Sfântul Ioan Gură de Aur

DESPRE IUBIRE1

Introducere

Între textele care alcătuiesc corpusul hrisostomic din ediţia lui J.-P. Migne, întâlnim patru
omilii a căror temă centrală, exprimată în titlu, este iubirea. La acestea, se adaugă şi prima
din cele 48 de Eclogae, o culegere de texte alese din opera Sfântului Ioan Gură de Aur,
alcătuită de către Teodor Dafnopates, un scriitor bizantin din secolul al XI-lea2. Dintre cele
patru omilii despre iubire, doar una a fost tradusă în limba română, de către Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, cu titlul Despre dragostea desăvârşită, despre răsplata după merit a faptelor şi
despre căinţă3. Pe celelalte trei le propunem acum publicului, tălmăcite pentru prima oară în
limba română, venind să întregească, oarecum4, micul grupaj de scrieri despre iubire
transmise sub numele Sfântului Ioan Hrisostom. Este de menţionat faptul că toate cele cinci
texte pe care le-am pomenit nu beneficiază de ediţii critice; ba, mai mult, ele au fost incluse în
corpusul „pseudo-hrisostomic”, între scrierile a căror paternitate hrisostomică este îndoielnică
sau contestată (inter dubia et spuria). Dacă aceste scrieri îi aparţin într-adevăr Sfântului Ioan
Gură de Aur, sau doar au fost puse pe seama lui, fie de către contemporanii săi, fie de către
alţi scriitori bizantini următori anului 407, doar un studiu filologic cu temei o poate dovedi,
după colaţionarea zecilor, sutelor, sau poate chiar miilor de manuscrise ce zac încă
necercetate5. Ceea ce ne interesează însă este măsura în care duhul Sfântului Ioan răzbate în
aceste omilii despre iubire, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, pentru care şi
oamenii – aflăm din traducerea de mai jos – sunt datori să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi
iubească aproapele. Frumuseţea conţinutului este dublată de împodobirea retorică (vizibilă
mai ales în primele două omilii), pe care am încercat să o păstrăm, pe cât posibil, şi în
versiunea românească, în limitele binecunoscute ale oricărei traduceri, mai ales când
limba-sursă depăşeşte cu mult posibilităţile de expresie ale limbii-ţintă. Întâi de toate, am
încercat să fim cât mai fideli textului originar, pentru a păstra proprietăţile fiecărei vocabule
sau expresii, atât în literă, cât şi în duh, fără să căutăm „înfrumuseţarea” limbajului folosit de
autor, prin corectarea lui în traducere, şi evitând orice aproximare de expresie care ar fi dus la

1
Traducere din limba elină de Asist. Dr. Octavian Gordon, după textele ediţiei PG 60,773-776; 61,681-684
şi 62,769-772.
2
Cf. Daniel Popa, Opera şi bibliografia Sfântului Ioan Gură de Aur, Cluj-Napoca, Renaşterea, 2002, p. 167.
Fiecare dintre Eclogae (PG 63,567-902) nu reprezintă, la rândul lor, un tot unitar în opera Sfântului Ioan, ci
autorul bizantin a compilat fragmente din diverse omilii hrisostomice, după o temă anume pe care a avut-o în
vedere. Aceste Eclogae au fost traduse pentru prima oară în limba română de către fraţii Şerban şi Radu
Greceanu şi tipărite, cu litere chirilice, în anul 1691, la Bucureşti, sub titlul Mărgăritare, sau colecţiune de
cuvinte alese. A doua tipărire, în anul 1746, a stat la baza transcrierii din chirilică în alfabet latin de către Gh.
Băbuţ, sub titlul Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Oradea, Editura Pelerinul Român, 1994. Prima
Eclogă, intitulată în greceşte Περὶ ἀγάπης, iar în traducerea fraţilor Greceanu Pentru dragoste şi pentru iubirea
frăţiei, se găseşte în ediţia Băbuţ la numărul 13 (probabil după ordinea stabilită de traducători). Ediţia din 1691 a
fost transcrisă şi ea în alfabet latin, de către Rodica Popescu, fiind publicată cu titlul original (Bucureşti, Editura
Libra, 2001).
3
În GBis, XLII (1983), nr. 4-5, p. 203-212. Apariţia acestei omilii în limba română nu este, totuşi, inedită: la
traducerea ei în româneşte s-au mai ostenit şi Sfântul Grigorie Dascălul (1765, tipărită în 1833), † Melchisedec
Ştefănescu (1893) şi † Irineu Slătineanu (1996). Vezi, pentru detalii, Daniel Popa, op. cit., p. 147-148.
4
Rezerva noastră se datorează faptului că, despre iubire, Sfântul Ioan vorbeşte în diverse şi nebănuite locuri ale
vastei sale opere, chiar dacă sub alte titluri. Ne îndreptăm atenţia numai asupra acelor scrieri hrisostomice care
îşi anunţă conţinutul despre iubire în titlu. Mai mult decât atât, ultima din seria de trei omilii pe care le publicăm
aici ni s-a transmis trunchiat, fără partea de final.
5
Este aproape neîndoielnic că fraţii Greceanu, sau Sfântul Grigorie Dascălu, bunăoară, vor fi avut sub ochi alte
manuscrise decât cele ce stau la baza Patrologiei Greceşti a lui Migne.
devierea stilistică înspre un „aggiornamento” lingvistic hiperbolic, străin duhului bisericesc 6.
Ţinând cont, aşadar, de nivelul stilistic al textului grecesc, plin de structuri retorice şi de
poetisme, am socotit de cuviinţă să nu trădăm, sau, mai bine zis, să trădăm cât mai puţin
limbajul – în sens larg – al Sfântului Ioan Gură de Aur. De aceea, cititorul prezentei traduceri
va întâlni, pe lângă suma consistentă a particularităţilor de limbă standard, şi trăsături
morfologice şi, mai cu seamă, lexicale ale limbajului poetic arhaizant (de exemplu:
„dănţuiesc”, „socot”, „a se sălăşlui”, „vistierie”, „a tocmi” etc.), precum şi elemente lexicale
ce ţin de limbajul bisericesc („a Se pogorî”, „inimă râvnitoare”, „prooroc”, „făţărnicie”, „a
nădăjdui”, „a curăţi”, „a binevoi” etc.). La acestea, am pledat, în traducere, pentru respectarea
figurilor de stil specifice genului omiletic, căutând să redăm, în limitele neputinţei, structurile
retorice ale textului originar. Dar cel mai mult traducătorul s-a străduit să nu trădeze duhul
Sfântului Ioan Gură de Aur, astfel încât cititorul sau predicatorul să se simtă dăruit cu lucrarea
iubirii dumnezeieşti în descoperirea de noi înţelesuri şi căi de urmat în atingerea desăvârşirii.

I. Despre iubire7

Nici un cuvânt nu este de-ajuns a vorbi despre iubire după vrednicie, pentru faptul că aceasta
nu este de pe pământ, ci din cer. Dar socot că şi limba îngerilor cu greu poate8 să o cerceteze
întocmai, fiindcă ea purcede neîncetat din mărinimia lui Dumnezeu. Aşadar, de vreme ce nici
limba <îngerilor>9, nici a oamenilor nu este potrivită pentru a o tâlcui cu deplină temeinicie,
oare vom da şi noi înapoi? Nicidecum! Deoarece în faţa lui Dumnezeu sunt bine-primite şi
jertfele cu totul bogate ale celor înstăriţi, dar şi jertfele celor lipsiţi de făţărnicie, <aduse> cu
inimă veselă, chiar dacă se întâmplă să fie foarte mărunte, aşa cum jertfa acelei văduve care a
aruncat doi bănuţi în cutia milei10 a fost preferată <darurilor> celor care aduceau mult aur.
Astfel şi noi, punându-ne nădejdea în Domnul, sprijinitorul şi îndreptătorul celor rostite, să
aruncăm, cu inimă râvnitoare, cei doi dinari ai iubirii în vistieria cugetului vostru. Căci socot
că aceşti doi dinari sunt cele două porunci, „de care atârnă toată Legea şi proorocii”. Căci s-a
spus de către Domnul în Evanghelii: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,
iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci <atârnă>11 Legea şi proorocii”12.
Iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele – două porunci strâns legate una de alta:
cel ce o ţine pe una dintre acestea, dar pe cealaltă n-o ţine, acela n-o are nici pe cea pe care
pare că o ţine. Căci, după cum nu se numeşte om un suflet fără trup, şi nici invers: trup fără
suflet, tot aşa nu există nici iubire faţă de Dumnezeu, dacă nu-i unită cu iubirea faţă de
aproapele. Şi nici invers: iubirea faţă de aproapele nu se numeşte iubire, dacă n-ar fi şi cea

6
Credem că acest duh bisericesc trebuie păstrat în lucrarea de traducere a textelor patristice pentru simplul, dar
pătrunzătorul motiv că Părinţii (deci şi scrierile lor) aparţin Bisericii, ei înşişi împărtăşindu-se de Biserică prin
vieţile lor, prin scrierile lăsate... Bisericii, nedelimitându-se nicicând de ceea ce îi era propriu Bisericii. De aceea,
opinăm că şi traducerile din Sfinţii Părinţi trebuie făcute în şi pentru Biserică.
7
Traducere după textul grecesc din PG 60,773-776.
8
Literal: „limba [...] se află în încurcătură”, „în impas”.
9
Originalul grecesc nu are sintagma „limba îngerilor”, dar aceasta este presupusă întâi de toate de context şi
confirmată apoi de prezenţa lui οὔτε („nici”). Absenţa sintagmei οὔτε ἀγγέλων din textul grecesc se
datorează, fără doar şi poate, fie copierii succesive a textului în manuscrise, fiind un accident frecvent înregistrat
de critica textuală, fie unei erori tipografice, fiind binecunoscut faptul că volumele „Migne” prezintă adesea
acest tip de erori ale textului. De altminteri, omisiunea cu pricina a fost sesizată de traducătorul în limba latină,
care a completat textul cu secvenţa nec angelorum.
10
„Cutia milei” era, de fapt, cutia vistieriei Templului, în care se strângeau bani atât pentru întreţinerea
Templului, cât şi pentru fapte de milostenie. Cf. Mc. 12,41-42.
11
Din nou, verbul κρεμάννυμι nu apare în originalul grecesc, dar atât confruntarea cu textul biblic, cât şi
traducerea pasajului în limba latină (pendet) îl presupun.
12
Cf. Mt. 22,37-40.
faţă de Dumnezeu. De aceea, arareori vei găsi iubire desăvârşită. Păgânii13 nu o cunosc, chiar
dacă par a avea iubire unii pentru alţii. Necunoscându-L însă pe Dumnezeu, sunt străini şi de
aceasta. Iudeii, chiar dacă au iubire unii faţă de alţii, urându-L14 pe Domnul Legii care zice
„să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta!” 15, agonisindu-şi în inima lor ură
în locul iubirii, L-au răstignit pe Domnul slavei, după cum zice proorocul: „Şi <m->au
răsplătit cu ură în locul iubirii mele”16. Iubirea aceasta n-au dobândit-o nici cei care spun că
Fiul lui Dumnezeu este creatură sau făptură, deşi au iubire unii pentru alţii. Dar cel care-L
iubeşte pe Dumnezeu cum Îl va numi pe Acesta Creator şi Făcător al lui Hristos, şi nu
Mai’nainte-Născător17? Sau cum poate spune cineva că-L iubeşte pe Fiul, dacă zice că Acesta
este creatură sau făptură? Chiar dacă spune cineva că-L iubeşte pe Tatăl, dar pe Fiul nu-L
iubeşte, se află departe de iubirea faţă de Tatăl, după cum zice Apostolul: „Cine nu-L are pe
Fiul nu-L are nici pe Tatăl”18. Iubirea aceasta n-o au <nici> cei care zic că Duhul este creatură
sau făptură, chiar dacă par că-L mărturisesc şi-L iubesc pe Tatăl. Căci, dacă cineva nu are
Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Aşadar, cei care cugetă cu dreaptă credinţă despre
Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh, aceia şi-au agonisit plinătatea iubirii. Iubirea Îl
mărturiseşte pe Tatăl, I se închină Fiului şi Îl preaslăveşte pe Duhul Sfânt; Iubirea nu desparte
armonia Treimii. O, Iubire, care vieţuieşti împreună cu îngerii, te hrăneşti laolaltă cu părinţii,
locuieşti împreună cu proorocii, te lupţi împreună cu mucenicii, cânţi într-un glas cu apostolii
şi ţii Biserica laolaltă19! Iubirea nu ştie de vrăjmaş, duşman nu are, aduce cunună de pace;
iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere şi slăveşte mulţimile înţelegătoare; iubirea,
care nu încape în lumea <întreagă>, dar care se sălăşluieşte în inima smerită; iubirea-i mai
dulce decât mierea şi laptele, având dulceaţa nu numai în gură, ci şi în adâncul inimii; iubirea
se armonizează cu toate, prin ea s-au întemeiat cele pământeşti, prin ea sporesc cele cereşti;
iubirea, pentru care Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume: „căci într-atât a iubit Dumnezeu
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat”20 în lume pentru noi; iubirea ne-a învăţat să
îndurăm cele din primejdii şi pe uscat, şi pe mare; pe mucenici iubirea îi desăvârşeşte, îi
fericeşte, îi încununează; iubirea îl priveşte pe aproapele ca pe sine, iar pe cele ale sale le
socoteşte comune tuturor; iubirea îşi asumă suferinţa aproapelui; iubirea găteşte masă de obşte
tuturor, bogatului şi săracului, înţeleptului şi omului simplu; iubirea îndulceşte sufletul
amărât, pe cel zdrobit îl tămăduieşte, iar pe cel umilit îl face să-nflorească; iubirea poartă
flacăra nestinsă a fecioriei, iar pe cei apropiaţi îi cercetează cu grijă; iubirea deschide uşile
13
În original Ἥλληνες: Grecii erau consideraţi adesea de către Părinţii Bisericii drept exponenţi ai
păgânismului, prin filozofii renumiţi pe care Ellada i-a dat lumii şi care au exprimat doctrine străine de duhul
înnoitor al Creştinismului. În contextul de faţă, termenul Ἥλληνες capătă o definiţie socio-religioasă, şi nu
etnică.
14
Originalul grecesc trebuie să fi fost deformat în tradiţia manuscrisă, în sensul înlocuirii verbului μιμέω
(„a urî”) cu verbul μιμέομαι („a imita”, „a urma”) la o formă inexistentă de participiu aorist „activ”. Pesemne că
un copist a citit eronat, în loc de μισήσαντες, μιμήσαντες, aşa cum apare în ediţia Migne. De altminteri,
motivul „urii” este reluat în aceeaşi frază, iar ansamblul contextual lasă loc acestei interpretări, precizate şi de
„protaza” concesivă: „urându-L pe Domnul Legii”.
15
Dt. 6,5.
16
Ps. 108,5.
17
Este singurul loc în literatura greacă în care apare termenul Προγεννήτωρ cu referire la Tatăl. Dicţionarele şi
bazele de date electronice înregistrează o singură dată pluralul acestui substantiv, la Euripide (Hippolytus, 1380),
cu sensul de „strămoşi”. Reapariţia acestui termen în literatura creştină, la o distanţă de cel puţin nouă veacuri,
nu pare a fi un ecou al hapax-ului euripidian, ci, mai degrabă, se datorează circulaţiei mai frecvente a
substantivului Προγεννής („Mai’nainte-Născut”), cu referire la Fiul, sau a verbului corespunzător Ἥλληνες,
înregistrat încă de la Clement Alexandrinul în context hristologic.
18
1 In. 2,23.
19
Prin traducere, se pierde frumuseţea retorică a acestei fraze, alcătuită simetric dintr-o serie de adjective al căror
prim element de compunere este adverbul-prepoziţie συν, precedate fiecare de câte un genitiv determinant,
reprezentând toate categoriile de Sfinţi. Autorul subliniază, astfel, şi la nivel formal-semantic, principiul
unificator al iubirii, într-o perspectivă ecleziologică ce transcede chiar graniţa dintre pământesc şi ceresc.
20
In. 3,16.
Împărăţiei, le aduce înăuntru pe fecioarele purtătoare de cunună21, iar pe cei ce au vieţuit în
căsnicie curată nu-i opreşte să intre; iubirea îndrăgeşte mila, iar celui ce o lucrează îi găteşte
cununi dăurite; iubirea nu cunoaşte îngâmfare, ci îi slăveşte pe cei smeriţi; iubirea fuge de
blesteme, îndrăgind binecuvântarea; pe bărbaţii şi pe femeile care se unesc în căsătorie iubirea
îi sfătuieşte să vieţuiască într-un cuget şi nu voieşte nicicând să se depărteze unii de alţii;
iubirea-i îndeamnă pe părinţi să-şi îndrăgească pruncii, iar pe copii să le slujească părinţilor ca
unor stăpâni; iubirea-i sfătuieşte pe stăpâni să fie milostivi faţă de slujitori, iar pe slugi să-şi
slujească stăpânii fără viclenie; iubirea aşează frica în afară şi aduce în inimi îndrăzneala către
Dumnezeu; căci zice: „iubirea desăvârşită alungă frica”22; iubirea ne-a împletit nouă această
cunună a părinţilor şi ne-a întemeiat dulce şi roditoare rădăcină a nădejdii, iubirea mână turma
în staulul Bisericii şi-i dă să pască hrana plină de verdeaţă a Raiului; iubirea ne-a îndreptat
auzul tuturor către o singură ascultare şi limba ne-a deschis-o; iubirea educă trupul,
înflăcărează duhul şi curăţeşte23 sufletul; iubirea slăveşte chinurile pustnicilor şi le deschide
acestora strălucitoare sânurile Fiului; de care să ne învrednicească şi pe noi Stăpânul a toate,
în vecii vecilor. Amin!

II. Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc24

Iubirea, scara ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie. Iubirea este
împreună cu Tatăl pe tron şezătoare, iubirea uneşte cele pământeşti cu cele cereşti; pe aceasta
nu-i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi <cum> s-o preamărească după cuviinţă. Dar
faptul însuşi arată că iubirea este cârmuitoarea vieţuirii celei mai bune. Căci ea încinge lumea
creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, † aducând
mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte †25. Căci,
fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu
Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun Lui şi
s-au unit26 cu El. Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc
<această> armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale
Duhului Sfânt27, reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul
asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a
Creatorului28. Din iubire pentru oameni a coborât Dumnezeu pe pământ şi cu oamenii a
petrecut, nu închinat în temple ascunse şi retrase, ca odinioară, ci S-a pogorât
împreună-locuitor cu oamenii întru asemănarea şi convieţuirea cu noi, pentru ca, apropiindu-
ne pe toţi întru legătura Aceluiaşi Duh, să ne facă un singur trup şi un singur duh. Fiind
iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului şi a Duhului <Sfânt>, pe cele risipite le adună, iar
pe cele înstrăinate şi le face prietene. O, lucrare minunată a lui Hristos, iubirea! O, taină a
mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul Său Cel Unul-Născut; căci,
zice <Apostolul>, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”29. Iubirea rabdă cu
bucurie necazurile pentru aproapele, prin iubire ni se porunceşte să fim slujitori unii altora:
căci <zice>: „prin iubire slujiţi unul altuia!”30; bunurile personale, ale fiecăruia în parte,
iubirea le face comune tuturor; iubirea ţi-l arată pe aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi şi te face
21
Sinecdocă – literal: „aduce înăuntru fecioria purtătoare de cunună”.
22
1 In. 4,18.
23
Literal: „albeşte”.
24
Traducere după textul grecesc din PG 61,681-684.
25
Originalul grecesc este corupt, astfel încât fraza în cauză este lipsită de coerenţă sintactică. Redăm astfel o
interpretare posibilă a fragmentului neclar.
26
Literal: „s-au amestecat”.
27
Literal: „lucrări <săvârşite> prin Duhul Sfânt”.
28
Literal: „bucuria sfântă din preajma Creatorului”.
29
Ef. 5,25.
30
Ef. 5,13.
să-i porţi păcatele ca şi cum ar fi ale tale31. Întru puţine te vei mânia, iar pe cele mai multe le
vei răbda. Prin iubire creşte turma lui Hristos; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre
ucidere, toceşte armele vrăjmaşilor, aduce cu sine uitarea de toţi vrăjmaşii şi aşează în lume
vieţuirea paşnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va <mai> ridica sabia împotriva altuia şi
nu vor mai învăţa să se războiască”32. De aceea zice: „Răsări-va în zilele lui dreptatea şi
mulţimea păcii, până ce se va răpi luna” 33. Strălucită este şi pilda vieţuirii paşnice! O, iubire,
întemeietoare a fericitei păci, care-l alungă pe demon, duşmanul şi vrăjmaşul oamenilor! <O,
iubire>, din pricina căreia se tânguieşte diavolul pentru oamenii cei paşnici, dar prin care
îngerii se bucură împreună, văzând în oameni însuşi chipul păcii lor! <O, iubire>, prin care
noi suntem voioşi unii faţă de alţii, iar vederea fratelui de către frate este mai mare decât orice
altă bucurie! De bună seamă, Pavel spune că venirea lui Tit îi aduce mângâiere în necazuri 34;
iar când nu este lângă el, nu are tihnă în suflet. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de fraţi – două
lucruri de nedespărţit. Şi această poruncă avem de la Dumnezeu, zice Ioan, ca cel care-L
iubeşte pe Dumnezeu, să-şi iubească şi fratele. Căci aceasta i-a spus-o şi lui Petru: „Dacă mă
iubeşti, paşte oile Mele!”35, adică: arată-ţi iubirea faţă de Păstor, purtând grijă de oi cu multă
râvnă. Aşadar, pe cât de neclintit este un zid întărit prin buna întocmire36 a unor pietroaie,
făcând să se abată năvălirile vrăjmaşilor, tot aşa este şi obştea sfinţilor, bine închegată prin
legăturile iubirii37, <abătând> ispitele diavolului. Şi <vezi> ce podoabă de preţ au plantele
sădite în şiruri, sau ce rânduială este într-o oaste bine întocmită, care înaintează în ordine şi în
linie de luptă! De bună seamă că acestea din urmă aduc38 desfătare; dar mai fermecător şi mai
plăcut decât toate este frumuseţea armoniei fireşti a celor care s-au închegat întru iubire. Căci
însemnată se arată aceasta în ochii Domnului şi la mare cinste. Ascultă-l pe David, sau mai
degrabă harul Duhului Sfânt: „Iată, zice, ce este mai frumos şi mai plăcut...” – <nu zice>
nimic altceva, nici un alt <cuvânt> de pe pământ, ci: „... decât să locuiască fraţii laolaltă?”39 –
ca un mir vărsat deasupra capului. Îngeri dănţuiesc împrejurul cetei noastre şi se bucură
pentru noi, că le urmăm pilda de viaţă. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se
face bucurie în cer40, după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru aşa mare mulţime a
celor ce se mântuiesc. Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului
şi vânturătoare demonilor! – când ne vom aduna laolaltă în coruri, într-o singură suflare şi-
ntr-un singur cuget, spre a-I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea
Heruvimilor, şi când vom urma pilda preaslăvitei <lor> cântări. Căci precum aceia, urmând
unul celuilalt, aduc cântare întreit-sfântă, tot astfel şi noi, adunându-ne, după modelul lor, în
două coruri şi dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare duhovnicească. Celor din afară le
stârneşte mirare, dor celor ce privesc şi râvnă celor ce aud, iar în noi se descoperă o
pricepere41 dumnezeiască şi lucrătoare, prin care simţim cum sunt smulse din noi toate
pricinile relei purtări şi ale dezbinării. Prin noi, toţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe
31
Textul grecesc este marcat de un joc gramatical al persoanelor (iubirea personificată = tu însuţi), imposibil de
redat în limba română în deplinătatea sensului. Literal: „iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe sine însuşi (sic!) şi-i
poartă păcatele ca şi pe ale sale proprii”.
32
Is. 2,4.
33
Ps. 71,7.
34
2 Co. 7,6.
35
In. 21,15.
36
În limba greacă, ἁρμονία, pe care l-am tradus aici prin „buna întocmire”, este legat etimologic de substantivul
ἅρμα („atelaj”, „car”), de la care derivă şi verbul ἁρμόζω („a închega”, „a întocmi”), precum şi de verbul
ἀραρίσκω („a ajusta”, „a tocmi laolaltă”).
37
Accentul cade în această frază pe ideea de legătură (legătura de iubire), exprimată în original printr-un joc de
cuvinte: ἁρμονία / ἁρμόζω. Se adaugă şi ceea ce am tradus prin „obşte” – σύστημα.
38
Literal: „provoacă”.
39
Ps. 132,1.
40
Lc. 15,7.
41
Αἴσθησις, tradus îndeobşte prin „simţire” poate avea şi înţelesul de „pricepere (în Duh)”. Cf. Iş. 28,3; Pr. 1,7;
12,23; Flp. 1,9; etc.
pământ vieţuirea cea cerească. De aceea Pavel ne-a învăţat să avem cu toţii un singur cuget şi
acelaşi lucru să-l spunem42; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până
şi buna înţelegere între femei, pentru ca şi adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei
îngerilor. De aceea zice <Apostolul>: „Le rog pe Euodia şi pe Syntyche să aibă acelaşi cuget
întru Domnul”43. Ne porunceşte ca fiecare să-l socotească pe celălalt mai presus decât el, ca să
nu fim dezbinaţi <gonind> după onoruri sau, mai degrabă, după slavă deşartă, ci pentru ca,
cinstindu-l pe aproapele nostru, să fim uniţi şi să ne socotim laolaltă. De bună seamă, ale
noastre sunt măreţe, dar, cu adevărat, cât de minunate44 sunt cele ale sfintei şi dumnezeieştii
iubiri! Să vedem, dar, şi învăţăturile Legii, căci acestea învaţă cu folos. Să nu-l dispreţuieşti 45
– zice <Domnul> – pe cel nevoiaş, ci dă-i de pomană celui necăjit; să se bucure săracul de
roadele tale46 şi să-i fie lui spre hrană prinosul secerişului şi al recoltei; în al şaptelea an, şi
robul să fie lăsat liber, iar în al cincizecilea an toată datoria să fie iertată; şi cei care şi-au
vândut averile să le ia îndărăt, fără să plătească vreun preţ. Dobândă să nu ceri 47, „să nu iei
drept zălog nici moara, nici piatra ei de deasupra”48, şi nici haina săracului49, şi să nu dai
năvală ca să-ţi iei zălogul cu de-a sila. Să nu laşi de izbelişte boul aproapelui tău, chiar dac-ar
fi să-ţi fie duşman; ba să-i duci înapoi şi animalul rătăcit, slujindu-i ca unui prieten şi
dezlegând duşmănia atunci când ţi se oferă prilejul. Iar toate aceste porunci pentru nimic
altceva <n-au fost date> decât pentru iubirea cea sfântă şi de Dumnezeu mult-dorită, căci spre
aceasta ţintesc50 şi poruncile Evangheliei. Deci, după ce <Domnul> a rostit multe <porunci>
spre plinirea Legii, a adăugat: „Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce caută să
vă vatăme”51, sfărâmând duşmănia şi sădind iubirea întru toate. Fie ca nevoia voastră de a vă
iubi unii pe alţii să nu fie îndestulată niciodată! Căci zice Pavel: „Nimănui cu nimic să nu-i
fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul!” 52. Căci, aşa cum căutăm de mâncare în fiecare
zi, iar îndestularea nu ne opreşte de la a căuta de mâncare în fiecare zi, ci, cerând aceasta de la
natură, o simţim ca pe o necesitate – tot aşa, şi în privinţa iubirii, să păzim acelaşi model. Zice
<Ecleziastul>: „nu se va îndestula ochiul de privit, şi nici urechea de auzit”53. Dulce le este
ochilor lumina şi nimeni <vreodată>, privind, n-a obosit la ochi, şi nici n-a obosit cineva la
urechi auzind; tot aşa trebuie ca şi lucrarea cea râvnită a iubirii să o îndeplinim fără zăbavă şi
să nu ne-o îndestulăm niciodată. Căci apa multă nu va putea să stingă iubirea; căci zice
<Apostolul>: „rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, iubirea”54. Căci precum era de
la-nceput, aşa va fi păzită în veac. Pe aceasta urmând-o, fie să dobândim bunătăţile veşnice
întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia <I se cuvin> slava şi puterea, în vecii vecilor!
Amin!

III. Despre iubire55

42
Flp. 2,2.
43
Flp. 4,2.
44
Este singura ocurenţă a termenului ἐπικόσμιος înregistrată în corpusul electronic al literaturii greceşti (TLG),
fiind absentă din dicţionarele cele mai uzuale ale limbii greceşti. Literal: „înfrumuseţătoare”.
45
În textul originar este folosit viitorul iusiv: „nu vei dispreţui!” = „nu dispreţui!”. Cf. formele verbale ale
Decalogului.
46
Literal: „roadele de la tine”.
47
Lv. 25,36.
48
Dt. 24,6.
49
Dt. 24,17.
50
Literal: „aleargă la vale”, „urmăresc”.
51
Mt. 5,44.
52
Rm. 13,8.
53
Ecc. 1,8.
54
1 Co. 13,13.
55
Traducere după textul grecesc din PG 62,769-772.
Bine a zis Domnul că „povara Mea este uşoară”56. Căci ce greutate sau ce osteneală este să-i
ierţi fratelui tău greşelile uşoare şi neînsemnate, iar <păcatele lui> lui să-i fie îngăduite şi
îndreptăţite pe dată?57 N-a zis: „Adu-mi averi, sau vite, sau ţapi, sau postire, sau priveghere”,
ca să nu zici că „nu am, nu pot”, ci ceea ce este uşor şi lesne şi grabnic, aceasta a poruncit,
zicând: „Iartă-i fratelui tău greşelile, iar Eu ţi le voi ierta pe ale tale! Tu ierţi păcate uşoare,
pesemne oboli mărunţi, fie şi o sută de dinari; Eu îţi iert cei zece mii de talanţi 58. Iar tu doar
ierţi, fără să dăruieşti nimic; Eu însă dăruiesc iertare, dar adaug prin har59 şi tămăduirea, şi
Împărăţia. Iar darul tău atunci îl voi primi, când vei face pace cu vrăjmaşul tău, când nu vei
avea vrajbă împotriva cuiva, când nu va apune soarele peste mânia ta60, când vei avea pace şi
iubire către toţi; atunci şi rugăciunea ta va fi bineprimită, şi casa ta va fi binecuvântată, şi tu
vei fi fericit. Dar, dacă tu nu te împaci cu fratele tău, cum ceri de la Mine iertare? Tu calci
cuvintele Mele şi-Mi porunceşti iertare? Eu, Stăpânul, poruncesc şi tu nu iei aminte? Iar tu,
robul, cum de cutezi să aduci rugăciune înaintea lui Dumnezeu, sau jertfă, sau pârgă din
roade, câtă vreme eşti învrăjbit cu cineva? Căci, după cum tu îţi întorci faţa de la fratele tău,
aşa şi Dumnezeu Îşi va întoarce ochii de la rugăciunea ta şi de la darul tău; de vreme ce
Dumnezeu este iubire, nici cele săvârşite în afara iubirii nu-şi vor găsi bunăvoinţa în El. Cum,
dar, va primi Dumnezeu rugăciunea unui ucigaş, sau darul lui, sau pârga roadelor lui, dacă nu
se va pocăi mai întâi, după poruncă? Dar îmi vei zice, de bună seamă: «eu nu sunt ucigaş», iar
Eu îţi voi arăta că eşti ucigaş, ba chiar Ioan Teologul te vădeşte, zicând: «Cel ce-şi urăşte
fratele e ucigaş de frate61»”. Aşadar, fraţii mei iubiţi, să nu socotim nimic mai de preţ decât
iubirea, şi nici să nu ne străduim să dobândim ceva în afara ei! Nimeni să nu aibă ceva
împotriva cuiva, nici să nu răsplătească răul cu rău; „soarele să nu apună peste mânia
voastră”62; ci să le iertăm datornicilor noştri toate greşelile63. Căci ce folos, copiii mei, dacă
cineva le are pe toate, dar nu are iubirea mântuitoare? De va face cineva ospăţ mare, ca să-l
cheme pe împărat şi pe căpetenii, şi va pregăti toate din belşug, ca să nu-i lipsească nimic, dar
nu va avea sare, se va putea el înfrupta din acel ospăţ? Nu, de bună seamă, ba, la plecare, şi-a
pierdut şi răsplata, iar ostenelile şi le-a risipit. Ba şi-a agonisit şi ocară din partea celor pe care
i-a chemat. La fel, deci, şi aici: ce folos să te trudeşti în vânt? Fără iubire, tot lucrul şi toată
fapta este necurată, chiar dacă şi-ar agonisi cineva fecioria, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar
priveghea, sau dacă se roagă, sau dacă face ospăţ săracilor, chiar dacă ar părea că aduce daruri
sau pârgă de roade, chiar dacă ar ctitori o biserică, sau dacă ar face orice altceva, fără iubire,
toate acelea vor fi socotite nimic în faţa lui Dumnezeu. Căci Domnul nu binevoieşte în ei 64.
Ascultă-l pe Apostol zicând: căci cel care are vrajbă împotriva fratelui său şi pare să-I aducă
jertfă lui Dumnezeu65 e ca cel ce jertfeşte un câine şi <aceste daruri> plata desfrânatei se vor
socoti66. Să nu voieşti, aşadar, să faci ceva fără iubire, căci iubirea acoperă mulţimea
56
Mt. 11,30.
57
Partea a doua a acestei fraze mai poate fi interpretată şi altfel: „iar pe ale tale să ţi le-ngădui şi să ţi le
îndreptăţeşti pe dată?”
58
Cf. Mt. 18,23-35.
59
Verbul original, χαρίζομαι, este tradus în literatura teologică românească, în mod tradiţional, prin „a dărui”
(vezi, de exemplu, troparul pascal „Hristos a înviat din morţi...”), pierzându-şi, astfel, din înţelesul originar
marcat de termenul χάρις. Am preferat aici traducerea lui perifrastică, pentru a evita repetarea verbului
„dăruiesc” (gr. παρέχω) din aceeaşi frază.
60
Cf. Ef. 4,26.
61
1 In. 3,15. Sfântul şi Evanghelistul Ioan, citat din memorie, nu foloseşte însă cuvântul ἀδελφοκτόνος, ci
ἀνθρωποκτόνος, „ucigaş de oameni”. Ediţia Nestle-Aland a Noului Testament nu indică nicio variantă de
manuscris în acest caz.
62
Ef. 4,26.
63
Cf. Mt. 6,12.
64
Sau: „nu binevoieşte în aceste lucruri”, în sensul că nu-I sunt pe plac.
65
Cf. Mt. 5,23-24.
66
Cf. Is. 66,3: „Dar nelegiuitul care-Mi jertfeşte Mie viţel e ca şi cum ar bate un om; iar cel care-Mi jertfeşte din
turmă e ca şi cum ar ucide un câine <...>” şi Dt. 23,18: „Plata desfrânatei şi preţul câinelui să nu le aduci în casa
păcatelor. O, ce bunătate dispreţuim! O, de câte bunuri ne lipsim, şi de câtă bucurie, fără să
dobândim iubirea! Pe aceasta nevrând Iuda să o dobândească, a ieşit din ceata Apostolilor,
părăsind lumina cea adevărată, şi, urându-şi Învăţătorul şi pe propriii lui fraţi, umbla în
întuneric. De aceea şi mai-marele67 Petru zicea: „<apostolia din care> a căzut Iuda, ca să
meargă la locul lui”68. Şi iarăşi zice Ioan Teologul: „Cel ce-şi urăşte fratele este în întuneric şi
umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii”69. Iar dacă ai
zice: „Deşi pe fratele meu nu-l iubesc, Îl iubesc totuşi pe Dumnezeu”, te vădeşte Ioan, zicând:
„Dacă cineva zice: «Îl iubesc pe Dumnezeu!», dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Căci
cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care l-a văzut, cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu L-a
văzut?”70 Aşadar, cel ce are iubire pentru toţi fraţii şi nu are vrajbă împotriva cuiva, cel care
împlineşte cuvântul Apostolului: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”71, acela Îl iubeşte
pe Dumnezeu, acela este ucenic al Celui Ce zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” 72. Este deci limpede că ucenicii lui Hristos
după aceasta vor fi cunoscuţi: după adevărata iubire. Cel ce are ură împotriva aproapelui său,
chiar dacă pare că-L iubeşte pe Hristos, este mincinos şi se înşeală pe sine însuşi73. Căci zice
Apostolul Ioan: „Această poruncă o avem de la El, ca cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu să-l
iubească şi pe fratele său”74; şi iarăşi <zice> Domnul: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci atârnă toată
Legea şi proorocii”75. O, neînchipuită minune! Că cel ce are iubirea nefăţarnică, împlineşte
toată Legea. „Căci iubirea este plinirea Legii”76, după cum zice Apostolul. O, putere nespusă a
iubirii! O, putere nemăsurată a iubirii! Nimic nu-i mai de cinste decât iubirea, nici în cer, nici
pe pământ. De aceea, Apostolul Pavel, învăţând că nimic nu-i pe măsura iubirii, a scris şi a
trimis la marginile lumii, zicând: „Fraţilor, nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu
iubirea unuia faţă de altul”77 şi să vă puneţi viaţa unul pentru altul! Căci aceasta este iubirea:
capul tuturor virtuţilor, sarea virtuţilor. Iubirea-i „plinirea Legii”, iubirea-i mântuire negreşită.
Aceasta de la început a biruit în inima lui Abel, aceasta s-a făcut cârmuitoarea lui Noe,
aceasta a lucrat împreună cu patriarhii, aceasta l-a scăpat pe Moise, aceasta l-a făcut pe David
locaş al Sfântului Duh, aceasta s-a sălăşluit în prooroci, aceasta l-a îmbărbătat pe Iov. Şi de ce
nu le spun pe cele mai de seamă? Aceasta L-a coborât la noi pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri.
Prin iubire, Cel fără de trup Se întrupează, Cel fără de început începe, Fiul lui Dumnezeu Fiu
al Omului Se face; prin iubire se rânduiesc toate cele către mântuire; moartea a fost nimicită,
diavolul a fost răpus, Adam a fost chemat, iar Eva a fost eliberată. Prin iubire, s-a făcut o
singură turmă78 a îngerilor şi a oamenilor; prin iubire, blestemul s-a dezlegat, Raiul s-a
deschis, viaţa s-a descoperit, Împărăţia cerurilor s-a vestit. Aceasta, prinzându-i în mreje pe
cei ce pescuiau peşti, i-a făcut pescari de oameni 79, aceasta i-a îmbărbătat pe martiri, luptând
laolaltă cu ei, aceasta a arătat cetăţile pustii, aceasta a umplut munţii şi peşterile cu cântări de

Domnului, Dumnezeului tău, pentru vreo oarecare făgăduinţă, căci acestea amândouă sunt urâciune înaintea
Domnului, Dumnezeului tău.”
67
În original: κορυφαῖος, „corifeul”.
68
FA 1,25.
69
1 In. 2,11.
70
1 In. 4,20.
71
Ef. 4,26.
72
In. 13,35.
73
Cf. Gal. 6,3.
74
1 In. 4,21.
75
Mt. 22,39-40.
76
Rm. 13,10.
77
Rm. 13,8.
78
Cf. In. 10,16.
79
Cf. Mt. 4,19; Mc. 1,17.
psalmi, aceasta i-a arătat una pe îngeri şi pe oameni, iar pe bărbaţi şi pe femei i-a făcut să
păşească pe calea cea strâmtă şi îngustă. Dar, până să-L urmăm pe Cel necuprins †...†80

80
Aici se întrerupe textul grecesc al acestei omilii.