Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, București - d.

14 iulie 1967) a fost un scriitor român

cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența
baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă
marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele
Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii.
A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Numele său adevărat
este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuși scriitorul, din
Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat
operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă
explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza.
Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.

Cuprins
[ascunde]

 1 Biografie
o 1.1 Primii ani
 2 Perioada anilor 1910
 3 Interbelicul
 4 Interdicții și reabilitări
 5 Publicistul
 6 Premii și distincții
 7 Opere
 8 Fragmente audio
 9 Bibliografie
o 9.1 Selecție din bibliografia critică
 10 Note
 11 Legături externe

[modifică] Biografie
[modifică] Primii ani

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46. Este fiul lui Noe
Theodorescu și al Mariei. Între 1887 și 1891 a fost elev al școlii primare „Petrache Poenaru”
sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează
cursurile gimnaziului "Dimitrie Cantemir" și apoi pe cele ale liceului "Sfântul Sava" din
București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină
singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului sau literar. La 30 iunie publică în ziarul "Liga Ortodoxă",
condus de Alexandru Macedonski, poezia "Tatăl meu", semnată I.N. Theodorescu. La
cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va
rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la "Revista
Modernă" și "Viața nouă" pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th.
Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la
fabrica de zăhăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de
Alexandru Macedonski cu pseudonimul "Ion Theo" . La scurt timp de la debut, Macedonski
afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până
astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de
imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și
a artei."[1]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea

vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii
critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.[2]La 19 ani a intrat la mănăstirea
Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile
Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci
numere.[3] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum
reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.[4]

În romanele sale poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul
ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din
comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul
Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța

Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului,
profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei
doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la
Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost
mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a
asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.
[5]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut
sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

[modifică] Perioada anilor 1910

Timbru din 1980 reprezentând-ul pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și
în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu
Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind
versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile
teatrale, politice și literare ale vremii.[6] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând
unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.[7]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului
Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii
că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)[8]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și
intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen
Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser,
Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe
colecționarul de artă Krikor Zambaccian.[9] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut
mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.[10] În acea perioadă era și un asociat al omului
politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat,
împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat
de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.[11] A scris și un poem dedicat lui
Bogdan-Pitești.[12]

[modifică] Interbelicul
După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice
conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau
ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri
Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și
detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.[13]
În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună
cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de
trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare
întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa,
apare ziarul "Bilete de papagal". În anul 1927 îi apare volumul de versuri - cu titlu
semnificativ - Cuvinte potrivite. După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe
volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie
literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica
placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot
acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție
secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari:
"Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele
școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică
romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul
filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare
"Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina
tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de
papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e
cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe
ambasadorul german von Kilinger[14]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la
București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

[modifică] Interdicții și reabilitări

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui
Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția
poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul
sancționeazã un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu
moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața
publică în căsuța lui de la Mărțișor unde supraviețuiește din vânzarea cireșelor.

Tudor Arghezi în ultimii ani ai vieţii

În perioada 1952 - 1967 poetul va fi "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu
Dej, este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet
național la 80 și 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail
Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică
poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin
București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în
grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind
menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

[modifică] Publicistul
La vârsta de 16 ani debutează în "Liga ortodoxă" a lui Alexandru Macedonski, sub
semănătura Ion Theo. Până în 1910 -când a început să conducă sau să editeze el însuși reviste
și ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget românesc",
Literatura română
"Națiunea", "Bilete de papagal"- publică la mai multe Pe categorii
periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viața nouă", Istoria literaturii române
"Facla", "Viața românească etc.. Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
[modifică] Premii și distincții Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește Umanism - Clasicism
prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a Romantism - Realism
doua oară în anul 1946, Premiul Național de poezie. În Simbolism - Naturalism
anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este Modernism - Tradiționalism
distins cu numeroase titluri și premii iar în anul 1965 Semănătorism- Avangardism
primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Suprarealism - Proletcultism
Herder (a se vedea premiul Herder); este sărbătorit cu Neomodernism - Postmodernism
prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv, 85 de ani ca Scriitori români
Listă de autori de limbă română
poet național.
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi
[modifică] Opere Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii
 Cuvinte potrivite, poezii, 1927
Portal România
 Icoane de lemn, tablete, 1929
Portal Literatură
 Poarta neagră, tablete, 1930
 Flori de mucigai, poezii, 1931 Proiectul literatură
 Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933  v • d • m 
 Ochii Maicii Domnului, 1934
 Cărticica de seară, poezii, 1935
 Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
 Versuri, 1936
 Ce-ai cu mine vântule?, 1937
 Lina, roman, 1942
 Eminescu, studiu critic, 1943
 Versuri alese, 1946
 Bilete de papagal, 1946
 Prisaca, 1948, poeme pentru copii
 1907-Peizaje, 1955
 Pagini din trecut, publicistică, 1955
 Cântare omului, 1955
 Frunze, 1961
 Poeme noi, 1963
 Cadențe, 1964
 Silabe, 1965
 Răzlețe, 1965
 Versuri lungi, 1965
 Ritmuri, 1966
 Litanii, 1967
 Noaptea, 1967.