2.

Caracteristicile generale ale materilaului lemnos

Lemnul este unul din cele mai importante materiale de construcţii. În multe
ramuri ale industriei sau construcţii pe larg este folosit lemnul sub formă de cherestea,
placj, plăci din lemn etc.
Lemnul e un material complex, ale cărui proprietăţi sunt determinate nu doar de
compoziţia sa, ci şi de structură, adică de modul în care sunt aşezate elementele care-l
compun. Felul în care sunt aşezate aceste elemente determină comportamentul
lemnului, care pare uneori de neînţeles. E însă important să amintim că lemnul e un
produs al naturii, şi nu al mâinii omeneşti.

a.Compoziția și structura lemnului:

Lemnul nu e un material omogen. E alcătuit din celule de tipuri diferite, care
formează laolaltă ţesuturi. Ţesuturile sunt cele care îndeplinesc funcţiile de bază ale
activităţii unui copac: circulaţia sevei, transformarea şi depozitarea substanţelor
hrănitoare, ca şi formarea unei structuri robuste de susţinere, care dă lemnului tăria
sa.
b.Proprietatile fizice:
 anizotropia lemnului;
 continutul de apa în lemn;
 umflarea si contractia lemnului;
 densitatea lemnului;
 ompgenitatea și durabilitatea;
 inflamabilitatea și combustibilitatea lemnului.

Anizotropia

Lemnul e un material anizotropic pentru că e format din fibre dispuse într-un

mod specific. De aceea el nu are aceleaşi proprietăţi fizice şi mecanice în toate
direcţiile. Aceste proprietăţi se schimbă, în funcţie de direcţia în care se exercită o
anumită forţă.
Există trei direcţii principale, fiecare cu anumite proprietăţi:
• Direcţia axială: E direcţia longitudinală, paralelă cu axa trunchiului. Pe această di-
recţie arborele are cele mai bune proprietăţi de utilizare comercială.
• Direcţia radială: Perpendiculară pe fibre şi paralelă cu razele medulare.
• Direcţia tangenţială: Şi aceasta e perpendiculară pe fibre, dar e paralelă cu in-
elele de creştere.

Conţinutul de apă

Apa e lichidul folosit de arbore pentru a duce la toate celulele substanţele hrăni-
toare. Umiditatea e cea mai importantă proprietate a lemnului, de vreme ce influ-
enţează toate celelalte proprietăţi ale sale, fizice şi mecanice, precum şi rezistenţa la
atacul bolilor, ciupercilor şi bolilor, iată de ce e important să cunoaştem gradul de
umiditate a lemnului, alături de proprietăţile sale higroscopice, înainte de al folosi, căci
nivelul de umiditate poate fi cauza unor modificări fizice şi mecanice. Aceste
proprietăţi ale lemnului ne vor conduce la alegerea unei anumite specii, după obiectul
final care trebuie produs.

Conţinutul de apă al lemnului

Umiditatea lemnului e calculată astfel: Diferenţa dintre greutatea lemnului
umed şi cea a lemnului uscat se împarte la greutatea lemnului uscat, iar rezultatul se
înmulţeşte cu 100. Astfel aflăm procentul de umiditate a unei bucăţi de lemn.
E important de ştiut că nivelul de umiditate nu e acelaşi în toate segmentele
unui arbore. Lemnul e higroscopic, ceea ce înseamnă că, în funcţie de nivelul umidităţii
din atmosferă, reţine sau degajă apă. Cu timpul, lemnul va avea un anumit grad de
umiditate, determinat de temperatura şi umiditatea mediului înconjurător. Dacă
acestea se schimbă, umiditatea lemnului se schimbă şi ea, pentru a restabili echilibrul
cu mediul.
 Lemnul eliberează apa din interiorul său în timpul procesului de uscare. Această
pierdere a apei se face fără ca proprietăţile fizice şi mecanice ale lemnului să se
schimbe. Chiar şi după ce s-a evaporat apa din vasele transportoare (apa liberă),
rămâne apă în pereţii celulelor (apă de legătură). Doar atunci când apa de legătură
începe să se evapore se schimbă proprietăţile fizice şi mecanice ale lemnului, tăria sa şi
rezistenţa sa mecanică cresc, în timp ce lemnul pierde din volum ca urmare a
micşorării volumului pereţilor celulari.
Umiditatea lemnului depinde de condiţiile ambientale. Creşterea temperaturii şi
a umidităţii aerului duce la o umiditate a lemnului între 0 şi 30% - punctul de saturaţie
a fibrelor, numit şi conţinutul higroscopic de echilibru. Punctul de saturaţie a fibrelor,
sau a pereţilor celulari, indică nivelul cel mai mare al umidităţii după evaporarea apei
libere.
Dacă umiditatea scade sub acest punct, lemnul va putea să absoarbă apă doar
scufundat într-un lichid.
Punctul de saturaţie a fibrei e foarte important. E punctul în care nu se mai pot
produce schimbări în volumul sau rezistenţa lemnului. Punctul de saturaţie a fibrei e
atins la un nivel al umidităţii de circa 30%, însă cu mici diferenţe între specii.

Umflarea şi contracţia

Lemnul are capacitatea de a-şi schimba volumul la schimbarea nivelului de

umiditate. Acest fenomen se petrece numai sub punctul de saturaţie a fibrei. Dacă
lemnul creşte în volum ca rezultat al absorbţiei de apă, spunem că se umflă, iar dacă
descreşte în volum ca urmare a pierderii de apă, se spune că se contractă.
Volumul lemnului creşte proporţional cu nivelul umidităţii, până la umiditatea de
25% . Sub acest nivel, volumul creşte încet până atinge punctul de saturaţie a fibrei.
După ce atinge acest punct, volumul rămâne constant (umflare maximă). Schimbările
de volum sunt rezultat al schimbărilor liniare în toate cele trei direcţii: axială,
tangenţială şi radială, iar umflarea sau contracţia datorate însuşirii anizotropice a
lemnului sunt prezente cu claritate în direcţia respectivă. Lemnul se schimbă foarte
puţin în direcţia longitudinală a fibrei. Această schimbare, de 0,1%, nici nu trebuie
luată în calcul, spre deosebire de schimbările în direcţia radială, al căror nivel se
situează între 2% şi 4%. în direcţia tangenţială (la inelele de creştere), contracţia e de
obicei de 1,5 până la de două ori mai mare decât în direcţia radială. Diferenţa de
contracţie dintre direcţiile radială şi tangentă e produsă de încovoierea şi crăparea
lemnului care apar în timpul uscării. Există unele specii de arbori la care umflarea şi
contracţia sunt aproape egale în direcţie radială şi tangenţială. Lemnul acestor specii
nu crapă şi nu se contractă nici chiar supus la contracţii mari, dacă a fost uscat corect.
Gradul de contracţie şi de încovoiere al unei bucăţi de lemn depinde de felul în care a
fost tăiată: încovoiere longitudinală pe latura scurtă, încovoiere transversală,
încovoiere longitudinală a laturii şi răsucire (diferenţa dintre contracţia tangentă şi
radială). încovoierea şi contracţia lemnului sunt mai pronunţate către partea
A'

i
exterioară a trunchiului decât la mijloc, de aceea scândurile tind să se încovoaie în
direcţia lemnului cu sevă, care e partea care absoarbe cea mai mare cantitate de apă.

Densitatea

Densitatea e definită astfel: Densitate = greutate supra volum.

Lemnul e un material poros, fapt care are un anume rol în definiţia densităţii. E
important să definim cu acurateţe condiţiile în care e măsurată densitatea, pentru a
analiza natura poroasă a lemnului şi schimbările de greutate şi volum determinate de
gradul de umiditate.
Dacă se ţine cont de toate golurile lemnului la determinarea volumului, atunci
calculul densităţii va oferi un nivel brut, imprecis.
însă, dacă e luată în calcul doar masa lemnului (ignorându-se volumul porilor), se
obţine densitatea absolută. Densitatea pură (în care nu se ia în calcul volumul porilor),
e aceeaşi la toate tipurile de lemn, de 1,55 g/cm 3. Aceasta e limita maximă teoretică la
care poate ajunge lemnul când cavităţile celulare sunt reduse la zero. Astfel că
diferitele niveluri ale densităţii brute sunt date de volumul cavităţilor.
E important să cunoaştem densitatea brută (formulă în care ţinem cont de volu-
mul porilor), fiindcă aceasta ne dă o imagine a comportamentului fizic şi mecanic al
lemnului. Dacă lemnul are o densitate brută de nivel ridicat, e pentru că are puţini pori
şi o mare rezistenţă. Densitatea brută e calculată punând în formulă greutatea
lemnului şi volumul cavităţilor sale. Există o relaţie, cu toate că nu una liniară, între
densitatea brută şi rezistenţa lemnului.

Omogenitate şi durabilitate

Lemnul e omogen atunci când structura şi compoziţia fibrelor sunt uniforme

(păr, măr, lămâi, merişor, arţar). Speciile de arbori neomogene cuprind. Specii cu
miezul foarte puternic (castan, frasin, platan).
Lemnul ale cărui inele de creştere prezintă diferenţe notabile între cel timpuriu
şi cel târziu (de exemplu, bradul).
Omogenitatea e o proprietate variabilă, întrucât depinde de numeroşi factori:
mediul înconjurător, specia de arbore, modul de tăiere, condiţiile generale, metodele
de uscare, variaţiile de umiditate, condiţiile de sol (arborii trăiesc mult în sol argilos şi
nisipos, umed, dar puţin în sol nisipos şi calcaros), apa (arborii trăiesc mai mult cu apă
proaspătă), tratamentul aplicat înaintea folosirii şi protecţia (vopsirea lemnului) şi aşa
mai departe.
Cu cât e mai mare densitatea lemnului, cu atât e mai mare şi durabilitatea sa.
Specii durabile sunt, de pildă, castanul, stejarul, mahonul şi fagul.
Inflamabilitatea şi combustibilitatea
Lemnul arde, trăsătură considerată un avantaj atunci când e folosit drept com-
bustibil, însă atunci când e folosit pentru construcţie şi amenajări interioare, capaci-
tatea de ardere e un grav dezavantaj. Totuşi, pentru că lemnul arde dinspre exterior
spre interior, rezistenţa sa la foc poate fi uneori mai mare decât a traverselor de oţel.
După clasificarea nivelului de inflamabilitate al materialelor de construcţii, lemnul e în
categoria B2 (nivel normal). Iar aplicarea substanţelor chimice de protecţie pe
suprafaţa sa poate creşte rezistenţa lui la foc.
La arderea lemnului, celuloza care produce fibrele plantei intră în reacţie cu oxi-
genul. Arderea lasă în urmă o cantitate mică de cenuşă, dată de lignină şi de sărurile
minerale. Lemnul va arde aproape complet dacă există suficient oxigen şi dacă
temperaturile sunt foarte mari. Altfel, lemnul va arde doar parţial, dacă nu are destul
oxigen şi temperatura nu e prea ridicată. într-o asemenea situaţie, celuloza se
deshidratează şi lemnul e transformat în cărbuni moi, cu rezistenţă redusă. Lemnul
uscat se aprinde spontan la temperaturi de 300°C.
Lemnul dur arde superficial şi încet, cu flacără mică. Lemnul moale arde
puternic, cu flăcări mari. Dar când lemnele sunt subţiri, se văd mai puţin diferenţele de
ardere dintre lemnul moale şi cel dur.

c.Proprietățile mecanice:
 deformarea elastică;
 flexibilitaea;
 duritatea;
 tăria lemnului;
 rezistența la despicare;
 rezistența la frecare;
 rezistența la șoc;
 rezistența la tensiune;
 rezistența la compresiune;
 rezistența la îndoire.

Deformarea elastică

Când e îndoit, lemnul se deformează - conform legii lui Hooke, care arată că
fiecare grad de creştere a tensiunii la care e expus lemnul duce la creşterea pro-
porţională a deformării. Dacă e depăşită limita de echilibru, lemnul îşi va reveni doar
parţial în urma tensiunii la care a fost supus, rămânând deformat pentru totdeauna,
până la un anume nivel. Dacă tensiunea continuă să crească, lemnul se va rupe.
Rezistenţa oricărui material, deci şi a lemnului, e dată de proporţia tensiunii asupra
deformării, numită modul de elasticitate. El arată rezistenţa la deformarea elastică. Cu
cât e mai mare modulul elasticităţii, cu atât e mai mică deformarea la tensiune,
arătând că materialul are elasticitate redusă.
Modulul de elasticitate a lemnului depinde de specie, de umiditatea lemnului, cât şi
de tipul tensiunii, natura, direcţia şi durata tensiunii. Elasticitatea creşte la creşterea
densităţii brute şi scade la niveluri ridicate ale umidităţii lemnului.
Flexibilitatea

Unele specii au lemn care poate fi îndoit sau deformat pe direcţia longitudinală,
fără a se rupe. Dacă lemnul e elastic, va reveni la forma iniţială când tensiunea la care e
supus încetează. Lemnul are capacitatea uimitoare de a depăşi limita sa de echilibru
fără a se rupe imediat. De aceea e potrivit pentru fabricarea obiectelor curbate,
mobilier, roţi, instrumente muzicale.
Lemnul verde, tânăr, şi cel încălzit au o mai mare flexibilitate decât cel uscat, iar
limita lor de echilibru e mai înaltă.
Îndoirea e mai uşoară dacă lemnul e încălzit până în interior (fibrele sale se con-
tractă), iar partea sa exterioară e udată cu apă (fibrele exterioare se alungesc). îndoirea
trebuie făcută foarte încet.
În prezent, creşterea flexibilităţii se obţine prin folosirea aburului.

Duritatea

Duritatea lemnului e dată de capacitatea de a rezista penetrării cu obiecte

străine care pătrund în suprafaţa sa (cuie, şuruburi, dălţi, ferăstraie).
Duritatea lemnului e dată de compoziţia fibrelor sale şi de structura sa, de
specie, de partea de trunchi folosită şi de vârsta lemnului. Acestea dau proprietăţile
lemnului.
Tăria lemnului

Tăria e rezistenţa lemnului în faţa unei forţe aplicate perpendicular pe fibre, lovi-
tură menită să spargă lemnul. Spargerea lemnului pe o direcţie perpendiculară faţă de
cea a fibrelor necesită o forţă relativ mare, în vreme ce despicarea sau tăierea lemnului
pe direcţia fibrelor necesită un minimum de forţă.

Rezistenţa la despicare

Este rezistenţa lemnului în faţa unei forţe aplicate în direcţie paralelă cu fibrele
lemnului, la tăierea sau ciopârţirea lemnului.
Lemnul are tendinţa naturală de a crăpa sau a se despica pe direcţia fibrelor sale.
Lama toporului va pătrunde cu uşurinţă în lemn, fiindcă forţa de lovire învinge puterea
de coeziune a fibrelor (lama despică, dar nu taie). Această caracteristică e evidentă la
spargerea lemnului de foc: e uşor de despicat un lemn pe direcţia fibrelor. Lemnul
verde se despică mai uşor decât cel uscat.
 Dacă e nevoie să asamblăm mai multe piese de lemn cu ajutorul şuruburilor sau
cuielor, e important ca lemnul folosit să nu se despice uşor.

Rezistenta la frecare

Există tipuri de lemn care, supuse eroziunii sau abraziunii, vor suferi pierderi de
material. Rezistenţa la abraziune e puternică pe direcţia perpendiculară direcţiei
fibrelor, mai mică pe direcţia tangentă şi foarte mică pe direcţia radială.

Rezistenţa la şoc

Arată rezistenţa lemnului la un anume şoc. Rezistenţa e cea mai mare atunci
când lovitura e dată paralel cu direcţia fibrelor şi mai mică atunci când e dată în
direcţie transversală sau radială.

Rezistenta la tensiune

Lemnul e rezistent la tensiune pe direcţia fibrelor sale (pe direcţia longitudinală a

fibrelor). Această proprietate a lemnului e limitată de dificultatea de a transfera forţa
de rupere către fiecare element component. Astfel că problemele de rezistenţă pot
apărea la îmbinări.
Dacă tensiunea e exercitată pe direcţia longitudinală a fibrelor, gradul de defor-
mare e mai mic decât în cazul compresiei, îndeosebi al deformării plastice. De aceea,
ruperea unei bucăţi de lemn în urma unei tensiuni poate fi considerată o rupere
uşoară. Rezistenţa lemnului la o sarcină de rupere pe direcţie longitudinală a fibrelor e
ridicată, datorită moleculelor de celuloză care alcătuiesc pereţii celulelor.
În practică, există un număr de limitări în cazul supunerii lemnului la o forţă de
rupere. Există forţe de compresie, de pildă găurile de burghiu, în locurile de unire a
două bucăţi de lemn, locuri unde se poate produce ruperea din cauza forţei de forfe-
care din acel loc, astfel că rezistenţa la rupere a lemnului nu e de folos aici. De
asemenea, această rezistenţă e afectată de nodurile lemnului şi de devierea structurii
fibroase.

Rezistenţa la compresie

Rezistenţa la compresie e rezistenţa lemnului în faţa unei forţe care se exercită

paralel sau perpendicular pe direcţia fibrelor.
Fiindcă lemnul e folosit atât în construcţii, cât şi la confecţionarea obiectelor
decorative, rezistenţa sa la compresie e o caracteristică deosebit de importantă.
Rezistenţa la compresie a lemnului nu e întotdeauna aceeaşi. E mai mică decât
rezistenţa la rupere pe direcţia longitudinală a fibrelor, proporţia fiind de 0,5. Dar
poate varia între 0,25 şi 0,75, în funcţie de tipul lemnului.
Rezistenţa la îndoire
Este rezistenţa lemnului în faţa unei forţe care se exercită în unghi drept pe
direcţia fibrelor. Pentru a testa rezistenţa la îndoire, lemnul e aşezat pe suporturi, la
capetele sale, iar în mijlocul bucăţii de lemn se pune o greutate, perpendicular pe axa
sa, greutate care produce îndoirea lemnului, astfel că partea superioară se va micşora,
iar cea inferioară se va lungi. Tensiunile de îndoire sunt mai mari la capetele lemnului
şi scad de la capete spre mijloc. Forţa aplicată şi îndoirea sunt măsurate cu
instrumente speciale. Pentru că rezistenţa la compresiune a lemnului e mai mică decât
rezistenţa sa la rupere, se va rupe mai întâi partea supe rioară a bârnei supuse
presiunii, iar partea inferioară, supusă tensiunii, se va rupe după aceea.