Arhid. prof. dr. Ioan N.

Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi

administraţie bisericească, vol. I, 01 (note de lectură)
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1990

Partea I. Introducere în dreptul canonic ortodox

I. Despre drept în general

A. Despre drept şi studiul dreptului

Fără deosebire, oamenii sunt supuşi legii, trăiesc în cadre create de legile de
drept.

Ca subiect de drept, fiecare ins este purtător al unui număr de drepturi şi al

unui număr de îndatoriri care împreună formează ceea ce se numeşte statutul
juridic al unei persoane.

Este un paradox faptul că omul devine subiect de drept, purtător de drepturi

şi îndatoriri, încă înainte de a se naşte şi că el continuă să fie subiect de drept
şi după moarte.

Studiul dreptului se ocupă cu fenomenul juridic în ansamblul său, atât sub

aspectul său istoric, cât şi sub aspectul său principal şi etimologic.

Fenomenul juridic constă din suma activităţilor şi relaţiilor omeneşti care nu

pot fi reglementate altfel decât prin legi de drept.

Legile de drept, principiile juridice şi studiul dreptului în ansamblul său

reprezintă o ramură a culturii omeneşti. Ele contribuie la îmbogăţirea
patrimoniului acestei culturi prin mulţimea de cunoştinţe, prin contactul în
care pune spiritul omenesc cu felurite aspecte ale vieţii, chiar cu cele mai
importante, lărgind astfel orizontul şi viziunea pe care şi-o poate forma

1
cineva despre viaţă.

Legile de drept, principiile juridice şi studiul dreptului în ansamblul său

determină în mod esenţial orientarea practică în viaţă, adică în aspectele
esenţiale ale vieţii, în actele principale ale acesteia şi cu deosebire în viaţa de
stat.

Ele prezintă o utilitate deosebită şi au o contribuţie echivalentă atât pentru

cultura şi viaţa religioasă, cât şi pentru orientarea practică în problemele
bisericeşti, aşa cum se pun ele în fiecare epocă şi în genere în toate
împrejurările sau în toate condiţiile obiective.

B. Noţiunea dreptului

1. Termenii specifici şi cuvintele înrudite prin care se exprimă noţiunea de

drept în limba română

Termeni curenţi: drept, dreptate, lege

Drept = rectiliuniu. Contrariu: nedreptate, strâmbătate.

Forma superlativă a dreptului este “sfânta dreptate”.

“Drepţii Vechiului Testament”, “drepţii Ioachim şi Ana” = noţiunea de drept

se acoperă cu aceea de sfânt.

Pravila cea Mare: “Dreptatea iaste un lucru mai adevărat decât toate, care dă
fieşcăruia dreptate.”

2. Etimologia juridică

jus <= vb. jubeo (poruncesc) (latina vulgară) directum, dereptum <= vb.
dirigo (conduc, cârmuiesc, diriguiesc) limbile slave: Pravo – adevăr (ca şi

2
Pravda), deci noţiunea de drept este legată de adevăr maghiară: Jog, derivă
din Jo – bine limbile indiene: Jaus, care înseamnă şi drept, şi sfinţenie 3.
Definiţiile filozofilor şi juriştilor antici

a) Definiţiile filozofilor antici

Socrate – dreptul este conformitatea cu voinţa zeilor, mai concret

conformitatea cu binele.

Platon – dreptul este virtutea cea mai cuprinzătoare care se numeşte dreptate
şi care este reflexul cel mai deplin în imanenţă a realităţii supreme şi
absolute.

Aristotel – dreptul este virtutea supremă, binele cel mai înalt.

Zenon – dreptul este o formă a onestului şi un chip al binelui.

Epictet – legile cele mai adevărate sunt cele mai drepte.

Cicero – dreptul este raţiunea care purcede din natura lucrurilor şi care ne
împinge la săvârşirea lucrului drept şi ne reţine de la delict.

Marc Aureliu – binele cel mai înalt îl reprezintă justiţia.

b) Definiţiile juriştilor antici

Celsus – dreptul este ştiinţa binelui şi a echităţii (jus est ars boni et aequi).

Ulpianus – preceptele dreptului sunt acestea: a trăi onest, a nu vătăma pe

altul şi a da fiecăruia ceea ce este al său.

Ulpianus – ştiinţa în sensul de înţelepciune a dreptului, constă în cunoaşterea

lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi în priceperea a ceea ce este just şi a

3
ceea ce este nejust.

4. Definiţiile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti

Justin Filosoful şi Martirul - dreptul este tot ceea ce totdeauna şi pretutindeni

s-a socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca
dreptate.

Origen – dreptatea este o virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al

său.

Sf. Atanasie cel Mare – dreptul este virtutea care dă fiecăruia ce este al său
şi a cărui măsură superioară este adevărul.

Sf. Vasile cel Mare – dreptatea este virtutea prin care se dă după vrednicie
fiecăruia ce este al său.

Sf. Grigorie de Nazianz – dreptatea rezidă în egalitate şi în distribuirea

echitabilă a bunurilor.

Sf. Grigore de Nyssa – rostul dreptăţii este să împărţească în mod egal şi

după vrednicie ceea ce se cuvine fiecăruia.

Sf. Ioan Gură de Aur – face distincţia dintre dreptatea oamenilor sau a
legilor omeneşti, şi dreptatea divină.

Sf. Ciril al Alexandriei – dreptul este oputere morală a cărei menire este
păzirea egalităţii, în dependenţă de bine şi de voinţa lui Dumnezeu.

Teodor din Cir – dreptatea este simetrie a pasiunilor sau afectelor realizate
prin stăpânirea dreptă sau prin cumpăna dreaptă a sufletului.

Dionisie Areopagitul – dreptatea este puterea care în conformitate cu

4
dreptatea divină dă fiecăruia ale sale după vrednicia fiecăruia.

Sf. Maxim Mărturisitorul - dreptatea este virtutea dependentă de adevăr prin

care se dă fiecăruia ceea ce este al său, după vrednicie şi în mod egal.

Tertulian – substanţa dreptului o formează echitatea.

Lactanţiu – dreptatea este virtutea cea mai înaltă care cuprinde toate
virtuţile.

Ilarie de Pictavium – dreptatea este lucrare a raţiunii divine şi a celei umane

care este temelia păcii.

Sf. Ambrosie al Milanului – dreptul se raportează la adevăr şi la voinţa lui

Dumnezeu. Dreptatea este bunătatea aplicată.

Rufin – Justiţia este o virtute care constă în rectitudinea voinţei. Poruncile

dreptăţii sunt: a nu face rău şi a face bine, căutând pacea.

Fericitul Augustin – dreptul săvârşeşte binele, iar binele statorniceşte pacea,

potrivit dreptăţii celei adevărate, care este adevăratul Dumnezeu.

Isidor de Svilla – dreptul este virtutea care priveşte toate raporturile posibile
ale omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi, atât cele juridice, cât şi cele
morale.

Aşadar, dreptul este socotit ca o valoare dependentă de bine, de adevăr, de

sfinţenie, de pietate, sau cu alte cuvinte, de valorile superioare religioase pe
care le însumează în cele din urmă divinul.