MOCANU ALEXANDRU CONSTANTIN

TEOLOGIE PASTORALA, AN IV, GRUPA VI.

PAGINA 53 (de fapt, pdf 57!)

Αἱματοειδής, -έος (ὁ, ἡ), cel în felul sîngelui, asemenea cu sîngele. [αἷμα, εἶδος].

Αἱματόεις, -εσσα, -εν, poet. sîngeraticu. [αἷμα].

Αἱματολειχός (ὁ, ἡ), lingătoru de sînge. [αἷμα, λείχω].

Αἱματοποιητικός, -ή, -όν, făcătoru de sînge [αἷμα, ποιέω].

Αἱματοποσία (ἡ), bere de sînge. [şi

Αἱματοποτέω, -ῶ, viit: - ήσω. beau sînge. [din

Αἱματοπότης, -ου (ὁ), băutoru de sînge. [αἷμα, πίνω].

Αἱματοῤῥόφος (ὁ, ἡ), sorbitoru de sînge. [αἷμα, ῥοφέω].

Αἱματόῤῥυτος (ὁ, ἡ), poet. [αἷμα, ῥέω]. v. cu

Αἱματοσταγής, -έος (ὁ, ἡ), înjunghiatu, înnecatu în sângele său; sau (din greşală) în locu
de Αἱματοσταγής. [αἷμα, σφάζω].

Αἱματόφυρτος (ὁ, ἡ), poet: frămîntatu, amestecatu, sau mînjitu cu sînge. [αἷμα, φύρομαι].

Αἱματοχαρής, -έος (ὁ, ἡ), care se bucură de sînge, setosu de sînge. [αἷμα, χαίρω].

Αἱματόω, -ῶ, viit. -ώσω, sîngerezu, mînjescu cu sînge. 2) prefacu în sînge. «Αἱματοῦται
ἡ τροφή». (Gal.) [şi

Αἱματώδης, -εος (ὁ, ἡ), sîngerosu; pricinuitu din sînge; asemenea (sau amestecatu) cu
sînge. [αἷμα].

Αἱματωπός (ὁ, ἡ), cel cu ochi de sînge, adică cu căutătură de ucigătoru. [αἷμα, ὤψ].

Αἱμάτωσις, -εως (ἡ), sîngerare. 2) prefacere în sînge. [αἱματόω].

Αἱματώψ, -ῶπος (ὁ, ἡ), poet. v. Αἱματωπός.

Αἱμηπότης, -ου (ὁ), poet. v. Ion. în locu de Αἱματοπότης.

Αἱμηρός, -ά, -όν, poet. v. Αἱματηρός.

1
Αἱμοβαρής, -έος (ὁ, ἡ), poet. greu de multu sînge. [αἷμα, βάρος].

Αἱμοβόρος (ὁ, ἡ), mîncătoru de sînge; hrănitu cu cărnuri crude. 2) ( fig.) iubitoru de a
vărsa sînge, aplecatu la omoruri. [αἷμα, βορά].

Αἱμοδιαιτέω, -ῶ, viit: -ήσω, mănîncă carne crudă, şi sîngerată. [αἷμα, δίαιτα].

Αἱμόδιψος, (ὁ, ἡ), setosu de sînge. [αἷμα, δίψα ].

Αἱμοδόχος (ὁ, ἡ), (princ. vasu) priimitoru de sînge, adică de a pune sînge într’ însul.
[αἷμα, δέχομαι].

Αἱμομίκτης, -ου (ὁ), amestecătoru de sînge, adică cel ce se înpreună cu din sînge rudă a
sa. [αἷμα, μίγνυμι]. [de unde

Αἱμομιξία (ἡ), amestecare de sînge; sau crima de această nelegiuire.

Αἱμοποσία (ἡ), v. Αἱματοποσία.

Αἱμοπό(τώ)της, -ου (ὁ), şi Αἱμοπό(τῶ)τις, -ιδος (ἡ), v. Αἱματοπότης.

Αἱμο(μά)πτυσις, -εως (ἡ), scuipare de sînge (patimă).

Αἱμοπτυϊκός, -ή, -όν, pătimaşu de scuipare de sînge. [αἷμα, πτύω].

Αἱμοῤῥαγέω, -ῶ, viit: -ήσω, pătimescu de emoragie. (curgere de sînge). [din

Αἱμοῤῥαγής, -έος (ὁ, ἡ), pătimaşu de emoragie. [αἷμα, ῥήγνυμι]. [de unde

Αἱμοῤῥαγία, (ἡ), emoragie, repede curgere de sînge. (patimă). [şi

Αἱμοῤῥαγικός, -ή, -όν, supusu la emoragie.

Αἱμόῤῥαντος (ὁ, ἡ), poet. stropitu cu sînge. [αἷμα, ῥαίνω].

Αἱμοῤῥοέω, -ῶ, viit. -ήσω. pătimescu de curgere de sînge. [şi

Αἱμόῥῤοια (ἡ), emoroie, curgere de sînge. (patimă). [de unde

Αἱμοῥῤοϊκός, -ή, -όν, supusu la curgere de sînge; 2) aducătoru de emoroie. [şi

Αἱμοῤῥοΐς, -ΐδος (ἡ), emoroidu, unu felu de şarpe, a căruia muşcătură pricinuieşte
generală emoroie. 2) unu felu de melcu de mare. 3) (mai cu seamă la îm.) Αἱμοῤῥοΐδες
(se înţel. φλέβες, vine, prin care curge din vreme în vreme sînge), trânji. «Αἱμοῤῥοῒς ἥ τε
ἐν ταῖς ῥισί, καὶ γὰρ καὶ αὕτη αἱμοῤῥοίς ἐστίν.» (Arist.) [din

2
Αἱμόῤῥοος, -ους (ὁ, ἡ), pătimaşu de emoroie. 2) v. Αἱμόῤῥυτος. 3) (subst.) v. Αἱμοῤῥοΐς
(şarpe). [αἷμα, ῥόος, -οῦς ]. [de unde

Αἱμοῤῥοώδης, -εος (ὁ, ἡ), cel din felul şărpilor emoroizi. 2) cel de temperamentu
trînjosu.

Αἱμόῤῥυτος (ὁ, ἡ), v. Αἱματόῤῥυτος.

Αἱμός, sau Αἷμος (ὁ), poet. (în gen.) or ce lucru ascuţitu, vîrfosu, precumu ghimpe, lance,
acu şi c. l. 2) pădure, mărăcinişu. [αἷμα, în însem. de cuţitu. (Sof.)]

Αἱμοσταγής, -έος (ὁ, ἡ), v. Αἱματοσταγής.

Αἱμοφόρυκτος, şi Αἱμόφυρτος (ὁ, ἡ), v. Αἱματόφυρτος, sîngeratu; şi sîngerătoru. [αἷμα,

φορύσσω].

PAGINA 54

Αἱμοχαρής, -έος (ὁ, ἡ), v. Αἱματοχαρής.

Αἱμόχροος, -ους (ὁ, ἡ), cel cu faţa roşie ca sîngele. [αἷμα, χρόος, -οῦς].

Αἱμυλία (ἡ), purtare dulce, linguşitoare, îndatorătoare. [ şi

Αἱμύλιος (ὁ, ἡ), poet. v. [Αἱμύλος].

Αἱμυλομήτης [αἱμύλος, μῆτις] în locu de

Αἱμυλόμυθος (ὁ, ἡ), dulce vorbitoru. [αἱμύλος, μῦθος].

Αἱμυλοπλόκος (ὁ, ἡ), v. Δολοπλόκος. [αἱμύλος, πλέκω].

Αἱμύλος [αἱμός], -η, -ον, ageru, dulce (sau amăgitoru, atrăgătoru) în vorbire.

Αἱμωδέω, -ῶ, [αἱμός, ὁδούς ] viit. -ήσω. mi se strepezesc, amorţesc dinţii (mîncînd, sau
văzînd pe alţii mîncînd acru). «Αἱμωδιῶμεν γὰρ τοὺς ὀξὺ ὁρῶντες ἐσθίοντας». (Arist.)
«Μύλης τριφθείσης πρὸς ἑαυτὴν ὀδόντες ᾑμώδησαν». (Ipocr.) [de unde

Αἱμωδία (ἡ), şi

Αἱμωδιασμός, (ὁ), strepăzire, amorţire de dinţi. [din

3
Αἱμωδιάω, -ῶ, viit. -άσω v. Αἱμωδέω.

Αἴμων, -ονος (ὁ, ἡ), poet. în locu de Δαίμων, sau Δαήμων (cu gen.) ştiitoru (cu cercare,
idee) de ceva.

Αἴμων, -ονος (ὁ, ἡ), poet. în locu de Αἱματώδης.

Αἱμωπός (ὁ, ἡ), poet. în locu de Αἱματωπός.

Αἰναρέτης, -ου (ὁ) poet. viteazu spre răul altora. [αἰνός, ἀρετή].

Αἰνείω, poet. în locu de Αἰνέω.

Αἴνεσις, -εως, (ἡ), poet. lăudare. [şi

Αἰνέτης, -ου (ὁ) poet. lăudătoru. [şi

Αἰνετός, -ή, -όν, lăudatu, de laudă. [din

Aἰνέω, -ῶ, [αἶνος], viit. -έσω, şi poet. -ήσω. laudă. 2) v. συναινῶ, încuviinţezu, mă
învoiescu. 3) povăţuiescu. 4) (rar) zicu. 5) făgăduiescu. 6) propuiu. 7) făgăduiescu, mă
leapădu de ceva cu chipu frumosu, politicu.

Αἴνη (ἡ), Ion. în locu de Αἶνος, laudă. 2) renume, slavă.

Αἴνημι, Eol. poet. în locu de Αἰνέω.

Aἰνήσαισαν, Beot. poet. în locu de Aἰνήσαιεν.

Aἰνῇσιν, poet. Ion. în locu de Aἰναῖς, dat. îm. al lui Αἰνή.

Aἰνητός, -ή, -όν, poet. în locu de Aἰνετός.

Αἴνιγμα (τό), enigmă, ghicitoare; alegorie; (cuvîntu, întru care alta se zice, şi alta se
înţelege). [αἰνίττομαι]. [de unde

Αἰνιγματίας, -ου (ὁ), cel ce vorbeşte întunecat, şi cu anevoie de înţeles. [şi

Αἰνιγματίζομαι, viit. -ίσομαι. vorbescu întunecat, enigmatic; propuiu ghicitori. [şi

Αἰνιγματικός, -ή, -όν, v. Αἰνιγματώδης. [şi

Αἰνιγματιστής, -οῦ (ὁ), v. Αἰνιγματίας. [şi

Αἰνιγματώδης, -εος, (ὁ, ἡ), enigmaticu, sau esprimatu întunecat. [de unde

4
Αἰνιγματωδῶς, adv. cu chipu enigmaticu, ghicitoreşte.

Αἰνιγμός (ὁ), v. Αἴνιγμα.

Αἰνίζομαι, viit: -ίσομαι, poet. în locu de Αἰνέω.

Αἰνικτήρ, poet. şi Αἰνικτής -οῦ (ὁ), cel ce vorbeşte enigmatic; sau propune enigme,
ghicitori. [de unde

Αἰνικτηρίως, adv. v. Αἰνιγματωδῶς, şi Αἰνιγματικῶς, ghicitoreşte. [şi

Αἰνικτός, -ή, -όν, v. Αἰνιγματώδης, neînţelesu, ca o ghicitoare. [din

Αἰνίσσο(ττο)μαι, [αἶνος, sau αἰνός]. viit. -ίξομαι. vorbescu enigmatic, alegoric, anevoe de
ghicit înţelesul.

Αἰνοβάκχευτος (ὁ, ἡ), poet. grozav înfuriatu; tare cuprinsu de întusiasmu bacanticu.
[αἰνός, βακχεύω].

Αἰνοβίης, -ου (ὁ), poet. Ion. grozavu în vitejia sa, foarte viteazu. [αἶνος, βία].

Αἰνόγαμος (ὁ, ἡ), poet. nenorocitu în căsătorie. [αἰνός, γάμος].

Αἰνογένειος (ὁ, ἡ), poet. grozavu la barbă (sau şi fălci, şi dinţi). [αἰνός, γένειον].

Αἰνοδότειρα (ἡ), poet. dătătoare de grozave, sau rău-făcătoare daruri. [αἰνός, δοτήρ].

Αἰνόθεν, adv. (numai în frasul) «Αἰνόθεν αἰνῶς». (Il. P) din rău mai rău. (vezi şi οἰόθεν).
[αἰνός].

Αἰνόθρυπτος (ὁ, ἡ), poet. cu covîrşire desmierdatu; grozav, moliciosu, afemeiatu. [αἰνός,
θρύπτω].

Aἰνολαμπής, -έος, grozav strelucitoru. [αἰνός, λάμπω].

Αἰνόλεκτρος (ὁ, ἡ), poet: nenorocitu la patu, adică la căsătorie, sau naştere. «Μυχὸς – »
(Licfr.) grozavul cuibu al viperei, năpîrcei. [αἰνός, λέκτρον].

Αἰνολέτης, -ου, (ὁ, ἡ), grozav prăpăditoru. [αἰνός, ὀλέω].

Αἰνολεχής, -έος (ὁ, ἡ), poet. v. Αἰνόλεκτρος.

Αἰνολέων, -οντος, (ὁ), poet. grozavu leu. [αἰνός, λέων].

5
Αἰνόλινος (ὁ, ἡ), poet. cel cu grozavă aţă toarsă de ursitoare, adică soartă în viaţa sa.
[αἰνός, λίνος].

Αἰνόλυκος (ὁ), poet. grozavu lupu. [αἰνός, λύκος].

Αἰνομανής, - έος (ὁ, ἡ), poet. grozav în-

PAGINA 55

furiatu, nebunu. [αἰνός, μαίνομαι].

Αἰνόμορος (ὁ, ἡ), poet. nenorocitu, de rea soartă. [αἰνός, μόρος ].

Αἰνοπαθής, -έος (ὁ, ἡ), poet. rău-pătimitoru. [αἰνός, πάθος].

Αἰνοπατήρ, -έρος (ὁ), poet. nenorocitu tată. [αἰνός, πατήρ].

Αἰνοπέλωρον (τό), poet. grozavă, înfricoşată feară. [αἰνός, πέλωρον].

Αἰνοπλήξ, -ῆγος (ὁ, ἡ), poet. grozav răpitoru. [αἰνός, πλήττω].

Αἰνόποτμος, (ὁ, ἡ), poet. v. Αἰνόμορος. [αἰνός, πότμος].

Αἰνός [αἰανός], -ή, -όν, poet. v. Δεινός, grozavu, înfricoşatu; rău.

Αἶνος (ὁ), poet. cuvîntu, vorbire. 2) povestire fabuloasă. 3) macsimă, părere, proverbu. 4)
laudă. [ἀΐω].

Ἄϊνος (ὁ, ἡ), cel fără vine. «Τῶν φύλλων τὰ μὲν ἰνώδη, τὰ δὲ ἄϊνα». (Tefr.) [ ἀ, ἴς, ἰνός].

Αἰνότης, (ἡ), v. Δεινότης, grozăvie, mare rău. [αἰνός].

Αἰνοτόκεια (ἡ), nenorocită mumă. [din

Αἰνοτόκος (ὁ, ἡ), poet. cel ce spre a sa nenorocire a născut, nenorocitu tată sau mumă. [şi

Αἰνότοκος (ὁ, ἡ), poet. cel ce spre a sa nenorocire s’ a născut. [αἰνός, τέκω].

Αἰνοτύραννος (ὁ), poet. grozavu, înfricoşatu tiranu. [αἰνός, τύραννος].

Αἴνυμαι (fără viit.), poet. v. Ἄρνυμαι. iau, coprinzu, stăpînescu.

Αἰνῶς, adv. poet. v. Δεινῶς, grozav înfricoşat, rău. [αἰνός].

6
Αἴξ [ἀΐσσω], αἰγός (ἡ), capră. (ὁ), ţapu. 2) o constelaţie pe ceru. 3) unu focosu meteoru.
4) (îm.) Αἶγες, valuri mari.

Ἄϊξ [ἀΐσσω], -ϊκος (ἡ), poet. v. Ἀϊκή, (întreg. numai la îm. şi în compusele Κορυθάϊξ,
Πολυάϊξ, Τριχάϊξ, şi c.l.).

Ἀΐξασκον, poet. în locu de ἤϊξα, neh. al lui Ἀΐσσω.

Αἰολάω (-έω), -ῶ, viit. -ήσω, poet. v. Αἰόλλω.

Αἰολίας, -ου, (ὁ), unu peşte pestriţu. [αἰόλος].

Αἰόλλησις, -εως (ἡ), poet. iute şi lesnicioasă mişcare. 2) pestriţime, felurime; podoabă.
[din

Αἰόλλω, viit. -ῶ, sau -ήσω, (prel. Αἴολλον, şi mai multu nu) mişcu, leagănu, în coaci şi
’ncolo, sucescu, învîrtescu. «Ἔνθα καὶ ἔνθα αἰόλλει». (Od. Y). turburu, pricinuiescu ne
linişte; speriu. «Δυσθυμέει τε καὶ αἰολᾶται τῇ γνώμῃ». (Ipcr.) «Π δέ νιν οὐκ αἰόλλει».
(Pind.) pestriţezu. «Ὄμφακες αἰόλλοντο». (Es.) aguridele au început a se pestriţa.
[αἰόλος].

Αἰολόβουλος (ὁ, ἡ), poet. născocitoru de felurite chipzuiri; în multe chipuri învîrtitoru;
vicleanu. [αἰόλος, βουλή].

Αἰολοβρόντης, -ου (ὁ), poet. (epit. al lui Joe) cel ce șerpuit, și felurit învîrtește trăsnetul.
[Αἰόλος, βροντή].

Αἰολόδειρος (ὁ, ἡ), poet. cel cu pestrițu gîtu, grumazu. (vezi și ποικιλόδειρος). [αἰόλος,
δειρά].

Αἰολόδερμος (ὁ, ἡ), poet. cel cu piele pestriță. [αἰόλος, δέρμα].

Αἰολόδωρος (ὁ, ἡ), poet. dătătoru de felurite daruri. [αἰόλος, δῶρον].

Αἰολοθώρηξ, -ηκος (ὁ, ἡ), poet. cel ce poartă pestriță za; sau cel ce iute se înbracă cu
zaoa. [αἰόλος, θώραξ].

Αἰολομήτης, -ου, (ὁ), și

Αἰολόμητις, -ιος (ὁ, ἡ), poet. variatu, feluritu în gîndurile sale, vicleanu. [αἰόλος, μῆτις].

7
Αἰολομίτρης, -ου, (ὁ), poet. purtătoru de pestriță diademă (mitră), sau încingătoare.
[αἰόλος, μίτρα].

Αἰολόμορφος (ὁ, ἡ), poet. cel cu figură, sau față pestriță. [αἰόλος, μορφή].

Αἰολόνωτος (ὁ, ἡ), poet. cel cu spinare pestriță. «Σάλπαι – ». (Op.) [αἰόλος, νῶτος].

Αἰολόπεπλος (ὁ, ἡ), poet. purtătoru de înbrăcăminte, sau haină pestriță. [αἰόλος, πέπλον].

Αἰολόπωλος (ὁ, ἡ), cel ce are mînji pestriți; sau cel ce lesne sucește (domolește) mînji.
[αἰόλος, πῶλος].

Αἰόλός [αἰόλλω], -η sau -ος, -ον, poet. lesne mișcatu, lesne învîrtitu; (prin urm.) ușoru,
iute, ageru. «Πόδας αἰόλος ἵππος». (Il. I). 2) pestrițu la față «Nὺξ αἰόλη». (Sof.) noapte
pestriță prin stele. 3) (fig.) variatu în purtări, vicleanu, prefăcutu. «Ψεῦδος αἰόλον».
(Pind.) 4) schimbăciosu, nestatornicu. «Aἰόλοι ἡμέραι». (Arist.)

Αἰολόστομος (ὁ, ἡ), poet. cel cu gură felurită, adică cel ce vorbește felurit esplicate
(enigmatice) vorbe. [αἰόλος, στόμα].

Αἰολότροπος (ὁ, ἡ), poet. feluritu, nestatornicu în purtare. [αἰόλος, τρόπος].

Αἰολόφωνος (ὁ, ἡ), poet. variatu la glasu. [αἰόλος, φωνή].

Αἰολοχαίτης, -ου (ὁ, ἡ), poet. cel cu păru crețu. [αἰόλος, χαίτη].

PAGINA 56

Αἰολόχρως, -ωτος (ὁ, ἡ), poet. pestriţu la faţă. [αἰόλος, χρώς].

Αἰονάω, -ῶ [ἠϊών], viit. -ήσω. udu; spălu; moiu. [de unde

Αἰόνημα (τό), udătură. [şi

Αἰόνησις, -εως, (ἡ), udare; spălare; moiere.

Αἰπεινός, -ή, -όν, şi

Αἰπήεις, -εσσα, -εν, v. [αἰπύς].

Αἰπολέω, -ῶ, viit. -ήσω. pascu capre; sîntu păstoru de capre. [şi

8
Αἰπολικός, -ή, -όν, cuviinciosu, sau îndemînaticu la păstorie de capre. [şi

Αἰπόλιον (τό), turmă (sau locu păşunosu) de capre. [din

Αἰπόλος (ὁ, ἡ), în locu de Αἰγοπόλος, păstoru de capre. [αἶξ, πόλος].

Αἷπος, -εος (τό), poet. ’nălţime, locu ’naltu, culme, vârfu; suişu. 2) (fig.) osteneală;
greutate; strădanie. [de unde

Αἰπός, -ή, -όν, poet. v. Aἰπύς.

Αἰπύδμητος (ὁ, ἡ), poet. pe ’nălţime ziditu. [αἰπύς, δέμω].

Αἰπύκερως, -ω (ὁ, ἡ), cel cu ’nalte coarne. [αἰπύς, κέρας].

Αἰπύλοφος (ὁ, ἡ), poet. cel cu ’naltă creastă, sau fundă. [αἰπύς, λόφος].

Αἰπυμήτης, -ου (ὁ, ἡ), poet. cel cu ’naltă minte; sau cu ’nalte şi mari simţiminte. [αἰπύς,
μῆτις].

Αἰπύνωτος (ὁ, ἡ), aşezatu pe vârfuri, sau culme de ’nalţi munţi. [αἰπύς, νῶτος].

Αἰπύς [αἶπος], -εῖα, -ύ, poet. ’naltu. «Βρόχος – ». (Om.) de ’naltu locu legatu, atîrnatu. 2)
scosu afară; spînzuratu în aeru. «Kολώνη αἰπεῖα». (Om.) 3) nemărginitu, foarte mare.
«Oὐρανὸς – ». (Sof.) 4) iute, ageru; de neapărat. «Ὄλεθρος – ». (Il. P). 5) anevoiosu;
anevoe de umblat, de trecut. «Αἰπὺ οἱ ἐσσεῖται μάχεσθαι». (Il. N).

Αἶρα (ἡ), poet. [ῥαίω, sau αἴρω], ciocanul căldărarilor. 2) neghină pestriţă între grâu.

Αἱρεσιαρχέω, -ῶ, viit. -ήσω. sîntu, sau mă facu.

Αἱρεσιάρχης (ὁ), eresiarhu, începătoru, sau întemeietoru de o sectă (eresu). [şi

Αἱρεσίαρχος ( ό ), v. Αἱρεσιάρχης. [αἵρεσις, ἄρχω].

Αἱρέσιμος (ὁ, ἡ), putinciosu de a se lua, a se stăpîni. [αἵρεσις].

Αἴρεσις, -εως (ἡ), (prea rar) în locu de Ἄρσις.

Αἵρεσις, -εως (ἡ), [αἱρέομαι], luare, apucare, prindere. 2) stăpînire, robire. 3) alegere. «Eἴ
τις αἱρεσίν μοι δοίη». (Dem.) 4) părere, disposiţie; voinţă, gîndu. «Ἣν μὲν ἀπ’ αρχῆς
εἴχετε πρὸς ἡμᾶς αἵρεσιν, οὐκ ἀγνοῶ». (Dm.) 5) idee, părere, sistemă, sectă. (şi bis.)

9
eresu, rea slăvire. «Φιλοσόφων αἱρέσεις ὅλαι τῆς περὶ τὴν τρυφὴν αἱρέσεως
ἀντεποιήσαντο». (At.) [de unde

Αἱρεσιώτης, -ου (ὁ), şi Αἱρεσιῶτις, -ιδος (ἡ), cel de aceeaşi sistemă, (fatrie, sectă, eresu).
2) ereticu, sectaşu.

Αἱρετέος, -α, -ον, posit. al lui Αἱρέω.

Αἱρέτης, -ου (ὁ), şi Αἱρέτις, -ιδος, (ἡ), alegătoru, -toare. [αἱρέομαι]. [de unde

Αἱρετίζω, viit. -ίσω. alegu, preferu. «Ἡρεμίην οὐκ αἱρετίζουσι». (Ipcr.) (şi mij.) «Ὧδε
κατοικήσω, ὅτι ᾑρετισάμην αὐτήν». (Scr.) 2) mă lipescu pe lîngă secta (eresul), fatria
cuiva. [şi

Αἱρετικός, -ή, -όν, cel ce alege, preferă ceva. 2) alăturatu pe lîngă o sectă; (şi bis.) ereticu,
rău-slăvitoru. 3) v. Αἱρετός, alesu. «Αἱρετικοὶ ἐπίσκοποι, οὓς αἱρετίσεται, ἤγουν
ἐπιλέξεται ὁ κατηγορούμενος. (Valsm. Can.)

Αἱρετιστής, -οῦ (ὁ), v. Αἱρεσιώτης. [αἱρετίζω].

Αἱρετός [αἱρέομαι], -ή, -όν, v. Αἱρέσιμος. 2) v. Αἱρετέος, de preferat, de dorit. 3) alesu.

«Αἱρετὸν δικαστήριον». «Αἱρετοὶ δικασταί». aleasă judicătorie, aleşi judicători. «Ὅσα
τις, αἱρετὸς ὤν, πράττει κατὰ ψήφισμα, οὐκ ἔστι ταῦτα ἀρχή». (Esh.)

Αἱρέω, -ῶ [αἴρω] viit. -ήσω. (neh. εἷλον, şi mij. εἱλόμην) [din neîntr. ἕλω] trec. de cu.
ᾕρηϰα, şi pas. ᾕρημαι. şi Ion. Ἀραίρημαι. neh. pas. ᾑρέθην, şi viit. αἱρεθήσομαι). apucu
(cu mîna). «Kόμης ἕλε Πηλείωνα». (Il. A.) «Mᾶλ’ ἐνὶ χερσὶν ἑλών». (Tecr.) 2) prinzu
(vînînd). «Tοί δ’ ὠκύποδας λαγὼς ᾕρέον». (Es.) «Πῶς ἕλω μέγαν ἰχθύν». (Tcr.) 3)
supuiu, iau în stăpînire. «Ἠϊόναι πολιορκία εἷλον». (Tcr.) «Πρότερον δ’ ᾑρήκει πᾶσαν
Aἴγυπτον». (Aristd.) (şi fig.) «Ἐμὲ χόλος (δέος, ὕπνος, ἵμερος) ᾕρει». (Om.) «Ἑλεῖν
εὐπετῶς πάλιν τὴν ἀρχὴν». (Pl.) 4) atragu, aducu la voea mea, tragu în partea mea,
înduplecu. «Tὰ πονηρὰ ἀνθρώπια οὐκ ἂν ἄλλως μᾶλλον ἕλοις, ἢ εἰ διδοίης τί». (Csen.)
«Ὁ λόγος («Ὁ λογισμός, «Ἡ γνώμη) αἱρεῖ». (Er. şi Esh.) 5) biruiescu pe prigonitorul
meu, şi (prin urm.) îmi cîştigu judicata. «Ἑλεῖν τὴν γραφήν». (Dm.) 6) prinzu în faptă,
dovedescu vinovatu pe cineva; (prin urm.) facu a se osîndi.

10
PAGINA 57

«Oὐχ αἱρήσεις, ἀλλά σε κλέπτονθ’ αἱρήσω ’γὼ τρεῖς μυριάδας». (Aristf.) «Aἱρεῖ γὰρ
αὐτὸν οὐχ ἡ κατηγορία ἡ ἐμή, ἀλλὰ τὰ δημόσια γράμματα». (Esh.) «Tοῦτ’ ἔστιν, ὃ ἐμὲ
αἱρήσει, ἐάν περ αἱρῇ». (Plt.) (şi fig.) «Mηδ’ αἱρεῖται παρανοίας τὸν δῆμον τῶν
Ἀθηναίων». (Esh.) 7) întreprinzu; începu. «Tοῦτ’ ἤδη καὶ διδάξω, ἔνθεν ἑλών». (Vas.)
începînd de aci. 8) (fig.) iau. «Ὕπνον καὶ σῖτον αἱρεῖσθαι». (Tuc.) 9) preferu, hotărăscu
cu precădere. «Tόδε καὶ πρὸ δέκα μνῶν ἑλοίμην». (Csen.) «Δουλεύειν ἀντὶ τοῦ πολεμεῖν
εἵλοντο». (Tuc.) «Aἱρεῖσθαι τελευτᾷν μᾶλλον ἢ ἀνελευθέρως ζῇν». (Tuc.) «Σὺ τοιαύτην
εἵλου πολιτείαν». (Dm.) «Σὺ οὖν ποτέρως αἱρῇ»; (Plt.) «Eἵλοντο τὰ τῶν Ῥωμαίων». (Pl.)
10) alegu, rînduiescu. «Aἱροῦμαι ἄρχοντα (δικαστήν şi c. l.)». (şi pas.) «ᾙρημένος
πρέσβυς (ναύαρχος, ἡγεμών şi c. l.)». «ᾙρημένος εἰς (ἐπὶ) τὴν ἀρχήν». (Plt.)

Αἱρήκειν, poet. în locu de ᾑρήκειν, peste săv. al lui αἱρέω.

Αἱρησιτείχης, -εος (ὁ, ἡ), luătoru (în stăpînire) de cetate. [αἵρησις, τεῖχος].

Αἱρικός, şi Αἴρινος, -η, -ον, neghinosu, de neghină. [αἴρα, ᾖρα].

Αἴρω [ἄρω, ἀείρω], viit. -ἀρῶ (prel. ᾖρον, trec. de cu. ἦρκα şi pas. ἦρμαι, neh. ἤρθην şi
pos. ἀρτέον ) ardicu, înalţu. «Αἴρειν χεῖρας (νέκυν şi c. l.)». «Ἆρόν σου τὸν κράββατον».
(Scr.) «Αἴρειν τὰ σημεῖα (τὴν φωνήν, τὰ ἱστία şi c. l.)». «Ἑως ἂν ἱκανὸν τὸ τεῖχος
αἴρωσι». (Tuc.) «Aἰρομένου τοῦ ἡλίου». (resărind soarele).( Sof.) «Ἀρθεὶς δ’ εἰς ὕψος
ἐγὼ ἐπεσκόπουν». (Luc.) 2) (fig.) înalţu, mărescu, prea laudu. «Aὕτη ἡ εἰρήνη τὸν δῆμον
ὑψηλὸν ἦρε, καὶ ἰσχυρὸν ἐποίησε». (Andcd.) «Διὰ τούτων ἤρθη μέγας ἐκεῖνος». (Dm.)
«Αἴρω τὸ πρᾶγμα τῷ λόγῳ, καὶ φοβερὸν ποιῶ». (El.) «Tὴν Κικέρωνος ὑπατείαν τῷ λόγῳ
ᾗρε». (Pl.) 3) inimezu, învitezu, încurajezu. «Ὁ δὲ δῆμος ᾖρτο». (Pl.) «Ἀρθεὶς ταῖς
ἐλπίσι». (Pl.) 4) ardicu, tragu ancura în sus; şi (prin urm.) plecu (sau pe mare). «Ἄραντες
(se înţelege τὰς ἀγκύρας) ἐκ Mουνυχίας». (Esh.) (sau pe uscatu) «Ἄραντες (se înţ. τὸ
στρατόπεδον) ἐκ τῶν Ἀχαρνῶν». (Tuc.) «Ἄρας τῷ στρατῷ ἐχώρει». (Pl.) «Ἄραντες τὰς
ναῦς, καὶ μετεωρίσαντες». (Tuc.) 5) (poet. şi la cei noi) iau, dobîndescu. «Aἴρειν, sau
αἴρεσθαι θάρσος, νίκην, κλέος, μισθόν, ὄλβον, φήμην, şi c. l.)». şi (în rele) pătimescu.
«Aἴρειν, sau αἴρεσθαι ἕλκος, πόνον, πένθος, φυγήν, δίκας, şi c. l.». «Ἆρον τὸ σόν». (Scr.)

11
6) (mij.) ardicu cu spinarea, mă încarcu. «Mεῖζον φορτίον, ἣ καθ’ ἑαυτοὺς ἀράμενοι».
(Dm.) 7) (fig.) iau asupră’ mi, înteprinzu ceva, «Πόλεμον, («Kίνδυνον, «Ἀγῶνα)
ἄρασται». 8) ardicu (scoţu) din mijlocu, facu nevăzutu; prăpădescu, omoru, desfiinţezu.
«Αἴρειν τὴν τράπεζαν». «Πόλεμος οὐδὲν αἴρει πονηρόν, ἀλλὰ τούς χρηστοὺς ἀεί». (Sof.)
«Ἆρον, ἆρον, σταύρωσον αὐτόν». (Scr.) «Ἀροῦσι τὸν τόπον καὶ τὸ ἔθνος». (Scr.)
«Aἰρομένου τοῦ ἡλίου» (apuind soarele). «Kαὶ ὃ ἔχει, ἀρθήσεται ἀπ’ αὐτοῦ». (Scr.) 9) (şi
din protivă) aducu, dau. «Mή μοι οἶνον ἄειρε». (Il. Z) «Aἶρ’, αἶρε, μάζαν». (Aristf.) ( şi
mij.) dau miemi, adică mănîncu v. προσφέρομαι. «Οὐ σῖτον αἴρεσθ’, οὐχ ὕπνου λαχεῖν
μέρος». (Sof.) (dintr’ aceasta şi etimol. lui Ἄρτος, pâine).

Αἰρώδης, -εος, (ὁ, ἡ), amestecatu cu neghină. 2) v. Aἴρινος. [αἶρα].

Aἶσα [αἶνος, sau δαίω], -ης (ἡ), poet: ursitu, scrisu, hotărîtu de ursitoare. «Ἅσσα οἱ αἶσα
γεινομένῳ ἐπένησε λίνῳ». (Il. Α) 2) soartă (bună, sau rea), norocu. «Tῷ σῷ κακῷ αἴσῃ
τέκον». (Il. A). 3) partea, dreptul ce se cuvine cuiva. «Ληΐδος («Ἐλπίδος , «Ἥματος)
αἶσα». «Kατ’ αἶσαν, ἢ παρ’ αἶσαν». (Om. şi Es.) cu dreptu, sau fără dreptu. (vezi şi
Mοῖρα).
Αἴσακος (ὁ, ἡ), [ᾄδω, sau αἶσα] ramură de mirsină, sau dafinu, ce se da pe rîndu la
commesaşi, ca să cînte.
Αἰσάλλων [αἴθαλος], -ωνος (ὁ), unu felu de erete micu.
Αἰσθάνομαι [ἀΐω], viit. αἰσθήσομαι (neh. 2 ᾐσθόμην, tr. de cu. ᾔσθημαι). simţu, pricepu
şi prin cele-l-alte simţuri, mai cu seamă însă prin auzu. «Αἰσθάνομαι ψύχους, πληγῶν,
ψόφου, κραυγῆς şi c. l.». «Φάσκοντός τινος ᾐσθόμην». (Csen.) «Οὐδεμίαν πώποτε
ἀγέλην ᾐσθόμετα συστᾶσαν ἐπὶ τοὺς νομέας». (Csen.) 2) înţelegu, aflu, (mai cu seamă
prin auzu). «Eἴτινος αἴσθοιτο δεόμενον τὸν πάππον». (Csen.) «Οὐκ αἰσθάνομαί σου,
ὁποῖον λέγεις». (Csen.) «ᾜσθησαι οὖν πώποτέ μου ψευδομαρτυροῦντος;» (Csen.) (şi
absolut). «Mὴ λέγε τοιαῦτα, τῶ μικκῶ παρεόντος· αἰσθάνεται τὸ βρέφος». (Tcr.) amu
scumpă simţire de bine şi de rău, judicu drept. «Περὶ ὦν οὐκ αἰσθάνεσθαι ἡμῖν γε
δοκεῖτε». (Tuc.) «Kαὶ πρὸς ἀνθρώπων τῶν αἰσθανομένων». (Tuc.) «Mετρίως
αἰσθανόμενοι». (Csen.) [de unde
Aἴσθημα (τό), efectul produsu din isbirea simţurilor în sufletu, simţimîntu. 2) v. Aἴσθησις
(1, 3). «Aἴσθημά τι κἀν νη-
p. 62

12
νηπίοις γε τῶν έγγίνέταί >> Aorist ( moral ) = φρόνημα, simţământ. [ şi

13