate celelalte, va fi pedepsită nu
prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui
Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul
vreunei mîini omeneşti"- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut
de Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă
împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt" (Daniel
7:27).
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii
cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de
zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi putere
împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi
oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire veşnică, şi nu va
trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată" (Daniel
17:13-14).
Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este
bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de
astăzi:
(1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei
îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci
se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă
neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se
prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini" (arătată în cap.7
a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul,
transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă
(cap.2:34-35, 43-45).
Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările
moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii
născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai
grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace şi linişte!" atunci o
prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia
însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare" (1 Tesal.5:3). Cristos va face
război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în
pleavă purtată de vînt".
(2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două
picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă
a istoriei. După cîte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri -
Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395
d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada
descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis.
Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din
Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate
mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene.
„Legăturile omeneşti" de care vorbea Daniel există: căsătorii peste
graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea
companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curînd o
monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra
lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea
militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia
părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l
accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea
va părea că iese din impas, dar... pacea adevărată nu va fi aşezată decît
de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial:
Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii".
CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI
Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie
privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor
„de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul
(Mesia), Cîrmuitorul" (Dan. 9:25).
Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor", pînă cînd
Dumnezeu se va arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice
(„toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa ta" - Gen 22:18).
Iată cuprinsul profeţiei:.
(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au
fost hotărîte asupra poporului său". Aceste 70 de săptămîni (sau septade,
deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de
săptămînă) sînt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69
de săptămîni şi săptămîna a-70-a.
De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" şi pînă în ziua
cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi
două de săptămîni". Făcînd socotelile ajungem la 69x7=483 de ani de la
decret şi pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă de
ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un „domn al unui popor care
va veni" va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei
săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept
Dumnezeu.
Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat
decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete
amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă
neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem
făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor
mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU" (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este
dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al
împăratului Artarxerxe" sau în luna Nisan 445 î.Cr.
După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună
este vorba de cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare
calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer
Royal" au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În
socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi
toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile de
rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu
se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui
Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că
aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui
Tiberiu Cezar" (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19
August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483
de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.
Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de
obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor
aşteptînd ceea ce El numea „Ceasul" care-i fusese hotărît. Era vorba de
ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).
„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă
din CEASUL acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL
acesta!" (Ioan 12:27).
 Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună
nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava
mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat,
invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a
spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor
striga!" (Luca 19:40)
Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în
plîns spunînd: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care
puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni
peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor
împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor face una cu pămîntul,
pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste
piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA"
(Luca 19:42-44)
Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că
venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise
blînd şi călarepe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei
21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul" înainta spre
criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea
să fie „stîrpit", şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună
Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic" (9:26).
Mîntuitorul călătorea înspre înviere!
Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor.
Între „stîrpirea” Unsului la sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul
celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de
veacuri": vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu
l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrşitul acestei
perioade, în care harul este „la neamuri", Dumnezeu se va întoarce iarăşi
înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată
omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei
îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul
va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi
declanşmd lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea
Apocalipsei.
Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui
Daniel. Sperăm însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de
bază să vă fie folositor pentru investigaţii personale ulterioare. Între timp,
cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei
divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor,
învierea celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi
urmate toate acestea.