Sunteți pe pagina 1din 396

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

Pr. Dr. Constantin L Băjău

Patrologie

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII DIN CRAIOVA


2000
Patrologie
Pr. Dr. Constantin I. Băjău

Patrologie

Facultatea de Teologie
Universitatea din Craiova
2000
Radiologie__ 5

Cuvânt înainte
Prezenta lucrare reprezintă continuarea şi completarea
firească a precedentului curs de Patrologie, apărut anul trecut.
D acă acela din urmă cuprindea materia de studiu pentru
studenţii teologi ai anului întâi, această lucrare se extinde
asupra întregii materii a discipliniei Patrologie, adunânând
între coperţile ei cunoştinţele minime necesare studentului din
primii doi ani de studiu.
Câteva sunt motivele care m-au determinat să
alcătuiesc prezentul curs de Patrologie. Mai întâi de toate că
lucrarea similară, de o valoare excepţională, a PC Sale Pr.
Prof. Dr. Ioan G. Com an, apărută în anul 1956 este dej> o
carte rară. Chiar dacă ea a fost reeditată, prin faptul că ni a
fost actualizată cu bibliografie la zi este dificil de folosit per, .ru
studenţi. în plus, caracterele mici şi preţul o fac puţin
accesibilă. Conştient de necesitatea unor manuale care să
faciliteze un învăţământ teologic modern, adecvat cerinţelor
timpului nostru, în care centrul de greutate ar trebui să cadă
pe studiul individual al studentului şi pe întocmirea propriilor
sale lucrări de seminar, am aşezat la temelia prezentului curs
structura de bază a lucrării Părintelui Profesor Com an, mai
ales pentru scriitorii mai mici şi am preluat de aici multe din
informaţiile
j necesare,
Desigur, există şi cele trei volum e din Patrologia
acestuia, apărute la aceeaşi binecunoscută editură a
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., dar acestea sunt şi
ele greu de procurat, sunt mult prea voluminoase şi dificile
pentru nivelul celor mai mulţi studenţi şi nu acoperă decât
t- Curs de

viaţa, opera şi învăţătura Sfinţilor Părinţi de până ia Părinţii


Capadocieni.
în plus, prezentul curs reflectă într-însul evoluţia studiilor
de teologie patristică în limba română, studii care au luat o
am ploare deosebită în ultimele decenii. Pentru problemele
teologice mari ale principalilor autori patristici m-am ridicat
dincolo de cursul mai înainte citat şi am prezentat concluziile
la care s-a ajuns în studiile de specialitate, multe dintre
acestea aparţinând chiar discipolilor părintelui profesor
Com an.
D e asem enea, am alcătuit o bibliografie bogată, care are
două avantaje indiscutabile: se poate consulta chiar în oraşul
Craiova, în bibliotecile teologice de aici şi este numai în limba
rom ână (cu numai câteva excepţii).
în legătură cu metoda de lucru, precizez că, din motive
didactice, am preferat să las bibliografia la sfârşitul Fiecărui
subcapitol, renunţând la notele de subsol, acestea constituind
una din preocupările orelor de seminar.
Pentru că studenţii teologi au nevoie şi de cunoştinţe de
literatură creştină post-patristică, am considerat necesar să
includ în prezenta lucrare şi doi dintre autorii cei mai
cunoscuţi şi mai importanţii
Şi pentru că adesea înţelegerea învăţăturii unui Sfânt
Părinte cere studierea textelor operelor sale, conştient fiind că,
mai greu încă decât studiile şi articolele, aceste traduceri ale
operelor sunt dificil de procurat sau puţine la număr, în
bibliotecile oraşului, am optat pentru includerea unei anexe, în
care să se cuprindă m ăcar câteva dintre textele reprezentative
în acest sens, în speranţa că astfel voi uşura munca
studenţilor.

Pr. Dr. Constantin I. Băjău


Eăiralogie. 1

Introducere
Patrología este disciplina teologiei, care studiază
în mod sistematic viaţa, opera şi învăţătura Sfinţilor
Părinţi şi a scriitorilor bisericeşti. Importanţa studiului
Patrologiei vine din aceea că Sfinţii Părinţi şi scriitorii
bisericeşti au jucat un rol hotărâtor în viaţa Bisericii
noastre si » în stabilirea învătăturii
j ei.
Pe lângă studiul vieţii autorilor, Patrología
cercetează în mod critic forma şi fondul operelor lor, ca
unele ce alcătuiesc mare parte din Sfânta Tradiţie.
Operele acestea nu au apărut în mod întâmplător. Ele
sunt rezultatul frământărilor Sfinţilor > Părinţii si
? e
Bisericii, în ansamblul ei.
în centrul preocupărilor Patrologiei se află studiul
doctrinei,7 sau al învătăturii
» Sfinţilor
> Părinţi
j sij a scriitorilor
bisericeşti. Teologul ortodox are atât de mult de câştigat
prin întoarcerea sa la izvoarele învăţăturii celei adevărate,
unul dintre aceste izvoare constituindu-1 tocmai doctrina
autorilor patristici.
în acelaşi timp, Patrología se înscrie în rândul
disciplinelor secţiei istorice, căci ea constituie un element
al istoriei creştinismului. Marii patrologi o numesc adesea
„istoria vechii literaturi creştine”, sau „Istoria vechii
literaturi bisericeşti”. Din punct de vedere ortodox, este
preferabil să utilizăm numele de Patrologie, căci acest
nume arată importanţa pe care Sfinţii Părinţi au avut-o în
istoria şi gândirea creştinismului.
Curs de

(in detaliu de care trebuie să se tină


* seama este
acela că patrologul pune mai înainte de criteriul
filologico-istoric pe cel teologic. Deopotrivă, el nu
neglijează înrudirea care există între Patrologie şi alte
discipline teologice, între care: Dogmatica, Istoria
dogmelor sau Istoria Bisericească Universală.
Adesea se foloseşte, în loc de Patrologie, termenul
de „Patristică“ . Termenul vizează mai mult sensul de
tratare dezvoltată a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, punând
accentul pe ideile lor.
Prin faptul că operele Sfinţilor Părinţi alcătuiesc o
parte a Sfintei Tradiţii, se poate spune că Patrología este
chiar studiul unei părţi a Sfintei Tradiţii. Utilitatea
studiului Patrologiei vine şi din faptul că studiul acesta
oferă argumente celorlalte discipline teologice.
Dimpotrivă, ignorarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, în
elaborarea unei lucrări de teologie, poate duce adesea la
grave erori.
Caracterul aplicativ al acestei discipline vine şi din
aceea că ea contribuie Ia formarea preoţilor, în spiritul
învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Teologul adevărat nu numai
că nu trebuie să ignore învăţătura lor, dar trebuie să o
considere ca fiind un titlu de mândrie al Bisericii noastre.
De fapt, nu poate fi teolog adevărat cel ce nu îşi
fundamentează ideile pe învăţătura Sfinţilor Părinţi.
O foarte scurtă împărţire a Patrologiei, pe criteriul
cronologic, desemnează 3 mari perioade: 1)perioada
începuturilor, mergând până la anul 313 d.Hr.;
2)perioada înfloririi, sau epoca de aur, clasică, se întinde
până aproximativ la Sinodul IV ecumenic (Calcedon,
451); 3)perioada decăderii, mergând până aproximativ la
anul 749, când a murit Sfântul loan Damaschin.
RaLrologie .2

împărţirea aceasta este desigur diferită pentru teologii


ortodocşi şi pentru cei romano-catolici.
Părinţii bisericeşti sunt cei care dau numele
disciplinei, căci în limba greacă TtaTrp înseamnă
„părinte” şi Xoyoc, înseamnă „ştiinţă“ . Denumirea de
„Părinte” este întâlnită din primele secole creştine. Astfel,
Sfântul Policarp al Smirnei a fost numit „Părintele
creştinilor”, iar Sfântul Ciprian al Cartaginei purta şi el
numele de „Părinte”. Autoritatea pe care o reprezentau
Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia credinţei lor
este subliniată de Sfântul Vasile cel Mare, care spunea:
„N oi nu acceptăm nici o credinţă nouă..., ci acelora care
ne întreabă le comunicăm ceea ce ne-au învăţat Sfinţii
Părinţi” (Epistola 140). Pentru a spune despre unul sau
altul dintre autorii creştini că a fost un Părinte bisericesc,
el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
l)ortodoxia învăţăturii sale; 2)sfinţenia vieţii;
3)acceptarea din partea Bisericii; 4)vechimea sa.
Scriitorii bisericeşti (ca de ex. Fericitul Augustin),
sunt inferiori Părinţilor bisericeşti, în sensul că nu sunt
normativi pentru credinţă şi sfinţenie, în sensul că
învăţătura lor nu este totdeauna curat ortodoxă, iar
sfinţenia vieţii lasă uneori de dorit. Scriitorii creştini sunt
acei autori creştini care se cer studiaţi, căci operele lor
prezintă elemente de importanţă. învăţătorii bisericeşti
erau cei ce se ocupau cu învăţarea cuvântului lui
Dumnezeu în cadrul cultului, sau în afara lui. Puteau fi şi
laici. Au alcătuit de exemplu Scrisoarea lui Pseudo-
Barnaba.
Câteva izvoare ale Patrologiei: 1)Istoria.
bisericească a lui Eusebiu de Cezareea; 2)D e viris
illustribus, sau Despre oam enii iluştri, de Fericitul
10 Curs de

leronim; 3) De uiris illustribus, de Ghenadie aî Marsiliei;


4) De oiris illustribus, de Isidor de Sevilla; 5}Biblio(.eca,
de Fotie al Constantinopolului.
Câteva colecţii de texte patristice: 1)J. Paul
Migne, Patrologiae cursus completus, în 2 serii: Series
g seca (161 volume, text grec, cu traducere latină);
Series latina (221 volume); 2) Cor pus Scriptorum
Ecclesiasticorum Latinorum (Academia de ştiinţe din
Viena, din 1866, 60 de volume); 3)Sources chrétiennes
(Paris 1941 şi urm., până acum peste 221 de volume, cu
text tradus în limba franceză); 4)BißXlo0f|KT| kAAfjvcov
rioaepcov K a i £KK^r|aiaat:iK(DV avyypatyäwv (Atena
1955 şi urm., peste 54 de volume); 5)"EXXr\veq
TÍCLiépEQ xt\q ’ EKKXîiataq (Tesalonic 1972 şi urm.).
M anuale şi tratate de Patrologie: 1)A. von
Harnack, Geschichte der altchristlichen Litteratur bis
Eusebius, Leipzig 1893; 2)Otto Bardenhewer,
Patrologie, Freiburg 1910 şi Geschichte der
altchristlichen Litteratur, Freiburg 1913-1932; în
franceză: Les Peres de l 1.Eglise. Leur vie et leurs
oeuures, Paris 1905; 3)J. Tixeront, Precis de Patrologie,
Paris 1923; 4 )A.- Puech, Histoire de la littérature
g ecque chrétienne ju s q u ’a la fin du IVe siecle, vol. I-
IIi, Paris 1928-1930; 5)F. Cayre, Patrologie et histoire de
la théologie, vol. Hü, Paris 1945-1955; 6)J. Quasten,
Patrology, I-Ifl, Utrecht 1950-1960; 7)J. Qoodspeed - R.
M. Grant, A History o f Early Christian Literature,
Chicago 1966; 8)P. Hristou, Patrología greacă (în limba
greacă), Tesalonic 1976; 9)St. Papadopoulou,
Patrología (în limba greacă), voi. 2, Atena 1990 şi urm.;
PairoLogis. il

10)Pr. Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literaturi


creştine, vol. I-III, Iaşi 1935-1940.
Bibliografie. Studii generale despre Sfinţii Părinţi:
Abrudan, Pr. Prof. Dumitru, Biblia în preocupările
Sfinţilor Părinţi, în rev. „Mitropolia Ardealului” , an
XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p. 26-32;
Băjău, Pr. Dr. Ioan, Predica în slujirea dreptei credinţe
în prim ele patru veacuri, Craîova 1997; Bria, Pr. Prof.
Ioan, Interpretarea teologiei patristice, în rev. „Studii
Teologice", seria a 11-a, an XXXVII, nr. 5-6/1985, mai-
iunie, p. 347-355; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 3-27; Idem, Patrologie, vol. I,
Bucureşti 1984, p. 5-65; Idem, Şi Cuvântul trup s-a
făcut (H ristologie şi m ariologie patristică), Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara 1993; Idem, L'
¡m ortalité de V ame dans le ,,P hed on" et la
résurrection des morts dans la littérature chrétienne
des deux premiers siècles, Messina 1963; Idem,
Prezenţa M ântuitorului Hristos în noua creaţie după
învăţătura Sfinţilor Părinţi, în rev. „Ortodoxia” , an
XVIII, nr. 4/1966, octombrie-decembrie, p. 495-512;
Idem, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii
Teologice” , seria a Il-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-
decembrie, p. 739-762; Idem, Sfânta Tradiţie în lumina
Sfinţilor Părinţi, în rev. „Ortodoxia”, an VIII, nr. 2/1956,
aprilie-iunie, p. 163-190; Idem, Sfinţii Părinţi ca
îndrum ători ai duhovniciei, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XVI, nr. 4-6/1966, p. 191-200; IPS
Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din vechea
literatură creştină, Timişoara 1984, p. 9-105; Idem,
Patristica mirabilia. Pagini din literatura prim elor
12 Curs de

veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 7-89; Glubokovski,


Prof. N., întrebuinţarea şi aplicarea expresiei XAPIEla
Părinţii greci, până la Sf. loan Damaschinul, trad, de
Dimitrie Preotul, în rev. „Glasul Bisericii”, an XV, nr.
10/1956, octombrie, p. 524-535; Idem, Harul la Părinţii
greci şi reunirea Bisericilor, trad, de Pr. V. Mitru, în rev.
„Glasul Bisericii” , an XV, nr. 8-9/1956, august-
septembrie, p. 427-443; Leb, Asistent I.V., învăţătura
Sfinţilor Părinţi despre lucrarea Sfântului Duh în
Biserică, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LXVI, nr. 1-3/1990, ianuarie-iunie, p. 76-86; Moisescu,
Prof, iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică,
Craiova 1955; Papadopoulos, Prof. Stylianos, Sfinţii
Părinţi, creştere a Bisericii şi Duhul Sfânt, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXXI, nr. 1-3/1981, p. 18-40;
Pâslaru, Pr. Matei, Valoarea scrierilor patristice şi
folosul ce rezultă din studiul şi lectura lor, Râmnicu
Vâlcea 1933; Voicu, Arhidiac. Prof. Constantin,
Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XXX, nr. 7-8/1985, iulie-
august, p. 409-421; Voicu, Pr. Drd. Nicolae, Principii
pastorale în tratatele despre preoţie din literatura
patristică şi postpatristică, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română“, an CVII, nr. 3-4/1989, martie-aprilie, p. 90-105
E aím logie 12

Partea întâi
I)Părinţii apostolici
Sunt cei care au cunoscut personal pe Sfinţii
Apostoli, sau au fost discipolii acestora. Cuprins .1
operelor lor este foarte diferit, mergând de a
problematica apologetică ( Epistola către D iogn et) şi
până la forma apocaliptică ( Păstorul lui Herma).

l)Sim bolu l apostolic


S im bolul apostolic este considerat ca fiind cea
mai veche mărturisire de credinţă care a ajuns până la
noi. Legat de originea sa apostolică, scriitorul bisericesc
Rufin, reproducând o tradiţie care circula în acea vreme,
aşează momentul întocmirii acestui document îndată
după Cincizecime, când Sfinţii Apostoli, mai înainte de a-
şi începe lucrarea misionară, au alcătuit acest simbol
nescris, care aduna, într-o formă concentrată,
principalele învăţături de credinţă. împărţirea Simbolului
în 12 articole (care pare să fie de-abia din secolul al IV-
lea) corespunde numărului celor 12 Sfinţi Apostoli.
Utilizarea sa de către creştini era legată de ritua il
botezului, când cel ce se boteza îl rostea, dar şi de
serviciul liturgic, în general. Simbolul a ajuns la noi în
mai multe versiuni, dar cea mai veche, în limba latină,
este legată tot de numele lui Rufin. Elementele care
susţin originea sa apostolică ţin de severitatea, de
14 Curs de

simplitatea şi de stilul în care a fost scris, stil care poartă


amprenta învăţăturii apostolice şi care este lipsit de orice
referiri la erezii.
Importanţa Sim bolului apostolic a fost sesizată
dintru început de Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti, care
l-au comentat (Sfântul Chirii al ierusalimului, Rufîn,
Ambrozie, Niceta, Fericitul Augustin). Totodată este
considerat primul catehism şi primul manual de doctrină
creştină.
Doctrina. Simbolul mărturiseşte credinţa în
Sfânta Treime. Tatăl este atotputernic. Mântuitorul este
Fiu! Onul-Născut al Tatălui. Sfântul Duh este Dumnezeu.
Hristologia este una- istorică. Astfel, se vorbeşte despre
Naşterea Domnului din Duhul Sfânt şi din Fecioara
Mar ia, despre patimile Sale sub Ponţiu Pilat, despre
înviere şi înălţare. Hristos este numit „Domnul nostru”.
Simbolul aminteşte şi despre cea de a doua venire a
Domnului, despre învierea morţilor, judecata şi viaţa
veşnică, despre Sfânta Biserică.

2)Didahia (învăţătura celor 12 Apostoli)


Este cea mai veche operă literară creştină post-
biblică. A fost descoperită la 1875 de către mitropolitul
Pilotei Vrienios, la Constantinopol. Textul, numărând 16
capitole, are cam aceleaşi dimensiuni ca şi Epistola
către Galateni a Sfântului Apostol Pavel. Deşi autorul
scrierii nu ne este cunoscut, cercetătorii consideră că
fondul şi forma sa îi dovedesc incontestabila vechime, la
aceasta contribuind şi faptul că Didahia a fost
cunoscută şi citată în opere din secolul al 11-lea. Apoi,
Pa.trnl.ogw.

lucrarea a influenţat opere ulterioare, între care


Rânduielile apostolice şi Constituţiile apostolice.
Textul are 3 părţi şi un epilog, lată pe scurt
cuprinsul acestora:
l)Prim a parte este o cateheză morală (primele 6
capitole), sau Cartea celor două căi. Este considerată
ca fiind primul manual de morală. Cele două căi • '.t:
calea vieţii şi calea morţii. Cea dintâi este cea a virti f :>r
şi a desăvârşirii. Pentru a o urma, se cuvine să
respectăm o seamă de îndatoriri: cea a iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele; cea a feririi de viciile' şi
păcatele lumii, mai ales de cele trupeşti; se subliniază
necesitatea respectării îndatoririlor sociale; în fine, este
recomandată practicarea virtuţii milosteniei şi se cere
acordarea unei atenţii sporite în educaţia copiilor. La
polul opus se află calea morţii, cu toate păcatele care o
însoţesc: ucideri, adulter, pofte, desfrânări, idolatrie,
viclenie, mândrie, răutate, lăcomie, invidie şi multe altele.
2)Cea de a doua parte este un compendiu liturgic
(capitolele 7-10), cuprinzând prescripţii rituale, legate de
penitenţă, botez, post şi euharistie. Botezul trebuie făcut
prin cufundare, în numele Sfintei Treimi. Primitorul şi
săvârşitorul trebuie mai înainte să postească. Sunt redate
cele mai vechi rugăciuni euharistice cunoscute până
acum. Euharistia nu este simplă pâine şi vin, ci ea a- “ ce
viaţa veşnică.
3 )Cea de a treia parte, disciplinară, cupilhde
instrucţiuni bisericeşti (capitolele 11-15), în care se arată
obligaţiile comunităţii faţă de oamenii duhovniceşti,
necesitatea iubirii fată » de oamenii aflaţii în nevoi si i
aspectele care ţin de conducerea internă a comunităţii.
Se vorbeşte şi despre ierarhia bisericească. Ultimul
capitol al Didahiei atrage atenţia asupra iminenţei
16 Curs de

parusiei, fără a preciza momentul când aceasta se va


produce.
Didahia cuprinde aproximativ 70 de precepte,
care sunt introduse prin regula de aur: „Toate câte nu
voiesti
» să »ti se facă tie,
» 7 nu le face si t tu altora” . Se
accentuează rolul milosteniei, legată de iertarea
păcatelor, dar mai ales porunca iubirii lui Dumnezeu şi a
aproapelui. Se recomandă stârpirea oricărei porniri
păcătoase.
Prin vechimea sa şi prin bogăţia informaţiilor pe
care le oferă, Didahia poate fi considerată ca una dintre
operele cele mai importante ale primei perioade a
literaturii patristice.

3)Sfântul Clement Romanul


Viaţa. Sfântul Clement a fost unul dintre primii
urmaşi ai Sfântului Apostol Petru, ca episcop al Romei, la
sfârşitul secolului 1 şi începutul secolului al II-lea. Sfântul
Irineu al Lionului spune despre Sfântul Clement că ar fi
fost al treilea episcop al acestui scaun, pe când Tertulian
îl aşează imediat după Sfântul Apostol. în orice caz,
păstorirea sa este aşezată între anii 92-101. Este prăznuit
la 23 noiembrie.
Opera. Dintre lucrările atribuite Sfântului
Clement, singura a cărei autenticitate este mai presus de
îndoieli este Epistola / către Corinteni. în ea nu aflăm
numele lui Clement, nici măcar în formula de adresare.
Dar istoricii bisericeşti Eusebiu şi leronim îl consideră pe
acesta ca autor.
Motivul scrierii Epistolei / către Corinteni îl
reprezintă tulburările provocate în comunitatea creştină
Pa tm logie 11

din Corint de către unii membrii tineri, care merseseră


până acolo încât alungaseră pe preoţi. în aceste condiţii,
aflând de cele întâmplate, Biserica din Roma intervine să
pună capăt frământărilor.
Epistola are două părţi şi o recapitulare. Partea 1
(în 36 de capitole) cuprinde o serie de instrucţiuni şi
sfaturi cu caracter general. între viciile criticate, autorul
insistă asupra invidiei, iar îndemnul la practicarea
numeroaselor virtuţi vizează cu precădere pocăinţa şi
ascultarea. în partea a Il-a a epistolei (capitolele 37-61),
Sfântul Clement se referă la problema Bisericii din Corint.
El aprofundează învăţătura despre ierarhia bisericeasca,
insistând asupra necesităţii supunerii în faţa acesteia.
Remediul se află în practicarea virtuţii iubirii de
aproapele. în încheiere, ultimele 4 capitole transmit
nădejdea Sfântului Clement în restabilirea stării fireşti de
lucruri, în Biserica din Corint.
Doctrina, lată care sunt principalele teme tratate
de Sfântul Părinte: 1)Problem a prim atului papal.
Romano-catolicii văd în această operă un argument
pentru susţinerea primatului papal. Căci ei spun că
intervenţia episcopului Romei în treburile Bisericii din
Corint nu se poate explica decât dacă recunoaştem
existenţa unui primat juridic şi spiritual al acestui
episcop. Nu acelaşi lucru au crezut autorii vechi. în plus,
nu se explică de ce Clement nu îşi dă numele, discreţia
sa fiind nejustifîcată.
2) Ierarhia bisericească constituie învăţătura
principală tratată în rândurile epistolei. Sfântul Clement
vorbeşte despre treptele ierarhiei (episcopi şi diaconi) şi
despre originea ei dumnezeiască.
18 Curs de

3)Hristologia. Clement îi atribuie lui Hristos


demnitatea dumnezeiască şi preexistenţa din veci. El
este judecătorul viilor şi morţilor, este descoperitorul
adevărului, răscumpărătorul nostru din păcat.
A lte învăţături. Epistola vorbeşte despre ordinea,
frumuseţea şi finalitatea lumii. Tratează problema învierii
morţilor, apelând la analogia cu pasărea Phoenix. Se
vorbeşte şi despre Dumnezeu-Tatăl, Creatorul şi
Proniatorul a toate, lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu
ş' Domnul nostru. Duhul Sfânt este puterea sfinţitoare a
Îl : Dumnezeu în lume.
Alte opere atribuite lui Clement sunt: a doua
Epistolă către Corinteni; 2 Scrisori către fecioare;
Pseudo-clementinele (un mare roman apostolic,
povestind călătoriile Sfântului Petru).

4)Sfântul Ignatie Teoforul


Viaţa. Singurele izvoare care oferă informaţii
despre viaţa Sfântului Ignatie sunt: cele 7 scrisori ale
Sfântului Părinte, operele Sfântului Irineu, ale lui Origen,
Eusebiu şi Ieronim. Din acestea se poate schiţa portretul
Sfântului, descris în trăsături de foc (de fapt numele său
vine de la cuvântul latin ignis=foc). în formula de
adresare a Epistolelor poartă şi numele de Teoforul.
Se pare că a fost al treilea episcop al Antiohiei,
dacă Sfântul Apostol Petru a fost primul, iar Evodiu al
drijea. Pentru credinţa sa, a fost condamnat ia moarte
rr,. ii lirică, spre a fi sfâşiat de fiare, în Roma. De la
Antiohia până în capitala Imperiului a mers excortat de
10 soldaţi romani, călătorind pe mare şi pe uscat. S-a
oprit la Smirna, unde era episcop Sfântul Policarp. Aici a
Patrologie 19

primit delegaţiile Bisericilor din Efes, Magnesia şi Tralli,


cărora le-a dat câte o scrisoare de mulţumire şi sfaturi
adresate comunităţilor lor.
Sfântul Ignatie a scris şi creştinilor din Roma,
rugându-i să nu intervină la autorităţile romane, pentru a-
1 scăpa de la moartea martirică. între timp a primit
vestea fericită a încetării persecuţiei împotriva creştinilor
din Antiohia. A scris şi creştinilor din Philadelphia,
Smirna şi Sfântului Policarp. A trecut prin Filipi şi
Tesalonic, unde a fost primit cu căldură. Mai apoi,
Sfântul Policarp a scris filipenilor o epistolă. Sfântul
Ignatie a murit ca martir în amfiteatrul din Roma, ucis de
fiare, la sfârşitul spectacolelor date de Traian, după
victoria împotriva dacilor, deci în anul 107. Creştinii i-au
aşezat la loc de mare cinste rămăşiţele pământeşti. Este
prăznuit la 20 decembrie de Biserica Ortodoxă şi la 1
februarie, de cea Romano-Catolică.
Opera. Este expresia unei mari delicateţi
sufleteşti. Pentru noi prezintă interes excepţional, căci a
fost scrisă pe drumul martiriului. Arată credinţa neclintită
şi puterea sa sufletească excepţională. A scris şapte
scrisori: l)Efesenilor; 2)Magnesienilor; 3)Trallienilor;
4)Romanilor; 5)Filadelfienilor; 6)Smirnenilor; 7)Sfântului
Policarp.
Doctrina. Din ideile, vocabularul şi limba
scrisorilor Sfântului Părinte reiese că el a primit o
frumoasă educaţie, completată de un remarcabil talent
literar. Pe scurt, temele centrale ale operei sale sunt:
1 )realitatea istorică a Mântuitorului şi faptul că El este
Dumnezeu şi Om; 2 )autoritatea ierarhiei bisericeşti, în
fruntea căreia este episcopul; 3)necesitatea unităţii
Bisericii în jurul ierarhului; 4)învăţătura despre Biserică şi
20 Curs de

Sfânta Euharistie; 5)kalokagathia creştină; 6)combaterea


diferiţilor
r eretici si
♦ mai ales a iudaizantilor
» si
» dochetilor.
»
Centrul învăţăturii şi al preocupărilor Sfântului
Părinte este hristologia. împotriva dochetilor,
accentuează adevărul întrupării Domnului şi faptele Sale.
Terminologia utilizată este asemănătoare celei a
Sfântului Apostol Pavel şi Sfântului Evanghelist îoan.
Hristologia Sfântului Ignatie se inspiră din experienţa
unirii lui cu Hristos, punând accentul mai mult pe
credinţă. De asemenea, el încearcă să apere învăţătura
adevărată de erezii, de fiarele eretice, numite şi ierburi ale
dici voiului.
Hristos, Cel mai presus de timp şi nevăzut s-a
făcut pentru noi văzut. Cel nepătimitor, s-a făcut pentru
noi păţimitor şi a suferit. Hristos este Marele Preot, Căruia
l s-au descoperit tainele lui Dumnezeu. Fiul este uşa
Tatălui, prin care intră patriarhii Vechiului Testament,
profeţii, Sfinţii Apostoli şi Sfânta Biserică.
Sfântul Ignatie nu face o separaţie între hristologie
şi soteriologie. Aceasta pentru că Fiul lui Dumnezeu şi
Mântuitorul nostru ne-a mântuit prin patima, moartea şi
învierea Sa. Principiile fundamentale ale mântuirii sunt
pentru Sfântul Părinte legate de credinţă şi dragoste (din
partea oamenilor), de patima şi învierea Iui lisus Hristos.
Harul este cel care condiţionează mântuirea omului, prin
prezenţa acestuia în noi şi prin roadele pe care le aduce
în viaţa creştină. Deopotrivă, se subliniază şi rolul
Sfintelor Taine. între ele, Sfânta Euharistie este doctoria
nemuririi, este antidotul prin care putem să nu' mai
murim, ci să trăim veşnic, în lisus Hristos. Pentru Sfântul
Ignatie, prezenţa Mântuitorului în Sfânta Euharistie este
reală. Sfânta Euharistie este Trupul Mântuitorului, Trup
care a suferit şi a înviat.
Patrologie 21

Sfântul Părinte are şi o învăţătură eclesiologică


conturată. Astfel, Biserica este numită altar. Pentru prima
dată, Sfântul Ignatie foloseşte expresia: „Biserica
universală“. Aceasta are mai întâi un sens geografic, căci
Biserica se întinde peste tot pământul. Se subliniază şi
ideea de unitate, pentru că Biserica este unită cu Hristos
iar Acesta, la rândul Său, este unit cu Tatăl.
Referitor la problema ierarhiei bisericeşti, pentru
Sfântul Ignatie tema prezintă un interes deosebit şi de
aceea este tratată amănuntit. » Se subliniază rolul
conducător al episcopului, fără de care nu se poate face
nimic, căci concentrează într-însul întreaga Biserică.
Episcopul este chipul Tatălui, preoţii ai sinedriului, iar
diaconii sunt slujitorii tainelor lui Iisus Hristos. Nu este
neglijată nici problematica socială, bazată pe principiul
egalităţii oamenilor în Biserica lui Hristos şi pe cel al
iubirii de semeni.

5)Sfântul Policarp al Smirnei


Viaţa. S-a născut în jurul anului 70 d.Hr. în
stabilirea acestei date se pleacă de Ia afirmaţia lui: „de
86 de ani slujesc“ (Iui Hristos). Se pare că a murit la anul
156. Sfântul Irineu, care l-a cunoscut pe Sfântul Policarp
din copilărie, ne dă şi alte informaţii. Aflăm astfel că a
fost ucenicul Sfântului Evanghelist Ioan, care probabil că
l-a şi aşezat ca episcop al Smirnei. Importanţa acestui
amănunt este esenţială, pentru că în acest fel Sfântul
Policarp poate fi considerat pe drept cuvânt ca unul care
a primit tradiţia apostolică chiar de la Sfinţii Apostoli. La
rândul său, a transmis tradiţia aceasta mai departe prin
ucenicul său, Sfântul Irineu.
22 Curs de

La anul 155, la Roma, Sfântul Policarp s-a întâlnit


cu papa Anicet. Nici unul nu a reuşit să impună celuilalt
tradiţia, privind data serbării Paştelui. Totuşi, Anicet a
cedat locul de cinste Sfântului Policarp şi s-au împărtăşit
împreună, despărţindu-se în pace. Tot la Roma, Sfântul
Policarp a readus la dreapta credinţă mai mulţi eretici
valentinieni şi marcioniţi.
La un an după călătoria sa la Roma, în anul 156,
la Smirna, în timpul persecuţiei lui Antonin Piui, Sfântul
Policarp moare ca martir. Martiriul Sfântului Policarp,
care este de fapt o „Scrisoare a Bisericii din Smirna către
Biserica din Philomeliurn”, vorbeşte despre aceasta. Cu
trei zile înainte de a fi' fost prins, Sfântul Policarp a avut o
viziune, în care perna de sub capul său s-a aprins şi a ars
în întregime. Iar mai înainte de a fi aprins rugul, pe care a
fost ars, Sfântul Policarp a rostit o rugăciune foarte
frumoasă. Dumnezeu a înzestrat trupul Sfântului Părinte
cu darul de a face minuni până în ultimul moment al
vieţii. în timp ce se afla cuprins de flacăra rugului, cei
prezenţi vedeau că trupul său nu ardea, încât soldaţii l-au
străpuns cu sabia, ca să moară.
Opera. S-a păstrat în întregime doar Scrisoarea
către Filipeni. Despre ea vorbesc Sfântul Irineu (care
spunea despre aceasta că este ,,cu totul considerabilă“ şi
, crainic al adevărului”) şi Fericitul leronim (care o
numea „foarte folositoare” ).
Epistola aceasta era un răspuns la o scrisoare a
filipenilor (la care Sfântul Policarp chiar face aluzie, în
capitolele 3 şi 13), prin care ei cereau ca să li se ducă
unele scrisori ale lor în Siria şi totodată solicitau scrisorile
Sfântului Ignatie Teoforul. Cu acest prilej, Sfântul
Policarp le-a trimis şi epistola sa. Comparativ cu
PMwLogie 21

scrisorile celui dintâi, lucrarea Sfântului Policarp nu apare


ca fiind originală ca stil, ci se susţine în cea mai mare
parte pe texte luate din Sfânta Scriptură. Sfântul Policarp
ne apare ca un părinte care, grijuliu faţă de soarta
copiilor săi, îi mustră pe aceştia.
Doctrina. în scrisoarea Sfântului Policarp
întâlnim elemente de hristologie, soteriologie şi
eclesiologie. Sunt tratate şi probleme morale şi teme ie
teologie pastorală. Se reia în linii mari problematica
Epistolei 1către Corinteni a Sfântului Clement Romanul.
împotriva ereticilor docheţi, Sfântul Policarp
susţine întruparea Mântuitorului, iar împotriva filosofilor
păgâni, apără învierea Domnului. în centru se află opera
de răscumpărare a lui Hristos. Mântuirea este rod al
Patimilor, Morţii şi învierii lui Iisus Hristos şi operă a
harului, iar nu a faptelor Legii. Sfântul Policarp tratează şi
el tema ierarhiei bisericeşti. De asemenea, tratează teme
despre familie, educaţia copiilor în spirit creştinesc şi dă
sfaturi tinerilor, privind castitatea şi înfrânarea.
Este prăznuit la 23 februarie.

6)Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba


Este o omilie. Reiese aceasta din cuprins şi
formulele ei de adresare, adesea repetate: „fiilor şi
fiicelor", „fraţilor” , „copii”, „copii ai dreptăţii şi ai păc: ’.
Din scrisoare nu aflăm nici numele autorului, nici locul
unde a fost scrisă, nici numele destinatarilor. Se poate
însă deduce că este vorba despre o comunitate, căreia
autorul îi predicase. Comunitatea era ameninţată de
propaganda iudaică sau iudaizantă.
24 Curs de

Scrisoarea are două părţi: o parte dogmatică sau


didactică (cap. 1-17) şi una parenetică sau morală (cap.
18-21).
I)în partea I se demonstrează valoarea şi
semnificaţia Vechiului Testament pentru înţelegerea
religiei creştine, administrând o critică severă Legii
Vechiului Testament. Sensul spiritual sau alegoric al V.T.
(specific Şcolii din Alexandria Egiptului) înlocuieşte pe
cel literar şi istoric. Antipatia faţă de V.T. şi
antisemitismul autorului nu puteau fi nicidecum semne
ale unui colaborator al Sfântului Apostol PaveL Pentru
autorul scrierii, tot ceea ce omul face trebuie gândit şi
practicat în vederea mântuirii, care vine de la Dumnezeu
prin Fiul Său Iisus Hristos.
II)în partea morală se vorbeşte despre calea
luminii şi calea întunericului, sau calea vieţii şi a morţii.
Se observă puternica influenţă a învăţăturii celor 12
Apostoli. între aceste căi este o deosebire mare, căci la
începutul celei dintâi sunt rânduiţi îngerii lui Dumnezeu,
cei purtători de lumină, iar la începutul căii întunericului
sunt rânduiţi îngerii satanei. Scrisoarea face şi îndemnuri
pentru viaţa în comun, sau pentru educaţia în familie,
combătând avortul.
Dacă nu cunoaştem pe autorul scrierii, ştim cel
puţin că el nu este Sfântul Barnaba, tovarăşul de
călătorie şi colaboratorul Sfântului Apostol Pavel. A fost
scrisă între anii 90 şi 140. Deşi Clement Alexandrinul nu
dă alte amănunte despre această scrisoare, totuşi citează
din ea. Origen o numeşte Epistolă universală.
Doctrina. Este combătut iudaismul, folosind
metode nedrepte şi dovedind multă duşmănie. Locul
sâmbetei l-a luat ziua a opta, Duminica. Hristos este
Pătrologie 25

stăpânul lumii, Fiul lui Dumnezeu, creatorul lumii. Se


vorbeşte despre întruparea Mântuitorului, pentru
mântuirea oamenilor. Patimile Sale devin izvor ai vieţii.
Hristos a luat trup omenesc şi a trăit în mijlocul
oamenilor. Dimpotrivă, dacă El nu ar fi venit în trup, nu
ar fi putut fi privit de oameni. Jertfa lui Hristos este
chezăşia învierii noastre şi începutul întemeierii
împărăţiei lui Dumnezeu.

7)Păstorul lui Hernia


Se pare că este de la anul 150. Autorul, care se
numeşte pe sine Herma, a avut o viaţă zbuciumată. A
fost la început sclav, dar o doamnă creştine, Rhode, care
l-a cumpărat, l-a eliberat. S-a căsătorit şi a avut copii,
chiar s-a îmbogăţit. Dar bogăţia i-a afectat în rău familia
sa, nu numai soţia, ci şi copiii. Aceştia, lepădându-se de
credinţă, şi-au denunţat părinţii în persecuţie. Astfel a
ajuns Herma să piardă aproape tot ce avea. Totuşi, din
aceste întâmplări a ieşit mai curat sufleteşte, devenind un
bun creştin.
»
Cele relatate în opera sa au esenţă apocaliptică,
(in patrolog le numeşte sugestiv „instrucţiuni asupra
nevoii şi eficacităţii penitenţei”. Aceste instrucţiuni sunt
date de o Doamnă, care reprezintă Biserica şi care apare
de 4 ori (ea îl pregăteşte astfel pe Herma), de păstor, de
îngerul penitenţei, aceste personaje fiind trimise de
Dumnezeu. Herma primeşte misiunea să predice Bisericii
pocăinţa, însoţită de iertare, misiune îndeplinită cu
succes. Acum copiii săi revin la creştinism. După unii
teologi, Herma este de fapt un membru de vază al
26 Curs de

clerului roman, poate chiar fratele unui papă, iar cele


întâmplate lui sunt semnele decăderii creştinismului.
Opera. Are 3 mari secţiuni: l)vedeniile (viziunile);
ll)poruncile; Hl)asemănările.
I)Vedeniile sunt prima parte a cărţii. Reprezintă
descoperiri apocaliptice, lată care sunt ele: l)bătrâna
Doamnă îl îndeamnă pe Herma la pocăinţă, pentru
păcate; 2)ea înmânează lui Herma o cărticică, pe care să
o dea şi altora; 3)prezintă construirea unui turn înalt, care
simbolizează Biserica. In construirea ei nu intră decât
pietrele bune, adică Apostolii şi drepţii, în timp ce pietrele
colţuroase, adică păcătoşii, sunt aruncate; 4)se arată un
balaur înfricoşător, simbol al persecuţiei iminente, iar în
spatele Iui apare Biserica, sub chipul unei frumoase
mirese; 5)intră îngerul pocăinţei, sub chipul unui păstor,
care porunceşte Iui Herma să scrie poruncile şi
asemănările.
II)Poruncile sunt un cod moral în 12 articole,
p. intru penitenţa păcătoşilor. Iată care sunt: l)Crede în
Dumnezeu şi teme-te de El; 2)Fii simplu şi nevinovat,
serios şi milostiv; 3)Iubeşte adevărul; 4)Fii cast; 5)Fii
răbdător şi cuminte şi vei domina faptele rele; 6)încrede-
te în îngerul bun; 7)Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I
poruncile; 8)Abţine-te de la orice rău şi fă tot binele; 9)Ai
încredere în Dumnezeu; 10)îndepărtează tristeţea; ll)N u
te încrede în profeţii falşi; 12)îndepărtează pofta cea rea.
III)AsemănăriIe sunt în număr de zece: l)Cetatea
creştinilor pe pământ este peregrină; 2)Viţa de vie şi
ulmul; 3)Arborii; 4)MuIţimea arborilor; 5)Postul;
6)Păstorii; 7)Păstorul pedepsirii; 8)Salcia mare; 9)Cele
12 fecioare; 10)în ultima asemănare, Herma este anunţat
Ratratogie 27

să-şi cureţe casa, pentru ca fecioarele curate să se


sălăşluiască la el.
Asemănările reiau ideile de bază ale viziunilor şi
poruncilor. Ideea centrală este necesitatea şi urgenţa
pocăinţei, împotriva decăderii morale din Biserică. Stilul
operei este popular şi intuitiv, este colorat, viu, într-o
limbă comună.
Doctrina. Pocăinţa este subiectul principal al
întregii opere. Dintre păcatele la care se referă Herma, el
insistă mai ales asupra adulterului şi apostaziei. Sunt
două feluri de pocăinţă: înainte de botez, ce se realizează
prin botez; şi pocăinţa de după botez. Pocăinţa este
schimbarea radicală a cugetului omului, este purificare şi
intrare în „spaţiul” lui Dumnezeu, este „trăire cu
Dumnezeu”.
Nu se foloseşte numele de lisus Hristos, nici de
Domnul, ci se foloseşte numele de Fiul lui Dumnezeu, pe
Care îl identifică cu Sfântul Duh. Nu cunoaşte Sfânta
Treime, ci numai două Persoane. Hristologia lui Herma
porneşte de la Hristos-omul, care la Botez s-a unit cu
Duhul Sfânt. După împlinirea misiunii a fost înălţat la
slava stăpânirii. Hristos este poarta prin care intrăm în
Biserică, prin care ne mântuim.
Piatra mare, albă, în 4 colţuri şi strălucitoare, pe
care se zideşte turnul sau Biserica, simbolizează pe Fiul
lui Dumnezeu. Biserica, înfăţişată în chip de femeie, a
fost zidită înaintea tuturor, iar lumea a fost creată pentru
ea. Ideea de preexistenţă a Bisericii a fost deschizătoare
de drumuri în eclesiologia vremurilor următoare. Biserica
este adunarea creştinilor adevăraţi, nu numai a celor
aleşi, ci şi a celor ce se pocăiesc. Alteori este asemănată
cu o fecioară, care iese împodobită din camera de nuntă,
28 Curs de

îmbrăcată în alb. Turnul-Biserica e clădit pe ape, căci


viaţa oamenilor a fost salvată prin apă, adică prin botez.
Un loc important ocupă problematica socială, a
bogăţiei şi sărăciei, desigur a bogăţiei câştigate în mod
necinstit. Bogaţii sunt aspru criticaţi, socotindu-i inutili în
fata
! lui Dumnezeu.
Concluzii. Opera oferă date despre starea
comunităţii creştine romane din a doua jumătate a
secolului II. Conţinutul este eminamente moral. Poate fi
socotită primul tratat de morală din literatura patristică.
Bibliografie.
Traduceri: Părinţii A postolici, cu note şi indici de
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericesti”,
» ' Editura Institutului Biblic si» de Misiune al
B.O.R., voi. 1, Bucureşti 1979; Scrierile Pârinţilqr
Apostolici, voi. I-II, trad. de Pr. Ioan Mihălcescu şi Pr.
Matei Pâslaru, în colecţia Biblioteca Părinţilor
Bisericeşti, Râmnicu-Vâlcea 1935.
Studii: Alexe, Magistr. Ştefan, Eclesiologia
Părinţilor apostolici, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-
a, an VII, nr. 5-6/1955, mai-iunie, p. 368-381; Idem, Viaţa
creştină după bărbaţii apostolici, în rev. „Studii
Teologice” , seria a Il-a, an VII, nr. 3-4/1955, martie-
aprilie, p. 223-235; Idem, Elemente ale tradiţiei în
învăţătura celor doisprezece Apostoli, în rev.
„Ortodoxia”, an XLI, nr. 2/1989, aprilie-iunie, p. 28-39;
Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Temeiurile b iblice şi patristice
ale ierarhiei bisericeşti, în rev. „Studii Teologice”, seria
a II-a, an II, nr. 3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 28-
46; Idem, Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 65-188;
Constantinescu, Protos. Nectarie, Ignatie, episcopul
Patrologie 22

Antiohiei, Bucureşti 1900; Dragomirescu, Nicolae,


Clement Romanul, Bucureşti 1900; Drăghici, Paraschiv,
Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, Bucureşti 1902;
Izvoranu, Magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după
scrierile bărbaţilor apostolici, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an XXXIII, nr. 8-9/1957, august-
septembrie, p. 615-630; P.S. Antonie Plămădeală,
Biserica slujitoare - în Sfânta Scriptură, Sfânta
Tradiţie şi în teologia contemporană, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXIV, nr. 5-8/1972, mai-
octombrie, p. 348-428 (partea a Il-a: Temeiuri ale slujirii
în Sfânta Tradiţie); Şurubaru, Drd. Ioan, Doctrina
despre Biserică în „ Păstorul lui H erm a”, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-
octombrie, p. 432-445; Vasilescu C., Raportul dintre
virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în
rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIV, nr. 1-2/1962,
ianuarie-februarie, p. 51-71; Voicu, Diac. Magistr.
Constantin, Hristologia Părinţilor apostolici, în rev.
„Ortodoxia”, an XIII, nr. 3/1961, iulie-septembrie, p. 405-
418
30 Curs de

II)Apologeţil greci
Apologie înseamnă apărare sau justificare.
Apologeţii sunt cei care au apărat creştinismul în faţa
atacurilor, a învinuirilor şi persecuţiilor la care Biserica a
trebuit să facă faţă, fíe că veneau din partea păgânilor,
individual, fie că erau organizate de către statul roman.
Lucrările apologetice erau sub formă de epistole, de
tratate, sau de dialoguri, în funcţie de situaţia concretă,
de scopul pe care îl urmăreau, de cei cărora se adresau
etc.

l)A ristide
Acest filosof din Atena a înmânat, în jurul anului
139, o apologie pentru credinţă sau pentru creştini
împăratului Antonin Fiul.
Pe scurt, în această lucrare se tratează
următoarele teme: l)argumentul cosmologic;
2)împărţirea omenirii în 4 neamuri, în funcţie de felul de
a înţelege pe Dumnezeu: barbari, păgâni, iudei, creştini;
2 'numele creştinilor vine de la Domnul Hristos; 4 )Acesta
este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat; 5)Maica Domnului a
fost şi a rămas Fecioară; 6)viaţa creştinilor este
superioară celorlalţi nu numai prin faptul că ei cunosc pe
Dumnezeu, ci şi prin faptul că păzesc poruncile;
7)credinţa în învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să
fie.
Palmlogie 21

Bibliografiei Cornan, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,


manual pentru uzu! studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 48-49; Idem, Patrologie, voi. I,
Bucureşti 1984, p. 246-259; Fecioru, Pr. Prof. Dumitru,
Vechi docum ent de gândire şi trăire creştină:
A p ologia lui Aristide din sec. II, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXXIII, nr. 7-8/1983, p. 412-435

2)Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful


Viaţa. S-a născut Ia începutul secolului ai 11-lea,
din părinţi păgâni. Locuiau în vechiul Sichem, pe atunci
Flavia Neapolis, azi Nablus. A primit o formaţie spirituală
aleasă, desigur, în spiritul culturii şi al tradiţiilor păgâne
ale timpului.
în Prologul la D ialogul cu iudeul Triphon el ne
descrie frământările neostenite de a găsi adevărul. Este
motivul pentru care a peregrinat pe la diferite şcoli
filosofice. S-a dus mai întâi la un stoic, pe care apoi l-a
părăsit pentru că nu vorbea despre Dumnezeu, despre
Care nici filosoful nu ştia prea mult, precizând chiar că o
învăţătură despre Dumnezeu nu era necesară. A trecut
apoi la un peripatetic, vestit pentru ştiinţa lui. Pentru că
filosoful pretindea ucenicului său onorariu, Sfântul iustin
l-a părăsit. Dorul fîlosofiei l-a mânat apoi la un pitagoreu.
Acesta însă îi cerea mai întâi să studieze muzic ,
astronomia şi geometria, care îl puteau face apt pentt
inteligibil. Mai apoi, Sfântul Iustin a trecut la piatonicieni,
la care era atras de înţelegerea lucrurilor netrupeşti şi de
teoria ideilor.
într-o zi, mergând Sfântul Iustin într-un sat, nu
departe de mare, s-a întâlnit cu un bătrân plăcut la
32 Curs de

înfăţişare. în convorbirea purtată sunt analizate critic


concepţiile lui Platon despre filosofie, despre Dumnezeu
şi despre suflet, concluzionând că nici Platon nu deţinea
adevărul. Atunci bătrânul i-a recomandat Sfântului Iustin
să citească pe profeţi, prin care a vorbit Duhul Sfânt şi au
prezis cele viitoare. Astfel se produce convertirea sa: „Iar
mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins
o mare dragoste de profeţi şi de bărbaţii aceia care sunt
prietenii lui Hristos... în felul acesta şi pentru acestea sunt
eu filosof’.
Convertirea Sfântului Iustin este deci si » rezultatul
unui lung şi elaborat proces spiritual, cu ajutorul
sistemelor filosofice- ale vremii. Sfântul Părinte s-a
convertit şi pe temeiul convingerii directe şi reale pe care
si-a
» făcut-o din contactul cu viata » si
» moartea creştinilor.
j
„Pe când mă delectam cu învăţăturile lui Platon, zice el,
auzeam de acuzaţiile care se aduceau creştinilor, dar îi
vedeam fără teamă în faţa morţii...; mă gândeam atunci
că era cu neputinţă ca oamenii aceştia să trăiască în
viciu şi în patimă după plăceri...” .
în călătoriile sale misionare, Sfântul Iustin a venit
de două ori la Roma. Acolo a înfiinţat şi o şcoală, la care
a învătat
» si» Tatian
> Asirianul. La Roma,' Sfântul Iustin a
avut un conflict cu filosoful cinic Crescens, pe care îl
caracteriza ca „pederast şi arghirofil”. Crescens acuza pe
creştini de ateism si imoralitate, fără să-i cunoască,
înfrânt, Crescens a denunţat pe Sfântul Iustin că este
creştin. A fost condamnat la moarte şi executat în anii
165-166, împreună cu alţi 6 creştini. Este prăznuit la 1
iunie.
Opera. Iată care sunt principalele opere pe care
le-a scris Sfântul Iustin şi de ce au o mare importanţă.
Eaimlogie__ 32
Cinele s-au păstrat, iar despre unele relatează Sfântul
Irineu.
1)A pologia /, adresată lui Antonin Fiul, fiilor săi,
senatului şi poporului roman. Lucrarea a fost scrisă între
anii 150-155. în capitolele primei părţi combate acuzaţiile
pe care păgânii le aduceau. Motivul pentru care creştinii
sunt acuzaţi» de ateism este acela că ei nu se închină
zeilor. în realitate însă creştini nu numai că nu sunt atei,
dar ei sunt adevăraţii credincioşi şi adoră pe Dumnezeul
Cel adevărat. în partea a doua a A pologiei, Sfântul
Părinte vorbeşte despre credinţa, viaţa, cultul şi taine'e
creştine, despre moarte şi nemurirea sufletului. Apelează
la analogii între eshatologia creştină şi cea păgână.
Răspunde tuturor acuzaţiilor aduse creştinilor, ca:
practicarea stingerii luminilor, împreunările ruşinoase,
antropofagia etc. Pornind de la profeţiile Vechiului
Testament, Sfântul Iustin demonstrează dumnezeirea lui
Hristos. Arată că Moise este anterior învăţaţilor greci,
idee pe care îşi întemeiază teoria împrumuturilor marilor
idei păgâne după Biblie.
Capitolul 46, sinteză a teologiei Sfântului Părinte,
arată că Hristos este Logosul la care a participat
întreagul neam omenesc. Cei care au trăit cu Logosul au
fost creştini, deşi contemporanii lor îi considerau atei.
Capitolele 61-64 descriu pregătirea, temeiurile dogmatice
şi ritualul botezului, iar capitolele 65-67 descriu adunările
creştinilor şi Sfânta Euharistie.
2 )A p ologia a ¡l-a este adresată împăratului
Marcus Aurelius. Sfântul Iustin mărturiseşte cu mândrie
că este creştin. O întâmplare a determinat scrierea
acestei apologii. O femeie, care mai înainte fusese de
moravuri uşoare, s-a îndreptat şi a trecut la creştinism.
Dorind să îndrepte şi pe soţul ei, păgân şi desfrânat,
34 Curs de

acesta a refuzat şi a acuzat-o că este creştină, în capitolul


4 explică „de ce creştinii nu se sinucid, spre a ajunge
mai repede la Dumnezeu?”. Capitolul 7 are o importanţă
aparte, căci vorbeşte despre Logosul seminal. Logosul
total Hristos, care a venit pentru noi în lume, s-a făcut şi
trup şi logos şi suflet.
3)D ia log cu iudeul Triphon este o discuţie
p itată la Efes cu Triphon, cel mai renumit evreu al
timpului. Arată aici cum Sfântul Har a împins pe Sfântul
Iustin la învătătura
* credinţei
» si? care a fost rolul V.T. fată
»
de N.T. Capitolele 1-8 sunt o preţioasă descriere
autobiografică a Sfântului Iustin. De aici aflăm despre
zbuciumul său sufletesc de dinainte de convertire si j
despre harul care l-a împins să devină creştin. Capitolele
10-25 critică aspru prescripţiile Legii mozaice. Capitolele
74-142 demonstrează, cu profeţii, că Iisus Hristos este
Fiul lui Dumnezeu. Se face o paralelă între Eva şi Maria.
Se arată unele elemente hristologice din V.T. şi se
vorbeşte despre Dumnezeu în Sine, pe larg, despre
raporturile Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl. Totuşi, nu
foloseşte termenul de Treime. Alte teme: teodicee,
preexistenţa creştinismului în V.T., cele 2 parusii ale
Domnului etc.
4)Alte opere: Contra lui Marcion, Tratat contra
tuturor ereziilor, Cuvânt către greci, Despre monarhia
b l Dumnezeu.
Doctrina. Sfântul Iustin a aruncat o „punte” între
gândirea greacă păgână şi cea creştină. A avut
cunoştinţe vaste, luate din păgânism. Dumnezeu' este
nenăscut, nenumit: „Dumnezeu este ceea ce e acelaşi şi
veşnic asemănător şi cauza de existenţă pentru toate
celelalte lucruri”. După convertirea Sfântului Părinte,
Patm logie 25-

Dumnezeu devine personal, viu, real, atotputernic. Din


bunătatea Sa,' a creat lumea. El ne va învia din morţi. »
Sfântul Iustin este subordinaţionist. Fiul este
întâiul-născut al Tatălui şi tlnul-Născut. Este puterea
primă după Tatăl, Care L-a născut înaintea tuturor, în
vederea creaţiei lor. Logosul este interior Tatălui din
veşnicie. Referitor la cea de a treia Persoană a Sfintei
Treimi, Sfântul Duh este pentru Sfântul Iustin Duhul
profetic, ce a insuflat Sfânta Scriptură, Care a participat
la crearea lumii şi Care ocupă locul al treilea.
Teoria Logosului este un punct de originalitate.
Fiecare om posedă o sămânţă a Logosului, ceea ce face
posibilă cunoaşterea adevărului. Dacă filosofii şi
legiuitorii au cunoscut în parte adevărul această
cunoaştere a lor este opera raţiunii, deci este imperfectă.
De aici numeroasele contradicţii pe care le-au generat.
Adesea au fost judecaţi întocmai asemenea celor fără de
lege. Filosoful Socrate, de exemplu, nu a putut să
convingă pe nimeni de adevărul învăţăturii sale, într-atât
încât să moară pentru acest adevăr. Totuşi, Sfântul Iustin
îl numeşte pe acesta „creştin înainte de Hristos” . De aici
necesitatea revelaţiei supranaturale, în aflarea adevărului.
De aici şi infinita superioritate a învăţăturii creştine faţă
de raţionamentele filosofice.
Antropologie. Sufletul omenesc are o oarecare
corporalitate. Este creat odată cu propriul corp. în
perioada creştină a vieţii sale, Sfântul Iustin a părăsi;
concepţia specifică platonismului, adică preexistenta
sufletului. Acesta nu este nemuritor prin firea sa, căci
altfel ar fi dumnezeiesc. Totuşi, prin voinţa divină, sufletul
omenesc poate deveni nemuritor, participând la izvorul
vieţii. Fiindcă are conştiinţa binelui şi răului şi puterea de
a alege în mod liber pe unul sau altul, sufletul îşi va primi
36 Curs de

recompensa sau pedeapsa veşnică. Astfel, Sfântul


Părinte, susţinând liberul arbitru, combate fatalismul
filosofilor stoici.
Trupurile vor învia. Dar timpul de la moarte şi
până la judecata viitoare îl vor petrece sufletele într-o
stare şi un loc intermediar, mai bun sau mai rău,
aşteptând vremea judecăţii. în afară de judecata
universală a sufletelor, care va avea loc la sfârşitul lumii,
va fi o judecată particulară a sufletelor. Pentru Sfântul
Iustin, îngerii au o corporalitate aeriană. Demonii au, la
r aidul lor, corpuri aproape materiale. Căderea lor s-a
produs din momentul când Satan a sedus pe Eva. Cina
dintre erorile Sfântului Părinte este hiliasmul,7sau credinţa >
în împărăţia de 1000 de ani.
Sfânta Euharistie. Hristos este prezent real în
Sfânta Euharistie, care este jertfă. Pâinea şi vinul sunt
Trupul şi Sângele lui Iisus Cel întrupat. Din scrierile
Sfântului Iustin se poate face o reconstituire a rânduielii
liturghiei creştine de la mijlocul secolului al Il-lea. Această
rânduială cuprindea: lecturile din Sfânta Scriptură,
omilia, o rugăciune generală, sărutul păcii, aducerea
darurilor, anaforaua liturgică, inclusiv epicleza,
împărtăşirea celor prezenţi şi colecta pentru săraci. Din
această sumară prezentare se poate trage concluzia că
liturghia noastră se află pe linia creştinismului primar.
Concluzii. în ciuda erorilor sale
(subordinaţionism, hiliasm), Sfântul Iustin a contribuit la
formularea învăţăturii creştine. între meritele sale
n înţionăm teoria Logosului seminal şi învăţătura despre
S.ânta Euharistie şi Sfânta Liturghie.
Bibliografie.
Traduceri: Apologiile, D ialogul cu iudeul
Tryfon, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Teodor
Patrologie. 21

Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru


Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1980, p. 23-266; D ialogul cu iudeul Trifon,
trad. de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1941, în
colecţia Izvoarele Ortodoxiei.
Studii: Băjău, Constantin, Conceptul de virtute şi
trăire m orală în creştinism, după apologeţi şi scriitorii
alexandrini, în rev. „Analele Universităţii din Craiova",
Seria Teologie, an III, nr. 3/1998, p. 74-80; Idem,
Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Iustin Martirul
şi Filosoful, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XLVII, nr. 1-
2/1996, ianuarie-aprilie, p. 101-109; Chiriac, N.D.,
Literatura apologetică creştină greacă. Studiu
ştiinţifico-literar, Bucureşti 1912; Coman, Pr. Prof. Ioan
G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 50-54; Idem, Patrologie,
voi. I, Bucureşti 1984, p. 263-312; Idem, Elemente de
antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul i
Filosoful, în „Ortodoxia”, an XX, nr. 3/1968, iui. -
septembrie, p. 378-394; Rămureanu, Pr. Asist. Ioan,
Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful despre
suflet, în rev. „Studii Teologice” , seria a Il-a, an X, nr. 7-
8/1958, septembrie - octombrie, p. 403 - 423;
Săndulescu, Clement Alexandrinul, Justin Martirul şi
Operile sale, Bucureşti 1896; Stoica, Pr. Magistr.
Simeon, Liturghia creştină din secolul II, descrisă de
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în raport cu
Liturghia ortodoxă de astăzi, în rev. „Ortodoxia”, an
XII, nr. 1/1960, ianuarie-martie, p. 74-95.
38 Curs de

3)Taţian Asirianul
Viaţa. S-a născut în Asiria, de unde şi numele pe
care îl poartă. A ajuns la Roma, unde a fost ucenicul
Sfântului Iustin,7 învăţând
5 la şcoala
» acestuia si
» înfiinţând
1
el însuşi o şcoală. După anul 172, când s-a întors în
Orient, a înfiinţat secta encratiţilor, cu un amestec de
învăţături greşite, din mai multe erezii.
Opera. S-au păstrat două dintre operele sale:
1 )C uvânt contra grecilor. Este o apologie, în
care arată superioritatea învăţăturii creştine, faţă de cea
păgână. Moise este mai vechi decât înţelepţii păgânilor.
Administrează o critică aspră vieţii acestora. Tot în
această lucrare vorbeşte despre Logosul imanent şi Cel
proferat, Cel verbal. Alte teme: despre Dumnezeu,
Hristos, Sfântul Duh.
2)Diatessaron, care este o evanghelie, alcătuită
din cele patru Sfinte Evanghelii canonice, mai ales cea
după loan. Sfântul Efrem SiruJ chiar a tâlcuit-o.
Doctrina. Vorbeşte despre Persoanele Sfintei
Treimi, despre crearea lumii, căderea oamenilor,
mântuirea prin Hristos, învierea morţilor. Arată
superioritatea creştinismului.
Bibliografie: Cuvânt către greci, traducere şi
studiu introductiv de Ion I. Popescu Piscu, Editura
Episcopiei R. Vâlcîi, 1936; Coman, Pr. Prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 56-57; Idem, Patrologie,
voi. I, Bucureşti 1984, p. 312-326
Patro.lo.gie 12

4)Teofil al Antiohiei
Viaţa. Se cunosc puţine detalii. Se ştie că a fost al
şaselea sau al şaptelea episcop al Antiohiei.
Opera. Este vastă, dar a ajuns până la noi numai
cea intitulată Către Autolic. Cele 3 cărţi, fără o strânsă
legătură între ele, au următorul cuprins: 1)cunoaşterea
lui Dumnezeu prin curăţenia sufletului; care este sensul
numelui de creştin şi cum se va realiza învierea morţilor.
El îndeamnă pe Autolic: „Arată-mi pe omul din tine şi-ţi
voi arăta şi eu pe Dumnezeul meu"; 2)folosirea
termenului de Treime, distincţia celor 3 Persoane; 3)o
apologie.
Doctrina. Principalele teme ale învăţăturii lui
Teofil sunt: cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şî
curăţenia sufletească, inspiraţia Sfintei Scripturi,
semnificaţia numelui de creştin, creaţia lumii din nimic,
liberul arbitru, învierea morţilor, distincţia Persoanelor
Sfintei Treimi, Biserica văzută ca o insulă salvatoare, în
mijlocul mării etc.
Bibliografie: Trei cărţi către Autolic, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Pi f.
Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colec ta
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1980, p. 267-
369; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
57-58; Idem, Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 336-
345; Brădişteanu, Şt. G., Către Autolic. A p ologie în trei
cărţi de Teofil, episcopul Antiohiei. Traducere şi
studiu, Bucureşti 1906; Chiriac - Dimancea, Dr. N.,
Comentariu asupra apologiei lui Teofil, episcopul
Antiochiei, Către Autolic, Piteşti 1927.
40 Curs de

5)Atenagora Atenianul
Că Atenagora era atenian rezultă atât din indicaţia
din titlul A p ologiei sale, cât şi din modul raţional în care
trata problemele, ca şi din alte indicii. El preţuia cultura
profană, pacea romană şi eleganţa verbală. Poate că s-a
convertit citind Scriptura, deşi opera sa dovedeşte că o
cunoştea oarecum superficial. Din A p ologia sa sunt
reproduse câteva rânduri în opera lui Metodiu de Oiîmp.
S-au păstrat de la Atenagora două lucrări:
1)So//a pen tru creştini, în 37 de capitole. Este o
apologie adresată împăraţilor Marcus Aurelius, Antonin şi
Commodus. Prezintă situaţia în care se găseau creştinii.
Răspunde acuzaţiilor ce li se aduceau. Cere să fie trataţi
nu după nume, ci după fapte. Combătând acuzaţia de
ateism, expune doctrina creştină, monoteismul. Critică
păgânismul. Viaţa morală a creştinilor este în acord cu
învăţătura lor, spre deosebire de decadenţa vieţii păgâne.
Cultul creştin nu are nevoie de sânge, ci de inimă curată
şi de mulţumiri aduse lui Dumnezeu. „Noi (creştinii),
spune Atenagora, nu suntem atei, pentru că socotim ca
Dumnezeu pe Creatorul acestui univers şi pe Logosul
care e cu El”. în continuare, Atenagora demonstrează
netemeinicia acuzaţiilor de incest şi antropofagie.
2)Despre învierea morţilor. Lucrarea, din jurul
anului 180, susţine teza învierii trupurilor. Argumentele
sunt filosofice, teologice, antropologice, importanţa
lucrării vine din faptul că este tratată pentru prima dată
dogma învierii morţilor în cadru filosofic.
Teodicee. Dumnezeu este unic. Frumuseţea şi
ordinea lumii arată un singur Creator. Dumnezeu este
duh, putere. Atenagora critică pe filosofii care, în
căutarea adevărului, au conceput, nu au găsit Fiinţa.
Patrologie Al

Dumnezeu este necreat, veşnic, nevăzut, nepătimitor.


Sfânta Treime. Dumnezeu - Creatorul a făcut totul
prin Logosul Lui. Fiul lui Dumnezeu este „Logosul
Tatălui în idee şi în energie”. Tatăl şi Fiul sunt una. Fiul
este în Tatăl şi Tatăl este în Fiul, prin unicitatea şi
puterea Duhului. Sfântul Duh a lucrat în profeţi. El este o
„efluenţă sau o derivaţie din Dumnezeu” , care vine de la
Acesta şi se întoarce la El.
Antropologia. Omul a fost creat pentru viaţă. A
fost creat după chipul Creatorului. Are minte şi judecată
raţională. Frumuseţea şi tăria virtuţilor spirituale sunt
florile nemuritoare ale muritorilor. Scopul vieţii este
trăirea în fericire şi contemplarea lui Dumnezeu.
Bibliografie.
Traduceri: Solie în favoarea creştinilor, Despre
învierea m orţilor, traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, voi. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti 1980, p. 369-389
Studii: Caraza, drd. Ion, Doctrina despre învierea
m orţilor la Atenagora Atenianul şi Tertulian, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an XLIV, nr. 7-8/1968,
iulie-august, p. 361-372; Coman, Pr. Prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 58-59; Idem, Patrologie,
voi. I, Bucureşti 1984, p. 345-354; Idem, Problem e de
filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului Bibi ic
şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1995, p. 73-100
42 Curs de

6)Scrisoarea către Diognet


Este o lucrare în 12 capitole, cu o formă literară
excepţională, socotită o perlă a literaturii creştine vechi.
Ideea ei poate fi rezumată în formula: „Ceea ce este
s rletul pentru trup, aceea sunt creştinii în lume” .
L ;crarea datează din jurul anului 200. Diognet pune trei
întrebări: l)C are este Dumnezeul creştinilor şi de ce ei
dispreţuiesc lumea şi moartea, zeii şi superstiţiile?; 2)Ce
este iubirea creştină?; 3)De ce modul creştin de viaţă a
apărut aşa de târziu?
învăţătura Scrisorii contra idolatriei este pe linia
apologeticii clasice creştine. Zeii sunt creaţia imaginaţiei
omeneşti. Dacă evreii sunt de lăudat pentru cultul lor, nu
la fel se poate spune despre orgoliul acestora.
Creştinismul
» nu vine de la oameni,' ci de la Dumnezeu.
Acesta a întărit în inimile oamenilor Logosul, Creatorul şi
Organizatorul universului. Logosul a fost trimis de
Dumnezeu oamenilor, precum un rege trimite pe fiul său
rege pentru oameni, spre a-i mântui.
Autorul se dă ucenic al Apostolilor şi dascăl al
neamurilor. El susţine că tradiţia despre Logos o
transmite cu exactitate ucenicilor Adevărului. Viata t
c eştinilor este excepţională şi reprezintă o prefaţă a
r -muririi cereşti.
» Ea urmăreşte> dobândirea cetăteniei»
cereşti. Diferenţa dintre creştini şi ceilalţi oameni nu este
după trup, ci după duh. Ţinuta lor morală şi spirituală
este diferită. „Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt
creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate
membrele trupului, creştinii sunt răspândiţi în oraşele
lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu e din trup.
Creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume”.
Patro logie 41

Dumnezeu s-a întrupat acum pentru ca oamenii


să-şi dea seama de nevrednicia şi de neputinţa lor de a
trăi fără Acesta. Dumnezeu a făcut pe oameni după
chipul Său, i-a iubit prin actul creaţiei, a zidit lumea
pentru ei, le-a dat raţiune, minte şi cuvânt, le-a făgăduit
împărăţia cerurilor. Imităm pe Dumnezeu prin iubirea
faţă de aproapele nostru. îndumnezeirea se realizează
numai prin iubirea şi jertfa faţă de aproapele. în contrast
cu gnosticismul, dar în acord cu Şcoala alexandrină,
Scrisoarea învaţă că gnoza adevărată este doar în
Biserică.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 60-62; Idem, Patrologie, voi. I,
Bucureşti 1984, p. 354-362; Idem, Problem e de filosofie
şi literatura patristică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1995, p. 129-165; Chiriac -
Dimancea, Dr. N., Epistola către D iognet şi Aristide,
filosof creştin din Atena, Piteşti 1927
44 Curs de

III)Apologeţi latini
l)Tertuiian
Viaţa. S-a născut în jurul anului 160, la Cartagina,
c; ntr-o familie păgână. A studiat filosofía, literatura,
retorica, medicina şi dreptul. A profesat avocatura şi
oratoria. S-a convertit la anul 195, impresionat de
eroismul martirilor creştini şi de viaţa exemplară a
acestora, devenind un adevărat apărător al
creştinismului. A fost căsătorit şi hirotonit preot.
Tertulian a considerat că este de datoria sa ca sâ
apere creştinismul împotriva tuturor adversarilor
acestuia: păgâni, iudei, eretici. Operele sale respectă
regulile logicii păgâne şi dezvăluie temperamentul unui
luptător convins pentru adevărul cauzei pe care o apără.
Dar rigorismul său exagerat l-a făcut să cadă în eroarea
montanistă, ajungând să critice ortodoxia, chiar dacă
echilibrul de care a dat dovadă l-a împiedicat să dea curs
tuturor erorilor montaniste. Mai apoi, el şi-a creat o sectă,
a tertulianiştilor, pe care Fericitul Augustin i-a readus în
Biserică. Tertulian a murit la anul 240.
Opera. Cuprinde lucrări apologetice, polemico-
dog matice şi practico-disciplinare.
1.Opere apologetice:
1 )A d nationes (2 cărţi), în care apără
creştinismul de păgânism, combătând politeismul.
2)A pologeticum (50 cap.), adresat guvernatorilor de
provincii, care persecutau pe creştini. Persecuţiile contra
Patrologie

creştinilor sunt nu doar nedrepte, ci şi ilegale. De fapt,


păgânii nici măcar nu ştiu exact faptele pentru c? a
condamnă pe creştini. Creştinii s-au înmulţit şi se
înmulţesc mereu. „Suntem de ieri şi am umplut toate ale
voastre”, spune Tertulian şi cere libertatea cultelor. 3)D e
testim onio animae (6 cap.) justifică existenţa lui
Dumnezeu şi nemurirea sufletului pe baza argumentului
psihologic, făcând aşadar apel la mărturia sufletului
simplu, curat. 4)A d Scapulam este o epistolă adresată
unei autorităţi romane cu acest nume, care persecuta pe
creştini. 5)Adversus ludaeos (14 cap., din anul 197).
Lucrarea, provocată de controversa dintre un creştin şi
un iudeu prozelit, cu privire la raportul dintre iudaism şi
creştinism, arată că legea V.T. şi-a îndeplinit menirea,
creştinismul luându-i locul, potrivit proorociilor, ce s-au
realizat în lisus Hristos.
11) Opere polem ico-dogm atice:
1)D e praescriptione haereticonum. Tertulian
aplică în această lucrare principiul juridic al prescripţiei la
dreptul de interpretare a adevărurilor de credinţă, ?
baza Sfintei Scripturi, interpretând după bunul pk,c
Sfânta Scriptură, ereticii corectau regula de credinţă. De
aceea, Tertulian le interzice acestora până şi folosirea
Sfintei Scripturi. Doar în Biserică se află adevărul şi
Sfânta Scriptură.
2 )Adversus M arcionem (5 cărţi). împotriva
ereticului, care separa pe Dumnezeul cel drept al V.T. de
Dumnezeul cel bun al N.T., Tertulian arată că Cei doi
sunt (Jnul şi Acelaşi. 3 )Adversus Hermogenem.
Lucrarea combate învătăturaj ereticului cu acest nume,7
care spunea că lumea a fost creată dintr-o materie
veşnică. Tertulian arată că numai Dumnezeu are
atributul veşniciei, pe când materia este creată de
46 Curs de

Acesta. 4)Aduersus Valentinianos, în care combate pe


gnostic. 5)Adoersus Praxeam. în această lucrare, pentru
prima dată este susţinută categoric dumnezeirea
Sfântului Duh. Este combătut monarhianismul modalist
b! ereticului cu acest nume. 6 )De carne Christi, în care,
contra ereziei docheţilor, susţine realitatea trupului
Domnului, care condiţionează întreaga operă de
mântuire a noastră, prin Hristos. 7)D e resurrectione
carnis. împotriva gnosticilor, Tertulian susţine învierea
morţilor şi arată modul cum se va realiza. 8 )De anima.
Vorbeşte despre natura şi originea sufletului, despre
moarte şi somn, ca imagine a morţii, despre
corporalitatea sufletului, despre libertatea sa. Constituie
prima lucrare propriu-zisă de psihologie din literatura
patristică.
UI)Opere practico - disciplinare: 1)A d martyres,
cuprinzând îndemnuri la martiriu. 2)Scorpiace, în care
apără martiriul, contra gnosticilor, care îi negau valoarea.
3)D e fuga in persecutione, în care combate fuga de
persecuţie. 4)D e spectaculis, în care, considerând
spectacolele păgâne ca imorale, cere creştinilor să le
evite. 5)De oratione. Tâlcuieşte Rugăciunea Domnească
vorbeşte despre rugăciune, în general. 6)De corona
militis. 7)De idolatria. 8)D e patientia. 9)De jeju n io.
10)De virginibus uelandis. l l ) D e m onogamia. 12)De
baptismo.
Doctrina. Tertulian are o importanţă hotărâtoare
în crearea teologiei de limbă latină, o teologie plină de
adâncime, bazată pe vasta sa cultură, dar şi pe o
credinţă de nezdruncinat. Filosofía este izvor al ereziilor,
între filosofie şi credinţă este o distincţie radicală. Cea din
urmă este criteriul fundamental al vieţii creştine.
PalmlagLe 41

Dumnezeu este corp. „Tot ceea ce există este un


corp în felul său; nu este incorporai decât ceea ce nu
există“, spune Tertulian. Este şi duh, căci pentru el corp
înseamnă substantă- » esenţă.
» Tertulian întrebuinţează
»
pentru prima dată termenii de Treime şi de Persoană.
Hristologia sa este una ortodoxă. Introdu e
termenul de persoană şi în hristologie. Vorbeşte despre
firea divină şi despre cea umană, în lisus Hristos.
Subliniază realitatea întrupării. Fiul Omului este om, prin
trupul Său şi Dumnezeu, prin Duhul Său. Având fire
dumnezeiască,' El săvârseste y » minuni. Având fire
omenească, suferă. Unirea celor două firi s-a petrecut în
aşa fel încât acestea au rămas neştirbite şi
neamestecate, în Persoana lui Hristos.
Maria a fost fecioară în timpul zămislirii, dar nu a
rămas astfel şi la naştere. Astfel, Tertulian tăgăduieşte
pururea fecioria acesteia. Tertulian subliniază rolul
faptelor bune, care aduc cu ele o serie de merite şi sunt
însoţite de o răsplată pe măsură. Vorbeşte despre
universalitatea păcatului strămoşesc. Doar Hristos este
fără de păcat.
Antropologie. Pentru Tertulian, sufletul, născut
din suflarea lui Dumnezeu, are următoarele însuşiri: este
nemuritor, material, cu formă, este simplu, înţelept, lib r,
schimbător, raţional etc. Ideea aceasta a materialităţii
pleacă de la premiza că ceea ce nu este alcătuit din
materie, nu există.
învăţătura despre Biserică cuprinde erori
montaniste, cum ar fi cea a preoţiei universale, sau cea a
incapacităţii Bisericii de a ierta păcatele mari. Dintre
Sfintele Taine, vorbeşte despre: Botez, Mirungere,
Euharistie, Pocăinţă, Preoţie, Căsătorie. Respinge
valabilitatea botezului ereticilor. Susţine realismul
48 Curs de

euharistie. în ceea ce priveşte eshatologia, după


Tertulian numai martirii se duc Ja cer, pe când ceilalţi
merg în iad. Este hiliast.
Concluzii. Tertulian
, a avut o contributie j decisivă
la formarea teologiei latine. A pus probleme şi a dat
soluţii noi, chiar dacă a avut si unele erori. A influenţai
pe alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, între care şi pe Sfântul
Ciprian al Cartaginei.
Bibliografie.
Traduceri: A pologeticul, Despre mărturia
sufletului, Despre prescripţia contra ereticilor, Despre
răbdare, Despre pocăinţă, Despre rugăciune, Despre
suflet, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 3, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981,
p. 23-353; Apologeticum , trad. de I.N. Dianu, Bucureşti
1904; A pologeticum , trad. de Eliodor Constantinescu,
Râmnicu Vâlcea 1930.
Studii: Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui
Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XLIX, nr. 3-6/1997, iulie-decembrie, p. 74-
89; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
62-70; Idem, Patrologie, voi. I, Bucureşti 1984, p. 394-
514; Idem, Tertulian, sabia lui Hristos. Sugestii pentru
o m etodică a m isiunii creştine moderne, Bucureşti
1939; Corneanu, Diac. Conf. Nicolae, Actualitatea
tratatului lui Tertulian: „Despre prescripţia ereticilor”,
în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an XXXV, nr. 9-
12/1959, septembrie-decembrie, p. 580-588; Mangâru B.,
Sistemul dogm atic al lui Tertulian, Bucureşti 1904.
Palm íogie

2)Minucius Félix
Viaţa. Se cunosc puţine detalii legate de viaţa sa.
A fost avocat, la Roma. S-a născut, probabil, în Africa. S-
a convertit târziu. Apogeul activităţii sale pare să fie din
anii 222-225. A avut o cultură deosebită.
Opera. Se numeşte Octauius şi povesteşte cum
a convins Octavius pe un păgân Caecilius să se
creştineze. întreaga lucrare se prezintă sub forma unui
dialog, purtat în timp ce personajele se plimbau pe un
drum. Minucius se vrea moderatorul discuţiei j dintre cei
doi. Octaviu apără punct cu punct creştinismul de
acuzaţiile pe care Caecilius le aduce şi care sunt
acuzaţiile obişnuite. El aduce pilda vieţii creştinilor.
Rezultatul este convertirea păgânului.
Doctrina vizează trei aspecte: credinţa într-un
singur Dumnezeu, nemurirea sufletului şi superioritatea,
inclusiv pe planul vieţii morale, a creştinismului, faţă de
păgânism.
Bibliografie
Traduceri: D ialogul Octavius, traducere de Prof.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol şi David Popescu, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, voi. 3, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p. 353- 400; Octavius,
trad. de Petru 1. Papadopol, Râmnicu-Vâlcea 1936, în
colecţia Biblioteca Părinţilor Bisericeşti
Studii: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 70-72; Idem, Patrologie, voi. I,
Bucureşti 1984, p. 514-541
50 Curs de

IV)Polemişti
l)S fân tu I Irineu
Viaţa. Este importantă studierea vieţii, a operei şi
învăţăturii Sfântului Irineu mai ales pentru lupta
neostenită pe care a purtat-o el, de pe poziţii ortodoxe,
împotriva tuturor ereticilor vremii. Se pare că s-a născut
în Asia inferioară, la Smirna, unde era episcop Sfântul
Policarp. Când acesta din urmă a murit ca martir, la 23
februarie 156, când avea 86 de ani, Sfântul Irineu era
copil. Prin urmare, data naşterii Sfântului Irineu poate fi
aşezată în jurul anului 140. Nu se ştie cum a ajuns în
Apus, în Galia, dar probabil că l-a însoţit pe Sfântul
Po’icarp la Roma.
în anii 177-178, Sfântul Irineu a ajuns episcop. De
p această poziţie a dovedit că, mai mult ca oricare din
v emea sa, cunoştea problematica timpului şi
spiritualitatea creştină, atât a Apusului, cât şi a
Răsăritului, de unde provenea. Alegerea ca episcop a
avut loc după ce Sfântul Părinte s-a întors de la Roma, la
177, în timpul persecuţiei de Ia Lugdunum, când avea 37
de ani.
între cele mai importante evenimente la care ia
parte este şi controversa pascală dintre episcopul Yictor
al Romei şi Policrat al Efesului. Sfântul Irineu a precizat
că Sărbătoarea învierii Domnului poate fi prăznuită
numai într-o zi de Duminică. Spirit irenic, împăciuitor,
Sfântul Irineu a dat ca exemplu pe Sfântul Policarp, care
Batnologie. 51
deşi avea opinii diferite faţă de episcopul Romei, Anicet,
a găsit un mod de a le rezolva.
Sfântul Irineu a învătatí limba celtilor
f si
j le a
predicat Evanghelia. Lucrarea sa s-a întins până aproape
în Germania. A luptat cu toată puterea contra
gnosticismului, care ajunsese să îşi ridice chiar şcoli
proprii, periclitând soarta Bisericii şi a credincioşilor ei.
Lupta Sfântului Părinte a vizat şi reorganizarea Bisericii.
Tradiţia spune că Sfântul Irineu a murit ca martir sub
Septimiu Sever (anul 202). Totuşi, scriitorii Tertulian,
Ipolit sau Eusebiu nu pomenesc despre acest fapt.
Probabil că prea mare era numărul creştinilor care
muriseră atunci, încât Sfântul Irineu a trecut neobservat.
Opera. Are o valoare deosebită, lată care sunt
principalele ei titluri:
1)Com baterea şi distrugerea ştiinţei cu num e
m incinos, care în latină poartă titlul Aduersus haereses.
Lucrarea, în 5 cărţi, scrisă în jurul anilor 189-190 şi
adresată unui personaj „iubit” , s-a păstrat în întregime în
traducere latină. Pe lângă combaterea numeroaselor
erezii, începând cu cea a lui Simon Magul, întâlnim aici
esenţa teologiei Sfântului Irineu. Lucrarea adună în
paginile sale un material bogat, din cele mai diverse şi
importante teme ale teologiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, izvoarele teologiei, canonul cărţilor biblice,
numele primilor 12 episcopi ai Romei (inclusiv al
Sfântului Clement Romanul), dumnezeirea Domnului
nostru Iisus Hristos, hristologia fiind în centrul învăţăturii,
harismele pe care Biserica le primeşte etc. Sunt amintiţi
şi citaţi: Sfântul Ignatie, Sfântul Policarp, Sfântul iustin
Martirul sij Filosoful. Sfântul Irineu a cunoscut si » a
combătut eficient problematica gnostică, pe cale
52 Curs de

raţională, prin studiul profund al izvoarelor filosofice şi


religioase din care gnosticismul îşi trăgea seva. Toţi
scriitorii ulteriori au găsit în opera sa un punct de
plecare.
Cartea I combate învăţătura gnostică, cartea a 11-a
apelează la metoda raţională, iar cartea a 111-a şi celelalte
prezintă învăţătura creştină, pentru a putea fi sesizată
greşeala gnosticismului. Lucrarea, în ansamblul ei, este
importantă pentru Istoria dogmelor, căci combate pe:
valentinieni, Simon Magul, Menandru, Saturnil, Vasilide,
Carpocrat, Cerint, nicolaiţi, Cerdon, Marcion etc.
2) Dem onstraţia predicării apostolice, către
fratele Marcian (din anul 195). Este un scurt compendiu
de învăţătură de credinţă, prezentând metodic învăţătura
ultimelor 3 cărţi ale tratatului precedent. 3)Desprg
ştiinţă, contra păgânilor, un tratat scurt. 4)A scris şi
epistole cu caracter doctrinar: Către Florin, despre
m onarhie sau că Dumnezeu nu este autorul relelor;
Despre ogdoadă (aceluiaşi Florin, devenit gnostic);
Scrisori către Victor, episcopul Rom ei, despre
pm blem a pascală.
Doctrina. Pentru timpul când a fost alcătuită,
opera Sfântului Irineu este destul de completă. Ea
descoperă mai puţin o teologie speculativă şi mai mult
una cu caracter practic.
Sfânta Scriptură. Asemenea Sfântului Ignatie,
Sfântul Părinte învaţă că Evanghelistul Matei a scris
Evanghelia sa în aramaică, pe când Sfinţii Apostoli Petru
şi Pa vel erau la Roma. Sfântul Evanghelist loan a scris
Evanghelia în Efes. Sfântul Irineu spune că numărul fiarei
(666) din Apocalipsă se află în toate copiile vechi ale
cărţii şi corespunde literelor care formau numele lui
Antihrist, după modul de a socoti al grecilor. între cărţile
Patrologie

Sfintei Scripturi este inclusă şi cea a Păstorului lui


Herma. Sfântul irineu citează de multe ori din V.T. şi
arată continuitatea dintre cele două Testamente.
Referitor la geneza Septuagintei, Sfântul Irineu reproduce
tradiţia potrivit căreia Ptolemeu, dorind să-şi
îmbogăţească Biblioteca din Alexandria cu scrieri de
seamă, a cerut ierusalimitenilor să traducă în limba
greacă Scriptura. Iudeii i-au trimis 70 de bătrâni, foarte
buni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai celor 2 limbi
(ebraica şi greaca). Ptolemeu i-a separat pe cei 70 şi
fiecare a făcut traducerea în mod independent. Prin
puterea lui Dumnezeu, traducerile lor au fost identice. Iar
păgânii au înţeles că Scripturile au fost traduse prin
inspiraţia divină.
Sfânta Tradiţie. Pentru el, Tradiţia concentrează
într-însa viaţa şi istoria Bisericii. Mai înainte de a fi fost
scris, Noul Testament era o tradiţie a Bisericii. De aceea,
Tradiţia nu este cu nimic mai puţin importantă decât
Sfânta Scriptură. Tradiţia precede Scriptura şi se sprijină
pe autoritatea Sfinţilor Apostoli. De aceea, Sfântul Irineu
învaţă: „Toţi aceia care vor să vadă adevărul, pot să
privească în orice Biserică Tradiţia Apostolilor arătându-
se în toată lumea” (Adversus haereses 3).
Eclesiologie. Autoritatea Bisericii vine din faptul
că într-însa s-a păstrat Tradiţia apostolică şi într-însa
lucrează Sfântul Duh, cu harul Său. Biserica a primit
predica Sfinţilor Apostoli, pe care a păzit-o şi o transmite
mai departe. Unitatea şi autenticitatea Bisericii se
bazează pe succesiunea apostolică. Ea se întinde până ia
marginile pământului. Când există diferenţe de opinii
intre creştini, ei pot apela la cele mai vechi Biserici, în
care au trăit Sfinţii Apostoli, spre a lua de la acestea ceea
54 Curs de

ce este sigur. La polul opus se află inovaţiile gnostice,


fără un suport în învăţătura Sfinţilor Apostoli.
Sfânta Treime. Sfântul Irineu vorbeşte despre
neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, de către noi, în mod
direct. Totuşi, el acceptă o cunoaştere în parte, naturală,
plecând de la creaţie. Căci pentru Sfântul Părinte lumea
ne arată pe Cel care a creat-o. Sunt combătuţi ereticii
gnostici, care pretindeau că posedă cunoaşterea
„tainelor de negrăit” ale lui Dumnezeu. Tatăl este
Dumnezeu - Creatorul cerului şi al pământului. Este
combătută şi eroarea gnostică, potrivit căreia Creatorul,
dimiurgul, este rău prin firea Sa. Fiul lui Dumnezeu e
născut din Tatăl în chip negrăit. Sfântul Duh e deosebit
de Fiul. Fiul şi Sfântul Duh sunt „mâinile” lui Dumnezeu-
Tatăl.
Cosmologie. A ntropologie. Dumnezeu, Creatorul
lumii, a creat şi pe om, după chipul şi asemănarea Sa.
Creaţia omului, din nimic, arată puterea, bunătatea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Creatorul propriu-zis al lumii
este Fiul-Logosul. Omul este alcătuit din duh, suflet şi
trup. împotriva celor care considerau că trupul, fiind
material, este prin urmare şi rău, Sfântul Irineu
reaminteşte că trupul nostru este „templul Iui
Dumnezeu” şi „mădular al lui Hristos” . Sfântul Părinte
vorbeşte despre liberul arbitru. La întrebarea: de ce omul
i u a fost creat desăvârşit de la început, răspunde că
omul ar fi fost incapabil să primească mântuirea şi, dacă
ar fi primit-o, n-ar fi putut-o cuprinde, nici păstra.
Dimpotrivă, omul e conceput ca mergând continuu spre
desăvârsire.
»
Hristologia. Vorbeşte despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu, care a devenit Fiul Fecioarei; despre
profeţiile mesianice; despre re-crearea omului prin
Patmlngie. 15

Hristos; despre fecioria Maicii Domnului, contra iudeilor


şi gnosticilor; paralelism între Fecioara Maria şi Eva;
aspectul recapitulativ al operei lui Hristos. Cuvântul S-a
făcut om, pentru ca omul să ajungă Fiul lui Dumnezeu,
lisus Hristos este al doilea Adam. Logosul a unit în El
însuşi pe om cu Dumnezeu din 3 motive: l)dacă
vrăjmaşul nu ar fi fost biruit de om, atunci biruinţa n-a: fi
fost dreaptă; 2)dacă mântuirea nu venea de a
Dumnezeu, ea nu era sigură; 3)dacă omul n-ar fi fost uait
cu Dumnezeu, atunci n-ar fi participat la nestricăciune.
Eshatologie. Sfântul Irineu critică pe gnosticii ce
considerau că iadul este identic cu lumea noastră. Este
hiliast. El învaţă că, în lumea reînnoită de după înviere,
drepţii vor primi moştenirea făgăduită şi vor domni peste
aceasta. După 1000 de ani va avea loc parusia. Nu
sufletul, ci trupul va învia, căci trupul moare şi se
descompune, iar nu sufletul. Trupul, precum bobul de
grâu, semănat în stricăciune, va învia în nestricăciune şi
în putere.
Sfintele Taine. Admite botezul copiilor. Insistă
mai mult asupra Sfintei Euharistii, care a fost instituită de
către Mântuitorul si » transmisă ucenicilor Săi si» Bisericii
întregi.
Concluzii. Sfântul Irineu este important pentru că:
l)este creatorul teologiei creştine în Apus; 2)a susţin ¡t
valoarea şi sensul Sfintei Tradiţii; 3)a vorbit des, ;
aspectul recapitulativ al operei lui Hristos; 4)a subliniat
realitatea trupului Mântuitorului, ca şi realismul
euharistie; 5)a luptat cu succes contra ereziilor gnostice;
6)a făcut misiune printre păgânii din jurul Lugdunumului,
în sudul Franţei.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
56 Curs de

Bucureşti 1956, p. 73-79; Idem, Patrologie, voi. II,


Bucureşti 1985, p. 1649; Hau, Drd. Mihai, învăţătura
despre Antihrist şi sfârşitul lum ii la Sfântul Irineu de
Lugdunum (140-202 d.Hr.), în rev. „Glasul Bisericii”, an
XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, p. 117-125

2)Sfântul Ipolit
Viaţa. Se cunosc puţine amănunte biografice.
Acestea vin de la Ieronim, care spune că Ipolit a fost
episcop într-un oraş al cărui nume nu îl ştie. Fotie spune
că Ipolit a fost ucenicul Sfântului Irineu. S-a descoperit o
statuie din veacul III, în cimitirul lui Ipolit din Roma, care
are pe soclu lista lucrărilor acestui autor. Se pare că
Ipolit s-a născut la 170-175, în Orient. Era preot la Roma
şi era apreciat de contemporanii săi. Ca dovadă, Origen,
ajuns la Roma, l-a vizitat şi l-a ascultat predicând.
A luptat toată viaţa cu ereticii, mai ales modaliştii
trinitari şi patripasieni, dar şi contra laxismului moral al
clerului roman. A criticat aspru pe episcopii Romei
Zefirin şi Calist, acuzându-i chiar de erezie (sabelianism)
şi imoralitate. Separându-se de Biserică, a fost ales
antipapă. Schisma din Biserica Romei a continuat sub
papii Cirban şi Fonţian. Cu cel din urmă, Ipolit s-a
împăcat, iar trupurile lor au fost îngropate la Roma. Ipolit
a fost cinstit ca martir.
Opera. Ipolit a scris 40-50 de lucrări, dar din toată
opera sa nu s-au păstrat decât fragmente. Iată câteva
dintre operele de exegeză:
1 )C om entar la Daniil (în 4 cărţi, de la anul 204),
lucrarea cea mai reprezentativă. Prezintă episodul
Suzanei, care prefigurează Biserica, iar soţul ei, Ioachim,
PMLQingLe iX

prefigurează pe Hristos. Interpretează figurativ statuia de


aur ridicată de Nabucodonosor. Spune că Hristos s-a
născut la 25 decembrie. Este cel mai vechi comentar
biblic din literatura patristică.
2)Com entar la Cântarea Cântărilor, alegoric.
Mirele este Hristos, iar mireasa este sinagoga, din care va
ieşi Biserica; 3)C om entar la binecuvântările lui Iacob;
4)C om entar la binecuvântările lui Moise; 5)Alte
comentarii la: Ieşire, Psalmi, Proverbele lui Solomon,
Isaia, Apocalipsă, Ioan.
Dintre operele dogmatico - apologetice amintim:
1 )Despre înviere, sau Despre Dum nezeu şi învierea
trupului; 2)Dem onstraţie contra iudeilor; 3)Contra lui
M arcion sau Despre bine şi izvorul răului; 4)Sintagm a
sau Contra tuturor ereziilor (32 de erezii);
5)Philosophum ena sau Combaterea tuturor ereziilor
(învaţă că ereticii sunt atei în doctrină şi în fapte, căci nu
iau nimic din Sfânta Scriptură; lucrarea depinde de
Adversus haereses a Sfântului Irineu); 6)Alte lucrări:
Despre Antihrist (vorbeşte despre împrejurările venirii
acestuia); Cronica, sau Cărţi de cronică (o istorie a
lumii de la început până la zi); Determinarea datei
Pastelul (autorul voia ca Biserica să renunţe la
calendarul iudaic, caiculându-şi ştiinţific data Paştelui,
după luna plină); Despre lauda D om nului
M ântuitorului (omilie rostită în prezenţa lui Origen).
Doctrina. Teme: începutul lumii, data întrupării
Logosului Hristos, data Paştelui, pregătirea pentru
Parusia. Luptând contra sabelianismului modalist şi
exagerând distincţia celor două Persoane, a fost acuzat
de diteism.
58 Curs de

Sunt 3 faze în evoluţia Logosului: l)L o go s


endiathetos (imanent, dar nu identic cu inteligenţa
Tatălui, ca la Atenagora); 2)Logos proforikos; 3)Logosul
ca Fiu desăvârşit, născut din Fecioară (ca Sfântul Iustin).
A fost subordinaţianist. Tatăl a născut Logosul, care
devine cauza creaţiunii. Logosul crează lumea.
Dumnezeu a făcut prin Logosul Său toate câte a voit.
Ipolit vorbeşte despre liberul arbitru, ca şi despre
inspiraţia Sfintei Scripturi. A fost un rigorist. A
condamnat pe papa Calixt că ar fi iertat păcatele de
moarte, inclusiv desfrânarea, pentru a ţine în Biserică pe
clericii căsătoriti
) a doua si
» a treia oară si
» altele.
Concluzii. Deşi nu a făcut filologie biblică şi nici
i j a scris tratate, a ştiut să combată pe eretici şi a făcut
o exegeză moderată.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 79-82; Idem, Patrologie, voi. II,
Bucureşti 1985, p. 49-73; IPS Corneanu, Studii
Patristice. Aspecte din vechea literatură creştină,
Timişoara 1984, p. 149-157 -
Patrologie 59,

V)Scrîitori latini
l)S fâ n tu l Ciprian
Viaţa. Sfântul Ciprian, pe numele său complet
Caecilius Cyprianus qui et Thascius (numit şi Thascius),
s-a născut în jurul anului 200, la Cartagina, dintr-o familie
păgână. A ajuns profesor de retorică, deşi nu ni s-a
păstrat nimic din cuvântările sale. Şi-a câştigat respectul
deosebit din partea păgânilor. Convertirea sa la
creştinism a presupus o îndelungă pregătire, ajutat fiind
de preotul Caecilius, sau Caecilianus, care îi era mai mult
decât un simplu prieten. Chiar după botezul său, Sfântul
Ciprian era, prin convingeri şi viaţă, un creştin adevărat.
La puţin timp după convertire, a fost hirotonit ca
preot, iar la moartea episcopului Donat a fost făcut
episcop, în 248-249. Trebuie amintit faptul că alegerea
sa ca episcop a întâmpinat unele dificultăţi. Din
smerenie, la început el a refuzat. Şi deşi s-a format o
opoziţie puternică împotriva sa, din partea unor preoţi,
poporul a insistat. Timp de 9 ani, cât a fost episcop, a
încercat să instituie disciplina în eparhia sa.
Când a început persecuţia din anul 250, a Iui
Deciu, Sfântul Ciprian s-a refugiat în afara oraşului
Cartagina, de unde a continuat să conducă Biserica.
Numeroase au fost apostaziile întâmplate atunci.
Atitudinea Sfântului Ciprian a provocat comentarii
răutăcioase. într-o epistolă, el a explicat că nu s-a retras
din teamă, ci pentru a menţine liniştea între creştini. Şi
( Curs de

dovada cea mai elocventă este chiar martiriul său. La


întoarcerea în Cartagina, în primăvara lui 251, s-a
confruntat cu problema lapşilor. Lucrurile erau mai
complicate, pentru că mărturisitorii, creştinii ce nu
cedaseră în persecuţie, dar scăpaseră vii, dădeau cu
multă uşurinţă scrisori de împăcare pentru cei căzuţi. La
această acţiune erau complici şi unii clerici. Sfântul
Părinte a luat măsuri potrivite pentru fiecare laps, în
funcţie de gravitatea faptei sale, dacă erau libellatici,
sacrificaţi, thurificaţi. S-a reproşat Sfântului Ciprian prea
marea severitate în reprimirea lor în Biserică. De fapt,
reprimirea se făcea doar pe patul de moarte. Dacă
libellaticii erau iertati mai uşor, de la sacrificaţi se cerea o
penitenţă serioasă. Partida nemulţumiţilor avea în frunte
5 preoţi rivali, în frunte cu preotul Novatus şi cu diaconul
Felicissimus. Sfântul Ciprian i-a excomunicat pe toţi, la
i ! Sinod ţinut la Cartagina, în 251. Novatus a plecat la
Roma, sprijinind schisma lui Novaţian.
Cin alt moment important îl reprezintă ciuma din
anii 252-254. Păgânii credeau că, aducând jertfe zeilor,
vor îndepărta molima. A început o nouă prigoană anti­
creştină. Dar Sfântul Ciprian a organizat o admirabilă
lucrare de asistenţă socială, încât creştinii şi-au câştigat
respectul tuturor, prin dragostea lor faţă de semenii aflaţi
în nevoi. Cei bolnavi erau trataţi, cei morţi erau îngropaţi.
în anul 255 apare problema botezului ereticilor.
Convingerea Sfântului Ciprian era că botezul este valabil
dacă s-a făcut în numele adevăratului Dumnezeu şi. al
adevăratului Hristos. Ereticii botezau în numele altui
Dumnezeu. La Sinodul local din Cartagina, la 256, s-a
discutat această problemă. Biserica Romei, când primea
pe eretici, cerea de la aceştia doar pocăinţa şi punerea
mâinilor. Sfântul Ciprian a intrat în conflict cu papa
Patrologie 31
Ştefan al Romei, atrăgând atenţia că ereticii nu au
adevărata credinţă> în Sfânta Treime. Ştefan a amenintat >
cu excomunicarea, dar se pare că lucrurile s-au oprit aici.
în anul 257 a izbucnit persecuţia lui Valerian.
Sfântul Ciprian a fost exilat. După un an a fost încununat
cu martiriul, la 14 septembrie 258, la Cartagina. Este
greşită părerea că Sfântul Ciprian a murit nu pentru
credinţa sa, ci pentru că ar fi fost conducătorul unei
rebeliuni împotriva autorităţii romane locale.
Opera. Deşi a fost un om al faptei, a scris o serie
de opere importante, cu un pronunţat simţ practic, dar şi
apologetic, ce se împart în 2 categorii: tratate şi epistc,b
1 )Câtre Donatus. Gn dialog, purtat între Sfânt j1
Ciprian şi Donatus, prezentând calea urmată de Sfântul
Părinte până la botez. 2)Despre ţinuta fecioarelor.
Subliniază importanţa disciplinei. Fecioarele afierosite lui
Dumnezeu să lupte spre a-şi supune trupul. Combate
luxul şi folosirea cosmeticelor. Face distincţie între
căsătorie, ca poruncă anterioară fecioriei, pe când
aceasta din urmă reprezintă numai un îndemn.
3)Despre cei căzuţi (în anul 251) în timpul
persecuţiei şi reprimirea lor în Biserică. Cere penitenţă
serioasă, ca singurul drum ce trebuie urmat. Mărturisitorii
sunt lăudaţi şi de aceea Biserica îi primeşte cu braţele
deschise. Persecuţia este un examen al creştinilor şi nu a
venit pe neaşteptate, ea fiind prevestită de Sfânta
Scriptură. Pentru Sfântul Ciprian, cei care cereau
indulgenţă faţă de lapşi, le propuneau o falsă împăcare
cu Biserica. Ei nu pot fi împărtăşiţi mai înainte de a-şi
mărturisi păcatele, de a posti şi a vărsa lacrimi, de e >i
plânge păcatul.
62 Curs de

4)Despre unitatea Bisericii soborniceşti (în 27


cap., din 250-251) este cea mai importantă operă a
Sfântului Părinte. Idealul creştinului este cel al unitătii în
Biserica Iui Hristos. Cei care produc schisme nu vor fi
iertaţi nici chiar dacă mor în chip martiric. Schisma şi
erezia sunt opera diavolului. Biserica este una singură.
Sfântul Ciprian aduce argumente din Sfânta Scriptură.
CJnitatea Bisericii înseamnă unitatea episcopatului ei.
Deşi întinsă pe tot pământul, Biserica îşi păstrează
unitatea ei. Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată acela
care nu are Biserica drept mamă. (Jnitatea Bisericii este
simbolizată prin cămaşa cea necusută a lui Hristos, care
n-a fost împărţită, ci pentru care s-au aruncat sorţii.
Există un singur Hristos, o singură Biserică a Lui, o
singură credinţă.
5)Despre rugăciunea dom nească, în 36 de cap.,
din anii 251-252. Rugăciunea adevărată este cea pe care
însuşi Hristos ne-a învăţat să o facem. Sfântul Ciprian
arată cum trebuie să ne rugăm: în linişte, cuviincios, cu o
ţinută a corpului adecvată şi o voce potrivită, în ascuns,
cu tot respectul şi rânduiala, nu numai cu cuvintele, ci şi
cu faptele, îndepărtând orice gând trupesc. Creştinul se
poate ruga la orice oră. Este tâlcuită Rugăciunea Tatăl
nostru, urmând exemplul lui Tertulian.
6)Către Demetrian. Este adresată unui păgân
vicios, care spunea despre creştini că sunt responsabili
pentru toate nenorocirile ce se abăteau asupra
imperiului. Sfântul Ciprian arată că adevărata cauză a
nenorocirilor o reprezintă faptul că păgânii refuză să se
convertească.
l)D e s p re m oarte (din anii 252-253, pe timpul
ciumei). Creştinii nu trebuie să se teamă, ci să lupte
continuu în această viaţă. Moartea este o nenorocire
Patrologie
numai pentru păgâni, care nu au credinţă. Pe creştini ea
îi duce mai repede la Hristos.
8 )Despre fapta bună şi milostenie (milostenia
are puterea de a ierta păcatele, iar fapta bună imită
bunătatea lui Dumnezeu); 9)Despre foloasele răbdării
(cu exemple din V.T. şi N.T.); 10)Că idolii nu sunt zei
(combate idolatria, căci zeii sunt foştii regi);
11 )Scrisorile, în număr de 81. Probabil că
numărul acesta a fost mai mare, dar celelalte s-au
pierdut. Adresanţii lor sunt: martiri, poporul şi clerul din
Cartagina, clerul şi episcopul Romei. Temele tratate sunt:
disciplinare (scrisorile cu numerele I-IV), persecuţia lui
Deciu, reconcilierea apostaţilor, lupta împotriva
schismaticilor (V-LXVIII), botezul ereticilor (LX1X-LXXV),
persecuţia lui Valerian (LXXVI-LXXXI). Scrisorile acestea
ne prezintă pe Sfântul Ciprian, trecând prin două sau trei
persecuţii, prin două schisme şi şapte sau opt sinoade
locale.
Doctrina. Teodicee. Susţine monoteismul, cont j
politeismului păgân. Dumnezeu nu poate fi văzut, nici
cuprins. Are un singur nume.
Sfânta Treime. Dumnezeu este întreit: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh. Sfântul Ciprian arată rolul fiecărei
Persoane. Tatăl este cauza primară şi adevăratul creator.
„Nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată acela care rv
are Biserica de mamă“. Fiul este numit Cuvântul lui
Dumnezeu şi s-a făcut trup. El este Mântuitorul nostru.
Tot ceea ce se face în Biserică, se face prin Duhul Sfânt,
iar Biserica este lucrarea Lui.
Sfintele Taine. Botezul. Dă harul, spală păcatul
strămoşesc şi inaugurează o nouă viaţă, în Duhul Sfânt.
64 Curs de

Sfântul Ciprian neagă valabilitate botezului săvârşit de


eretici. Cere botezarea copiilor.
Sfânta Euharistie. Problema apare în controversa
cu hidroparastaţii sau encratiţii (eretici din secolul al II-
lea, conduşi de Taţian, discipol al Sfântului Iustin Martirul
şi Filosoful, care împingeau rigorismul atât de departe,
încât respingeau folosirea vinului la Sfânta Euharistie).
Scrisoarea a LXIII-a (datând din anul 253) este un
adevărat tratat despre Sfânta Euharistie. Sfântul Ciprian
anticipează canonul 32 al Sinodului trulan, care
condamna pe armeni ca eretici, deoarece nu amestecau
vinul cu apă, pentru a arăta că în Hristos este numai o
fire, cea dumnezeiască. Sângele lui Hristos nu este atât
apă, cât vin. Apa singură nu poate să exprime sângele
lui Hristos. Dacă lipseşte vinul din potir, nu poate fi
sângele lui Hristos în el. Amestecul vinului cu apa
desemnează unirea poporului cu Hristos. Dacă s-ar
aduce numai vin, ar fi numai sângele lui Hristos. Dacă se
aduce numai apă, e numai poporul, fără Hristos. Tot
legat de Taina Sfintei Euharistii, Sfântul Ciprian
dezaprobă obiceiul unora de a se împărtăşi cu uşile
închise, la cina de seară.
Eclesiologie. Biserica şi unitatea ei reprezintă
pivotul teologiei Sfântului Ciprian. Eclesiologia sa are o
tendinţă episcopaliană. Biserica (locală) se bazează pe
unitatea dintre credincioşi şi episcop, în aşa fel încât în
fiecare Biserică să fie numai un singur episcop. în
Biserica Iui Hristos sălăşluieşte Sfântul Duh. Ea
reprezintă mai mult decât edificiul clădit pe Petru. Este
organismul supranatural deservit de sistemul de vase vii
care sunt episcopii. Influxul vital în Biserică se datoreşte
nu căpeteniei, ci colegiului episcopal. Scaunul lui Petru
nu este numai Biserica Romei, ci orice altă Biserică,
Patrologie 65.
condusă de un episcop legitim. Capitolul al IV-lea al
lucrării Despre unitatea Bisericii soborniceşti a fost
considerat de romano-catolici în mod neîntemeiat ca un
argument în favoarea primatului episcopului Romei.
Unitatea Bisericii este pusă în pericol de schisme
şi erezii, ca unele ce alterează adevărul. în afara ei nu se
pot săvârşi în chip valid Sfintele Taine. Unitatea Bisericii
este unitatea credinţei şi se bazează pe unitatea
episcopatului. Episcopatul este unul, la care participă
fiecare episcop. Şi Biserica este una, iar Bisericile
particulare sunt ramurile unuia şi aceluiaşi copac. Tot la
fel, razele soarelui sunt multe, dar lumina este una.
Unitatea Bisericii se bazează pe unitatea lui Dumnezeu,
pe unitatea învăţăturii, a Sfintelor Taine şi a
episcopatului. Nu există mântuire decât în Biserică.
Ereticul mai degrabă se întinează decât se spală prin
falsul său botez. Fiecare membru al Bisericii (cleric sau
laic) îndeplineşte un anumit rol în viaţa Bisericii,
contribuind la creşterea şi desăvârşirea Trupului tainic al
Domnului.
între temele morale ale operei Sfântului Ciprian
menţionăm: dragostea, frăţietatea, pacea, răbdarea,
curăţia sau sfinţenia, acceptarea sfârşitului vieţii în linişte,
lupta contra pizmei etc.
Concluzii. Sfântul Ciprian a fost un scriitor
talentat. învăţătura sa se bazează pe Sfânta Scriptură. Ea
are în centru problema unităţii Bisericii, pentru care luptă
cu toate puterile sale. Opera Sfântului Ciprian a rămas şi
astăzi actuală.
Bibliografie.
Traduceri: Către Donatus, Despre unitatea
Bisericii ecumenice, Despre rugăciunea domnească,
Despre gelozie şi invidie, traducere de Prof. Nicolae
66 Curs de

Chiţescu, EIUhIoi Constantinescu, Paul Papadopol şi


David Popes<ju, in colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
voi. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
B ii eşti 1981, p. 401-507; Despre Rugăciunea
D :m ească, traducere de Pr. Matei Pâslaru, voi. I., în
colecţia Biblioteca Părinţilor Bisericeşti, nr. 1, Râmnicu-
Vâlcea 1935; Despre Rugăciunea Domnească, trad. de
loan Demetrescu, Bucureşti 1909.
Studii: Badea, Gheorghe, Sfântul Ciprian.
Scrisori baptism ale (prezentare, traducere şi note), în
rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LV111, nr. 1-
2/1982, ianuarie-februarie, p. 91-108; Chirilă, Ierom.
Constantin, Sfântul Ciprian. Epistola a LXlH-a
(prezentare, traducere şi note), în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LXV, nr. 2/1989, martie-aprilie,
p. 87-97; Cornan, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 83-87; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985,
p. 85-159; Idem, Chipul Sfântului Ciprian în
Panegiricele Sfântului Grigorie de Nazianz şi
Prudenţiu, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIII,
nr. 3-4/1961, martie-aprilie, p. 123-149; Idem,
P tonalitatea Sfântului Ciprian, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XI, nr. 5-6/1959, mai-iunie, p.
267-296; IPS Nicolae Corneanu, Studii Patristice.
Aspecte din vechea literatură creştină, Timişoara
1984, p. 229-232; Idem, Patristica mirabilia. Pagini din
literatura prim elor veacuri creştine, Timişoara 1987, p.
267-277; Stănuleţ, Drd. Constantin, Concepţia despre
Biserică în opera Sfântului Ciprian, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-
august, p. 565-574; Stan, Pr. Asist. Alexandru I.,
Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina „ Despre
PaLrologie.
unitatea Bisericii” şi im portanţa ei m isionară actuală,
în rev. „Studii Teologice", seria a Ii-a, an XXXIV, nr. 5-
6/1982, mai-iunie, p. 327-346; Voicu, Arhidiacon Prof.
Constantin, Sfântul Ciprian şi unitatea Bisericii, în rev.
„Altarul Banatului”, an III (XLII), nr. 10-12/1992,
octombrie-decembrie, p. 36-57

2)Lactanţiu
Viaţa. Pe numele său Lucius Caecilius Firmianus
Lactantius, s-a născut între 240-250 în Africa. A studiat
retorica şi filosofía cu Arnobiu de Sicca. A. fost chemat de
împăratul Diocleţian la Nicomidia, ca profesor de retorica
latină. Mediul grecesc nu i-a fost tocmai propice. în jurul
anului 300 s-a convertit. în 303-304, când a izbucnit
persecuţia, Lactanţiu şi-a părăsit slujba. în 317, împăratul
Constantin l-a chemat la Treveri, în Qalia, ca profesor al
fiului său.
Opera. înainte de convertire, Lactanţiu a scris un
număr de opere poetice. După convertirea sa, a scris
următoarele opere mai importante:
1) Despre opera lui Dumnezeu (D e opificio Dei),
în 20 cap., de la anul 303-304. Arată înţelepciunea h î
Dumnezeu în crearea omului. E un fel de „manual” de
antropologie, adunând un material vast, pe care Sfântul
Ciprian îl prezintă din punct de vedere creştin. Podoaba
cea mai de preţ a omului este raţiunea.
2)Dumnezeieştile instituţii ( Divinae
lnstitution.es), în 7 cărţi, între 305-313. Autorul arată
falsitatea filosofiei şi religiei păgâne, în comparaţie cu
cea creştină, cea adevărată. Cuprinsul pe cărţi este
următorul: I)Despre falsa religie sau credinţă, în 23
68 Curs de

cap., în care susţine monoteismul; U)Despre originea


erorii, în 19 cap.; 111)Despre falsa înţelepciune, în 30
cap., în care prezintă adevărul creştin, în faţa filosofilor
necreştini; W )Despre adevărata înţelepciune şi religie,
în 30 de cap.; V)Despre dreptate, în 23 cap.; VI)Despre
adorarea adevărată, în 25 cap.; VII)Despre viaţa
fericită, în 27 cap. Temele principale sunt: originea
religiei şi a zeilor; comparaţia între monoteism şi
politeism, între dreptate şi nedreptate; originea lumii şi a
c n ului etc. Există o contradicţie> evidentă între ceea ce
I vaţă filosofii şi modul cum ei trăiesc. în general, învaţă
că filosofía este plină de contradicţii.
3 )Rezum atul Dumnezeieştilor Instituţii
(Epitom e divinarum Institutionum ), în care reia
cuprinsul operei anterioare. A)Despre mânia lui
Dumnezeu (D e ira Dei), împotriva celor care susţineau
că Dumnezeu nu se poate mânia. 5)Despre moartea
persecutorilor (D e mortibus persecutorum ), în 52 cap.
Este o primă istorie a persecuţiilor. împăraţii persecutori
au avut un sfârşit tragic. 6)Despre pasărea Phoenix (De
ave Phoenice), în care povesteşte legenda acestei
păsări, simbol al lui Iisus Hristos înviat şi al morţilor ce
vor învia.
Doctrina. Lactanţiu vorbeşte despre cunoaşterea
naturală a lui Dumnezeu, Care este unic, veşnic.
Lactanţiu nu vorbeşte despre Sfânta Treime. A folosit
expresia Sfântul Duh, dar nu ca să sublinieze prezenţa
I'ji în Sfânta Treime. A pus accentul pe unitatea
1 a nnezeirii Tatălui şi a Fiului. Tertulian vorbeşte despre
crearea lumii de către Dumnezeu din nimic, iar nu dintr-o
materie preexistentă. Logosul este Cuvântul Iui
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu se naşte, prin venirea
Patrologie
Sfântului Duh din cer asupra Sfintei Fecioare. în naşterea
Sa treimică, Fiul nu a avut mamă, iar în naşterea Sa a
doua nu a avut tată. Moartea pe Cruce dă speranţa
mântuirii.
Lactanţiu spune despre suflet că este ,,un nu ştiu
ce, asemenea lui Dumnezeu”. Deşi insuflat de Acesta, nu
are ştiinţa divinităţii. Pune accentul mai mult pe Biserica
nevăzută. Forţa i ei nu stă în clădiri,’ ci în credinţai
oamenilor. Lactantiu i a fost hiliast.
Concluzii. Desi » nu a cunoscut adânc învătătura
>
creştină, a ştiut să întindă o punte de legătură între
creştinism şi păgânism.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologic e,
Bucureşti 1956, p. 89-91; Idem, Patrologie, voi. I,
Bucureşti 1985, p. 180-236; Idem, Problem e de filosofie
şi literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1995, p. 101-129 şi 165^216;
IPS Nicolae Corneanu, Studii Patristice. Aspecte din
vechea literatură creştină, Timişoara 1984, p. 232-239
70 Curs de

VI)8coala alexandrină
l)Clem ent Alexandrinul
Viaţa. Numele său complet este Titus Flavius
Clemens. Născut în jurul anului 150, la Atena. După
creştinare, a călătorit în italia de Sud, Siria, Palestina şi
Egipt, în căutarea de mari dascăli creştini, despre care
apoi va vorbi. Cel din urmă şi poate cel mai mare a fost
Panten. Acesta i-a schimbat cursul vieţii, luându-1
colaboratorul său şi lăsându-1 mai apoi, începând cu anul
200, la conducerea şcolii din Alexandria Egiptului. Dintre
operele lui Clement Alexandrinul, care amintesc de
activitatea sa didactică, pot fi menţionate Stromatele, ce
adună o parte din cursurile ţinute de el la catedră. între
devii lui Clement se numără şi Origen.
Se pare că scriitorul alexandrin a fost preot. în
persecuţia lui Septimiu Sever, la 203-204, Clement
Alexandrinul s-a refugiat în Capadocia, unde a murit
înainte de anul 215.
Opera. Este întinsă, arătând un om de cultură şi
tratând nu numai problemele de credinţă, ci şi din alte
domenii. S-a păstrat trilogia: Cuvânt îndem nator către
greci, Pedagogul şi Covoare, ca şi omilia Ce bogat se
va mântui?
1)Cuvânt îndem nator către greci, sau
Protrepticul, o apologie (12 cap.). în primele 6 capitole
critică păgânismul, iar despre filosofi învaţă că au spus
uneori adevărul. în continuare îndeamnă pe păgâni să se
PMrologLe
convertească, să urmeze chemarea lui Hristos, să ase ’te
Logosul. Clement Alexandrinul subliniază contrib ' Je
pozitive ale filosofilor.
2)Pedagogul. în 3 cărţi, este o continuare a
Protrepticului. Cuprinsul pe cărţi este: l)despre Logosul
şi metoda pedagogiei Sale, care este dragostea, pe când
cea a V.T. este teama; Il-lII)despre viaţa cotidiană, despre
educaţia morală, socială, despre atitudinea faţă de
mâncare, băutură etc.; care este adevărata frumuseţe;
numai creştinul este cu adevărat bogat.
3)Strom atele sau Covoare, în număr de 8,
lucrarea cea mai importantă a scriitorului alexandrin, are
ca titlu complet: Covoare de Comentarii ştiinţifice după
adevărata filosofie de Titus Flavius Clemens. Cuprinsul
Stromatelor: I)raportul dintre filosofie şi adevărul creştin;
ll)raportul dintre credinţă şi ţelul omului; lll)despre
căsătorie; lV)despre martiriu şi desăvârşirea gnostică;
V)problema cunoaşterii lui Dumnezeu; VI)despre
filosofie, revelaţie şi ştiinţele pregătitoare p< tru
adevăratul gnostic; V!l)despre adevăratul gnostic.
Filosofía nu poate înlocui credinţa, dar are rol
pregătitor pentru creştinism, aşa cum Legea a pregătit
poporul iudeu. Credinţa este baza cunoaşterii. Adevăratul
gnostic îmbină credinţa cu iubirea desăvârşită. Este
combătut gnosticismul şi reprezentanţii săi: Marcion,
Vasilide, Valentin. Se mai vorbeşte despre castitate şi
martiriu, despre virtuţile creştine, despre familie.
4)Ce bogat se va mântui? Este o omilie
exegetică la Marcu 10, 17-31. Clement Alexandrinul arată
că bogăţia nu este un rău, nu e o piedică în calea
mântuirii, dacă e folosită pentru ajutorarea aproapelui.
11 Curs de

Doctrina. Dacă Tertulian socotea filosofía ca fiind


inutilă, Clement Alexandrinul recomandă utilizarea
acesteia, cu condiţia ca din fiecare sistem să se aleagă
doar ceea ce este bun. Filosofía a fost dată grecilor ca
pregătitoare pentru credinţă, spre a-i educa pentru
Hristos. Pentru Clement Alexandrinul, filosofía este un
act personal în căutarea adevărului, ce crează un
neastâmpăr lăuntric. El nu supune creştinismul unei
ajustări, pe tiparele gândirii greceşti. Dimpotrivă, din
postura de creştin, fílosofeazá asupra conţinutului său
revelat.
După Clement, omul poate fi credincios fără să
studieze, dar studiul' ajută la înţelegerea învăţăturii de
credinţă. în general, cultura nu este scopul principal al
vieţii. Prin filosofie, Clement Alexandrinul înţelege suma
tuturor şcolilor filosofice. Dar mai presus de ştiinţă, sau
cunoaştere, gnoză, se află credinţa, care devine astfel
criteriu al celei dintâi. Gnoza devine credincioasă, iar
credinţa gnostică.
Teodicee. Teognosie. Clement Alexandrinul
citează pe unii poeţi şi filosofi greci, care au vorbit despre
Dumnezeu, între care Platón ( Timaeus 28C) şi Sofocle.
Diferenţa cea mai mare dintre filosofía platonică şi
creştinism este aceea că, în problema mântuirii şi
asemănării cu Dumnezeu, cea dintâi arată numai
posibilitatea, nu şi modul cum se poate realiza aceasta.
Creştinismul arată cum se poate ajunge la dobândirea
mântuirii şi tocmai de aceea creştinul este superior
filosofului. Filosofía trebuie să fie auxiliară credinţei,
pentru a o sistematiza. Dumnezeu nu poate fi înţeles
printr-o demonstraţie ştiinţifică, nici nu are un nume.
Dumnezeirea este transcendentă, dar comunicabilă. Ea
Patrologie 22

nu poate fi cunoscută decât prin har şi prin Logos,


cerând purificarea de patimi.
Sfânta Treime. Clement Alexandrinul nu a
formulat conceptul de Treime, punând în lumină mai
ales ideea Fiului întrupat ca Logosul Dumnezeu. Este
subliniată unitatea dumnezeirii în lucrările ei, în lume,
prin Tatăl, Cuvântul şi Duhul. Logosul ne-a îndemnat să
trăim în chip virtuos, căci numai astfel poate omul
dobândi mântuirea. Hristos Cel întrupat a omorât
moartea şi păcatul originar. Dumnezeu este creatorul
lumii. Biserica a fost creată pentru mântuirea oamenilor.
Există un singur Tată, un singur Logos, un singur Duh
Sfânt şi ,,o singură mamă Fecioară, pe care, spune
Clement Alexandrinul, îmi place să o numesc Biserică“ .
Ea îi hrăneşte pe credincioşi în special prin Sfânta
Euharistie. Există o Biserică cerească. Ea este Biserica
pământească, ridicată la un nivel superior. Această
Biserică cerească devine cu timpul Biserica triumfătoare.
Logosul a rânduit ierarhia în slujba Bisericii, în locul Său,
deci această ierarhie are origine dumnezeiască.
Botezul este iluminare, culme a cunoaşterii,
înfiere, desăvârşire, nemurire. Sfânta Euharistie este
amestecarea băuturii şi a Logosului. Aduce sfinţirea
trupului şi a sufletului, unirea tainică a omului cu Duhul
şi cu Logosul.
Antropologie. Trupul nu este nici închisoarea, nici
exilul sufletului, combătând astfel pe gnostici şi
neoplatonici, care considerau că materia trupului este
rea. Dimpotrivă, pentru Clement Alexandrinul trupul
nostru este frumos şi armonios. Sufletul, la rândul său,
este templul Duhului Sfânt. Omul este chipul lui
Dumnezeu şi al Logosului, nu după trup, ci după suflet.
El are datoria si
» menirea asemănării cu Dumnezeu. Omul
73 Curs de

a fost înzestrat cu liberul arbitru. Scriitorul alexandrin


aduce, pe lângă dovezi scripturistice şi dovezi de ordin
raţional. Asemenea Sfântului Iustin, Clement
Alexandrinul consideră oamenii doar ca pe imitatori ai
păcatului lui Adam, iar nu ca pe nişte moştenitori ai
greşelii săvârşite de acesta.
Harul este cel care transformă activitatea
omenească, încât mântuirea reprezintă atât opera lui
Dumnezeu, cât şi a omului. Conlucrarea harului divin şi a
voinţei omului este exprimată prin analogii.
G nosticul adeuărat. Credinţa reprezintă baza
gnozei, iar gnoza este cunoaşterea mai desăvârşită.
Credinţa include parţial gnoza. Credinţa este o condiţie
pentru mântuire, pe când gnoza nu. Nu este posibilă
cunoaşterea fără credinţă şi nici credinţa fără cunoaştere*
Creştinismul primeşte adevărul de la Hristos, tot
aşa precum ochiul omenesc primeşte lumina sa de la
soaie. Logosul iluminează lumea prin botez, iar
iluminarea aceasta este cunoaştere. Pentru Clement
Alexandrinul, credinţa, harul şi iluminarea sunt
simultane.
Se accentuează rolul educaţiei, care ajunge să
aibă o importanţă decisivă pentru mântuirii. Clement
Alexandrinul vorbeşte despre o chirurgie a patimilor
sufletului prin pedepse. Căsătoria are ca scop naşterea
de copii. Clement apără, contra gnosticilor, instituţia
căsătoriei. Bogăţia nu este o piedică în calea mântuirii şi
nu îi exclude de la aceasta pe cei ce o au.
Bibliografie.
Traduceri: Stromatele, traducere, cuvânt înainte,
noce şi indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 5, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982;
Pâteologie 75

Pedagogul, trad. de Dr. Nicoiae I. Ştefănescu, în colecţia


„Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti 1939
Studii: Băjău Constantin, Chipul gnosticului
creştin în opera lui Clement Alexandrinul, în rev.
„Analele Universităţii din Craiova”, Seria Teologie, an 11,
nr. 2/1997, p. 100-107; Branişte, Pr. Magistr. Marin,
Concepţia antropologică a lui Clement A lexandrinul,
în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 9-
10/1958, noiembrie-decembrie, p. 588-599; Buzescu, Pr.
Prof. Nicoiae, Logos, trinitate şi eclesiologie în
„P ed a gogu l” lui Clement Alexandrinul, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXIX, nr, 5-8/1977, maf-
octombrie, p. 461-476; Idem, Premisele unei filaseşi
creştine la Clement Alexandrinul, în rev, „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 3-4/1958, martie-aprilie,
p. 193-215; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 93-97; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1983,
p. 243-292; Idem, Utilizarea „S trom atelor” lui Clement
Alexandrinul de către Eusebiu al Cezareei în
„Pregătirea E vanghelică“, în rev. „Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XXVII, nr. 7-8/1975, septembrie-octombrie,
p. 501-521; IPS Nicoiae Corneanu, Patristica Mirabilia.
Pagini din literatura prim elor veacuri creştine,
Timişoara 1987, p. 258-267; Georgescu, Nicoiae Şt,
Doctrina morală după Clement Alexandrinul,
Bucureşti 1933 (teză de doctorat); Gheorghiu, Ioan,
Clement Alexandrinul. Viaţa şi Operile sale, Bucureşti
1900; Lungulescu, I.N., Şcoala alexandrină în lumina
operelor lui Panten, Clement şi Origen. Studiu
istorico-dogm atic, Râmnicu-Vâlcea 1930; Ştefănescu,
Prof. Nicoiae, Epopeea şi istoria în opera lui Clement
Alexandrinul, în rev. „Ortodoxia”, an XII, nr. 4/1960,
76 Curs de

octombrie-decembrie, p. 571-596; I.P.S. Nestor


Vornicescu, Principii pedagogice în opera
„Ped agogul” a lui Clement Alexandrinul, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an IX, nr. 9-10/1957, p,
726-740

2)Origen
Viaţa. Origen (nume care înseamnă „născut din
Horus”), s-a născut la Alexandria, în jurul anului 185, ca
fiul cel mai mare din cei 7 copiii ai lui Leonida, un creştin
evlavios. Eusebiu al Cezareei i-a consacrat o bună parte
din cartea a şasea a istoriei sale bisericeşti şi de la el
aflăm multe detalii.
A primit atât o educaţie creştină, cât şi -o
instrucţiune în cultura păgână. Gn rol hotărâtor l-a avut
familia. Tatăl său a murit ca martir în timpul persecuţiei
lui Septimiu Sever. S-ar fi jertfit şi Origen, dacă mama sa
nu i-ar fi ascuns hainele, împiedicându-1 să plece de
acasă. Pentru că averea familiei a fost confiscată, tânărul
Origen, de numai 17 ani, a trebuit să lucreze, spre a-şi
ajuta fraţii.
A continuat studiile. A ascultat pe filosoful
neoplatonic Ammonius Sakkas. Acolo venea şi Porfîriu,
duşman al creştinilor, care ne oferă date importante
referitoare la Origen şi la preocupările lui din acea vreme,
în 203-204, pe când avea numai 18 ani, Origen a fost
numit de către episcopul Demetru conducător al. Şcolii
catehetice din Alexandria.
Aici a trebuit să facă faţă la trei mari serii de
obligaţii: 1)comportarea în timpul persecuţiei;
2)împletirea învăţăturii de la catedră şi amvon cu viaţa
P a tro logie 11
personală; 3) satisfacerea numeroaselor şi variatelor
exigenţe ale ascultătorilor de la cursurile sale. Prestigiul
stiintei
» > sale era mărit de acela al sfinţeniei » si
* al
înţelepciunii personale. A dus o viaţă deosebit de aspră,
într-o sărăcie trăită potrivit principiilor evanghelice.
în 212, Origen a călătorit la Roma, unde a
cunoscut şi ascultat pe Sfântul Ipolit. în timpul
persecuţiei lui Caracala, la 215-216, a plecat la Cezar n
Palestinei. Acolo a predicat în Biserică, motiv pentru cai j
a fost aspru criticat de episcopul Demetru al Alexandriei,
în 218-219 a întâlnit pe lulia Mamea, mama lui Septimlu
Sever, la Antiohia. în anul 230, Origen a mers în Grecia.
Pe drum, trecând prin Palestina, a fost hirotonit preot,
fără ştirea lui Demetru, motiv pentru care a fost înlăturat
de la Şcoala din Alexandria şi depus din treapta de preot.
Origen s-a retras la Cezareea Palestinei. A deschis aici o
nouă Scoală
* catehetică. în anul 244 a mers în Arabia,9 la
Berii de Bostra. Sub Deciu, în 254-255, Origen a pătimit
şi a murit. Mormântul său era la Tir, în Fenicia.
Opera lui Origen este importantă prin volumul,
valoarea şi originalitatea ei, cuprinzând aproape 2000 de
titluri, după catalogul alcătuit de Eusebiu şi Pamfil.
Pentru a face faţă tuturor exigenţelor, scriitorul
alexandrin era ajutat de 7 tahigrafi, care scriau ce le dicta
el. Caracteristica operei sale era alegorismul, adeseori
exagerat, cu toate erorile pe care le putea aduce. Orie e
chiar a fost condamnat la Sinodul V ecumenic (an .
553). Opera lui Origen abordează cele mai multe dintre
temele majore şi din ea s-a alcătuit prima Filocalie.
Pentru că la Şcoala catehetică se făcea exegeză la
unele cărţi ale Sfintei Scripturi, se simţea nevoia unui text
sigur. De aceea, Origen a învăţat limba ebraică, şi-a
78 Curs de

procurat textele biblice ebraice cele mai vechi şi a utilizat


traducerile lui Aquila, Simah şi Teodoţian. Le-a aşezat pe
6 coloane, într-una şi aceeaşi carte - Hexapla. A alcătuit
şi o Tetraplă. A verificat fiecare cuvânt, semnalând
lipsurile sau plusurile.
Exegeza Vechiului Testam ent Origen a scris
mici explicaţii la pasaje mai grele ale Sfintei Scripturi,
numite scolii. De fapt acestea erau ceva obişnuit în
Şcoala alexandrină. în funcţie de nivelul pregătirii
ascultătorilor, Origen scria predici exegetice şi altele mai
savante. Metoda de interpretare a textului biblic era cea
alegorică. Omiliile au o limbă populară, fără detalii
dogmatice. A scris scolii la: Exod, Levitic, Isaia, Psalmii
"1 5 , Eclesiast. A compus omilii la: Facere, Exod, Levitic,
i i umeri, losua, Judecători, Psalmi, Cântarea Cântărilor,
Isaia, Ieremia, 1-11 Samuel şi l-II Regi. între Comentariile
sale amintim pe cele la: Facere, Psalmi, Isaia, Iezechiel,
Cântarea Cântărilor, profeţii mici. în Comentariul la
primul psalm, Origen stabileşte catalogul V.T., spunând
că sunt 22 de cărţi ale V.T., tot atâtea câte litere are
alfabetul limbii ebraice.
Exegeza Noului Testament. A scris Comentarii la
Matei, loan, Romani, Evrei, Luca, Galateni, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni, Evrei, Tit şi Filimon,
menţionate de Eusebiu.
Contra lui Cels. în 8 cărţi, de la anul 246.
Răspunde la toate acuzaţiile lui Cels, cuprinse în opera
acestuia „Cuvânt adevărat”, demonstrând dumnezeirea
creştinismului. Celsus dorea să combată pe creştini,
bazat pe o lectură critică a Bibliei şi a unor seriei
patristice. Iată cuprinsul lucrării lui Origen: 1,1-
I 27=conspectul atacurilor lui Ceisus şi combaterea lor;
1,28-11,79=combaterea atacurilor iudeului contra
Palrologie 22

mesianităţii lui Hristos; III,l-IV,99=combaterea atacurilor


lui Celsus contra ideilor mesianice; V, 1-VI,81 =combaterea
atacurilor lui Celsus contra învăţăturii şi moralei creştine;
VII, l-VIII,76=combaterea argumentelor lui Celsus în
favoarea cultului păgân.
Despre principii. Lucrare în 4 cărţi, din anii 220-
230, păstrată în traducerea lui Rufin, este primul manual
de dogmatică din literatura patristică şi se pare că a fost
cursul lui Origen la Şcoala din Alexandria. Cuprinsul pe
cărţi este următorul: I)despre Dumnezeu, Sfânta Treime,
îngeri şi căderea lor; II)despre apariţia omului prin
căderea progresivă a spiritului în materie, spirit ce s-a
întrupat, devenind om, apoi despre mântuirea lui şi
eshatologie; III)teme morale: liberul arbitru, păr. t,
restabilirea generală sau apocatastază; IV)importfe< a
Sfintei Scripturi şi a celor trei feluri de interpretare a ei.
Rufin precizează în prefaţă că a înlocuit sau a modificat
unele texte din original, care contraziceau regula de
credinţă > sau doctrina tradiţională
* a Bisericii. Iar Sfântul
Ambrozie al Milanului a publicat cartea fără ştirea
autorului.
Filocalia. Este o antologie, alcătuită, între 358-
359, de către Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul.
Vorbeşte despre sensul, rostul şi valoarea Sfintei
Scripturi. Compară creştinismul cu păgânismul. Tratează
principii de filosofie şi spiritualitate ca: libertatea de
voinţă, dezbinările sufleteşti, preştiinţa lui Dumnezeu.
Scrieri practice. Despre rugăciune. Opera are
trei părţi: I)despre rugăciune în general; II)explicarea
rugăciunii Tatăl nostru; III)atitudinea trupului şi a
sufletului, gesturile, locul şi direcţia în care trebuie făcată
rugăciunea şi felurile rugăciunii. Arată puterea harului
prin rugăciune. Adversarii rugăciunii susţineau ă
HO Curs de

iveastn este inutilă, Dumnezeu cunoscând nevoile


omului. însă pentru Origen, rugăciunea întăreşte sufletul
contra ispitelor.
Îndem n la martiriu. Lucrare scrisă în persecuţia
lui Maximin Tracul (235). Origen încurajează pe martiri,
care, prin moartea lor, slăvesc pe Dumnezeu şi se
slăvesc şi pe ei. Tratatul a fost şi un îndemn spre
desăvârşire spirituală
O m ilii practice: Despre Paşti, Despre pace,
îndemn pentru post etc. Corespondenţa cuprinde:
1)Scrisoare către Grigorie (Taumaturgul). Acesta a fost
student al lui Origen la Cezareea Palestinei. Scrisoarea
este din 238-243, pe când Origen era la Nicomidia;
2)Scrisoarea către luliu Africanul (din anul 240), în
care apără autenticitatea istoriei Suzanei; 3)Către tatăl
său (aflat în închisoare, la anul 202); 4) Către Fabian,
episcopul Rom ei şi alţi foate m ulţi conducători ai
Bisericii, despre ortodoxia sa (a lui Origen).
Doctrina. Sfânta Scriptură. Toată grija Bisericii
se concentrează în propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu. Credincioşii au datoria de a asculta şi a primi
cu sufletul deschis cuvântul lui Dumnezeu,' asa 1 cum este
el în Sfânta Scriptură. Origen îndeamnă pe creştini să-şi
transforme sufletul într-o bibliotecă, iar Biblia trebuie să
fíe cea mai preţioasă podoabă. Scriitorul alexandrin a
ar irat unitatea revelaţiei, începând cu V.T. şi
desăvârşindu-se în Hristos. Tripla interpretare a Scripturii
(literară, psihică sau morală şi spirituală sau
duhovnicească) corespunde concepţiei trihotomice
despre suflet, din filosofía alexandrină.
Teodicee. Dumnezeu este duh, nenăscut, lumină,
natură simplă, intelectuală, fără adaos şi scădere, nu este
trup şi nu are nevoie de spaţiu, este mai presus de tot ce
Palrologie M

putem măsura şi cunoaşte. Combătând panteismul stoic


şi gnostic şi dualismul, maniheic, Origen susţine
neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Motivul întrupării
Logosul este iubirea Sa pentru oameni. El a coborât la
slăbiciunea omului, care nu poate privi la strălucirea
dumnezeirii Lui.
Sfânta Treime. Dumnezeu-Tatăl dă credincioşilor
existenţa, Logosul dă raţionalitatea şi Sfântul Duh dă
sfinţenia. Origen a combătut pe modalişti, care negau
distincţia Persoanelor treimice. Se pare că Origen a fost
subordinationist.
t leronim l-a acuzat de această eroare,}
dar Sfinţii Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare nu
erau de aceeaşi părere.
Logosul. Dumnezeu-Logosul l-a creat pe om
după chipul. Logosul este lumina lumii. Răscumpărarea
păcătoşilor, prin Logosul Hristos, se efectuează prin
întruparea Sa, pentru că asumându-şi omenitatea o
poate schimba, prin comunicarea lucrărilor Sale, prin
Sfântul Duh. Logosul acţionează continuu asupra
elementului raţional al gândirii creştine, o îmbogăţeşte în
măsura în care dinamica umană este dinamica
dezvoltării.
Pronia dumnezeiască. Dumnezeu crează lumea
şi pe om, pe care nu-1 părăseşte nici după păcat, ci îi
poartă de grijă şi-l educă. însă nu pronia stă în centrul
teologiei sale, ci iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care
aduce cu ea pronia. Libertatea omului nu este desfinţată,
căci evoluţia sa spirituală este un proces sinergie. Omul
îşi pleacă liber şi conştient voinţa în faţa proniei, care
comunică harul.
Cosmologie. A ntropologie. Lumea noastră e una
dintre multele lumi ce au fost si > vor fi. Ea este dintr-o
materie veşnică, dar creată. Oamenii au apărut prin
82 Curs de

căderea în materie a sufletelor preexistente. Pluralismul


lumilor, specific mai ales stoicismului, a fost criticat de
mulţi Sfinţi Părinţi. Preexistenţa sufletelor (pe care i-a
reproşat-o şi Sfântul Grigorie al Nissei) a atras problema
materiei şi a evoluţiei acesteia. Deşi eternă, pentru
Origen, materia a fost precedată de spirit. Lumea
materială evoluează în dependenţă de cea spirituală. Pe
măsura progresului spiritelor, materia se spiritualizează şi
ea. Uşoară, subtilă şi luminoasă la început, materia a
d\ enit din ce în ce mai grea, pe măsură ce fiinţele
Cc a u progresiv. Când Moise vorbeşte despre Adam, el
vorbeşte de fapt despre tot ceea ce se referă la natura
omenească. Izgonirea spiritelor înseamnă căderea
spiritelor din comuniunea cu Dumnezeu.
Hristologie. Soteriologie. Pentru Origen, teologia
şi hristologia sunt noţiuni inseparabile, pentru că a
teologhisi înseamnă a vorbi, înainte de toate, despre
Hristos. Formulează prima dată comuniunea însuşirilor
divino-umane în Hristos, deşi nu cunoştea termenul
„persoană". Origen descrie sufletul omenesc al lui lisus
şi felul unirii lui cu Logosul, pentru prima dată în teologia
patristică. Anticipează unirea ipostatică, de care va vorbi
Sinodul de la Calcedon. Naşterea Fiului din Tatăl este din
veşnicie. Nu era un timp când El nu era, spune Origen,
anticipând formula Sinodului I ecumenic.
Fiul, Care este mijlocitor, jertfă şi ispăşire, care a
suferit cu noi la neputinţele noastre, ispitit în toate, după
a amânarea noastră, afară de păcat, s-a adus pe Sine
jt ă nu numai pentru oameni, ci şi pentru orice fiinţă
spirituală, căci a gustat moartea pentru toţi, în afară de
Dumnezeu.
Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu.
Reprezentanţii Şcolii alexandrine au apărat cu tărie acest
Eairologie. 83

adevăr şi l-au fixat definitiv la Sinodul III ecumenic (431,


Efes).
Eclesiologie. Biserica, Trupul lui Hristos, este
„adunarea poporului creştin”, dar şi „adunarea tuturor
Sfinţilor” , sau „poporul credincioşilor”, ca mădulare ale
Trupului. Biserica este casa în afara căreia nu există
mântuire. Marea putere a Bisericii stă în unirea ei totală
cu Hristos şi în dragostea nemuritoare a Acestuia pentru
ea. Fiul lui Dumnezeu nu este numai protectorul Bisericii,
ci este chiar fiinţa
? »si inima ei. Biserica este frumoasă *si îsi
păstrează frumuseţea numai unită cu Cuvântul.
Taina Sfântului Botez. Catehumenatul era atunci
bine organizat. Origen îndeamnă la pocăinţă, în vederea
iertării păcatelor. Botezul, baia naşterii a doua, cum o
numeşte Origen, după Sfântul Apostol Favel, cere în
prealabil o convertire morală. Botezul este taina morţii şi
învierii lui Hristos. Există 3 botezuri: cel figurativ, pur, al
V.T. sau al lui loan; cel creştin, real; cel al focului.
Sfânta Euharistie. Lucrarea Logosului şi
invocarea lui din partea preotului prefac pâinea şi vinul în
Trupul şi Sângele Domnului. Uneori Origen dă acestora o
interpretare alegorică. Pentru oamenii simplii, este o
prezenţă reală, pe când pentru cei avansaţi este una
simbolică. Sfânta Euharistie este izvorul şi puterea vieţii
spirituale.
Eshatologia. Păcătoşii şi diavolul vor trece printr-
un foc curăţitor, purificator, vor învia cu trupurile eterice.
Astfel, vor fi restabiliţi în starea de la început, în
nevinovăţie şi fericire. Este apocatastaza, sau restabilirea
generală, o trecere spre o altă lume. Iadul nu este veşnic,
iar pedepsele sale nu sunt materiale.
învăţătura eshatologică a lui Origen este diferită
de cea a Bisericii din câteva motive. Mai întâi pentru că
84 Curs de

nu vorbeşte despre o identitate reală, ci numai despre


una după formă a trupului actual cu cel înviat. Apoi
pentru că vorbeşte despre o infinitate de lumi, în care
sufletele se întrupează succesiv. Adevăratul sens al
epocatastazei ar trebui să fie cel de restabilire a tuturor în
I istos. Dar la Origen ea are sensul de încetare a ordinii
materiale, de distrugere a tot ceea ce este corporal. O
altă greşeală este cea a universalităţii iertării finale,
inclusiv a diavolului.
Origen a încercat să aprofundeze datele Revelaţiei
mai ales cu ajutorul filosofiei. Aceasta i-a fost un auxiliar,
un instrument preţios în adâncirea şi sistematizarea
conţinutului Revelaţiei. Desigur, ideile sale erau
semănate adesea cu multă îhdrăzneaiă în unele domenii,
în care Biserica nu se pronunţase definitiv. De fapt el a
lăsat Bisericii dreptul de a le accepta sau nu.
Concluzii. Origen a influenţat teologia secolelor
următoare. Sinodul V ecumenic a condamnat erorile
sale. Nu a fost eretic propriu-zis. în vremea sa era chiar
cel mai mare teolog, solicitat pentru a media discuţiile cu
ereticii. A fost un deschizător de drumuri. Dar greşelile
sale, intensificate şi amplificate de mişcarea origenistă,
chiar dacă n-au făcut din el un eretic în timpul vieţii, au
f icut ca, după moartea sa, să fie condamnat de Biserică.
Bibliografie. Traduceri: O m ilii la Cărţile: Facere,
ieşire, Numeri, losua, Cântarea Cântărilor şi leremia,
traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae
Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 6, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981; Comentariul la
Evanghelia după Matei, Din O m iliile la Evanghelia
după Luca, Din Comentariul la Evanghelia după ioan,
Despre rugăciune şi Filocalia, traducere de Pr. Prof.
Patrologie M

Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu,


în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 7,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.F.,
Bucureşti 1982. Ambele volume sunt însoţite de un
studiu introductiv şi de note de Pr. Prof. Teodor Bodogae.
Studii: Androni, Ierom. Vartolomeu, Păcatul
originar şi consecinţele lui în concepţia lui Origen, în
rev. „Mitropolia Olteniei” , an XLI, nr. 4/1989, iulie-august,
p. 29-44; Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu
la Origen, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XLIX, nr. 1-
3/1997, ianuarie-iunie, p. 103-112; Branişte, Pr. Magistr.
Marin, Eshatologia în concepţia lui Origen, în rev.
„Studii Teologice”, seria a 11-a, an X, nr. 7-8/1958,
septembrie-octombrie, p. 440-453; Buzescu, Pr. Prof.
Nicolae, Conceptul de Evanghelie la Origen, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXX, nr. 3-4/1978,
martie-aprilie, p. 216-230; Idem, Logosul la Origen, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXIII, nr. 10-12/1981,
octornbrie-decembrie, p. 590-604; Idem, Titlurile
(denum irile) lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la Origen,
în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXIV, nr. 10-12/198'’ ,
octombrie-decembrie, p. 674-688; Idem, Despre sufl* t,
la Origen, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVIII, nr.
2/1986, martie-aprilie, p. 37-63; Idem, Hristologia lui
Origen, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 3-
4/1984, martie-aprilie, p. 160-180; Chilea, Pr. Prof.
Sebastian, Despre ipotezele lui Origen, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXX, nr. 1-2/1978, ianuarie-
februarie, p. 63-80; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 97-104; Idem, Patrologie, voi. II,
Bucureşti 1985, p. 292-378; Idem, Chipul lui Origen
după Eusebiu al Cezareei, Pam fil şi leronim , în rev.
86 Curs de

„Glasul Bisericii” , an XIX, nr. 11-12/1960, noiembrie-


decembrie, p. 916-926; Idem, Eusebiu al Cezareei şi
laronim despre Origen, în rev. „Studii Teologice”, seria
a Il-a, an XII, nr. 9-10/1960, noiembrie-decembrie, p. 595-
626; Idem, Origen despre Logos, Biserică şi suflet în
Comentariul său la Cântarea Cântărilor, în rev. „Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XXV, nr. 3-4/1973, martie-
aprilie, p. 165-172; IPS Nicolae Corneanu, Patristica
mirabilia. Pagini din literatura p rim elor veacuri
creştine, Timişoara 1987, p. 89-110; Frăcea, Drd. Ilie,
Teologia lui Origen în lucrarea îm potriva lui Celsus, în
rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXIII, nr. 5-
6/1981, mai-iunie,- p. 407-422; Munteanu Petru,
Filosofumena. Origen şi Caiu, Bucureşti 1900; Neaga,
Pr. Prof. Nicolae, Principii erm ineutice în Om iliile
biblice ale lui Origen, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XXVI, nr. 10-12/1981, octombrie-decembrie, p. 757-763;
Răducă, Pr. Vasile, Pronia şi libertatea persoanei în
gândirea lui Origen, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-
a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 370-383;
Rovenţa, Diac. Dr. Haralambie, Interpretarea Sfintei
Scripturi după Origen, Râmnicu-Vâlcea 1929;
Ştefănescu, Prof. Nicolae, Sextus lulius Africanus şi
Origen despre Istoria Susanei, în rev. „Glasul Bisericii”,
an XXII, nr. 11-12/1963, noiembrie-decembrie, p. 1060-
1070; Todoran, Pr. Prof. Isidor, Poate fi considerat
Origen eretic, în rev. „Mitropolia Ardealului” , an IV, nr. 7-
8/1959, iulie-august, p. 540-547
Patmlogie. KL

3)Dionisie al Alexandriei
Viaţa. S-a născut în jurul anului 195, la
Alexandria, A condus Şcoala » catehetică din Alexandria,
ca ucenic al lui Origen, timp de 17 ani, până la 26 Şi
tot până la 265, când a murit, a fost cel de al XIV ¡ea
episcop al Alexandriei. Patru evenimente i-au marcat
viaţa: 1)persecuţiile; 2)rebotezarea ereticilor şi alte
probleme dogmatice; 3)calamităţile abătute asupra
Alexandriei; 4) necesitatea operelor scrise.
în timpul persecuţiei lui Valerian a fost arestat şi
exilat, pentru câţiva ani. Reîntors, s-a confruntat cu un
război civil, cu ciuma şi controversa lui Novaţian, cu
botezul ereticilor. în legătură cu această din urmă temă,
procedura reprimirii ereticilor în Biserică nu era uniformă.
Ştefan al Romei nu cerea rebotezarea ereticilor. Sfântul
Ciprian al Cartaginei şi Firmilian al Cezareei impuneau
rebotezarea. Dionisie atrage atenţia că o veche tradiţie
cerea reprimirea ereticilor printr-o rugăciune însoţită de
punerea mâinilor.
Alte erezii combătute: sabelianism, novaţianism,
milenarism şi pe Pavel de Samosata. în timpul ciumei
care a bântuit Alexandria, creştinii au arătat o nepp ită
dragoste faţă de semenii lor, mulţi murind îngrijind pc cei
bolnavi.
Opera. A scris numeroase epistole, lată ceteva
dintre ele: 1) Către Gherman (care discuta fuge lui
Dionisie, în timpul persecuţiei lui Deciu); 2 )Către Fabius
al A n tioh iei (căruia i se comunică ravagiile persecuţiei la
Alexandria); 3 )Către Novaţian (îndemnându-1 să revină);
4 )Către Origen (despre martiriu); 5)Către Corneliu,
episcopul R om ei (în problema lui Novaţian); 6)Către
Ştefan al Rom ei (despre botezul ereticilor); 7)Scrisoa.re
88 Curs de

pascală (către fraţii egipteni, după trecerea ciumei);


8)scrisoare referitoare la problema lui Favel de
Samosata, ca răspuns la invitaţia de a participa la
Sinodul de la Antiohia, convocat pentru aceasta; 9)trei
scrisori despre pocăinţă; 10) Despre sabat; 11 )Despre
gimnaziu.
Alte lucrări, cu caracter mai mult practic:
1 )Despre natură (combate materialismul lui Democrit şi
Epicur; providenţa divină); 2)Explicaţle la începutul
Eclesiastului; 3)Com batere şi apologie (lui Dionisie al
Romei, care îi ceruse să îi explice credinţa sa trinitară, în
controversa cu sabelianismul; prezintă o învăţătură
ortodoxă).
Doctrina. împotriva monarhianismului şi a
adopţianismului, Sfântul Dionisie a exagerat, spunând că
Fiul este creatură. Apoi a renunţat la aceste afirmaţii,
când ortodocşii i-au cerut socoteală. După corectare, el
se exprimă de acord cu tradiţia ortodoxă. Nu a folosit
cuvântul omoousios, pentru că nu l-a găsit în Sfânta
Scriptură. Raportul dintre Tatăl şi Fiul este acela dintre
î . :inte si
» cuvânt.
Hristologia sa este cea a unităţii de persoană şi a
celor două firi în Hristos. Tema Botezului este legată de
cea a rebotezării ereticilor, care erau si recatehizati.
Sfânta Euharistie este cea mai înaltă culme a trăirii
creştine. Susţine autenticitatea Apocalipsei, una dintre
problemele dezbătute în vremea sa.
Concluzii. Sfântul Dionisie a fost primul patriarh
al Alexandriei de o importanţă ecumenică, implicat în
problemele Bisericii vremii sale. A ştiut să corecteze
erorile dascălului său, Origen.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Patrologie 89

Bucureşti 1956, p. 104-106; idem, Patrologie, vol. II,


Bucureşti 1985, p. 401-425

4)SfântuI Grigorie Taumaturgul


Sfântul Grigorie Taumaturgul, sau Făcătorul de
minuni, sau al Neocezareei, s-a născut în jurul anului 213
la Neocezareea Pontului. Se numea Teodor înainte de
botezul pe care l-a primit la vârsta de 14 ani. A studiat
retorica şi dreptul, după care a plecat Ia Cezareea
Palestinei, unde, împreună cu fratele său Atenodor, l-a
ascultat pe Origen. Detalii aflăm în Cuvântul de
m ulţum ire al Sfântului Grigorie către Origen, în care
vorbeşte despre atmosfera de dragoste de studiu dintre
studenţi şi Origen şi despre programa de studii. Origen
era pentru ucenicii săi el însuşi un exemplu. Marele
alexandrin ajunsese acolo în timpul persecuţiei lui
Caracala (215-216) şi a fost primit de cei doi episcopi ai
locului: Teoctist al Cezareei şi Alexandru ai Ierusalimului.
în 242, la întoarcere, Sfântul Grigorie este hirotonit
episcop la Neocezareea Pontului, când avea 30 de ani. A
desfăsurat o activitate misionară deosebită. La rândul
său, a dat pilda vieţii şi credinţei Iui. A ajuns să facă
minuni. Sfântul Vasile cel Mare spunea despre el că
atunci când a venit episcop la Neocezareea a găsit
numai 17 creştini, iar când a murit, mai erau 17 păgâni,
în timpul persecuţiei lui Deciu (250), s-a retras în munţi,
împreună cu o parte a păstoriţilor. La întoarcere, a
instituit sărbători în cinstea martirilor. în anul 264 a
participat la un Sinod la Antiohia, unde a fost judecat
Pavel de Samosata. A adormit în jurul anului 275. Este
pomenit Ia 17 noiembrie.
90 Curs de

Opera. A fost probabil cel mai vestit ucenic al lui


Origen. Scrierile Sfântului Grigorie sunt importante prin
elementele de istorie, evlavie şi cultură, pe care ni le
semnalează.
1 )Cuvânt de m ulţum ire către Origen, saú
Panegiric în cinstea lui Origen (19 cap., din 239, rostit
la Cezareea Palestinei, în prezenţa lui Origen, la
încheierea studiilor; inaugurează genul literar, al
encomionului); 2)Sim bolul de credinţă sau Expunerea
c A in ţei (descoperit autorului de Maica Domnului şi
Snntul Evanghelist loan); 3 )Epistola canonică
(referitoare la tratamentul penitenţial aplicat celor căzuţi
în timpul persecuţiei lui Deciu, în 251); A)Metafrasă la
Eclesiast; 5)Despre nepătimirea şi pătimirea lui
Dumnezeu, către Teopomp (un dialog filosofic, în care
foloseşte argumente de ordin filosofic, pentru a
demonstra posibilitatea întrupării şi Pătimirii Fiului lui
Dumnezeu, faţă de învăţătura greacă referitoare la
nepătimirea lui Dumnezeu).
Doctrina. Există un singur Dumnezeu, Tatăl
Logosului Celui viu, un singur Domn, Dumnezeu din
Dumnezeu, Fiu adevărat din Tată adevărat, nevăzut,
nestricăcios, nemuritor, veşnic. Hristos nu a fost supus
nici patimei, nici morţii, fiindcă era mai presus de ele.
Este şi un Duh Sfânt. Subliniază egalitatea şi unitatea
Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Grigorie a arătat
severitate faţă de păcătoşii ce se pocăiau.
Bibliografie: Traducerea în limba română, în
o iecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 10, Bucureşti
1984, cu un studiu introductiv şi note de Pr. Prof.
Constantin Corniţescu, a operelor: Discursul Sfântului
Grigorie Taumaturgul, adresat lui Origen în Cezareea
Palestinei, la sfârşitul studiilor sale în preajma
Patrologie 21.

acestuia, înainte de a pleca acasă (sau Cuvânt de


m ulţum ire către O rigen) şi Expunere de credinţă;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 106-
108; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 391-
400.

5)Metodiu de Olimp
Viaţa. Se cunosc prea puţine lucruri despre viaţ j
sa. Chiar şi Eusebiu al Cezareei îl trece cu vederea,
citându-1 sub un pseudonim. Mai multe aflăm de la
Ieronim. A fost unul dintre cei mai hotărâţi antiorigeriişli.
Se pare că a fost episcop al Olimpului Liciei. După forma
elegantă a operelor sale, Metodiu era un om cultivat,
iniţiat în filosofie şi teologie. A murit ca martir în 311, ia
Halkis, în timpul lui Maximin Daza.
Opera. Metodiu a tratat probleme dogmatice, cu
precădere antropologice dar şi ascetico-morale.
Combătea pe Origen. Lucrările sale erau mai mult sub
formă de dialoguri.
Banchetul sau Despre feciorie. Deşi îşi propune
să o imite, lucrarea rămâne departe de cea a lui Platón,
purtând acelaşi nume. Actíunéa se petrece într-o grădină,
numită a virtuţii, în care zece fecioare laudă fecioria, dar
nu pe cea profană, ci pe cea pe care o inspiră Hristos.
Astfel, Marcela laudă fecioria ca venind din cer pe
pământ şi ca una care aduce asemănarea cu Dumnezei .
Teófila spune că şi căsătoria este de laudă, căci aduce
prunci. Talia, pornind de la Facere 2, 24, vorbeşte despre
căsătoria lui Hristos cu Biserica. Pentru Teopatra, doar
fecioria dă „restaurarea raiului”. Pentru Talusa, se cuvine
92 Curs de

să dăm lui Dumnezeu atât pe cele sufleteşti, cât şi pe


cele trupeşti. Agatha învaţă că focul fecioriei trebuie să
fie nestins. După Procila, trupul lui Hristos, cu care s-a
înălţat la ceruri, este prima Sa mireasă. Tecla, a opta
fecioară, vede fecioria ca pe şederea „lângă Dumnezeu”
şi unirea cu Acesta. Pentru ea, femeia din Apocaiipsă 12
este Biserica însărcinată, stând să nască. Biserica este
cea care, prin botez, dă chipul lui Hristos. A noua
fecioară, Tusiana tâlcuieşte sensul sărbătorii corturilor,
it! Domnina, ultima, spune despre feciorie că face
trupurile nemuritoare. Câştigă Tecla, care înalţă un imn
în 24 de strofe, despre feciorie şi Mirelui Hristos.
O altă operă a lui Metodiu este Despre liberul
arbitru, tot sub formă de dialog, combătând ereticul
Valentinian si>dualismul, ce susţinea ’ că j materia este
veşnică şi independentă de Dumnezeu. După eretic,
materia este sediul răului. Dar Metodiu îi răspunde că
răul nu există prin sine, ci omul este răspunzător de
acesta, prin liberul său arbitru.
O a treia operă este A gla ophon sau despre
înviere, tot un dialog, în 3 cărţi, purtând numele
medicului în a cărui casă se desfăşoară. Lucrarea
combate o învăţătură greşită a lui Origen, susţinută de
Aglaophon şi de prietenul acestuia, potrivit căreia sufletul
nu înviază cu acelaşi trup cu care a trăit, pentru că trupul
nu este stabil şi este chiar principiul răului. Din actualul
trup va învia doar forma, ce va fi imprimată unui alt trup,
c ihovnicesc. Aceste învăţături greşite sunt combătute de
către Metodiu, susţinând că trupul nu poate fi sediul
răului, căci este lucrul mâinilor lui Dumnezeu, apoi că
trupul reprezintă colaboratorul sufletului în săvârşirea
binelui şi în fine pentru că, înduhovnicit, trupul va primi,
împreună cu sufletul, răsplata pentru ceea ce a făcut.
Alte lucrări ale lui Metodiu: Despre bucate,
Despre lepră, Despre creaţie, Comentar la Iov,
Com entar la Facere şi la Cântarea Cântărilor.
Doctrina. învăţătura sa este tradiţională, cu
elemente din filosofie şi din cultura păgână. Materia nu
este necreată. A fost un timp când materia nu exista. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre Dumnezeu, Care
este necreat şi veşnic. Metodiu vorbeşte despre întrupare,
despre cele două firi, dumnezeiască şi omenească. în cei
botezaţi se naşte Hristos, desigur, în chip duhovnicesc.
Biserica, născută din trupul lui Hristos, are o dimensiune
eshatologică. în antropologie, problema centrală este cea
a liberului arbitru.
Bibliografie: Banchetul sau despre castitate,
Aglaophon sau Despre înviere, Despre liberul arbitru
şi Despre viaţa şi purtarea raţională, traducere, studiu
introductiv şi note de Pr. Prof. Constantin Corniţescu, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 10, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1984;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 109-
111; Idem, Patrologie, voi. II, Bucureşti 1985, p. 438-
471.
94 Curs de

Partea a doua
I)Scriitori din Egipt
l)S fâ n tu l Atanasie cel Mare
Viaţa. Născut în Alexandria Egiptului la anul 295,
dintr-o familie bogată, Sfântul Atanasie a primit o
educaţie deosebită. Din anul 318 a fost hirotonit diacon,
a ajuns secretarul episcopului Alexandru ai Alexandriei,
însoţindu-1 la Sinodul de la Niceea (325) şi a contribuit la
c ondamnarea lui Arie. După ce Alexandru al Alexandriei
i murit. Sfântul Părinte i-a luat locul, în anul 328. Sfântul
Atanasie a fost episcop timp de 45 de ani, până la 373.
Episcopatul său poate fi împărţit în trei perioade. S-a
luptat cu ereticii toată viaţa şi a fost de cinci ori exilat.
Primele lupte le-a purtat în timpul lui Constantin
cel Mare (328-337), căutând să readucă pacea în
Biserică. A vizitat pe vestitul Pahomie, în mănăstirea sa.
Împăratul l-a chemat pe Sfântul Atanasie la Nicomidia şi
i-a cerut, fără succes, să-l reprimească pe Arie în
Biserică. De aceea, Sfântul Părinte a fost exilat (în anul
335) în Qalia. Exilul a durat până la moartea împăratului,
în 337. Reîntors, a reluat lupta cu arienii, ce se întăriseră
între timp. Arienii, într-un Sinod la Antiohia (339), l-au
depus din scaun pe Sfântul Atanasie, care a fugit în al
doilea exil, la Roma. Sinoadele de la Roma şi Sardica, din
anii 341 şi 343, au proclamat ortodoxia lui. După anul
350, împăratul Constanţiu sprijină pe arienii, care în
sinoadele de la Arelate (353) şi Mediolanum (355) îl
Patrologie 95

condamnă din nou pe Sfântul Atanasie. El pleacă într-un


alt exil, în pustiul egiptean.
Următoarele exiluri sunt din anii 362 şi 365.
Ultimii săi 7 ani de episcopat au adus multe realizări. A
împiedicat înlocuirea Simbolului nicean cu cel de la
Rimini, a reprimit pe Marcel de Ancira, a sprijinit pe
Sfântul Vasile cel Mare, a combătut apolinarismul. A
adormit la 2 mai 373.
Opera. Deşi a scris mult, din opera sa a ajuns la
noi numai o parte.
A p o lo g ii: 1)Contra pă gânilor (47 cap.). Esté o
replică la adresa unui început de renaştere a spiritualităţii
păgâne. Planul lucrării este închegat, învăţătura despre
Logosul pre-creştin este corectă, dar termenii folosiţi nu
sunt încă destul de clari. Explică evoluţia iste; ei
religioase a umanităţii. Se vrea o sinteză a cu v rii
păgâne. Concepţia Sfântului Atanasie despre Logosul
pre-creştin depăşeşte pe cea a stoicilor şi a apologeţilor.
Sfântul Părinte nu este subordinaţionist.
2)Despre întruparea Cuvântului - Logosului.
Este expunerea clasică a creştinismului primar despre
mântuire, arătând cauzele întrupării, mijloacele şi
efectele acesteia. întruparea Domnului elimină moartea.
Uneori Sfântul Atanasie critică filosofía sau înţelepciunea
profană.
Lucrări dogmatice: 1)Cuvântări contra arienilor
(4, din care 3 autentice), importante pentru discuţiile
purtate la Sinoadele ecumenice. Iată cuprinsul lor pe
scurt: I)răspunde „Thaliei” lui Arie; prezintă raporturile
Tatălui cu Fiul; Fiul nu S-a născut din Tatăl ca un om din
alt om, căci este veşnic; primul Adam a fost schimbător,
pe când Logosul, al doilea Adam, este neschimbător;
96 Curs de

!I)Logosul s-a făcut trup, spre a face pe om capabil de


îndumnezeire; toţi oamenii au murit în Hristos, toţi s-au
eliberat de păcat prin El; M)adâneeşte raporturile
intratrinitare; toate câte face Fiul sunt ale Tatălui.
2 )Despre întrupare şl contra arienilor.
Autenticitatea este controversată, căci cuprinde formula
,,tln singur Dumnezeu în trei ipostasuri”, formulă care n-
ar corespunde stadiului de atunci al gândirii Sfântului
Atanasie. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului, pentru
ca fiii oamenilor să devină fiii lui Dumnezeu.
3 )S im bolu l pseudo-atanasian, al cărui text
original este latin, nu grec, alcătuit din 40 de sentinţe,
despre Sfânta Treime şi cele două firi ale Persoanei lui
Hristos.
Scrieri istorico-polemice: 1)A p olog ie contra
arienilor. Apără Ortodoxia de pe poziţii intransigente,
contra atacurilor venite din partea arienilor, conduşi de
Eusebiu de Nicomidia, ajuns patriarhul
Constantinopolului. 2)Epistola episcopului lulius al
Rom ei către episcopii eusebieni, de la Antiohia (din
anul 341, în care mustră pe eusebieni); 3)Hotărârea
Sinodului de la Sardica, adresată tuturor Bisericilor
Imperiului; 4)Scrisori imperiale, papale şi altele, în
cauza Sfântului Atanasie; 5)A pologie către împăratul
Constanţiu (se apără de învinuirile: că ar fi vorbit de rău
pe Constanţiu, că ar fi târnosit catedrala din Alexandria
fără ştirea acestuia şi că ar fi fugit de el); 6)A pologie
despre fuga sa (din 357-358, negând că ar fi fugit de
frică); 7)Istoria arienilor către m onahi (din 358, la
dorinţa monahilor).
Opere exegetice: Comentarii la Facere,
Ecclesiast, Cântarea Cântărilor şi Psalm i; Către
Ratrologie 97

Marcellin despre explicaţia psa lm ilor şi Despre titlurile


psalmilor.
Opere ascetice: 1)Viaţa Sfântului Antonie. Un
panegiric, care îi numeşte pe Sfântul Antonie „model
desăvârşit pentru monahi”. Prezintă luptele lui cu
diavolul. Lucrarea este şi un răspuns la cererea unor
monahi apuseni; 2)Despre feciorie, sau Cuvânt -?e
m ântuire către o fecioară.
Scrisori: l)Scrisori festale sau pascale, referitoare
la data Paştelui; 2)Trei Scrisori sinodale, în numele celor
trei sinoade ţinute la Alexandria (362, 363, 369); 3)Patru
Scrisori către Serapion de Tmuis (prezintă învăţătura sa
despre Duhul Sfânt, combătând pe pnevmatomahi).
Doctrina. Sfântul Atanasie a fost un creator de
teologie, deşi nu a fost speculativ. A apărat cu îndârjire
hotărârile Sinodului de la Niceea.
Sfânta Treime. Ereticul Arie învăţa că Fiul era o
creatură a Tatălui. Sfântul Atanasie spunea că filiaţia
presupune naşterea, iar aceasta nu vine din voinţa, ci din
fiinţa Tatălui. Nu trebuie să asemănăm naşterea Fiului lui
Dumnezeu din Tatăl cu naşterea noastră, ca oameni.
Cea dintâi presupune deofiinţimea Celui născut cu Tatăl.
Negarea veşniciei Fiului implică negarea veşniciei Sfintei
Treimi. încercarea arienilor de a salva veşnicia Acesteia,
fără a renunţa la caracterul creat al Fiului le-a sugerat o
altă explicaţie: ei spun că la început era Monada şi, prin
sporire, s-a ajuns la Triadă. însă, atrage atenţia Sfântul
Atanasie, dacă o vreme nu a existat Sfânta Treime, ci
numai Monada, înseamnă că Sfânta Treime era
incompletă înainte de apariţia Fiului şi completă după
aceea.
98 Curs de

Arienii nu au putut să justifice nici modul cum


F 5 socotit creatură, devine Persoană a Sfintei Treimi,
de egal cu Cel Care L-a creat. Consecinţa este că
Sfânta Treime cuprinde într-însa firi fără legătură. Tatăl
naşte pe Fiul precum soarele naşte raza. Tatăl lucrează
totul prin Fiul, Care îndumnezeieşte şi luminează.
Pentru Sfântul Atanasie, Sfântul Duh nu este o
creatură, ci este Dumnezeu, Care sfinţeşte, reînnoieşte.
Tatăl lucrează prin Fiul în Duhul Sfânt. Sfântul Părinte
demască şi combate învăţătura greşită a
pnevmatomahilor, pe care îi numeşte tropici. în
Scrisorile către Serapion combate argumentele lor,
acestea constituind şi primul tratat teologic despre
Sfântul Duh.
Termenul omoousios. Acest termen a fost primit
şt introdus în Simbolul de credinţă de la Niceea, sub
forma deofiinţă cu Tatăl, după explicaţiile Sfântului
Atanasie cel Mare. în gândirea sa, principala idee
ex rimată prin omoousios este cea a unităţii fiinţei
d e.
Soteriologie. Pleacă de la întruparea Fiului lui
' Dumnezeu, ale cărei motive sunt: l)posibilitatea
cunoaşterii lui Dumnezeu doar prin Fiul Său; 2)păcatele
oamenilor nu puteau fi iertate de Dumnezeu pur şi
simplu, fără ca El să le dezmintă; 3)Dumnezeu nu putea
lăsa pe oameni să se piardă; 4)Nu era suficientă
pocăinţa oamenilor, căci ea nu putea înlătura
stricăciunea şi moartea; 5)nici îngerii nu puteau mântui
pe oameni. Pentru că Logosul nu putea muri, ca Unul ce
este Fiul lui Dumnezeu, atunci a luat un trup capabil să
moară şi a dat satisfacţie morţii, rămânând în acelaşi
timp nestricăcios. Caracteristica învăţăturii Sfântului
Atanasie este permanenta sa strădanie de a arăta unirea
Patrologie .99.

desăvârşită a umanităţii şi divinităţii reale a Logosului,


lisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat.
Fără trupul cel omenesc al lui Hristos, omul nu
putea fi îndumnezeit. Fără dumnezeirea Logosului, omul
nu putea fi mântuit. Uniţi cu Logosul divin, oamenii pot fi
ridicaţi la cer, împreună cu Acesta. „Cuvântul s-a făcut
om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi”. Luând trup creat
şi omenesc, Logosul îndumnezeieşte în El însuşi pe toţi,
ne adoptă ca fii.
Hristologie. Hristos are două lucrări şi două
voinţe:
i cea omenească si t cea dumnezeiască. Sfântul
Atanasie vorbeşte despre comunicarea însuşirilor în
Hristos, pe care o anunţase mai înainte Origen. Pentru a
explica întrepătrunderea celor două firi în Logosul
întrupat, utilizează termeni ca: templu, casă, instrument,
veşmânt etc. El susţine de asemenea unitatea fiinţială în
Hristos, contrară hristologiei separaţiei (Pavel de
Samosata), pentru că Logosul S-a făcut om, nu a venit
într-un om. Cuvântul întrupat continuă opera Sa aici pe
pământ prin har (în interiorul omului) şi în Biserică, prin
Sfintele Taine (în afara lui). Sfânta Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu.
A ntropologie. Prin Logosul, Dumnezeu a creat pe
om după chipul Său. L-a înzestrat cu gândire, cunoaştere
a veşniciei dumnezeieşti, cu libertate. Păcatul a întunecat
acest chip. însă, prin Logosul dumnezeiesc, omul poate
merge la îndumnezeire.
Eclesiologie. Tradiţie. Sfintele Taine. Sfântul
Atanasie nu are o teorie eclesiologică. Biserica, al cărei
cap este Logosul, luptă împotriva răului. însuşirile ei
(unitatea, sfinţenia, universalitatea şi apostolicitatea)
sunt mărturisite de Sfânta Tradiţie, izvor al credinţei şi
păstrătoare a învăţăturii Sfinţilor Apostoli. Dintre Sfintele
100 Curs de

Taine, insistă asupra Botezului şi Euharistiei. Nu acceptă


Botezul ereticilor (arieni, manihei etc.), ca unul ce nu
este săvârşit în numele Sfintei Treimi. Este subliniat
realismul euharistie.
Concluzii. Se poate spune că principala însuşire a
Sfântului Atanasie este aceea de a fi mare pretutindeni.
El a rămas una dintre cele mai mari şi mai nobile figuri
cu care se cinsteşte omenirea, cum afirma un mare
patrolog.
Bibliografie.
Traduceri: Tratat despre întruparea Cuvântului
şi despre arătarea Lui noua după trup, Trei cuvinte
împotriva arienilor, traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 15, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1987.
Studii: Alexe, Pr. Conf. Ştefan, Sfântul Atanasie
cel Mare. îm plinirea a 1600 de ani de la moartea sa, în
rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLIX, nr. 11-
12/1973, noiembrie-decembrie, p. 782-792; Bria,
Magistrand Vasile I., Contribuţia Sfântului Atanasie la
fixarea dogm ei hristologice, în „Ortodoxia”, an XIII, nr.
2/1961, aprilie-iunie, p. 195-229; Coman, Pr. Prof. Ioan
G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 135-143; Idem, Patrologie,
voi. III, Bucureşti 1988, p. 95-221; Idem, Aspecte
ecum enice în viaţa şi opera Sfinţilor Atanasie cel
Mare. şi Efrem Şirul, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XXVI, nr. 9-10/1974, septembrie-octombrie, p. 807-813;
lonescu, Nicolae, Sf. Atanasie cel Mare, arhiepiscopul
Alexandriei, Bucureşti 1900; Popa, Ieromonah Drd.
Irineu loan, învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare
despre Sfântul Duh, în rev. „Mitropolia Olteniei” , an XL,
Eatrologie 101

nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-29; Popescu, Teodor M.,


Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, Chişinău
1927; Scurat, Prof. K.E., învăţătura Sfântului Atanasie
cel Mare despre îndumnezeire, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XXVI, nr. 11-12/1974, noiembre-
decembrie, p. 938-944; Sima, Drd. Gheorgl ;,
îndumnezeirea om ului după învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, seria a 11-a,
an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 14-59; Stăniloae, Pr.
Prof. Dumitru, învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare
despre mântuire, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a,
an XXV, nr. 5-6/1973, mai-iunie, p. 328-340; Voicu,
Diacon Constantin, Problem a ojuoovcnog la Sf.
Atanasie cel Mare, în rev. „Mitropolia Olteniei” , an XV,
nr. 1-2/1963, ianuarie-februarie, p. 3-20

2)Didim cel Orb


Viaţa. S-a născut la Alexandria între 313-315.
Deşi de la vârsta de patru ani şi-a pierdut vederea, a
reuşit să dobândească o cultură întinsă, uimind pe
contemporanii săi. Sfântul Atanasie l-a aşezat chiar să
conducă Şcoala alexandrină. De fapt el a fost ultimul
conducător al acesteia. A murit la 85 de ani, pe la «r a l
398. între ucenicii săi trebuie menţionaţi Rufin şi leronirn.
Opera. Didim a explicat întreaga Sfântă
Scriptură. A alcătuit comentarii Ia Psalmi, Iov, Isaia,
Zaharia, la Matei şi la Ioan, la Faptele Apostolilor, la
Epistolele I şi II Corinteni, Galateni, Efeseni etc. Cele mai
multe s-au pierdut. A fost origenist şi a susţinut
preexistenţa sufletelor şi apocatastaza, motiv pentru care
a fost condamnat la Sinodul V ecumenic.
102 Curs de

Principalele sale opere sunt: 1)Despre Sfânta


Treime (din 381-392), fără influenţe origeniste. Vorbeşte
despre Fiul şi despre Sfântul Duh, admite deofiinţimea
Persoanelor Sfintei Treimi. 2)Despre Sfântul Duh (63 de
capitole, până la anul 385), lucrare asemănătoare celei a
Sfântului Vasile cel Mare. Susţine
> deofiinţimea
t
Persoanele Sfintei Treimi. 3 )Contra maniheilor.
4)Despre dogm a contra arienilor. 5)Apărarea lui
Origen. 6)Către un filosof. 7)Despre ceea ce este
netrupesc.
Doctrina. Dumnezeu este simplu. Firea
dumnezeiască este necompusă. Persoanele Sfintei Treimi
sunt deofiinţă. Didim întrebuinţează formula: o singură
fiinţă, trei ipostasuri. Există două voinţe în Hristos: una
omenească şi alta dumnezeiască. Dintre erorile lui
Origen, pe care Didim le-a acceptat, amintim: l)creaţia
din veci a lumii; 2)preexistenţa sufletelor;
3)apocatastaza, inclusiv neveşnicia iadului. Efectele
Botezului sunt: recăpătarea chipului şi asemănării cu
Dumnezeu, lipsa de păcat, egalitatea în vrednicie cu
Sfântul Duh şi revenirea la starea primordială.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 143-144; Idem, Patrologie, voi. III,
Bucureşti 1988, p. 225-237; Chiriţescu, Ilie, Didim cel
Orb din Alexandria. Viaţa, scrierile şi doctrina sa,
Bucureşti 1903
Ratrolagie. iffî

3)Sfântul Chirii al Alexandriei


Viaţa. S-a născut la Alexandria, în jurul anu’ui
370. Unchiul său era episcopul Teofil al Alexandriei. a
format o cultură solidă, inclusiv prin lectura profunc .< a
operelor Sfântului Atanasie cel Mare. A mers la călugării
din pustiu. Apoi a însoţit pe Teofil, în 403, la
Constantinopol, unde a participat la Sinodul de la Stejar,
care a depus din treaptă pe Sfântul loan Gură de Aur. în
412, Sfântul Chirii a luat locul lui Teofil, după moartea
sa, continuând tradiţia Bisericii din Alexandria şi a şcolii
ei. A moştenit prejudecăţile şi duşmănia faţă de Sfântul
loan Gură de Aur, refuzând să-l treacă în diptice, cel
puţin la început (căci se pare că mai apoi, la rugămintea
lui Isidor Pelusiotul, a acceptat). Sfântul Chirii a distrus
sinagogile şi a expulzat pe iudeii din Alexandria, după ce
aceştia uciseseră într-o noapte un mare număr de
creştini. Prefectul, care nu îl iubea, a scris împăratului că
astfel oraşul rămăsese aproape gol. Dar şi Sfântul Chirii
a scris împăratului, denunţând răscoala iudeilor şi
măcelărirea creştinilor. Se pare că Sfântul Părinte a fost
implicat şi în moartea Hipatiei, conducătoarea ş~ Iii
neoplatonice din Alexandria.
Din anul 429, Sfântul Chirii este prezent în lupta
contra nestorianismului, sau dioprosopismului. Ceea ce a
reprezentat Sfântul Atanasie pentru arianism, a
reprezentat el pentru nestorianism. Ereticii susţineau că
în lisus Hristos sunt două persoane, iar Fecioara Maria
nu era Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci
Născătoare de om (Anthropotokos), sau cel mult
Născătoare de Hristos (Hristotokos). în pastorala pascală
din 429, Sfântul Chirii combate eroarea, iar papa Celestin
face acelaşi lucru în 430, într-un sinod ţinut la Roma.
104 Curs de

Sfântul Părinte, a trimis ereticului cele 12 anatematisme


contra nestorianismului, cerându-i să retracteze tezele,
sub ameninţarea caterisirii şi excomunicării.
împăratul Teodosie II a convocat la Efes, în 431,
Sinodul al 111-Iea ecumenic. Grupa episcopilor or ientali, ce
susţineau pe Nestorie, nefiind încă sosită, iar Nestorie
nevoind să se prezinte la şedinţă, Sfântul Chirii, împreună
cu grupa lui, a caterisit pe Nestorie, a condamnat
nestorianismul şi a proclamat pe Fecioara Mar ia ca
Născătoare de Dumnezeu. După patru zile au sosit
episcopii orientali, în frunte cu Ioan de Antiohia, care au
convocat un sinod al lor, caterisind şi excomunicând pe
Sfântul Chirii. împăratul i-a caterisit şi aruncat în temniţă
atât pe Sfântul Chirii, cât şi pe Nestorie. în cele din urmă,
Sfântul Părinte se întoarce triumfător la Alexandria, iar
Nestorie se retrage într-o mănăstire din Antiohia. Prin
Simbolul de unire din 433 cele două centre s-au împăcat,
iar Ioan de Antiohia a recunoscut condamnarea Iui
Nestorie. Simbolul se pare că a fost scris de Teodoret al
Cirului, care recunoaşte termenul Theotokos. Sfântul
Chirii a continuat să lupte pentru apărarea învăţăturii
Sinodului III ecumenic. A murit la 27 iunie 444. Este
prăznuit, împreună cu Sfântul Atanasie, la 18 ianuarie.
Opera. Dovedind o gândire teologică profundă,
opera sa este foarte importantă mai ales pentru Istoria
dogmelor. Dacă până la 428 ea a constat mai ales în
lucrări de exegeză, folosind o metodă alegorică moderată
şi în lucrări de polemică antiariană, după 428 vorbim de
opere antinestoriene.
Exegeza Vechiului Testament: 1)Despre
adorarea şi cultul în duh şi adevăr (17 cărţi, la anul
412). Lucrarea, un dialog între Sfântul Chirii şi Paladiu,
Patmlogie 105

interpretează alegorico-tipologic diferite episoade din


Pentateuh. Dovedeşte că Legea V.T. a fost abrogată doar
în litera, nu şi în spiritul ei. Alte teme: mântuirea în
Hristos, prefigurările Bisericii şi preoţiei, cultul bisericesc
în V.T., sărbătorile iudeilor, mai ales Pastele. 2)Glafh a
sau Comentarii elegante (13 cărţi de exegeză la V.T.);
3)C om entar la Isaia (5 cărţi, din 429; Isaia vorbeşte
despre naşterea lui Hristos); 4)C om entarii asupra
profeţilor m ici (la cei 12 profeţi, cu câte un prolog);
5)Catenele (alte comentarii la V.T.).
Exegeza N.T.: 1)Com entariu la Evanghelia
după loan (12 cărţi, de la 429). Teme: identitatea fiinţe1
Fiului cu cea a Tatălui şi a Sfântului Duh, îndumnezelrea
omului prin Sfântul Duh; combaterea ereticilor (arieni,
eunomieni etc.). 2)Com entariu la Evanghelia după
Luca (omilii mai mult practice decât dogmatice, după
anul 430).
Scrieri dogm atice şi polem ice contra arienilor:
\)Tezaurul despre Sfânta şi cea de o fiinţă Treime.
Este o sinteză a învăţăturii şi a controverselor despre
Sfânta Treime. 2) Despre Treimea Sfântă şi deofiinţă.
Sunt peste 7 dialoguri, tratând, primele şase, despre
deofiinţimea Fiului cu Tatăl, iar al şaptelea despre
deofiintimea
i Sfântului Duh cu Tatăl si » cu Fiul.
Scrieri dogm atice şi polem ice contra
nestorianismului: 1)Contra blasfem iilor lui Nestorie (5
cărţi, 43 cap., din anul 430). Comentează omiliile lui
Nestorie, mai ales cele care tăgăduiau atributul de
Născătoare de Dumnezeu, fără să menţioneze numele
ereticului. Maica Domnului este numită de către Sfântul
Părinte „cea mai sfântă frumuseţe a dogmelor Bisericii”.
2 )Despre credinţă, către preaevlaviosul împărat
Teodosie II (despre raportul dintre conducerea statului şi
106 Curs de

credinţă; prezintă o hristologie biblică). 3 )Către regine


(13 cap., cu pasaje din Sfinţii Părinţi). 4)Către regine (59
cap., adresate sorei împăratului, Pulheria şi soţiei
acestuia, Eudoxia).
5)Cele 12 anatematisme contra lui Nestorie, sau
A pologie pentru cele 12 capitole contra episcopilor
orientali (din 431, prezentate ca dogme la Sinodul de la
Efes, din acelaşi an, sunt un răspuns la reacţiile
nestoriene faţă de primele scrieri ale Sfântului Chirii).
Fiecare dintre ele este alcătuită din câte un grup de
obiecţii, o apologie a Sfântului Chirii şi o concluzie
numită anatematismă, combătând şi apolinarismul şi
monofizismul. Cele două firi s-au unit în chip natural.
Lucrările lor respectă specificul fiecăreia, dar nu sunt doi,
ci unul singur care lucrează. Sfânta Treime este „o
singură fiinţă în trei ipostasuri” , formulă pe care o
folosise Sfântul Vasife cel Mare.
6)Explicarea celor 12 capitole (expresia cea mai
concentrată a hristologiei sale). l)A p o lo g ie către prea
evlaviosul împărat Teodosie (în care se apără de
acuzaţiile ce i se aduceau referitor la cele întâmplate la
Sinodul de la Efes). 8) Contra celor ce nu vor să
r arturisească faptul că Sfânta Fecioară este
/ ăscătoare de Dumnezeu. Combate pe cei care învăţau
că Logosul nu s-a făcut om, ci sălăşluieşte în omul
născut din femeie. 9)D ialogul Sfântului Chirii cu
Nestorie despre faptul că Sfânta Fecioară e
Născătoare de Dumnezeu - Theotokos şi nu
Născătoare de Hristos - Hristotokos. 10)Scolii despre
întruparea. CJnuia-Născut (se opune unei uniri ca
amestec, exterioare a celor două Firi). ll)C on£ra lui
Teodor şi Dioscor. Cei doi fuseseră dascălii lui Nestorie.
Teodor combătuse arianismul. Susţinea că Cel născut
Patrologie 1QZ

din Maria este Fiul lui Dumnezeu prin har, iar Logosul
prin natură. Combătându-1, Sfântul Părinte atrage
atenţia că fiul prin har nu e fiu real. Teodor spune că
Fecioara Maria este „născătoare de om prin natura
lucrului şi Născătoare de Dumnezeu prin relaţie”. După
Dioscor, trupul Fecioarei, care altfel este la fel cu al
oricărui om, capătă prin naştere un adaos de cinste.
Hristos a devenit templul iui Dumnezeu- Logosul,
agonisind cinstea numelor. Deci Logosul vine într-un trup
fără suflet şi fără inteligenţă. 12)Apărarea celor 12
anatematisme contra lui Teodor de Cir. Sfântul Chirii
arată că Cel întrupat nu era un om purtător de
Dumnezeu, ci Dumnezeu, ce şi-a luat din femeie un trup
cu suflet şi inteligenţă.
A lte opere: Pentru sfânta religie a creştinilor, ■
îm potriva cărţilor nelegiuitului Iulian (răspunde
lucrării lui Iulian, numită „Contra galileenilor” şi
acuzaţiilor aduse). Scrisori pascale sau festale (mici
tratate, cu amănunte din viaţa creştină şi pregătirea
pentru sărbătorirea învierii Domnului). Corespondenţa
cuprinde 88 de scrisori (scrisoarea a patra este numită
„Scrisoarea dogmatică“, aprobată solemn în prima
şedinţă a Sinodului III ecumenic (431), iar a şasea şi a
şaptea cer Iui Nestorie să retracteze blasfemiile).
Doctrina. A încheiat discuţiile j ariene si♦ a
aprofundat temele hristologice.
învăţătura despre Dumnezeu şi Sfânta Treime.
Firea dumnezeiască este simplă. Numirile lui Dumnezeu
nu se referă la fiinţa Sa. Tatăl naşte în chip firesc pe Fiul
şi crează prin Acesta. Cunoaşterea lui Dumnezeu este
fără hotar. Oamenii nu cunosc ce este Dumnezeu în
fiinţa Sa. Raportul Tatălui cu Fiul este precum cel dintre
minte şi raţiune. Fiul iese din fiinţa Tatălui ca dintr-un
108 Curs de

izvor. El nu este creatură, ci Dumnezeu după fire şi


veşnic. Fiul este imaginea Tatălui. Primind chipul Fiului,
adică pe Duhul Sfânt, primim pe Fiul şi pe Tatăl.
Hristologie. Sfântul Chirii vorbeşte despre unirea
r ală a celor două firi în Hristos, iar nu despre o unire
morală. Fiul nu ia un trup fără suflet, ci unul raţional. Nu
sunt 2 persoane şi 2 fii, ci unul singur. „Unirea fizică“
este unirea adevărată. Expresia „o singură fire întrupată
a lui Dumnezeu- Logosul” era socotită de Sfântul Chirii
ca aparţinând Sfântului Atanasie. Ea însă deriva din
operele lui Apolinarie. Iniţial sensul acestei expresii era
aceia că Mântuitorul, după întrupare, are o singură fire.
Dar pentru că Sfântul Chirii folosea adesea cuvântul fire
în loc de ipostas sau persoană, înţelegem că ea a fost
folosită de Sfântul Părinte în sens ortodox. De fapt
Sinodul V ecumenic chiar aşa o foloseşte. Sfântul Chirii
nu a tăgăduit nici cele două firi în Hristos, cum făceau
monofiziţii, nici nu a contestat caracterul propriu al firii
umane, ca Apolinarie. Sfântul Părinte vorbeşte şi despre
comunicarea însusirilor.
j Fecioara Maria este numită
Theotokos.
Sfânta Euharistie. Doctrina euharistică a
Sfântului Chirii se opune cu eficacitate doctrinei
hrîstologice nestoriene. Euharistia este continuarea şi
desăvârşirea lucrării mântuirii noastre prin Hristos. Jertfa
euharistică este Jertfa cea fără de sânge în Biserică,
împărtăşind credincioşilor plenitudinea harului sfinţitor.
Harul divin este un factorul decisiv în progresul
spiritual al credincioşilor. Prin Sfântul Botez se
sălăşluieşte Sfântul Duh în suflete. Apa Botezului purifică
de toată întinăciunea, încât devenim temple ale lui
Dumnezeu.
Anatematismele. l)D acă cineva nu mărturiseşte
că Emanuel este Dumnezeu adevărat şi Sfânta Fecioară
este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema! 2)Dacă
cineva nu mărturiseşte că Logosul din Dumnezeu Tatăl s-
a unit ipostatic cu trupul şi că există un singur Hristos, cu
propriu-i trup, Dumnezeu şi om deodată, să fie anatema!
3)Dacă cineva împarte după unirea lor ipostasele unui
singur Hristos, unindu-le numai după demnitate,
autoritate sau putere şi nu printr-o unire naturală, atunci
să fie anatema! 4)Dacă cineva atribuie la două Persoane
sau ipostase termenii..., pe unii omului separat de
Logosul lui Dumnezeu..., iar pe alţii numai Logosului din
Dumnezeu-Tatăl..., anatema să fie! 5)Dacă cineva
îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de
Dumnezeu şi nu Dumnezeu adevărat..., anatema să fie!
6)Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Logosul din
Dumnezeu este Dumnezeu... şi nu mărturiseşte mai
degrabă că El e Dumnezeu şi om în acelaşi timp...,
anatema să fie! 7)Dacă cineva zice că Iisus a acţionat ca
om sub influenţa Logosului lui Dumnezeu şi că şi-a
procurat celebritatea CInuia-Născut., ca unul de la altul,
anatema să fie! 8)Dacă cineva... nu cinsteşte mai
degrabă pe Emanuel cu o singură adorare şi nu-I înalţă o
singură doxologie, întrucât Logosul s-a făcut trup,
anatema să fie! 9 )Dacă cineva zice că Clnul-Domn lisus
Hristos a fost slăvit de către Sfântul Duh, folosindu-se ca
de o putere străină... şi nu zice mai degrabă că al Lui este
Sfântul Duh, prin care se realizează minunile, anatema să
fie! 10)Dacă cineva spune că nu însuşi Logosul a fost
arhiereu şi apostol atunci când s-a făcut trup şi om
pentru noi, ci un alt om născut special din femeie şi
diferit de El, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă şi
pentru El însuşi şi nu mai degrabă pentru noi, anatema
110 Curs de

să fie! ll)D a c ă cineva nu mărturiseşte că trupul


Domnului este de viaţă făcător şi că este propriu
Logosului din Dumnezeu-Tatăl, ci al altuia deosebit de
Logos, sau că e doar un sălaş dumnezeiesc..., anatema
să fie! 12)Dacă cineva nu mărturiseşte că Logosul lui
Dumnezeu a pătimit cu trupul..., anatema să fie!
Concluzii. Sfântul Chirii, continuator al Sfântului
Atanasie cel Mare, luptător victorios împotriva tuturor
ereziilor vremurilor sale, a condus Sinodul III ecumenic.
A dat cea mai bună definiţie a raportului dintre firile
Mântuitorului. A subliniat termenul Theotokos pentru
Maica Domnului.
Bibliografie.
Traduceri: Tâlcuirea Psalmilor, traducere de Fr.
Prof. Dumitru Stăniloae, în rev. M itropolia Olteniei, an
XLI, nr. 3-5/1989, mai-octombrie, p. 37-62 şi în numerele
următoare, în 12 părţi; închinarea şi slujirea în duh şi
adevăr, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 38, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1991
Studii: Caraza, Drd. Ion, Doctrina euharistică a
Sfântului Chirii al Alexandriei, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-
octombrie, p. 528-542; Chiţescu, Prof. Nicolae, Formula
,,o singură fire întrupată a Logosului lui Dum nezeu”,
în rev. „Ortodoxia”, an XVII, nr. 3/1965, iulie-septembrie,
p. 295-307; Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 144-150; Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti
1988, p. 224-357; Idem, M om ente şi aspecte ale
hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în rev.
„Ortodoxia”, an XVII, nr. 1/1965, ianuarie-martie, p. 44-
Patrologie_____ _JJJL

82; Ioniţă, Drd. Viorel, Hristologla Sfântului Chiri! al


Alexandriei în perspectiva dialogului cu Bisericile
necalcedoniene, în rev. „Ortodoxia”, an XXIII, nr.
2/1971, aprilie-iunie, p. 194-218; Pâslaru, Pr. Matei,
Sfântul Chirii, patriarhul Alexandriei şi filosofia
Hypatiei, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XX, nr. 7-
9/1970, p. 485-504; Popescu, Magistrand Dumitru,
Sfinţenia după Sfântul Chirii al Alexandriei, în rev.
„Ortodoxia”, an XIII, nr. 2/1961, aprilie-iunie, p. 230-241;
Seviciu, P.S. Timotei, Puncte de contact îrilre
hristologia calcedoniană şi necalcedoniană i
perspectiva doctrinei Sfântului Chirii al Alexandriei, i
rev. „Ortodoxia”, an XLI, nr. 4/1989, octombrie-
decembrie, p. 7-19; Idem, Doctrina hristologică a Sf.
Chirii al Alexandriei, Editura Mitropoliei Banatu'ui,
Timişoara 1973; Şesan, Prof. Milan, Din Hristologia
patristică, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , an
XLVII, nr. 7-8/1971, iulie-august, p. 432-452; Ţârulescu,
Pr. Gh., Viaţa, Scrierile şi doctrina lui Chirii cel Mare al
Alexandriei, Bucureşti 1901.
112 Curs de

II)Scriitori din Palestina şi Cipru


l)E u sebiu al Cezareei
Viaţa. Eusebiu este considerat cel mai mare
istoric al Bisericii secolului său. S-a născut, după opinia
celor mai mulţi, în anul 265, probabil în Cezareea. Era de
origine greacă. A fost ucenicul lui Pamfil, începând cu
anul 296, când erau împreună, cercetând biblioteca lui
( igen, de la Cezareea Palestinei. Prima mărturie a
colaborării lor a fost A pologia lui Origen, terminată
după moartea lui Pamfil. Datează din timpul persecuţiei
lui Diocleţian (303). Eusebiu a călătorit în diferite părţi
ale imperiului, spre a scăpa cu viaţă. Era atunci preot. In
313 a fost făcut episcop.
Din 323, când Constantin cel Mare a ajuns
stăpânul imperiului, Eusebiu a început să joace un rol
important, fiind spijinit de împărat. Dar în problemele
referitoare la arianism, a fost mai întâi un susţinător al
ereziei, sub forma ei moderată, arătând chiar respingere
faţă de Sfântul Atanasie (la Sinodul de la Tir, în 335). Nu
accepta formula omoousios, ca şi Eusebiu al Nicomidiei,
căci avea impresia că ea sprijină sabelianismul. Cu toate
acestea, el a semnat formula de la Niceea. A condamnat
pe Marcel de Ancira. A ţinut un discurs la 30 de ani de
domnie a lui Constantin. Eusebiu a murit la 339 sau 340,
la 80 de ani.
Opera. Nu a excelat printr-o teologie profundă,
nici prin arta sa literară. Sinodul de la 787 a hotărât că el
Pal rolo gie 111

nu poate fi considerat ca martor al adevăratei credinţe. în


schimb, Eusebiu a scris un număr mare de opere. Ni s-eu
păstrat 3 cataloage ale operelor sale: al lui leronim, al uii
Fotie şi un al treilea. Operele sale sunt: l)istorice;
2)apologetice; 3)exegetice.
Opere istorice:
\) Cronica sau Canoane cronologice şi
rezumatul istoriei universale a grecilor şi a barbarilor
(anul 303). Este o cronologie, de la începutul lumii,
prezentând şi începuturile creştinismului, cu spirit
ştiinţific. Cuprins: l)schemă a istoriei popoarelor vechi:
caldeeni, asirieni, evrei, egipteni, greci şi romani;
lI)tablouri cronologice paralele ale tuturor evenimentelor
principale ale istoriei profane şi religioase, de; la naşterea
lui Avraam (aşezată la anul 2016 î.Hr.) şi până la 302 d.
Hr., precizând că datele nu sunt absolut sigure.
2 )Istoria bisericească. Este o lucrare
monumentală. Oferă informaţii preţioase pentru
cunoaşterea vieţii creştine din primele 3 veacuri. Eusebiu
este numit şi „Părintele istoriei bisericeşti”. în prefaţă se
indică metoda de lucru. Eusebiu cere indulgenţă din
partea cititorului. Eusebiu a ales din toate informaţiile pe
care le avea ceea ce considera potrivit. A adunat
numeroase texte, a făcut liste cu episcopii de la Sfinţii
Apostoli şi până la el. Cuprinsul (în 10 părţi) este
următorul: 1)apologetică- despre Logos, profeţii despre
venirea Lui, motivul întrupării. Prezintă o istorie a lui
lisus, cu ajutorul Sfintelor Evanghelii şi ţinând cont de
datele istorice ale lui losif Flaviu. 2 )istoria bisericească,
de la Sfinţii Apostoli şi până la războiul Iudeii; 3-6)istoria
de la Nero la Deciu şi despre Origen; 7-8)suferinţele
Bisericii, în sec. IÎI-IV; 9)victoria lui Constantin asupra lui
Maxenţiu şi a lui Liciniu asupra lui Maximin; 10)victoria
1 !4 Curs de

li: Constantin asupra lui Liciniu. Oferă informaţii despre


numele şi epoca marilor eretici, despre persecuţii şi
despre martirii creştini. Izvoarele folosite sunt sigure şi
sunt transmise. Lucrarea este obiectivă şi cu spirit critic.
3)M artirii din Palestina. Vorbeşte despre acei
martiri (în număr de 83, inclusiv Ramfil) pe care i-a văzut
personal în Palestina, între 303-311, sub Diocleţian şi
Maximin.
4)Panegirice în cinstea Iui Constantin cel Mare:
Viaţa lui Constantin (în 5 cărţi, ce nu este o biografie, ci
o laudă adusă împăratului, după moartea acestuia);
Cuvântul îm păratului Constantin către adunarea
sfinţilor; Laudele lui Constantin.
Opere apologetice: \)lntroducere generală
elementară în Evanghelii (10 cărţi); 2) Pregătirea
evanghelică (15 cărţi, în care se arată superioritatea
religiei iudaice şi a celei creştine faţă de păgâni; citează
t(: 'ele originale, luate din operele păgânilor);
3 demonstraţia evanghelică (20 cărţi, adresată
iudeilor); 4)Conira lui Hieracle; 5)Contra lui Porfiriu;
6)Teofania.
Exegeză şi teologie biblică: 1)50 de exemplare
ale Bibliei, la ^cererea lui Constantin cel Mare;
2 )Canoanele evanghelice; 3)O nom astikon sau
Dicţionar al locurilor din Biblie, prezentate în ordine
alfabetică; 4 )Intrebări şi răspunsuri evanghelice;
5)Comentariu la Psalmi; 6)Com entarii la Isaia;
7)Despre Paşti.
Opere dogm atice: 1)A pologia lui Origen (6
cărţi, combate pe Metodiu de Olimp şi pe alţii); 2 )Contra
lui Marcel (de Ancira); 3)Despre teologia bisericească
(contra aceluiaşi Marcel de Ancira, în detaliu).
Patrolog ie 115

Discursuri: 1)La sfinţirea catedralei din Tyr, 2 )CJn


panegiric al m artirilor din Antiohia.
Doctrina. A luptat contra sabelianismului. Nu
este cu totul ortodox, fiind prieten cu arienii sau
semiarienii. Nu a folosit termenul omoousios. Doctrina sa
trinitară este origenistă. Sfânta Maria este Născătoare de
Dumnezeu. Sfântul Duh este creatură a Tatălui. Respinge
cultul icoanelor.
Concluzii. Eusebiu a rămas Părintele Istoriei
bisericeşti, iar metoda sa dovedeşte spirit critic.
Bibliografie:
Traduceri: Viaţa luiConstantin cei Mare,
traducere de Radu Alexandrescu, în colecţia „Părinţi si
Scriitori Bisericeşti”, voi. 14, Bucureşti 1991; istoria
Bisericească şi M artirii din Palestina, traducere, studiu
şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, voi. 13, Bucureşti 1987
Studii: Coman, Pr. Prof. Ioan Ci., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 153-159; idem, Patrologie, voi. III,
Bucureşti 1988, p. 482-519; Ştefan, Pr. Drd. Liviu,
Poporul b iblic în istoria m ântuirii după Eusebiu de
Cezareea, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLVIII, nr. 1/1989,
ianuarie-februarie, p. 65-76; Voicescu, Drd. Mihail,
Situaţia creştinilor din Palestina, în secolele UI-IV,
după Eusebiu de Cezareea, în rev. „Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 408-
423.
116 Curs de
2)Sfântul Chirii ai Ierusalimului
Viaţa. Este primul care a fost numit al
Ierusalimului. S-a născut între 313-315, poate în
Ierusalim, poate în împrejurimi. A fost botezat de părinţii
săi ortodocşi, care i-au dat şi o educaţie creştinească
aleasă. Se pare că a fost monah, căci în acea vreme
monahismul înflorea. A studiat, aşa cum reiese din opera
sa, cu temeinicie Sfânta Scriptură, dar şi operele câtorva
Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sfântul Irineu,
Eusebiu).
La 20 de ani a fost hirotonit diacon, iar la 30 de
ani a fost preot. în anul 348 era episcop. Atunci a rostit
Catehezele sale. Istoricii bisericeşti vorbesc de conflictele
Sfântului Chirii al Ierusalimului cu mitropolitul Acaciu al
Cezareei Palestinei, pe probleme de întâietate onorifică.
Sfântul Chirii a fost exilat mulţi ani. în anul 381 a
participat la Sinodul II ecumenic. A fost un orator talentat
şi popular. Mineiul păstrează şi o descriere a sa: „Avea
statură obişnuită, era palid, purta păr lung, alb şi des,
e ea nasul mic, gura mare, faţa largă, sprâncenele ieşite
înainte, o barbă mare care, de sub bărbie, se împărţea în
două”. Sfântul Chirii al Ierusalimului a murit în 386, la 18
martie, Ia mai mult de 70 de ani.
A fost acuzat de simpatie faţă de grupările ariene.
Chiar dacă nu a folosit termenul omoousios, pentru a nu
favoriza sabelianismul, el spune în Cateheza a Xl-a:
„Tatăl Cei veşnic a născut din vecie şi în chip negrăit pe
Fiul”, care este „întru toate asemenea Născătorului Său”,
însă toţi marii Părinţi ai secolului al IV-lea mai au mici
scăpări, căci învăţătura nu consacrase deplin toţi
termenii. De aceea, Sfântul Chirii al Ierusalimului poate fi
considerat cu adevărat ortodox.
Paimlogie. 112

Opera.
Catehezele baptismale. Procateheza, sau
Prologul catehezelor celui între sfinţi Părintele nostru
Chirii, Arhiepiscopul Ierusalim ului prezintă lucrarea ce
o va desfăşura autorul: „învăţăturile pe care metodic vi le
vom expune sunt multe. Acum vi le-am amintit răzleţ,
dar la timpul lor vi le vom expune metodic”.
Cuprinsul celorlalte cateheze este următorul:
1) introdu cere pentru cei ce vin la botez, subliniind
renaşterea pe care acesta o aduce celor vrednici;
2)tratează problema păcătosului, a îndreptării lui.' a
pocăinţei; 3)tot despre botez şi elementele Tair :i;
4)„despre cele zece dogm e” , sau un scurt rezumat .al
învăţăturilor necesare; 5)explicarea simbolului credinţei;
6)despre unitatea lui Dumnezeu; 7)despre Tatăl;
8)explicarea cuvântului „Pantocrator"; 9)despre
Dumnezeu Creatorul; 10)despre Mântuitorul; ll)F iu l lui
Dumnezeu şi Fiul Omului; 12)argumentează întruparea
Fiului lui Dumnezeu din Fecioara; 13)despre răstignirea
şi îngroparea Domnului, despre rolul Crucii; 14)despre
înviere şi înălţare; 15)despre a doua venire, judecata şi
împărăţia fără de sfârşit a Domnului, despre semnele
Parusiei; 16) despre dumnezeirea Sfântului Duh şi
lucrarea Sa în Vechiul Testament; 17)despre Sfântul
Duh, din Noul Testament; 18)despre Biserică, învierea
trupurilor şi viaţa veşnică.
Catehezele m istagogice au următorul cuprins:
l)celor de curând botezaţi; 2)realitatea mântuirii celui
botezat prin realitatea morţii şi învierii lui Hristos;
3)despre ungerea cu Sfântul Mir; 4)despre Sfânta
Euharistie; 5)despre Sfânta Liturghie.
A lte opere. A mai scris: Om ilie la slăbănogul de
la scăldătoarea Vitezda, Scrisoarea către împăratul
Curs de
Constanţiu, O m ilie la Nunta din Cana.
Doctrina.
Sfânta Treime. Dumnezeu Tatăl este din
totdeauna Tatăl Unuia-Născut. El n-a devenit Tată prin
schimbarea de voinţă, ci are această vrednicie înainte de
orice fiinţă,
> 7 înainte de totii vecii. Fiu! este Dumnezeu
născut din Dumnezeu, Viaţă născută din Viaţă, Lumină
născută din Lumină, asemenea în totul Celui care L-a
născut. Stă de-a dreapta Tatălui din veci, nu în urma
vreunui merit, care să-L fi ridicat la această vrednicie.
Sfântul Duh este unul singur şi Mângâietorul. Este putere
mare, dumnezeiască şi nepătrunsă cu mintea. Trăieşte,
cugetă şi sfinţeşte toate cele făcute de Dumnezeu prin
Hristos. A lucrat în profeţi, în Apostoli şi în sufletele
drepţilor. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt trei
Dumnezei, cum pretind marcioniţii, ci mărturisim un
?sagur Dumnezeu, împreună cu Sfântul Duh, prin Fiul.
Nici nu despărţim Sfânta Treime, nici nu amestecăm
Persoanele, ca Sabelie. Sfântul Chirii al Ierusalimului
combate pe ereticii care huleau Sfântul Duh (gnostici,
valentinieni, manihei, marcîoniţi, montanişti). Sfântul
Duh este Mângâietorul, căci ne mângâie şi vine în
ajutorul nostru, lucrând cu noi şi pentru noi.
Hristologie. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria pentru păcatele
noastre. A luat fire omenească fără păcat. întruparea
este reală. Dacă Hristos ar fi fost numai Dumnezeu, noi
rămâneam în afara mântuirii. Dacă era numai om, nu era
folositor. Păcatul a fost ridicat de Hristos prin Crucea Sa,
prin care ne-a răscumpărat.
Sfintele Taine. Sfântul Botez. Pentru primirea
botezului este nevoie de o anumită pregătire fizică şi
Patrologie J.13

morală a celor ce urmează să se boteze. „Tot cel ce


doreşte să se boteze, trebuie să lepede haina cea veche a
păcatului şi să îmbrace haina cea nouă a Bisericii, să
respecte disciplina din timpul slujbelor, să ia aminte cu
înţelepciune la tâlcuirea dumnezeieştilor Scripturi”, să
primească exorcismele, să stăruie în cateheze. Este
vorba de o schimbare radicală a felului de a trăi. Mai
presus de toate, se cere credinţa.
Sfântul Chirii al Ierusalimului stăruie asupra
necesităţii Sfântului Botez, reamintind cuvintele
Domnului (Ioan 3,5). „Nu va intra în împărăţia cerurilor
cineva, spune el, oricât de plin de virtuţi ar fi şi de fapte
bune, dacă nu va primi prin apă pecetea”, în afara
mucenicilor. Efectele Botezului sunt: iertarea păcatelor,
moartea păcatului, desfătarea raiului, harisma înfierii.
„Apa curăţeşte trupul, iar Duhul pecetluieşte sufletul, ca
să se apropie de Dumnezeu”. Botezul este poarta ie
intrare în Biserică, în comuniunea sfinţilor. Iată câteva
numiri date acestei Sfinte Taine, la Sfântul Chirii al
Ierusalimului: „moarte şi înviere”, „libera renaştere a
înfierii”, „arvuna Duhului Sfânt” , „pecete tainică” , baia
pocăinţei”.
Mirungerea. Pentru Sfântul Chirii al Ierusalimului,
Taina Mirungerii este taina plinătăţii adăugate la harul
înfierii şi împărtăşirii Sfântului Duh. Mirungerea
desăvârşeşte unirea creştinului cu Hristos, unire începută
prin botez. Această taină a fost săvârşită la început prin
punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli. în legătură cu materia
tainei, Sfântul Părinte subliniază că ea nu este simplu
mir, ci un dar al Mântuitorului şi al Sfântului Duh: „Să nu-
ţi închipui că mirul acesta este simplu mir, căci, după
cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh,
nu mai este simplă pâine, ci trup al lui Hristos, tot aşa şi
120 Curs de
acest mir, după invocare, nu este un simplu mir,
...dimpotrivă este un dar al lui Hristos şi al Sfântului
Duh”. Ungerea pe frunte semnifică „slobozirea de
ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o purta
pretutindenea”. Ungerea la urechi o primim spre a avea
„urechi în stare să audă tainele dumnezeieşti”. Ungerea
nasului este spre a fi bună mireasmă a Mântuitorului.
Ungerea pieptului înarmează pe creştin împotriva uneltirii
diavolului.
Sfânta Euharistie. Elementele (pâinea şi vinul) se
prefac în mod substanţial în Trupul şi Sângele Domnului.
I azenţa este reală, substanţială, dar nevăzută. Aproape
întreaga Cateheză a IV-a mistagogică este dedicată
prezenţei reale. „Pâinea ce se vede nu este pâine, chiar
dacă o simţim pâine la gust, ci Trup al lui Hristos, iar
vinul ce se vede nu este vin, chiar dacă gustul o vrea, ci
Sânge al lui Hristos”. Sfânta Euharistie este şi jertfa de
Sine pe care Mântuitorul o oferă necontenit Părintelui
Ceresc pentru noi. Hristos nu încetează să se jertfească
mereu pe altarul Bisericii prin jertfa euharistică. Sfânta
Euharistie înfăţişează prin anamneză iconomia mântuirii.
Ea stabileşte o legătură dinamică între Domnul Hristos şi
noi, pentru a deveni tot mai mult asemenea Lui. Iisus
Hristos devine în noi un ferment care lucrează şi ne
angajează şi pe noi în această lucrare. Sfânta Euharistie
are şi un aspect comunitar pentru toţi creştinii ce
mărturisesc credinţa cea adevărată.
Eshatoiogie. Sfântul Chirii al Ierusalimului
abordează tema venirii celei de a doua a Domnului şi
f e e o paralelă între aceea şi prima Sa venire.
Demonstrează logic şi riguros că lumea aceasta va avea
un sfârşit. Descrie semnele Parusiei. Despre învierea
morţilor spune: „Credinţa în învierea morţilor este o mare
PaLnologie __121

poruncă şi învăţătură a Sfintei soborniceşti Biserici” .


Tăgada învierii morţilor este lipsită de credinţă. Sfântul
Părinte aduce o serie de dovezi raţionale, pentru a
demonstra păgânilor posibilitatea învierii morţilor:
argumentul atotputerniciei lui Dumnezeu, argumente din
natură, argumente din observarea vieţii omului. învierea
morţilor este cerută de dreptate. Sfântul Chirii al
Ierusalimului prezintă şi starea oamenilor la înviere, atfit
a celor drepţi, cât şi a celor păcătoşi.
Sfânta Scriptură. Sfântul Chirii al Ierusalimului
este consecvent învăţăturii Sfântului Apostol Pavel
despre caracterul inspirat al Sfintei Scripturi, care are o
autoritate divină. între cele două Testamente este o
unitate organică. Orice dogmă îşi are tem-i în Sfânta
Scriptură. Pentru a putea cerceta Sfânta Scriptură, este
nevoie de credinţă J si
J de dorinţa
î de a afla numai adevărul.
Şi Sfânta Tradiţie este preţuită deopotrivă.
Desăvârşirea creştină. Scopul celui ce învaţă pe
alţii (al catehetului) este de a crea din ascultători
personalităţi creştine, adică de a realiza desăvârşirea
creştină. Aceasta pentru că dogmele creştine nu sunt
făcute doar pentru a fi memorizate. Dogmele ar trebui să
mobilizeze voinţa, să pregătească mintea şi să facă inima
să lucreze virtutea. Desăvârşirea nu se capătă decât în
Biserică, prin stăruinţa personală a creştinului.
Bibliografie.
Traducere: Catehezele, traducere de Pr. DumiL j
Fecioru,1Bucureşti ? 1943.
Studii: Băbuş, arhim. Grigore, Opera cateheilcă
a Sfântului Chirii al Ierusalimului şi actualitatea ei, în
rev. „Ortodoxia”, an XXXVIII, nr. 3/1986, iulie-
septembrie, p. 139-149; Chiţu, Magistr. Viorel,
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului ca izvor
122 Curs de
pentru istoria cultului creştin, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-
aprilie, p. 161-176; Ciocoiu, Pr. Magistr. Aurel,
Desăvârşirea creştină după Catehezele Sfântului
Chirii al Ierusalimului, în rev. „Studii Teologice”, seria a
il-a, an IX, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 233-243;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 159-
160; Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p. 536-
567; Georgescu, Pr. Magistr. Mihail, S im bolul credinţei
şi explicarea lui în opera Sfântului Chirii al
Ierusalimului, în rev. „Glasul Bisericii” , an XVIII, nr. 3-
4/1959, martie-aprilie, p. 216-233; Idem, Sfintele Taine,
după Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în
r /, „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959,
septembrie-octombrie, p. 428-442; Georgescu Nedelea,
Studiu asupra lui Chirii de Ierusalim, Bucureşti 1900;
Grigoraş, Pr. Lector C , Catehezele Sfântului Chirii al
Ierusalimului şi rolul lor în cultivarea credinţei, în rev.
„Teologie şi Viaţă“, seria nouă, an VII (LXXIII), nr. 7-
12/1997, iulie-decembrie, p. 79-92; Hau, Drd. Mihai,
Tainele de iniţiere după Catehezele m istagogice ale
Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. „Ortodoxia” , an
XXXVIII, nr. 4/1986, octombrie-decembrie, p. 126-138;
lana, Drd. Constantin, Concepţia Sfântului Chirii al
Ierusalimului despre Sfânta Scriptură ca temei al
învăţăturilor Bisericii, în „ Catehezele” sale, în rev.
„Studii Teologice” , seria a 11-a, an XIX, nr. 7-8/1967,
septembrie-octombrie, p. 446-455; loniţă, Drd. Alexandru
M., Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chirii al
Ierusalimului, în rev. „Glasul Bisericii” , an XXXVIII, nr. 7-
8/1979, iulie-septembrie, p. 804-806; Onofrei, Pr. Gh.,
F•ihatologia în Catehezele Sfântului Chirii al
Patrologie m

Ierusalimului, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,


an LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-decembrie, p. 14-26;
Sabău, Drd. Alex. Marcel, im portanţa actuală a
„ Catehezelor” Sfântului Chirii, arhiepiscopul
Ierusalimului, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXXVI, nr. 1-2/1984, ianuarie-februarie, p. 110-127;
Stănuleţ, Drd. Constantin, Doctrina euharistică în
operele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev.
„Ortodoxia”, an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 210-
218.

3)Sfântul Epifanie
Viaţa. S a născut pe la anul 315, în Palestina şi a
fost atras de monahii de acolo, în special de Sfânt: 1
Ilarion. A călătorit şi în Egipt, încât la 20 de ani avea o
mare experienţă monahală. A întemeiat o mănăstire în
ţara sa, pe care a condus-o timp de 30 de ani. A fost
preocupat de studiu (cunoştea 5 limbi) şi rugăciune. Din
anul 367, a fost ales episcop ai Salaminei, în Cipru.
Prin întreaga sa activitate, Sfântul Părinte a
dovedit sfinţenia vieţii sale, trăită în chip ortodox, fiind
cinstit chiar de atunci ca sfânt făcător de minuni. A
luptat, inclusiv în scris, contra ereticilor timpului, dar mai
ales împotriva lui Apolinarie şi a lui Origen, despre care
spunea că este Ia originea tuturor ereziilor. Chiar şi pe
Sfântul loan Gură de Aur îl considera origenist. Prin
intrigile lui Teofil al Alexandriei, crezând că slujeşte o
cauză dreaptă, Epifanie a plecat în anul 402 la
Constantinopol, vrând să-l mustre pe Sfântul loan Gură
de Aur. Aflând adevărul, a renunţat. A murit pe drumul
de întoarcere, în corabie, în 403, la 88 de ani.
124 Curs de
Opera. Este importantă atât din punct de vedere
istoric, cât şi teologic.
1)A ncoratul este o lucrare scrisă la cererea
creştinilor din Pamfilia. Prezintă, pe baza Revelaţiei,
învăţătura despre Sfânta Treime şi despre Sfântul Duh,
care trebuie să fie precum o ancoră, de care creştinii să
se ţină, spre a nu fi luaţi de valurile ereziilor. Lucrarea
cuprinde sif două simboluri de credinţă,
j ' din care unul este
baptismal.
2)Panarion, sau Cutia cu doctorii, sau Contra
tuturor ereziilor. Combate 80 de erezii, primele 20 fiind
precreştine. Ereticii combătuţi sunt, între alţii: Simon
Magul, mesalienii, origeniştii, maniheii, arienii,
marcelienii, meletienii, pnevmatomahii, anomeii etc.
Dovedeşte superioritatea Bisericii faţă de erezii. între
eretici sunt şi 44 de filosofi greci. Reprezintă cea mai
mare combatere a ereziilor din acea vreme.
3)Despre măsuri şi greutăţi (canonul V.T.,
interpretarea cărţilor biblice; din 392); 4)Despre cele 12
pietre preţioase (explicaţie alegorică a celor 12 pietre de
pe pieptul marelui preot; din 394); 5)Două scrisori (lui
• Ioan al Ierusalimului, despre origenişti şi lui Ieronim);
6)Lucrări iconoclaste: Pamflet contra icoanelor (a căror
cinstire o consideră idolatrie); Scrisoare către împăratul
Teodosie (cere împăratului să hotărască dacă creştinii îşi
pot face un Dumnezeu pictat); Testamentul lui Epifanie
(caracter iconoclast).
Doctrina. Este cea tradiţională, lipsită de
speculaţii, bazată pe revelaţie şi păstrată de Biserică.
Sfânta Treime. Tatăl este nenăscut, necreat. Fiul
este născut, dar necreat. Sfântul Duh este veşnic, nu este
născut, nu este creat, ci deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Sunt
PâtLQlQgΣ' __ 125.
3 ipostase, o singură fiinţă, o singură dumnezeire.
Descoperirea lui Dumnezeu s-a făcut în mod progresiv,
începând cu Moise (dumnezeirea unică), apoi
continuând cu profeţii (Tatăl şi Fiul) şi desăvârşindu-se în
Sfintele Evanghelii (Treimea).
Hristologie. Soteriologie. Mântuitorul a avut tn p
adevărat şi suflet adevărat. Logosul nu s-a întrupat diritr-
o necesitate, ci în virtutea înţelepciunii dumnezeieşti, din
dragostea faţă de oameni şi pentru a înlătura
stricăciunea. Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu şi pururea fecioară. Combate 80 de erezii de
pe poziţia Bisericii, pe care o consideră tezaurul credinţei.
Bibliografie: Cuvânt la învierea D om nului,
traducere din PG 43, 465-477, de protos. Ioasaf Popa, în
rev. „Glasul Bisericii”, an XVII, nr. 4/1958, aprilie, p. 327-
330; Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru
uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
161-163; Idem, Patrologie, voi. III, Bucureşti 1988, p.
575-594; Niculescu, Diac. Gheorghe, Sfântul Epifanie
Episcopul Salaminei. Biografia, scrierile şi doctrina
sa, Bucureşti 1902.
126 Curs de

III)Sfinţii Părinţi Capadocieni


l)S fâ n tu l Vasile cel Mare
Viaţa. S-a născut ia 329, în Cezareea Capadociei.
Tatăl său era Magistratul Vasile, iar mama sa era Emilia.
A fost al doilea din cei zece copii, toţi remarcându-se prin
alese însuşiri. Bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână, l-a
cunoscut pe Sfântul Gregorie Taumaturgul. Cin teolog
francez se întreba: „A mai existat oare în istoria Bisericii
o atât de strălucitoare şi armonios dăruită familie, ca
aceea a Macrinei? ... Nu! Ce însemnează unii ca Pascal şi
chiar Bach, faţă de constelaţia: Macrina cea bătrână,
Emilia, Macrina cea tânără, Vasile cel Mare, Naucratie,
Gregorie al Nissei şi Petru al Sevastei, faţă de veritabila
pleiadă: bunică, mamă şi 5 copii?”.
Principala trăsătură pe care Sfântul Vasile cel
Mare a primit-o de la familia sa a fost pietatea. Şi-a
petrecut copilăria la Neocezareea. Tatăl său i-a dat o
frumoasă educaţie. Si-a continuat studiile la Cezareea

Capadociei, Constantinopol şi Atena. Intre profesorii săi
amintim pe Himeriu, Libaniu şi Proheresiu. La Atena, a
fost coleg cu Sfântului Grigorie Teologul, prietenul său.
După terminarea studiilor, a practicat retorica. Sub
influenţa binefăcătoare a Macrinei, sora sa, se botează, la
357 şi întreprinde o călătorie în Egipt, Celestina, Celesiria
şi Mesopotamia, cunoscând monahismul.
Se retrage în Pont, pe malul râului Iris, unde
vieţuieşte 5 ani. Se familiarizează cu scrierile unor Părinţi
Eatmlagie__ ; 27

şi scriitori bisericeşti, întocmind Filocalia. Scrie Regulile


m onahale (mari şi mici, în număr de 55, respectiv 313).
în aceste Reguli, Sfântul Vasile cel Mare stabileşte, pe
baza Sfintei Scripturi, normele de conduită ale
monahului, recomandând rugăciunea şi munca.
în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), Sfântul
Vasile cel Mare era preot şi i s-a dus faima de apărător al
credinţei. Mai apoi s-a retras din nou pe malurile Irisului,
evitând discuţiile pe seama sa, din partea episcopului
Eusebiu al Cezareei. Când semiarienii, sprijiniţi de
Valens, au început să provoace tulburări, Sfântul VasiiSe
ce! Mare s-a întors, ajutând pe Eusebiu. De acum datează
tratatul Contra lui Eunomiu. în acelaşi timp, Sfântul
Vasile cel Mare s-a preocupat deosebit de problematica
socială a sărăciei. în timpul foametei din anul 368 şi-a
vândut ce-i mai rămăsese din avere. în anul 370, a fost
ales episcop al Cezareei Capadociei. în 371, Valens a
împărţit provincia Capadocia în două părţi. De ace; \,
Sfântul Vasile cel Mare a fost nevoit să înfiinţeze a'.e
două episcopii, în care a aşezat pe Sfântul Gregorie
Teologul şi pe Sfântul Grigorie de Nissa.
A avut legături cu Biserica Romei, încercând
rezolvarea unei schisme de la Antiohia, datorate luptei
dintre diferitele forme de arianism. A făcut apel adesea şi
la Sfântul Atanasie. A adormit la 1 ianuarie 379, fiind
numit încă de atunci „cel Mare”.
Opera.
Lucrări dogm atice: 1) Contra lui Eunomiu,
conducătorul anomeilor, lucrare de la 364, în trei cărţi, în
care arianismul este văzut ca un raţionalism pur.
Eunomiu spunea că fiinţa lui Dumnezeu consta în
nenaşterea Lui, iar Dumnezeu poate fi perfect cunoscut.
128 Curs de
Cuprinsul celor trei cărţi este: demonstrarea erorii (c. I),
dumnezeirea Sfântului Duh (c. II şi III). 2) Despre Sfântul
Duh.
Lucrări ascetice: Regulile m ari (55), Regulile
n ¡ci (313), Învăţături m orale (80), Despre judecata lui
Dumnezeu, Despre credinţă.
Om ilii şi cuvântări: 1)9 O m ilii la Hexaimeron.
Explică evenimentul creaţiei lumii, pe zile, în chip literal,
folosind ştiinţa timpului său şi filosofia, scoţând concluzii
frumoase pentru spiritualitate. Lucrarea se încheie la ziua
a cincea a creaţiei, fiind continuată privind facerea
omului de către Sfântul Gregorie al Nissei. 2)13 Om ilii la
Psalmi; 3)Com entariu la Isaia; 4) 24 de Cuvântări
diverse, purtând titlurile: Om iliile I şi Ii despre post, La
cuvintele „Ia am inte de tine însuţi”, Despre
mulţumire, La m uceniţa lulita, La cuvintele
Evangheliei: „Strica-voi jitn iţe le m ele şi mai mari le
voi zid i”, Către bogaţi, Om ilie rostită în tim p de
foam ete şi secetă, Că Dumnezeu nu este autorul
relelor, îm potriva celor ce se. mânie, Despre invidie, La
începutul Proverbelor, îndrumătoare la Sfântul Botez,
îmDotriva celor care se îmbată, Despre credinţă, La
cuvintele „La început era Cuvântul”, La m ucenicul
V idaam, La m ucenicul Gordie, La Sfinţii patruzeci de
m ucenici, Despre smerenie, Despre a nu ne lipsi de
cele lumeşti şi despre focul din afara Bisericii, Omilie
către tineri: Cum p o t întrebuinţa cu folos literatura
scriitorilor eleni, La sfântul m ucenic Mamant,
îm potriva sabelienilor, a lui A rie şi a anomeilor.
Sfântul Vasile cel Mare este autorul Sfintei
Liturghii ce-i poartă numele. A scris 365 de Epistole, cu
o tematică bogată. Unele dintre ele au conţinut dogmatic
(233-235).
Patrologie 129

Doctrina.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul
Vasile cel Mare consideră Scriptura ca izvor al Revelaţiei.
Ea cuprinde adevărurile necesare pentru mântuire.
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Ea a fr :t
scrisă de Duhul Sfânt, pentru ca oamenii să găsească în
ea, întocmai ca într-un spital sufletesc la care pot să vină
cu toţii, doctoria potrivită cu boala fiecăruia” . Sfânta
Tradiţie este izvor al Revelaţiei şi interpretă a Sfintei
Scripturi. Scriptura a fost consemnată în scris sub
harisma inspiraţiei. Sfântul Vasile cel Mare consideră că
Tradiţia, prin Sinoade, Sfinţii Părinţi şi obiceiul î!e păstrate
în Biserică, explică şi întregeşte conţinu iui de credfr.
Chiar dacă Tradiţia explică Scriptura, aceasta i:n urmă
este cea care verifică autenticitatea Tradiţiei. Sfânt.u!
Vasile cel Mare ia poziţie contra abuzului de alegorie.
Foloseşte în schimb metoda interpretării istorico-literare.
Exegeza sa are un caracter hristologic, dar şi unul
bisericesc şi comunitar.
Vechiul Testament. Sfântul Vasile cel Mare pleacă
de la convingerea că Vechiul Testament este preistoria
creştinismului. Cărţile Vechiului Testament sunt „de
Dumnezeu insuflate”. în tâlcuirea Hexaimeronului, ara> S
organizarea minunată a lumii, cu mişcarea ei în chip
regulat, dovedind că lumea nu e veşnică, ci s-a creat
progresiv. Ceea ce leagă Vechiul Testament de
creştinism este mai ales ideea hristologiei. Se poate face
bibliografia Mântuitorului şi după „Duhul care a grăit
odinioară prin profeţi”. Căci pentru Sfântul Vasile cel
Mare,7creştinismul
♦ este o continuare a învătăturii
> revelate
în Vechiul Testament. Şi Biserica creştină este imaginată
prin Ierusalim.
130 Curs de
Sfânta Treime. Sfântul Vasîle cel Mare explică
termenul „ipostas” în sensul că, afirmând realitatea
subzistentă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, nu face
decât să distingă pe cei trei prin unele proprietăţi
p rsonale, care indică transmiterea aceleiaşi fiinţe
i:> sgrale de la Tatăl la ceilalţi Doi, menţionând chiar prin
aceasta unitatea de fiinţă între ei, dar într-o formă care
înseamnă totodată viaţa interpersonală.
împotriva lui Pavel de Samosata, care vorbea
despre preexistenţa fiinţei în raport cu Persoanele lui
Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că fiinţa lui
Dumnezeu nu este superioară Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, pentru că ea nu e mai veche decât ei.
„Fiinţa” indică ceea ce este comun în Sfânta Treime, aşa
cum termenul „o m ” indică ceea ce e comun tuturor
oamenilor. Lucrările lui Dumnezeu sunt variate, dar fiinţa
este simplă. Spunem că noi cunoaştem pe Dumnezeu
din lucrările Lui, dar de fiinţa Lui nu îngăduim să ne
apropiem. Căci lucrările Lui coboară la noi, dar fiinţa Lui
rămâne neapropiată. Sfântul Vasile cel Mare utilizează
pentru prima dată formula „o singură fiinţă, trei
ipostase” .
Sfântul D uh■La Sinodul de la Niceea (325) nu s-a
cf cutat problema Sfântului Duh. Aceasta va fi pusă mai
apoi de către arienii moderaţi sau omiousieni, discipoli ai
iui Eustaţiu de Sebasta. Ei spuneau despre Fiul că este o
fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, iar despre Sfântul
Duh că este „un duh slujitor, asemenea îngerilor” .
Sfântu! Vasile cel Mare şi Eustaţiu au fost iniţial prieteni,
căci Eustaţiu organizase viaţa monahală din Asia Mică.
însă după ce Eustaţiu a început să răspândească erezia,
relaţiile s-au răcit.
Ortodocşii au început să-l acuze pe Sfântul Vasile
EatrologLe. 121

cel Mare că se îndoieşte despre dumnezeirea Sfântului


Duh. Atunci Sfântul Părinte a răspuns, la 374, când era
de faţă şi Amfilohie de Iconiu, prin formulele: „Slavă
Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh” şi „Slavă Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh”.
Sfântul Vasile a scris tratatul Despre Sfântul Duh,
având pe scurt următorul cuprins: l)Cap. 2-6 =
identitatea de onoare a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului
Duh, plecând de la prepoziţiile din doxologie; 2)Cap. 6-8
= egalitatea în cinstire (omotimia) a Fiului cu Tatăl şi
consubstanţialitatea Lor; 3)Cap. 9 - până la sfârşit =
identitatea de cinstire a Duhului cu Tatăl şi cu Fiul şi
consubstanţialitatea Lor.
Pentru că ereticii negau dumnezeirea Sfântului
Duh, socotindu-L creatură şi inferior Tatălui şi Fiului,
Sfântul Vasile cel Mare demonstrează tocmai demnitatea
Sa, chiar dacă nu II numeşte direct Dumnezeu: „nu este
posibil ca atunci când auzi (cuvântul) Duh să-ţi închipui
o fiinţă limitată, supusă schimbărilor şi transformărilor,
sau întru totul asemenea creaturilor, ci ... este necesar să
te gândeşti la o fire spirituală, cu putere infinită...”.
Pornind de la formele de preaslăvire a Sfintei
Treimi amintite mai înainte, Sfântul Vasile cel Mare
demonstrează că Sfântului Duh I se cuvine aceeaşi
adorare şi mărire ca Tatălui şi Fiului. La obiecţia făcută
de eretici că Sfântul Duh nu trebuie aşezat în aceeaşi
ordine cu Tatăl şi Fiul, Sfântul Vasile cel Mare spune că
dacă Domnul L-a pus pe Duhul la Botez alături de Sine şi
de Tatăl, rezultă unitatea Lor fiinţială şi comuniunea
Persoanelor treimice.
Duhul Sfânt provine din Dumnezeu (ca
Dumnezeu), nu prin naştere, ca Fiul, ci ca „suflare a gurii
Sale”. Deci Sfântul Părinte încearcă să explice
132 Curs de

purcederea Sfântului Duh prin analogie cu suflarea gurii


Sale. Duhul Sfânt, printr-o putere iluminatoare, ne ajută
să contemplăm frumuseţea lui Dumnezeu cel nevăzut.
Lucrarea Duhului Sfânt în lume se face prin energiile
Sale. Duhul Sfânt dăruieşte creaturilor darurile lui
Dumnezeu, ale Sfintei Treimi, El desăvârşeşte opera
Tatălui şi a Fiului, spiritualizând pe om şi prefăcând
creaţia.
Teologii romano-catolici, deşi laudă claritatea
limbii Sfântului Vasile cel Mare, se mulţumesc să spună
că în vremea sa Filioque nu era un punct asupra căruia
să se fi făcut lumină. în tratatul Despre Sfântul Duh,
demonstraţia Sfântului Vasile cel Mare este progresivă,
dialectică, dovedind o înaltă cultură şi folosirea înţeleaptă
a aspectelor practice ale vieţii creştine, împreunate cu
puternica sa convingere personală.
Soteriologie. Sfântul Vasile cel Mare consideră
căderea omului ca urmarea abuzului de liberul arbitru,
dar şi ca urmare a sfatului diavolului. Omul căzut nu este
iremediabil pierdut. „Chipul lui Dumnezeu” nu este
nimicit, ci numai întunecat. Iubirea dumnezeiască vrea să
îl readucă pe om la menirea lui. înomenirea, Jertfa şi
învierea Fiului lui Dumnezeu ridică firea umană din
pierzare. Mântuirea Fiului lui Dumnezeu cuprinde
obiectiv pe toţi oamenii. însuşirea ei în chip subiectiv, de
fiecare în parte, se face prin credinţă, botez şi viaţă
virtuoasă, conformă cu învăţătura Mântuitorului.
A ntropologie. Sfântul Vasile cel Mare subliniază
demnitatea unică a omului şi locul privilegiat pe care îl
ocupă în cadrul creaţiei. Omul este stăpânul ei. Puterea
stăpânitoare a omului i-a fost dată prin raţiune. Omul
este alcătuit din trup şi suflet. Prin suflet, oamenii sunt
egali. A fi născut dintr-un sclav nu este pricină de
Patro lagie

batjocură.
Evidenţierea superiorităţii sufletului nu înseamnă
la Sfântul Vasile cel Mare negarea valorii trupului, în sens
gnostic. Omul e superior celorlalte vieţuitoare prin poziţia
sa verticală, prin faptul că priveşte spre cerul cu care
este înrudit. Sfântul Vasile cel Mare accentuează ideea că
numai omul este creat după chipul lui Dumnezeu. El
raportează chipul fie la elementul spiritual, fie la raţiune
şi inteligenţă, fie la liberul arbitru, fie la puterea creatoare
a omului.
„Nu posedăm ceea ce este după chipul lui
Dumnezeu sub formă trupească. Căci forma trupului es e
cea a unui lucru stricăcios”. Raportul dintre chip şi
asemănare este acela că: „noi avem chipul prin creaţie;
asemănarea o dobândim prin voinţă, ... Ceea ce ţine de
voinţă ne aparţine în potenţă“. Deci chipul lui Dumnezeu
este un dat creaţional, iar asemănarea cu Dumnezeu
este o virtuozitate. Asemănarea presupune un continuu
efort spre desăvârşire. Chipul reprezintă punctul de
plecare, iar asemănarea înseamnă acţiune, adică
libertate.
Unitatea Bisericii se manifestă prin unirea,
comuniunea şi prietenia corifeilor. Unitatea lor înseamnă
deci unitatea Bisericilor. în concepţia sa, Sfântul Vasile
cel Mare consideră că tot pământul este casa lui
Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare şi Şcoala alexandrină.
Referitor la raportul operei Sfântului Vasile cel Mare cu
cea a lui Clement Alexandrinul, el se referă mai mult la
atitudinea creştină faţă de cultura păgână şi apofatism ul
ortodox. în ceea ce priveşte pe Origen, Sfântul Vasile cel
Mare l-a cinstit şi l-a admirat, i-a îndreptat erorile ce erau
contrare Revelaţiei. Datorită neostenitei munci a Sfinţilor
134 Curs de
Părinţi Capadocieni, Origen şi învăţăturile sale au fost
însuşite de Biserică. în ceea ce priveşte pe Sfântul
Atanasie, pe acesta Sfântul Vasile cel Mare l-a sprijinit în
lupta lui contra ereziei şi i-a cerut sfatul în câteva scrisori.
Spiritualitatea creştină. Pentru că toată viaţa
creştină este condiţionată de Duhul Sfânt, toate
capitolele frumoase ale strădaniilor şi ale realizărilor
reştine pe calea desăvârşirii sunt opera Sfântului Duh.
Deci pentru a fi înţeleasă esenţa spiritualităţii creştine,
trebuie să se facă neîncetată referire la acest izvor al ei.
Virtutea este privită ca manifestare a potenţelor
bune sădite în fiinţa noastră, încă de la creaţie, de
Dumnezeu. Dimpotrivă, viciul este manifestare a
înclinaţiei spre rău, vădită după căderea în păcat. Pentru
a săvârşi virtutea este necesar ca omul să aleagă şi să
distingă binele de rău. Este nevoie să fie ajutat de harul
dumnezeiesc. Virtutea este podoaba cea mai de preţ pe
care o poate agonisi creştinul. Virtutea stă în puterea
noastră. Ea poate fi dobândită prin stăruinţă. Este un
lucru mai mare şi mai durabil decât celelalte bunuri.
Exemplul propriei vieţi. Prin învăţătura, nevoinţa,
smerenia şi necontenita dăruire de sine, Sfântul Vasile cel
Mare a constituit un exemplu de desăvârşire creştină, o
pildă de urmat. Pentru că a considerat viaţa prezentă ca
pe o pregătire continuă pentru viaţa veşnică, a ştiut să-şi
disciplineze cugetul şi să-şi smerească sufletul, dovedind
o modestie exemplară a ţinutei şi comportării exterioare.
A trăit într-o necontenită căinţă şi frângere a inimii. Iar
misiunea sa preoţească era un nesecat izvor de poveţe
înţelepte pentru toţi cei ce aveau nevoie de îndrumare
duhovnicească.
Dreptatea. Este una dintre virtuţile cardinale. Ea
reprezintă cea care împarte sau atribuie fiecăruia ceea ce
Palrologie 135

este al său. Reglementează relaţiile dintre oameni.


Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte că împărţirea dreptăţii
este un lucru dificil. „Nu-i îngăduit judecătorului să fie
nedrept sau părtinitor”.
Cumpătarea. Sfântul Vasile cel Mare consideră
cumpătarea ca pe un frâu care disciplinează pornirile
pătimaşe. Dar cumpătarea nu înseamnă abstinenţă
totală da la orice hrană, adică distrugerea vieţii. Sco ul
cumpătării este dobândirea evlaviei. Cumpătarea ie
referă şi la îmbrăcăminte şi podoabe.
Pacea. Sfântul Vasile cel Mare preamăreşte' şi
preţuieşte pacea, cerând credincioşilor să o cultive în
suflet, spre a evita furtuna patimilor. Numai păzind pacea
în inimile noastre vom putea să ne păzim de tulburările
de pe urma patimilor. Domnul S-a făcut tuturor pildă de
pace. Iar pacea pe care Domnul a lăsat-o presupune o
minte liniştită, un echilibru sufletesc, o lipsă de patimi.
Postul a fost arătat primului om în rai, care a
primit porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei
binelui şi răului. Postul este cel mai bun străjer al
sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma cea mai
tare a vitejilor, exerciţiul atleţilor, îndemn la pietate,
inspiraţie a modestiei. Postul dă curaj şi învaţă a iubi
pacea.
Milostenia. Dumnezeu porunceşte milostenie.
Bogatul nu se poate opune. Săracul trebuie să prime ~ă
milostenia ca pe darul lui Dumnezeu. Milostenia nu e ce
umilinţă.
Bogăţia şi sărăcia. Bogăţia este privită ca un dar
al lui Dumnezeu, ce a fost dat pentru administrare.
Bogaţii nu au dreptul să păstreze bogăţiile numai pentru
dânşii. ,,Se cuvine ca cei ce judecă cu înţelepciune să se
gândească la o întrebuinţare chibzuită a bogăţiei, iar nu
136 Curs de
ta una care să Le producă numai lor plăcerea”. Avariţia şi
luxul sunt urmările întrebuinţării rele a bogăţiei. Avariţia
este caracterizată ca preocuparea continuă de a
transforma totul în aur: „Toate le vezi în aur, spune
Sfântul Vasile cel Mare despre avar, numai la aur te
gândeşti; îl visezi când dormi şi-ţi este în minte cât eşti
treaz” .
Egalitatea socială. Aceasta este rezultat a!
„egalităţii în iubire”. Sfântul Părinte repetă că dacă toţi
oamenii şi-ar chivernisi averile ca să fie de folos şi
? ’ acilor, „atunci fiecare ar primi câte puţin pentru
îi Jestularea nevoilor lui”.
Munca. Vorbind despre muncă la Sfântul Vasile
Mare, se cuvine amintit şi exemplul propriu. Căci
Sfântul Părinte, împreună cu prietenul său, Sfântului
Grigorie Teologul, a lucrat el însuşi, pentru a face roditor
pământul arid de pe malul râului Iris, în Pont, împletind
studiul şi rugăciunea. Din învăţătura sa despre muncă şi
din înţelegerea cuvântului Sfintei Scripturi privind modul
ntrebuinţării roadelor muncii, reiese grija sa faţă de cei
-‘laţi în nevoi şi înfometaţi şi Vasiliada. Concepţia
b.entului Vasile cel Mare a fost un triumf moral asupra
societăţii timpului, care discredita munca. în acest fel a
influenţat radical şi istoria monahismului.
Familia. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, bărbatul
; femeia se bucură de aceeaşi preţuire în faţa lui
, umnezeu. Virtutea bărbatului şi a femeii este una
;ingură. Şi pentru că au o singură natură, au aceleaşi
li -rări. Copiii sunt cei ce stau la temelia continuităţii
i: .turii omeneşti. Pentru aceasta, Domnul îi păzeşte.
Inuidia. Este cea mai funestă pasiune din inima
omului. Precum rugina roade fierul, tot la fel invidia
consumă sufletul celui ce o are. Cei invidioşi sunt
Patrolo g ie .1.32

precum vulturii, ce dispreţuiesc mirosul de flori şi se duc


la hoituri.
Mânia. Mânia întunecă raţiunea omului. îl face
precum câinii şi demonizaţii. Cei mânioşi nu respectă po
nimeni şi nimic. Ca un remediu, Sfântul Vasile cel Mare
recomandă răbdarea, tăcerea, smerenia.
Beţia. Beţivul îşi înjoseşte fiinţa prin chefuri
deşănţate. Beţia este nenorocirea minţii, stricarea puterii,
îmbătrânirea prematură şi moartea timpurie.
Camăta. Este considerată ca păcat capital,
asemenea furtului şi omorului, căci ea înseamnă o
ucidere lentă, sufletească şi trupească. Biserica a oprit nu
numai practicarea cametei, ci chiar dobânda. Sfântul
Vasile cel Mare descria astfel pe avar: „Avarul, văzând un
om pe care nevoia îl obligă să se arunce la picioarele
sale, ... nu are milă de această prăbuşire nemeritată. Nu
ţine seama de fire, nu se lasă înduplecat de rugăminţi, ci
rămâne inflexibil şi implacabil... Jură, afirmă cu blesteme
că în adevăr el nu are nici un ban şi că el însuşi caută pe
cineva să se împrumute... însă de îndată ce acela care
cere împrumutul face aluzie la dobândă sau pronunţă
cuvântul ipotecă, avarul începe să zâmbească...” .
Viaţa monahală. Regulile vieţii obşteşti, aşa cum
sunt ele întocmite de Sfântul Vasile cel Mare, se
fundamentează pe 2 principii: l)rugăciunea obştească;
2)munca. Viaţa monahală de pe teritoriul patriei noastre,
cum reiese din documentele scrise, a fost tot o viaţă de
obste.
>
Sfântul Liturghie. Sfântul Vasile cel Mare ne-a
lăsat Sfânta Liturghie ce îi poartă numele. Iar viaţa
creştinului autentic este o viaţă ce-şi trage seva din
Sfânta Liturghie. Pentru ca ea să îşi poată îndeplini rolul,
preotul trebuie să fíe pătruns de „spiritul liturgic”, adică
Curs de
de focul supremei Jertfe, ce se petrece pe Sfântul Altar,
cum spune Sfântul Vasile cel Mare în Sfânta sa Liturghie,
în rugăciunea dinaintea Rugăciunii Domneşti: „Tu,
Dumnezeul nostru, care ai primit darurile acestea,
curăţeşte-ne pe noi de toată necurăţia trupului şi ă
sufletului si
* ne învaţă> să săvârsim
t sfinţenie
i întru frica Ta,7
ca întru curata mărturisire a cugetului nostru, primind
părticica Sfintelor Tale Taine, să ne unim cu Sfântul Trup
şi Sânge al Hristosului Tău”.
Sfântul Vasile cel Mare în colindele româneşti.
Melozii anonimi ai poporului român i-au adus ofranda lor,
l-au preamărit pe Marele Vasile în colindele lor. în
acestea, el ne apare familiar duhului ortodoxiei noastre
populare, umanizat şi transfigurat de aureola sfinţeniei,
asimilat spaţiului nostru etnic şi spiritual. Căci după
colindele româneşti, Sfântul Vasile cel Mare nu apare
r \mai pe plan ceresc, trăind în lumea sfinţilor, ci şi pe
p jn pământesc, trăind şi plugărind în lumea noastră,
asemenea plugarilor noştri. Iată un exemplu:
„într-o zi de dimineaţă / S-a sculat Sfântul Vasile /
Şi-a plecat Ia arat / Cu plug cu doisprezece boi ...; ... La
plug s-a înturnat / Şi s-a apucat de arat / Şi-a arat dealul
Qaralimului / Faţq Erusalimului”.
Legăturile cu Sciţia M in or (D ob rogea) şi cu
teritoriile de peste Dunăre, stăpânite de goţi, au fost
actualizate şi întărite prin corespondenţa pe care Sfântul
Părinte a avut-o cu guvernatorul militar lunius Soranus şi
cu episcopul Vetranion. Dorea să aducă în Capadocia
rămăşiţele pământeşti ale unor martiri de origine
capadociană.
încheiere. P.F. Patriarh Iustin Moisescu spunea
despre Sfântul Vasile cel Mare: „A fost mare în râvna
pentru trăirea sa monahală..., ca tată al orfanilor şi
Patrologie

ocrotitor al văduvelor, bogăţie pentru săraci..., învăţătură


pentru tineri, călugărilor dreptar al faptei bune... Nu
numai Vasiliada, Liturghia, apărarea dreptei credinţe şi
rânduielile vieţii monahale îl ţin aproape de sufletele
noastre (ale românilor), dar şi 'legăturile pe care le-a avut
cu conducerea civilă şi probabil şi cu ierarhia
bisericească din ţinutul nostru”.
Bibliografie.
Traduceri: O m ilii la Hexaemeron, la Psalmi şi
cele 24 de O m ilii şi Cuvântări, traducere, introducere,
note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Edlture Institutului Biblic
şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17;
Comentar la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Căciulă,
Colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti 1939;
învăţăturile m orale (II), traducere Pr. Nicolae Petrescu,
în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXVIII, nr. 11-12/1976,
noiembrie-decembrie, p. 1019-1020; învăţăturile morate
(IV), traducere Pr. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXX, nr. 7-9/1978, iulie-septembrie, p. 584-
586; învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare către fiul
duhovnicesc, traducere şi prezentare de I. Popa, în rev.
„Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-
martie, p. 55-70; Către tineri, cum p ot întrebuinţa cu
folos literatura scriitorilor elini, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr.
4/1988, septembrie-octombrie, p. 332-341; Cuvânt către
bogaţi, traducere din PQ 31, 277-304, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCVII,
nr. 3-4/1979, martie-aprilie, p. 351-361; Cuvânt despre
m ulţumire, traducere din PQ 31, 217-237, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1974, p.
433-440 şi în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr. 1-
140 Curs de
3/1979, ianuarie-martie, p. 49-55; Cuvânt la Dum inica a
XH-a după Rusalii, traducere din PG 31, 277-304, de Pr.
T imitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr.
9-10/1968, septembrie-octombrie, p. 784-794; Cuvânt la
m uceniţa lulita şi com pletare la Omilia rostită mai
înainte: Despre mulţumire, traducere din PG 31, 237-
261, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”,
nr. 9-10/1974, p. 814-823; Cuvânt pentru instalarea
preoţilor, traducere din PG 31, 1685-1688, de Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XIX, nr.
5-6/1967, mai-iunie, p. 468-469 şi traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXIX,
nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 320-326; Despre iubirea
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, traducere din
PG 32, 1148-1153, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rey.
„Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6/1981, p. 220-223; Despre
post, Cuvântul întâi, traducere din PG 31, 164-184, de
Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-
10/1973, p. 775-783; Despre post, Cuvântul al doilea,
traducere din PG 31, 185-197, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12/1973, p. 965-970;
Despre Sfântul Duh, partea a Il-a, cap. XX-XXX, în rev.
„Glasul Bisericii” ţ an XL, nr. 3-5/1981, martie-mai, p.
401-425; Epistola CC!V. Către locuitorii din
Neocezareea, traducere din PG 32, 744-756, de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LV, nr. 1-2/1979, ianuarie-februarie, p. 118-
122; Epistola CC'X către fruntaşii oraşului
Neocezareea, traducere din PG 32, 768-777, de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXIII,
nr. 10-12/1978, octombrie-decembrie, p. 807-812;
Epistolele 113, 123, 227 şi 248, traducere Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
Patrologie ___ 141

XXIV, nr. 10-12/1979, octombrie-decembrie, p. 824-830;


Laudă păcii (Isaia 2, 4), traducere din PG 30, 244-245 şi
comentarii de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an Cil, nr. 11-12/1984, noiembrie-
decembrie, p. 772-776; Omilia XV despre credinţă,
traducere din PG 31, 464-472, de Pr. Prof. NicoKe
Petrescu, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XVII, nr. 7-
9/1967, p. 488-493; O m ilie îm potriva mâniei, traducere
din PG 31, 353-372, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei” , nr. 7-8/1975, p. 547-553; Omilie
despre invidie, traducere din PG 31, 372-385, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-
6/1975, p. 409-415; O m ilie despre milă şi dreptate,
traducere din PG 31, 1705-1713, de Pr. Prof. Nicolae
Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1982, p.
523-526; Om ilie despre smerenie, traducere din PG 31,
525-540, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Banatului” , an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 320-
326; O m ilie la începutul Proverbelor, traducere din PG
31, 385-424, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei” , nr. 9-10/1975, p. 718-733; Omilie la cuvintele
evangheliei după Luca: ,,Strica-voi jitn iţe le mele şi
m ai m ari le voi zid i” şi despre lăcomie, traducere din
PG 31, 261-267, de Pr. Dumitru Fecioru, în re r.
„Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12/1974, p. 965-970; Ond.ie
la cuvintele: la am inte la tine însuţi, traducere din PG
31, 197-217, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei” , nr. 1-2/1974, p. 55-63; Om ilie la Sfinţii
patruzeci de mucenici, traducere din PG 31, 508-525,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LV, nr. 3-6/1979, martie-iunie, p. 377-381;
Om ilie la textul: La început era Cuvântul, traducere
din PG 31, 472-482, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev.
142 Curs de
„Mitropolia Olteniei", nr. 3-4/1969, p. 279-284; Omilie
pentru mângâierea unui bolnav, traducere din PG 31,
1713-1721, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev.
„Mitropolia Olteniei” , an XXXVII, nr. 1-2/1985, ianuarie-
februarie, p. 45-49; aceeaşi omilie este tradusă şi în rev.
„Mitropolia Olteniei”, nr. 2/1991, p. 71-76; Scrisoarea a
233-a, traducere din PG 32, 864-866, de Pr. Prof. Nicolae
Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1979, p.
559-560; Scrisoarea a 234-a şi a 235-a, către Am filohie
de Iconium , traducere din PG 32, 868-876, de Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-
2/1980, p. 42-45; Scrisoarea a 236-a către Am filohie
de iconium , traducere din PG 32, 876-885, de Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-
3/1981, 86-90; Scrisoarea a 260-a, traducere din PG 32,
953-968, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, nr. 1-3/1982, p. 40-46; Scrisorile Sfântului
Vasile cel Mare către Sfântul Atanasie al Alexandriei,
prezentare şi traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr. 1-3/1979,
ianuarie-martie, p. 70-79
Studii: Alexe, Gheorghe, Sfântul Vasile cel Mare
în colindele religioase româneşti, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XI, nr. 1-2/1959, ianuarie-
februarie, p. 73-84; Alexe, Prof. Ştefan, Critica marii
piăgi a cam etei la Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XXXVI, nr. 7-
8/1960, iulie-august, p. 433-444; PS Andrei
Botoşăneanu, Aspecte ale gândirii sociale oglindite în
opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LV, nr. 1-2/1979, ianuarie-
februarie, p. 88-94; Basarab, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfânta
Scriptură şi interpretarea ei în concepţia Sfântului
Patro lo g ie 141

Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXIX,


nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p. 286-300; Bodogae, Pr. Prof.
Teodor, Câteva ştiri m ai puţin cunoscute despre
m artiri şi despre moaşte în corespondenţa Sf. Vasile
cel Mare, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXXI, nr.
3/1986, mai-iunie, p. 25-30; Idem, Strădaniile Sfântului
Vasile cel Mare pentru unitatea Bisericii, în r
„Mitropolia Banatului”, an XIII, nr. 11-12/19*. >,
noiembrie-decembrie, p. 494-506; Idem, Tâlcul unei
scrisori părinteşti a Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilîe-
iunie, p. 314-319; Branişte, Pr. Dr. Marin, Sfânta
M ac rin a, sora M arelui Vasile, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXXIX, nr. 4-6/1989, iulie-decembrie, p.
21-31; Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Aspectul pneum atic al
eclesiologiei ortodoxe şi importanţa Tradiţiei la
Sfântul Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr.
1/1979, ianuarie-martie, p. 90-108; Caplat, Magistrand
Simion, Unele aspecte om iletice în Cuvântările m orale
şi panegirice la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-
octombrie, p. 461-471; Caraza, Diac. Asist. Ion,
Revelaţia divină în Hexairneronul Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 116-134; Călugăr, Diac. Dumitru, Sfinţi si
Părinţi ai Bisericii, Sibiu 1936, p. 26-35; Chirvasie,
Magistrand. loan, învăţătura despre Sf. Duh la Sfântul
Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
X, nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 475-484;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 163-
167; Idem, Elementele demonstraţiei în tratatul
„ Despre Sfântul D u h ” al Sfântului Vasile cel Mare, în
144 Curs de
rev. „Studii Teologice” , seria a Il-a, an XVI, nr. 5-6/1964,
mai-iunie, p. 275-302; Idem, Elements d ’ anthropologie
dans l ’oeuvre de Saint Basile le Grand, Tessalonic
1981; Idem, Sfântul Vasile cel M are şi Atarbios, sau
despre calom nie şi onestitate şi discernământ, izolare
ş; ecum enicitate, în rev. „Mitropolia Banatului”, an
XXXIII, nr. 9-10/1983, septembrie-octombrie, p. 550 -
555; IPS Nicolae Corneanu, Studii Patristice. Aspecte
din vechea literatură creştină, Timişoara 1984, p. 117-
120; Idem, Patristica Mirabilia. Pagini din literatura
prim elor veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 137-165,
391-414; Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, învăţătura
Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în rev.
^Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p.
108-116; Damşa, Diac. Prof. Teodor, Bogăţia şi sărăcia
în lumina om iliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-
iunie, p. 301-313; Idem, Iubirea şi mila. Prelim inarii la
analiza unei concepţii creştine despre asistenţa
socială la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXX, nr. 7-9/1980, iulie-septembrie, p.
440-445; Drăgulin, Pr. Gheorghe, Sfântul Vasile cel
Mare şi şcoala alexandrină, în rev. „Mitropolia
C :eniei”, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 87-
98; Duţu, Pr. Drd. Constantin, Aspecte sociale în
oredica Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii
Teologice”, seria a H-a, an XXXI, nr. 1-4/1979, ianuarie-
aprilie, p. 324-337; Georgescu, Pr. Magistrand Mihai, Idei
m orale şi sociale în „Com entariul la Psalm i” al
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p.
463-474; Gribomont, R.P. Dom, Concepţia Sfântului
Vasile cel Mare despre idealul creştin şi asceza
Patrologie 145.

evanghelică, traducere de arhim. Benedict Ghiuş, în rev.


„Mitropolia Olteniei” , an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuar »-
martie, p. 79-88; Grosu, Frof. N., Sfântul Vasile cel
Mare, chip plin de har şi de lumină, în rev.
„Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p.
160-168; Ioniţă, Diac. Asist. Viorel, Viaţa şi activitatea
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia", an XXXI,
nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 16-28; Ivan, Prof. Iorgu,
Tălmăciri şi îndrumări ale Sfântului Vasile cel Mare
pentru cei doritori de desăvârşire morală, în rev.
„Glasul Bisericii”, an XXXIX, nr. 1-2/1980, ianuarie-
februarie, p. 54-67; Mehedinţu, Pr. Drd SandL
im portanţa catehetică a Liturghiei Sfâ-rdv.lui VcisUe c-d
Mare, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, X X X V , nr.
1-2/1983, ianuarie-februarie, p. 43-64; Moisiu, ti. Prof.
Al., Sfântul Vasile cel Mare îndrum ător şi păstor de.
suflete, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLIV,
nr. 1/1988, ianuarie-februarie, p. 18-27; Moldovan, Pr.
Conf. Ilie, Natura şi harul în gândirea teologică a
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an X X / I,
nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 75-90; Neaga, Pr. Prof.
Nicolae, Vechiul Testament în preocupările Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr.
1/1979, ianuarie-martie, p. 134-146; Nicşoveanu, Pr.
Prof. Mircea, Doctrina Sfântului Vasile cel Mare în
Exorcismele sale, în rev. „Glasul Bisericii”, an XXXV, nr.
7-8/1976, iulie-august, p. 742-751; Pîslaru, Pr. Matei,
Sfinţii Părinţi despre muncă, în rev. „Glasul Bisericii”,
an XIX, nr. 1-2/1960, ianuarie-februarie, p. 43-47;
Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Scrisori ale Sfântului Vasile
cel Mare, docum ente ale strădaniei sale pentru
păstrarea şi apărarea unităţii dreptei credinţe, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an C, nr. 7-8/1982, iulie-
146 Curs de
august, p. 650-662; Idem, Sfântul Vaslle cel Mare,
despre poruncile lui Dumnezeu şi despre împlinirea
p oru ncii de a iubi pe Dum nezeu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXV, nr. 7-8/1983, iulie-august, p. 487-
492; Petrescu, Idem, Sfântul Vasile cel Mare, laudă
păcii, Comentarii şi traducere, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, nr. 7-8/1986, iulie-august, p. 79-87;
Pop, protos. Drd. Irineu, învăţăm inte m orale şi sociale
în opera şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare,
necesare activităţii preoţilor în vremea noastră, în rev.
,, îudii Teologice”, seria a Il-a, nr. 3-4/1985, p. 276-289;
pnpa, protos. Ioasaf, Sfinţii Pahomie, Vasile cel Mare şi
loan Casian, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LXIII, nr. 3/1987, mai-iunie, p. 22-38; Popescu, Pr. Drd.
Ion, Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în scrierea
Sfântului Vasile cel Mare „D e Spiritu S a n cto”, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-
august, p. 27-40; Punguţă, Ierodiacon Drd. Vinchentie,
A ntropologia ortodoxă în viziunea om iliilor „Despre
crearea om u lu i” ale Sfântului Vasile cel Mare, în
„Revista Teologică“, seria nouă, an 1(73), nr. 3/1991,
mai-iunie, p. 21-33; Sibiescu, Pr. Prof. Gh., Legăturile
Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia M inor
(Dobrogea), în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 146-160; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru,
Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul
Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr.
1/1979, ianuarie-martie, p. 53-75; Vasiliu, Lector Dr.
O?.ar, 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel
fi ; e, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 12-16; Voicu, Arhidiacon Prof. Constantin,
Unitatea Bisericii în oikum ene după Sf. Vasile cel
Mare, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-
Patrologie 147

6/1979, aprilie-iunie, p. 275-285; IFS Nestor Vornicescu,


învăţături duhovniceşti din viaţa şi opera Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an XLI, nr. 1-2/1965, ianuarie-februarie, p. 43-54; Idem,
Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare. La
1600 de ani de la trecerea sa către Dom nul, Craiova
1979; Idem, învăţătura Sfântului Vasile cel Mare
despre muncă, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr.
1-3/1979, ianuarie-martie, p. 10-48; Idem, Opere ale
Sfântului Vasile cel Mare în literatura noastră
bisericească, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 28-53; Idem, Aspecte ale desăvârşi. i
creştine în viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. „Ortodoxia”, an XXX, nr. 4/1978, octombrie-
decembrie 1978, pg. 604-637

2)SfântuI Grigorie al Nissei


Viaţa. Sfântul Grigorie al Nissei s-a născut Ia 335,
în Cezareea Capadociei. A fost fratele mai mic al
Sfântului Vasile cel Mare. Părinţii săi erau Vasile şi Emilia.
Primul său învăţător a fost chiar Sfântul Vasile cel Mare.
Apoi au urmat studiile la marii dascăli ai timpului,
inclusiv la Libaniu.
S-a hotărât să intre în cler, a ajuns chiar citeţ. A
fost preocupat însă de filosofia necreştină, dorind să
ajungă retor. S-a căsătorit. După moartea soţiei sale,
Teosevia, îndemnat de Sfântul Vasile cel Mare şi de
Sfântul Grigorie Teologul, s-a retras în mănăstirea celui
dintâi, în Pont, pentru 10 ani.
în anul 371 a fost ales episcop al Nissei, în
răsăritul Capadociei. Arienii i-au înscenat vinovăţii
148 Curs de
materiale şi Sfântul Grigorie al Nissei a fost condamnat
dc un sinod arian, la anul 376. După moartea împăratului
VaSens, susţinătorul ereticilor, s-a reîntors, populaţia
oraşului făcându-i o primire impresionantă.
A participat la Sinodul din 379, de la Antiohia,
care a acuzat apolinarismul. La Sinodul 11 ecumenic
(381, Constantinopol) a fost unul dintre teologii de
autoritate. în anii 385-386 a ţinut două cuvântări funebre,
la moartea prinţesei Pulheria, fiica împăratului Teodosie
şi a împărătesei Facilla. După anul 394 nu se mai ştie
nimic despre el. Biserica îl pomeneşte la 10 ianuarie.
Opera. Cronologia operei sale: Tratatul Despre
feciorie este din anul 371. Comentariul la Rugăciunea
Domnească este din 374-376, sau din 378. Despre
Sfânta Treime a fost scrisă în perioada conflictului cu
Eustaţiu. La Psalmi poate fi din perioada exilului (376-
378). A doua perioadă a vieţii Sfântului Grigorie al Nissei
începe la 1 ianuarie 379 (când moare Sfântul Vasile) şi
ţine până la 385. Este perioada marilor opere doctrinare.
La începutul anului 379 scrie tratatul La facerea omului,
oferit de Sfântul Grigorie al Nissei cadou de Paşte fratelui
său Petru, care nu era încă episcop de Sebasta. în
primăvara lui 380, în timpul unei şederi de 3 luni la
Sebasta, scrie Contra m acedonienilor, pe care un
cercetător al operei sale o fixa mult înainte de Sinodul
din 381, unde Sfântul Grigorie al Nissei va relua tema în
cuvântarea la Sinod. în toamna anului 380, scrie lucrarea
Despre süßet şi înviere. La începutul lui 381 scrie
primele două cărţi din Contra lui Eunomiu. în iarna lui
381-382, scrie a 3-a carte, mult mai lungă. Cin ultim grup
de opere ale Sfântului Grigorie al Nissei sunt de la
sfârşitul vieţii sale, după 385. De professione a fost
Patrologie _____ 149

scrisă către anul 390. Operele din această perioadă sunt


destinate, în cea mai mare parte, călugărilor. De
asemenea, Sfântul Qrigorie al Nissei scrie De instituto
Christiano, ca răspuns dat unui număr de călugări şi
conducătorului lor, spre a le servi ca ghid în viaţa lor
ascetică. Ceea ce a completat Sfântul Vasile pe plan
speculativ, Sfântul Grigorie al Nissei va completa pe p‘ n
mistic. El dă monahismului ceea ce îi lipsea, adică
mistica. între 390 şi 394 a rostit admirabilele sale O m ilii
la Cântarea Cântărilor, dedicate călugăriţei Olimpia. în
fine, Viaţa lui Moise se adresează şi aceasta uriui
călugărul, Cezar. Ca element de originalitate este şi
Omilia La înălţarea Dom nului, prima Omilie la
Sărbătoarea înălţării Domnului.
Opere exegetice: l)Tratatul Despre facerea
om ului sau Despre alcătuirea om ului este redactat
după moartea Sfântului Vasile cel Mare. Omul este chipul
stăpânirii celei dumnezeieşti. Firea sa întrece în măreţie
toată lucrarea văzută. Omul este superior tuturor
vietăţilor pământului. Structura sa fizică, dreaptă, privind
spre cer, arată aceasta. Limba, ca şi simţurile, au
asigurat în timp promovarea civilizaţiei şi culturii. Omul
este un micro-cosmos.
2)A pologie pentru Hexaimeron este o lucrare
dedicată lui Fetru de Sevasta (din vara lui 3 ? : ),
răspunzând cererii acestuia de a explica de ce, tn
Hexaim eronul său, Sfântul Vasile cel Mare este
asemănat cu spicul, iar Moise cu grăuntele. Pentru
Sfântul Grigorie al Nissei, ideea de creaţie se poate
armoniza cu cea de evoluţie. Ceea ce raţiunea explică
logic, Moise exprimă istoric. Toate lucrurile existau
potenţial în primul impuls creator al lui Dumnezeu, sub
forma unei puteri seminale. Natura este într-o continuă
150 Curs de
mişcare.
3)Despre viaţa lui Moise se mai intitulează
Despre desăvârşirea cea după virtute. Se adresează
tânărului Cezar, ce dorea să afle care este modelul vieţii
desăvârşite. Sfântul Grigorie al Nissei ne descrie urcuşul
spre Dumnezeu. Aseamănă strădania sufletului ce aspiră
spre unirea cu Acesta cu urcuşul lui Moise pe muntele
Sinai.
4 )Despre p ito nisă sau Despre ventrilocă
(persoana care rostea cuvintele fără a mişca buzele şi
fără a deschide gura, creând senzaţia că o face din
abdomen). Era un fel de vrăjitorie. Scrierea a fost
alcătuită în ultimii săi ani din viaţă (380-388). Prezintă un
episod din viaţa lui Saul. El apelează la acţiunile
vrăjitoreşti ale unei femei din Endor. Despre acest episod
mai vorbesc Origen şi Ipolit. Spre deosebire de Origen,
Sfântul Grigorie al Nissei afirmă că umbra care s-a arătat
lui Saul nu a fost sufletul lui Samuil, ci un demon.
5)O m ilii la Ecclesiat. Titlul complet al lucrării
este Explicarea corectă la cartea Ecclesiastului. Sunt 8
Omilii. Scopul lor este formulat chiar de către Sfântul
Grigorie al Nissei, care zicea: „Ţinta celor spuse în
această carte este ca mintea să întreacă simţirea şi să
convingă pe cei care au părăsit tot ce pare măreţ şi
strălucit pe pământ să-şi înalţe sufletul spre cele
nepricepute de simţuri” .
6)La Psalmi tratează aceeaşi temă a urcuşului
spiritual al sufletului, prin virtute. 7)La Rugăciunea
Domnească, în 5 Omilii, are în centru pe Hristos şi Duhul
Sfânt. Tratează şi despre rugăciune în general. Cere
unirea rugăciunii cu nepătimirea. 8)La Fericiri, în 8
Omilii, tratează tot despre înălţarea sufletului spre
Dumnezeu. Foloseşte mai ales metoda alegorică. Apare
Petrologie 151

imaginea scării, ale cărei trepte sunt virtuţile.


Lucrări polem ice: 1)Contra lui Eurtomie. Şi
Sfântul Vasile cel Mare răspunsese mai înainte ereticului,
care nega dumnezeirea Fiului. Lucrarea Sfântului
Grigorie al Nissei are 12 cărţi şi combate A p ologia
apologiei a lui Eunomiu, prezentând limpede obiecţiile
adversarului. 2)Contra lui A polinarie sau A ntireticul
contra lui Apolinarie, lucrare care combate scrierea
ereticului, intitulată Dovedirea întrupării lui Dumnezeu
după chipul omului. 3)Tot în lupta contra ereticilor se
înscrie şi lucrarea Sfântului Grigorie al Nissei intitulată
Cuvânt despre Duhul Sfânt îm potriva m acedonienilor
(pnevm atom a hi).
Opere dogm atice: 1)M arele Cuvânt Catehetic
este o expunere sistematică a principalelor puncte din
doctrina Bisericii creştine. Lucrarea are 40 de capitole şi
este adresată cateheţilor creştini. Iată cuprinsul celor trei
părţi ale acesteia: I)despre Dumnezeu şi Sfânta Treime;
II)despre păcat, întruparea, Mântuirea prin Hris t< >;
III)despre Sfântul Botez şi Sfânta Euharistie, despre
roadele credinţei. i Sunt combătuti» ereticii eunomieni,7
manihei, marcioniţi, gnostici (Vasilide, Valentin), ca şi
păgânii sau iudeii. Lucrarea arată gustul Sfântului
Grigorie al Nissei pentru scrisul ştiinţific.
2 )D ialog despre suflet şi înviere sau M acrinia
este o lucrare consacrată sorei sale Macrina. Se
aseamănă cu dialogul lui Platon (Phaidon). Sfântul
Părinte pune în gura Macrinei învăţăturile sale despre
om, suflet, moarte, înviere, apocatastază. Alte lucrări
dogmatice: 3)Contra destinului; 4)Despre copiii care
m or timpuriu; 5)Că nu sunt trei Dumnezei; 6)Despre
credinţă, către Sim pliciu.
Opere ascetice: l)V ia ţa Sfintei Macrina, sora
152 Curs de

Sfântului Părinte, arată ce rol a jucat ea în educarea


fraţilor. A avut o viaţă personală aleasă, a practicat
asceza şi a râvnit pentru desăvârşire; 2) Despre feciorie
este una din primele sale lucrări, după ce a fost hirotonit
episcop. Apără avantajele fecioriei, aducând mai ales
r -gumente filosofice.
Cuvântări diverse: 1)Contra celor ce amână
botezul; 2)Contra cămătarilor; 3)Despre iubirea de
săraci şi despre binefacere; 4)Către cei îndureraţi
pentru cei ce s-au mutat din această viaţă; 5)Predici
la B o b o te a z ă P a ş ti, înălţare, Rusalii; 6 )Panegirice la
Sfântul arhidiacon Ştefan (două), la. Sfinţii patruzeci
de mucenici. la marele m ucenic Teodor;
7)N ecrologuri: la Marele Vasile, fratele său, la moartea
Pulheriei, la moartea împărătesei Flacilla, la viaţa
Sfântului Grigorie Taumaturgul şi la Sfântul Efrem;
8)M ai m ulte epistole.
Doctrină.
Triadologie. Sfântul Grigorie al Nissei a făcut doi
paşi importanţi: 1)a susţinut deofiinţimea celor trei
Persoane dumnezeieşti; 2)a vorbit mai clar despre modul
: rovenienţei Fiului şi Sfântului Duh, lămurind deosebirile
da bază ale existenţei dumnezeieştilor Persoane, ce se
xplică prin termenii „cauză“ şi „cauzat“, care nu se
: feră la natura dumnezeiască, ce este comună. Tatăl
i-jste cauza, Fiul este cauzat, iar Duhul este din cauză.
Fiul. Cel care a creat lumea este Dumnezeu Cel
Cinul Născut, care a făcut veacurile. Puterea Sa se află în
cer, în aer, pe pământ, pe mare şi sub cer. De aceea,
spune Sfântul Grigorie al Nissei, El există peste tot şi
înlăuntru a toate, dar nu e nimic din acestea în care Se
găseşte (nu este deci cer Acesta care cuprinde cerul, nici
nu este pământ Acesta care cuprinde înconjurul
Paim logie

pământului, nici apă Aceasta care cuprinde natura cea


umedă). El este cauză a existenţelor, susţine universul şi
prin puterea inexprimabilă a măreţiei Sale a venit pentru
a vindeca boala păcatului.
Răscumpărarea reprezintă mijlocul prin care
Dumnezeu readuce pe cei căzuţi. Ea izvorăşte din iubirea
Sa faţă de oameni. Cuvântul s-a întrupat, fără a lua şi
păcatele noastre. Contra ereticilor gnostici, Sfântul
Grigorie al Nissei învaţă că întruparea nu este nedemnă
de Dumnezeu, căci firea omenească în sine este bună.
Numai însuşindu-şi toate caracterele firii omeneşti putea
Cuvântul lui Dumnezeu să îl izbăvească pe om din p â c «t
Firea dumnezeiască se uneşte cu cea <~>meneascci: ; •
cum flacăra se uneşte cu combustibilul, sau sufletul cu
trupul. Această unire ne rămâne neînţeleasă. Cuvântul s-
a amestecat cu firea omenescă spre a o îndumnezei. Fiu!
lui Dumnezeu s-a dat morţii pentru noi, spre a ridica din
moarte la viată firea noastră.
Antropologie. Sfântul Grigorie al Nissei a creat
practic antropologia creştină. Adam reprezintă omul în
general, pur, spiritual, fără sex. Mai apoi, Dumnezeu a
împărţit pe om în bărbat şi femeie. Omul este elementul
de mijloc între firea dumnezeiască şi cea animalică.
Avem liberul arbitru, prin care putem alege chiar răul,
dacă voim aceasta. Sfântul Grigorie al Nissei laudă
frumuseţea trupului omenesc, care dovedeşte situaţia sa
deosebită în lume. Urmarea păcatului lui Adam a fost
moartea. Sufletul omenesc este simplu şi nemuritor,
spiritual. Este respins trihotonimul. Răul, privit în sine, nu
reprezintă nimic prin natură. Comparativ cu binele, este
asemenea întunericului fată > de lumină.
Chip şi asemănare. Refacerea chipului ;,i
dobândirea asemănării cu Dumnezeu este mântuirea
154 Curs de
noastră. Omul, coroana creaţiei, este unica fiinţă făcută
după chipul lui Dumnezeu. Datorită chipului, poate
ajunge la asemănarea cu Acesta, la fericirea veşnică.
După căderea în păcat, chipul nu s-a desfiinţat. De
aceea, el poate fi refăcut, în Hristos.
R olul libertăţii. Că omul poate schimba în bine
sau în rău pe cele cu care intră în contact, se vede foarte
bine din comparaţiile sugestive pe care Sfântul Grigorie
le face. în Mare Cuvânt Catehetic arată că Dumnezeu
e e creatorul vederii, iar nu al orbirii, al virtuţii, iar nu al
li, -¿i acesteia. „Şi dacă cineva pe timp senin, cu
pleoapele deschise, îşi aruncă privirile de bună voie în
lumina soarelui şi nu mai vede, oare soarele e cauza
orbirii sale?” . Pentru Sfântul Grigorie al Nissei, firea
omenească se aseamănă unei oglinzi care, atunci când
vede aur, ia înfăţişarea aurului, cu toată strălucirea sa, iar
de este îndreptată spre cele urâte, ia înfăţişarea broaştei,
sau a altcuiva din cele cu chip neplăcut. De aceea, se
poate spune că nu există nimic indiferent. Oglindind
lumina, omul devine luminos, îndepărtându-se de
aceasta, se retrage în întunericul păcatului.
Negarea libertăţii umane înseamnă totodată şi
negarea libertăţii .^divine. Sfântul Grigorie a apărat-o pe
aceasta împotriva doctrinei maniheice, care pleacă de la
existenţa răului în lume, fie el fizic, sau moral, încercând
să dea o justificare de ordin raţional prezenţei acestuia.
Rolul harului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie al
N şei leagă prezenţa harului Iui Dumnezeu în om de
v cdnicia şi nevoile celor care îl primesc, în funcţie de
necesităţile concrete ale fiecăruia dintre ei. Credinţa
primitorului condiţionează prezenţa harului, ca şi
necesitatea încrederii neclintite în aliatul dumnezeiesc.
Ceea ce se impune ca o necesitate este împletirea
Patroiogie.

faptelor celor bune ale omului, cu harul cel dumnezeiesc,


acesta constituind singurul mod de a putea să realizăm
scopul pentru care am fost creaţi. Virtutea creştină
descrisă de Sfântul Grigorie al Nissei apare ca fiind de
neatins fără ajutorul divin.
R olu l Bisericii. Biserica este „casa lui
Dumnezeu”, „oraşul lui Dumnezeu”, sau „Biserica lui
Dumnezeu”. Hristos nu poate fi Mântuitorul nostru în
afara Bisericii, pe care de fapt a înzestrat-o cu „mulţimea
darurilor Sfântului Duh”, pentru a-şi împlini menirea. De
aceea, spunem că Hristos constituie centrul întregului
organism bisericesc, locul de plecare a! tuturor bunurilor.
Sfântul Grigorie al Nissei nu foloseşte de obicei obişnuita
formulă eclesiologică paulină de „trup tainic al lui
Hristos", cum fac alţi Sfinţi Părinţi, preferând pe cea de
„popor tainic”, prin care se referă, desigur, la „poporul
lui Hristos”. Sfinţenia Bisericii îşi trage seva chiar din
sfinţenia cea deplină, absolută şi unică - Dumnezeul
treimic. Se subliniază totodată legătura care există între
Biserică şi renaşterea întregului aluat omenesc.
Sfintele Taine. Sfânta Euharistie reprezintă, în
concepţia Sfântului Părinte, începutul îndumnezeirii
noastre. Aşa după cum Taina Botezului schimbă sufletul
din necurăţia păcatului, tot la fel şi Taina Sfintei
Euharistii vindecă trupul omului, ea fiind şi hrana
spirituală ce întăreşte sufletul.
Botezul nu se mai mărgineşte geografic şi rasial,
ci capătă o misiune cu adevărat ecumenică. Botezul
operează în noi ceea ce se numeşte „renaştere
spirituală“ , care este desigur şi rezultatul
consimţământului
f nostru. Harul luminător al Botezului
împărtăşeşte darurile sale cele minunate, ne face copii ai
lui Dumnezeu, ridicându-ne de pe pământ şi ducându-ne
156 Curs de
de aici spre viaţa cerească. Această imitare a morţii şi
învierii Domnului are asupra omului rezultate negative şi
pozitive. Ca negative, pot fi caracterizate: schimbarea
omului din păcat, din stăpânirea morţii şi a diavolului, iar
ca pozitive: renaşterea omului, refacerea binelui iniţial,
dumnezeiasca înfiere, întoarcerea în rai, refacerea
„chipului“ şi îndumnezeirea.
Virtuţile. 1)Iubirea. Părinţii Capadocieni au ridicat
dragostea pe culmea vieţii duhovniceşti, acolo unde
grecii aşezaseră cunoaşterea. Dumnezeu fiind iubire,
reprezintă ţelul spre care trebuie să tindă omul, ceea ce
trebuie iubit mai înainte de orice. A iubi pe Dumnezeu nu
ţine numai de timpul prezent, dar condiţia pentru ca
iubirea să poată căpăta şi o dimensiune eshatologică, în
sensul posibilităţii continuării ei şi în lumea de apoi, este
ca, potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie al Nissei, ea să
înceapă chiar de acum şi toată viaţa noastră să devină
timpul iubirii de Dumnezeu, al înstrăinării de rău. Iubirea
nu are ca rezultat doar crearea unei legături cu cel iubit,
dar ea operează şi o prefacere interioară a omului, în
sensul că, iubind binele, omul va deveni şi el bun. iubirea
> nu poate fi decât comunitară, în sensul că ea se cere
exteriorizată, are nevoie de a se manifesta în afară.
2)Credinţa. în centrul învăţăturii noastre creştine
se află credinţa i în Persoana Mântuitorului lisus Hristos.
Sfântul Părinte numeşte credinţa toiag, sau „reazim al
celor ce nădăjduiesc”, podoabă, pe care ar trebui să o
aibă fiecare creştin, întocmai ca „lanţul de aur, care
străluceşte în jurul grumazului”.
3)Fecioria este o încununare a vieţii creştinului.
,, - devărata feciorie şi zelul pentru nestricăciune, spune
Sfântul Părinte, sfârşesc prin acest scop: ca sufletul să
vadă pe Dumnezeu”. Este folositor pentru cei bolnavi de
Patrologie __________________________________________ :... .. 152

bolile păcatelor ca să se refugieze în feciorie, ca într-un


adăpost sigur împotriva ispitelor.
4 )înfrânarea. Pentru a ilustra cât mai expresiv
rolul pe care îl joacă virtutea înfrânării în viaţa creştinului,
Sfântul Grigorie al Nissei face o frumoasă comparaţie
între aceasta şi coaja fructului numit rodie: ,,Căci precum
asprimea cojii rodiei hrăneşte şi păzeşte dulceaţa
fructului pe care îl cuprinde, aşa viaţa aspră, înfrânată şi
uscată se face paznică a bunătăţilor neprihănirii”.
5)Rugăciurxea. Cel ce se apropie de Dumnezeu
prin rugăciune, dar nu înţelege cu mintea înălţimea
puterii de care s-a apropiat, necinsteşte slava lui
Dumnezeu prin cererile sale urâte şi josnice. Aceste
cereri se cuvine să fie adecvate scopului superior, care ar
trebui să călăuzească viaţa tuturor oamenilor.
Necesitatea rugăciunii în viaţa creştinilor vine din faptul
că ea are ca rezultat unirea cu Dumnezeu si » deci
despărţirea de diavol. Sfântul Grigorie cere creştinilor să
stăruie mai mult în rugăciune, căci aceasta reprezintă
apogeul trăirii în virtute.
6)Bunurile materiale. Sfântul Părinte, care a
făcut tâlcuirea cărţii Ecclesiastului, ne aduce aminte de
cuvintele acestuia, spunând că toate câte se află sub
soare sunt „deşertăciune şi vânare de vânt”, pentru că
nu este nici unul care să-L caute pe Dumnezeu, să-L
cunoască şi să încerce să înţeleagă vrerea Lui. De aceea,
spunând că toate sunt deşertăciuni, a adăugat şi motivul:
voinţa liberă a omului, iar nu Dumnezeu. Mare este
păcatul celui care îşi mută dorinţa sa în slava cea
deşartă,
» 7 căci din aceasta vin toate viciile: iubirea de
arginţi, iubirea de mărire, zgârcenia şi toate cele
asemenea, care aparţin acestui fel de răutate.
158 Curs de
Filosofta. Profesorul grec Stilianos Papadopoulos
consideră că nu se poate vorbi despre influenţa unuia
sau a altuia dintre sisteme asupra Sfântului Părinte, ci de
utilizarea unora sau a altora dintre elementele diferitelor
sisteme, conform cu tema pe care o studia şi conform cu
tactica aplicată. Altfel, elementele filosofice şi termenii pe
care i-a utilizat erau comuni în epoca lui.
Apocatastaza. Pentru Sfântul Grigorie al Nissei
termenul are mai multe sensuri: 1)Apocatastaza
păcătosului, după pocăinţă (mărturisire), la o sănătate
sufletească şi duhovnicească; 2) Apocatastaza celui
îndepărtat (credincios) din sânul Bisericii;
3)Apocatastaza omului în patria cerească, de unde a
căzut; 4 )Creşterea (dezvoltarea) organismului trupesc;
5)Apocatastaza chipului dumnezeiesc în om, la
strălucirea sa cea de dinainte de căderea în păcat.
Rezumând acestea, vedem că ideea de bază a
apocatastazei este cea de reîntoarcere, revenire,
reaşezare a unui lucru la locul său de început. Pentru
omenire înseamnă întoarcerea ei, prin Iisus Hristos, la
Dumnezeu. Condiţia de bază pentru înţelegerea
învăţăturii despre apocatastază este acceptarea faptului
că răul, starea de păcătoşenie în care el se află, nu este o
realitate independentă. Convingerea Sfântului Grigorie
este că toţi oamenii se vor întorce, mai devreme sau mai
târziu, la Dumnezeu, care va fi „toate în toţi“ (1 Cor.
15,28). La Origen întâlnim acea succesiune formată din
cădere - apocatastază, apocatastază-cădere şi aşa mai
departe. Dar Sfântul Grigorie ai Nissei este străin şi de
asemenea concepţii.
Nepătim irea sau apathia. Necesitatea dobândirii
de către om a acesteia vine şi din aceea că el consideră
împărăţia lui Dumnezeu ca pe împărăţia nepătimirii, a
Patrologie________________________________________________în­

dreptăţii şi a fericirii. Prin apathie, omul revine în starea


de dinainte de păcat. Aşa cum nu este posibil ca omul să
vadă frumuseţea cerului atât timp cât ceaţa umple
atmosfera de deasupra capului său, tot astfel nici ochii
sufletului nostru nu pot vedea virtutea şi pe Dumnezeu,
de vreme ce pofta păcătoasă ne împiedică vederea
întocmai ca o ceaţă. Nu este cu putinţă să se unească
într-un alt fel sufletul cu Dumnezeu Cel nestricăcios şi să
intre în dumnezeiescul cor, dacă nu se curăţeşte şi el c ât
poate prin nestricăciune, stăvilind poftele cu un zid nu a
şi puternic, ca să nu se mai molipsească de acestea.
în opoziţie cu concepţia filosofilor despre
nepătimire, Sfântul Grigorie ne prezintă învăţătura
proprie creştinismului, în care lupta contra patimilor
reprezintă scopul vieţii ascetice, iar nu lupta contra vieţii
trupeşti înseşi. Filosoful platonic urmărea izolarea
sufletului de viaţa materială, pe când pentru Sfântul
Părinte eliberarea de păcat începe în parte chiar în
această viaţă. Nepătimirea creştină nu înseamnă
renunţare la trupul cei pământesc.
Vederea lui Dumnezeu. Evenimentele care tin » de
viaţa profetului Moise sunt puse în paralel cu cele ce se
petrec cu fiecare creştin. După ce acesta s-a botezat,
curăţindu-şi cugetul prin apa sfinţită, creştinul, spune
Sfântul Grigorie al Nissei, va gusta din viaţa cea lipsită de
plăceri, reprezentată simbolic prin apa amară a Merei.
Această apă, ca şi viaţa celui proaspăt botezat, p.re
amară la început, dar devine dulce prin lemnul cri. i.
După aceea, cel ce tânjeşte după viaţa desăvârşită se
bucură de frumuseţea finicilor, bea din apa vie, care
ţâşneşte din piatră şi mănâncă pâinea cea cerească, iar
prin întinderea mâinilor lui Moise, preînchipuire a Crucii
celei mântuitoare a Domnului, învinge pe cei de alt
Curs de
neam, adică greutăţile vieţii. Urmează apoi curăţirea
trupului de tot ce l-ar putea întina, căci altfel nu putem să
ne apropiem de Dumnezeu. Această curăţire este
simbolizată prin spălarea de către Moise a veşmintelor,
înainte de a se urca pe muntele Sinai. Iar în chipul
veşmintelor, spune Sfântul Părinte, se înţelege viaţa întru
virtute.
Sfântul Grigorie arată apoi ce înseamnă intrarea
lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu. Aparent
este vorba despre o contradicţie, căci la început
Dumnezeu Se arată în lumină. Deşi în prima ei fază
cunoaşterea adevărată ne apare în lumină, în timp ce
necredinţa este întuneric, ce se poate alunga tot prin
lumină, totuşi pe măsură ce omul progresează tot mai
mult spre adevărata cunoaştere, înţelege în acelaşi timp
că firea dumnezeiască nu poate fi văzută. Ajunge astfel
să se ridice deasupra senzualului, înaintând spre cele mai
c cunse ale dumnezeirii şi înţelegând că adevărata
cunoaştere constă, de fapt, în a nu-L cunoaşte pe
Dumnezeu, ce rămâne pentru om înconjurat de întuneric.
Dacă la început Dumnezeu i S-a arătat lui Moise
prin rug, iar în final vedem cum El i Se arată în întuneric,
se naşte, în mod firesc, întrebarea: cum este posibil ca
după un aşa lung drum în dobândirea vieţii virtuoase şi
după atâta luptă, Moise să primească mai puţin decât
avea la început? Dar Sfântul Grigorie deosebeşte
întunericul cel dintâi, pe care îl numeşte beznă-CTKOTO^,
în sensul de credinţă greşită despre Dumnezeu, sau
necredinţa, de întunericul muntelui Sinai, sau tenebrele-
yvocj)o<;, ca fiind superior oricărei cunoaşteri, ce nu
desemnează lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu, ci înaintarea
continuă în aceasta.
Patrologie IM

Urcuşul neîncetat. Drumul celui care are în suflet


dorinţa de a urca spre cunoaşterea lui Dumnezeu nu are
hotar. însuşi Dumnezeu nu este hotărnicit de nimic.
Iubirea reprezintă catalizatorul legăturii noastre cu
Dumnezeu. Urcuşul este în trepte, iar neputinţa unirii
depline este motorul progresului, motor care
dinamizează puteri umane nebănuite. Sfântul Qrigorie al
Nîssei explică toate acestea prin teoria epectazei.
Istorisirea vieţii lui Moise arată treptele urcuşului
pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l împlinească. Mai
întâi, legiuitorul evreu „a pus mai presus de împărăţia
egiptenilor ocara pentru Hristos, alegând să fie necăjit si
să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât 1
se bucure de gustarea vremelnică a păcatului’'. Mai apei,
„a crescut când egipteanul, asuprind pe evreu, a omorât
pe cel de alt neam, luptând pentru israelit... Şi iarăşi s-a
făcut mai mare ca sine, păzindu-şi viaţa netulburată de
zgomote, prin îndelungata şi înţeleapta petrecere în
pustie. Apoi se luminează de focul din rug. Pe lângă
acestea îşi goleşte tălpile de învelişul mort. Pierde şerpii
egipteni cu toiagul. Scoate de sub tirania lui faraon
neamul său şi ÎI conduce prin nori. Desparte marea.
Acoperă sub mare tirania. îndulceşte Mera. înmoaie
piatra. Se hrăneşte cu mâncarea îngerilor. Aude
trâmbiţele, îndrăzneşte să se urce pe muntele ce arde.
Atinge vârful. Ajunge sub nor. Intră în întunericul în care
era Dumnezeu. Primeşte legământul. Se face soare
neapropiat celor ce se apropie, fulgerându-i faţa de
lumină. Dar cine ar putea înfăţişa prin cuvânt toate
faptele Lui şi feluritele arătări ale lui Dumnezeu?”.
încheiere: Sfântul Grigorie al Nissei este cel mai
înclinat spre speculaţii şi ştiinţe, deşi nu s-a preocupat
îndeaproape cu construirea unui sistem coerent. Este o
minte filosofică, probabil cea mai mare dintre minţile
teologice creştine, după Origen. Aşa cum afirmă Preot
Prof. Dumitru Stăniio.ae, „aproape toate scrierile lui au un
c eter accentuat ascetic-duhovnicesc, căci el nu face o
e, ;eză pur ş; simplu a cărţilor sau a unor lucrări din
Scnptură, sau o expunere pur teoretică a învăţăturilor
dogmatice, ci totdeauna explicarea textelor din Sfânta
Scriptură îi dă prilejui de a descrie condiţiile şi modul
înaintării credincioşilor în viaţa duhovnicească, iar
expunerile dogmatice ii dau de asemenea prilejul de a le
arăta ca temeiuri pentru viaţa duhovnice&scă“.
Bibliografie.
Traduceri: Despre viaţa lui Moise, Tâlcuire
amănunţită la Cântarea Cântărilor, Despre Fericiri,
Despre Rugăciunea domnească, Despre rânduiala cea
după Dumnezeu ş! despre nevoiriţa cea. adevărată,
traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru St&niioae şi Pr.
Ioan Buga, în colec’ ia ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti",
volumul 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1982; Despre facerea, om ului, Cuvânt
apologetic la Hexaim eron, Despre pitonisă, La titlurile
Ps ilmiler, O m ilii fe Ecclesiasi, Marele. Cuvânt
c , hetic, D ialog despre suflet şi înviere, Despre
pi icii m orţi prem atur, Epistola despre Sfânta
Treime, Despre înţelesul num elui de creştin Despre
iubirea de săraci şi despre facerea de bine, Despre
desăvârşire, traducere şi note de Pr. Prof, Teodor
Bodogae, în colecţia »Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
volumul 30, Editura institutului Biblic şi de Miisiune al
B.O.R., Bucureşti 1998; Marele Cuvânt Ceitehetic,
traducere de Giigorie Teodore seu, Bucureşti 1903; Opt
O m ilii asupra Fericirilor, trad de Sandu Gh. Stoian,
Bucureşti 1908; Ce înseamnă să te numeşti şi să te
RahoLagie. 163
fâgăduieşti creştin, traducere de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCI,
nr. 1-2/1973, ianuarie-februarie, p. 178-182; Cuvânt
către cei îndoliaţi, traducere din PQ 46, 497-537, de
Drd. Vasiie Răducă, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIII, nr.
3-4/1984, martie-aprilie, p. 188-204; Despre rostul vieţii
creştine, traducere de Pr. Olimp Căciulă, în rev. „Glasul
Bisericii”, an XVII, nr. 10/1958, octombrie, p. 941-948;
Epistolele a //-a şi a lll-a, traducere de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXXVII, nr.
3/1987, p. 17-27; Fericiţi făcătorii de pace, traducere de
Pr. Dumitru Belu, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-
9/1982, an XXVII, p. 499-505; A doua cuvântare despre
iubirea faţă de săraci, la cuvintele din Evanghelie:
întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti mai m ici,
M ie Mi-aţi făcut, traducere şi note de Pr. Prof. Ioan G.
Coman, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.
2/1988, p. 89-98; Spunând elinilor că în Dumnezeu
sunt trei Persoane, nu vrem să spunem că sunt şi trei
Dumnezei, traducere şi note de Pr. Prof. Ioan G. Coman,
în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 10-12/1985, p. 699-706;
îm potriva celor care se întristează când sunt dojeniţi,
traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-
decembrie, p. 57-62
Studii: Băjău, Constantin, Cunoaşterea lui
Dumnezeu la Sfântul Grigorie al Nissei, Craiova 1999;
Idem, Desăvârşirea creştină la Sfântul Grigorie al
Nissei, Craiova 1999; Idem, Problematica teologică a
om iliilor praznicale ale sfântului Grigorie al Nissei, în
„Analele Universităţii din Craiova” , Seria Teologie, an III,
nr. 3/1998, p. 66-73; Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Sfântul
Grigorie de Fiyssa, adm irator al creaţiei, în rev.
164 Curs de
„Mitropolia Ardealului” , nr. 2/1989, p. 37-46; Idem,
Câteva observaţii asupra traducerii în româneşte a
celor opt om ilii la Ecclesiast ale Sfântului Grigorie de
Nyssa, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 5/1990, p.
120-122; Idem, G regor von Nyssa: Die drei tage
zwischen Tod und aufersteung unseres Herren Jesus
Christus - Cele trei zile dintre m oarte şi înviere a
D om nului nostru lisus Hristos- introducere, trad.’ şi
comentar, H. Drobner, Leiden 1982, recenzie în rev.
„Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4/1984, p. 289-290;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 167-
177; Idem, iconom ia învierii Dom nului, în predicile
p ■sc a le ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi Sfântului
Grigorie al Nissei, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3-4/1955,
p. 177-185; Corniţescu, Pr. Lector Constantin, Studiu
com parativ între Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului
Grigorie de Nissa şi Manualul către Laurenţiu al
Fericitului Augustin, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1/1964, p.
110-127; Davideanu, Pr. Drd. C., Cunoaşterea lui
Dumnezeu după Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev.
, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. LXIV, 4 (1988), p.
32-46; Farahat Kamal, Cunoaşterea lui Dumnezeu,
condiţie a m ântuirii personale în gândirea Sfântului
Grigorie de Nyssa, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2/1988, p.
124-134; Fer, Drd. Nicolae, Cunoaşterea lui Dumnezeu
şi ideea de epectază la Sfântul G rigorie al Nissei, în
rev. „Ortodoxia”, nr. 1/1971, ianuarie - martie, an XXIII,
p. 82-96; P.S. Irineu Slătineanul, lisus Hristos. sau
Logosul înom enit. Vita teologica et m onastica,
Bucureşti 1988; Nişcoveanu, Pr. Mircea, Doctrina
Sfântului Grigore de Nisa, în Comentariul său „La
F ericiri”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 5-6/1967, mai-iunie, an
Pa.t.rol.ngie 165

XXVI, p. 498-510; Pr. Dr. Vasile Răducă, A ntropologia


Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1996; Idem, Teodicee ;i
cosm ologie la Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XLIV, nr. 1-2/1992, p. 62-93;
Săndulescu, Drd. Gheorghe, învăţătura Sfântului
G rigorie de Nyssa despre căderea om ului şi păcatul
originar, în rev. „Studii Teologice”, nr. 1/1987, p. 67-84;
Stănescu, Magistrand N.V., Progresul în cunoaşterea lui
Dumnezeu cu referire specială la Sfatul Grigorie de
Nyssa, în rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2/1958, seria a II-
a, ianuarie-februarie, an X, p. 14-38; Voicu, Arhidiac. Prof.
Dr. Constantin, Problem e d ogm atice în opera „ Marele
Cuvânt Catehetic” al Sf. Grigorie de Nisa, în rev.
„Ortodoxia”, nr. 2/1961, 214-230; Idem, Problematica
teologiei Sfântului Grigorie de Nisa, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, nr. 3-5/1964, p. 230-251; Ieromonah
Magistr. Nestor Vornicescu, învăţătura Sfântului
Grigorie de Nyssa despre chip şi asemănare, în rev.
„Studii Teologice”, nr. 9-10/1956, anul VIII, p. 585-602;
Zăvoianu, Corneliu, Rugăciunea Domnească după
Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. „Glasul Bisericii", ? i
XL, nr. 9-10/1981, sept.-oct., p. 882-899

3)Sfântul Grigorie Teologul


Viaţa. S-a născut la Arianz, lângă Nazianz, în
Capadocia, în jurul anului 300. Tatăl său era Grigorie, iar
mama sa Nona, o adevărată femeie creştină, care şi-a
pus amprenta asupra educaţiei fiului ei. Tatăl său, înainte
de convertire a avut funcţii publice importante. Sfinţenia
vieţii sale era împletită firesc cu dragostea. Primii ani de
învăţătură i-a petrecut în casa părinţilor săi, studiind
166 Curs de
Scriptura, A mers apoi la Şcolile din Cezareea
Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena. Pe
Sfântul Vasile cel Mare i-a cunoscut mai întâi la Cezareea
Capadociei. La Atena, au avut ca profesori pe Himeriu şi
Proheresiu şi au rămas acolo 8-9 ani.
întors în Capadocia, s-a botezat şi a mers la
i; iânăstirea Sfântului Vasile cel Mare, în Pont. A ştiut să
împletească viaţa monahală cu datoriile faţă de părinţi. A
participat la elaborarea Filocaliei. în anul 361, la
Crăciun, la stăruinţa tatălui său, Sfântul Grigorie Teologul
a fost hirotonit preot, împotriva voii sale. A fugit la
mănăstirea Sfântului Vasile cel Mare, dar a revenit la
Pastele următor, rostind cuvântarea Despre fuga sa. Şi-a
justificat atitudinea prin nepregătirea sa pentru o misiune
aşa de înaltă. A mers să-şi ajute tatăl la conducerea
eparhiei. împreună, au contribuit hotărâtor la alegerea
Sfântului Vasile cel Mare ca arhiepiscop al Cezareei
Capadociei.
în anul 371, la rugămintea prietenului său, Sfântul
Vasile cel Mare, a fost ales episcop de Sasima. în 374,
când părinţii Sfântului Grigorie Teologul au murit, el s-a
retras într-o mănăstire din Isauria. La cererea creştinilor
din Constantinopol, pleacă în 379 acolo, refăcând
comunitatea ortodocşilor, slăbită de eretici. A deschis o
capelă (Anastasis, învierea), în care a rostit Cuvântările
sale teologice.
în 380, împăratul Teodosie l-a instalat ca episcop
al Constantinopolului. în 381 a participat la Sinodul II
ecumenic. După moartea lui Meletie al Antiohiei, care
conducea Sinodul, Sfântul Grigorie Teologul a fost
chemat el însuşi la conducerea Sinodului. Odată cu
sosirea episcopilor egipteni, i s-au adus o serie de
acuzaţii nedrepte. Din această cauză, el a preferat să-şi
Eatrologie ...... ..... 1£Z

dea de bună voie demisia şi să plece în Capadocia.


Acolo, la locurile sale natale, s-a dedicat vieţii
contemplative, murind în jurul anului 390, la vârsta de 60
de ani.
Opera. Este alcătuită din cuvântări, scrisori şi
poezii. A scris 45 de cuvântări, din care numai una e-te
exegetică (la Matei 19,1-12, despre căsătorie şi fecio; ■)
şi numai una morală (despre iubirea de săraci).
între cuvântările dogmatice se numără mai întâi
cele Cinci Cuvântări teologice, rostite în capela învierii,
la Constantinopoî, în anul 380. Acestea i-au adus numele
de Teologul. în ele se cuprinde adevărata învăţătură a
Bisericii despre Sfânta Treime şi dovedesc puterea
gândirii Sfântului Părinte, logica argumentării, dar şi
căldura inimii sale. Cuprinsul lor este următorul:
1),.împotriva eunomienilor înainte cuvântare”. Este un fel
de prefaţă a celorlalte cuvântări. Critică pe eunomieni,
care abuzau în a explica totul raţional. Sfântul Părinte
arată că nu oricine şi oricând poate vorbi despre
Dumnezeu, ci este nevoie de o trăire adâncă. II)Tratează
despre Dumnezeu în general şi despre imposibilitatea
cunoaşterii Lui cu mintea. Combate pe eunomieni, care
socoteau că natura dumnezeiască este deplin accesibilă
cunoaşterii omului. IlI)Stabileşte unitatea Sfintei Treimi,
egalitatea şi consubstanţialitatea celor trei Persoane, n
Persoana lui Hristos se află atât firea dumnezeiască, cat
şi cea omenească. IV)Despre dumnezeirea Fiului,
răspunzând pe scurt la fiecare obiecţie a eunomienilor.
Tratează şi despre denumirile care se dau dumnezeirii.
V)Apără dumnezeirea Sfântului Duh, contra
pnevmatomahilor. Este şi o sinteză, recapitulând
doctrina ortodoxă despre Sfânta Treime: „Cele trei
168 Curs de

(Persoane) sunt una prin dumnezeirea Lor, iar CIniunea


trei prin proprietăţile Persoanelor”, „dumnezeirea fiind
neîmpărţită”.
Alte două cuvântări (a XX-a şi a XXXlI-a) vorbesc
despre calităţile teologului. Cuvântarea a XXXII-a,
purtând titlul Despre moderaţia în discuţii şi că despre
Dumnezeu nu poate discuta oricine şi în orice
m om ent mai biciuieşte patima mirenilor de a trata
noţiunile despre credinţă ca pe vorbe uşoare.
între Cuvântările la sărbătorile mari amintim pe
cele la Naşterea Domnului, înviere, sau Rusalii. Sfântul
Grigorie Teologul a scris şi panegirice la sfinţii Macabei,
Ciprian de Antiohie (confundat cu Ciprian al Cartaginei),
sau Atanasie cel Mare. A rostit patru necrologuri: la
moartea fratelui său Cezar, a sorei Gorgonia, a tatălui
Grigorie şi a prietenului, Sfântul Vasile cel Mare. A
compus două Cuvântări contra îm păratului Iulian
Apostatul, în 363, în care dovedeşte superioritatea
religiei creştine faţă de păgânism şi critică între altele
intenţia împăratului de a nu permite creştinilor să ia
o vntact cu literatura clasică.
Gn loc aparte ocupă în ansamblul operei sale
Cuvântul de apărare pentru fuga sa în Pont, sau
Despre fugă. Aici arată motivele pentru care a fugit,
după ce fusese hirotonit preot. A fost rostită la Pastele lui
362. Se înscrie între tratatele despre preoţie. Alte
cuvântări sunt de la hirotonirea sa ca episcop, sau din
vremea Sinodului 11 ecumenic. în cuvântarea a XVH-a se
desparte de credincioşii din Constantinopol.
Retras în singurătatea locurilor natale, Sfântul
Grigorie Teologul a alcătuit o operă poetică importantă,
tâlcuind dogmele prin versuri meşteşugite. Şi ereticii
folosiseră versul în propaganda lor. Sfântul Părinte a
PaiLologie 16â

scris 507 poezii, constând în poeme teologice


(dogmatice şi morale) şi poeme istorice (despre sine,
despre alţii, epigrame, epitafuri). Poemul despre Viaţa sa
este ca o dramă.
între lucrările Sfântului Grigorie Teologul se
numără şi 245 de epistole. Unele au caracter dogmatic
(între care şi trei epistole contra apolinarismului), altele
prezintă teoria artei epistolare.
Doctrina.
Cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbeşte despre
posibilitatea unei cunoaşteri naturale şi limitate, prin
cercetarea, cu ajutorul minţii, a ¡urnii înconjurătoare.
Aflăm că ordinea care conduce lumea nu este
întâmplătoare, ci vine de la Dumnezeu. în acest complex,
legea naturală, înnăscută în fiecare om, este primul
conducător spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ţinta este
saltul de la chip la arhetip.
Triadologie. Sfântul Grigorie Teologul trebuie
privit ca un continuator al operei Sfântului Vasile cel
Mare. Tatăl are specifică nenaşterea, Fiul are naşterea,
iar Sfântul Duh are purcederea. în Cuvântarea a V-a,
Sfântul Duh este văzut ca Dumnezeu adevărat,
nedespărţit şi împreună-mărit cu celelalte Persoane ale
Sfintei Treimi: „Era lumina cea adevărată, care
luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1,9)- Tatăl.
Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul
care vine în lume- Fiul. Era lumina cea adevărată, care
luminează pe tot omul care vine în lume- Celălalt
Mângâietor. Era şi era şi era, dar Una era Lumină şi
Lumină şi Lumină, dar o singură Lumină, un Dumnezeu”.
Hristologia. Contribuţia Sfântului Grigorie
Teologul în hristologie este recunoscută. învăţăturile
170 Curs de
eretice pe care e! Ie combate ţin de erezia lui Arie şi se
împart în două: unele care contestă dumnezeirea Fiului
Omului şi altele care combat umanitatea Fiului lui
Dumnezeu. Hristologia Sfântului Grigorie Teologul arată
raportul dintre Persoana Fiului, fiinţa dumnezeirii şi
celelalte Persoane, ca şi raportul dintre cele două firi şi
Persoana Fiului, sau raportul dintre Hristos şi umanitate.
Sfântul Grigorie Teologul a căutat să găsească
însuşirile specifice ale ipostaselor. Pentru el, deosebirea
ipostaselor în firea unică a dumnezeirii nu înseamnă
inegalitatea personală. „Atunci când vorbesc despre
Dumnezeu ar trebui să vă simţiţi scăldaţi într-o lumină şi
în trei lumini, învaM Sfântul Părinte, spun una în privinţa
fiinţei, adică a Dumnezeirii. Căci aici este împărţire
n împărţită” . Vorbind despre raportul dintre Persoane,
Si untul Părinte spune: „Dumnezeu este dumnezeirea
unică după fiinţă şi întreită după însuşiri sau ¡postase.
Dumnezeirea se desparte în chip nedespărţit în trei
Persoane, iar Persoanele se unesc, rămânând deosebite
într-o singură fiinţă” .
Contra ereticilor ce contestau deofiinţimea
Persoanelor Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie Teologul
subliniază identitatea lor de fiinţă. în legătură cu
problema naşterii supranaturale a Fiului, eunomienii
ridicau diverse întrebări. Naşterea este un act al
iconomiei voinţei Tatălui, dar şi un atribut al Fiului.
Sfântul Părinte atrage atenţia că hristologia ereticilor
concepe un Hristos fără Dumnezeu, după întrupare. De
aceea spune: „Ceea oe era, a rămas mai departe, iar
ceea ce nu era, a luat a.supra-Şi”. Căci naşterea după
trup a Fiului nu înseamnă nici renunţarea la firea
dumnezeiască, nici prefacerea firii omeneşti în fire
d. mnezeiască.
Pa.tmlo.gie. 111

De asemenea, întruparea nu este o simplă relaţie


cu omul şi nici o amestecare incompletă sau aparentă cu
firea omenească, cum învăţa ereticul Apolinarie. Sfântul
Părinte a accentuat realismul întrupării Fiului,
combătând pe ereticii ce puneau la îndoială integritatea
firii omeneşti purtate de El. în întrupare, Dumnezeu face
un pogorământ, se smereşte. îndumnezeirea omului se
face prin chenoza Fiului. Dumnezeu s-a înomenit, pentru
ca omul să se îndumnezeiască.
în concluzie, hristologia Sfântului Grigorie
Teologul este ortodoxă, cum au declarat-o Sinoadele
ecumenice şi întreaga gândire bisericească. Este o
hristologie profundă, presupunând o trăire hristocentrieă,
fiindcă dogma hristologică este legată de viata creştină,
în hristologia sa, „persoana” nu poate fi izolată de
„fiinţă”, iar Persoana Fiului trebuie privită doar >n
unitatea şi comuniunea cu celelalte Persoane. Fiul este
identic după fiinţă cu Tatăl, având o naştere
supranaturală, din veşnicie şi o întrupare în timp, din
Fecioara Maria.
Cultura păgână. Sfântul Grigorie Teologul nu
dispreţuia cultura păgână, pe care o asimilase la Atena şi
Alexandria. Acolo deprinsese arta cuvântului. El însuşi a
fost o enciclopedie culturală, un părinte sufletesc. A
nutrit o dragoste caldă pentru credincioşii săi. A ajutat pe
săraci. A fost un stâlp neclintit al Ortodoxiei.
Pacea. Aceasta stabileşte şi menţine echilibrul în
univers şi în sufletele oamenilor. Pacea este principiul
binefăcător al doctrinei creştine. Originea păcii este
dumnezeiască ( Cuvântarea aXXXII-a).
A lte aspecte ale. învăţăturii sale. Deosebirile
sociale ţin de păcat, care a făcut pe unii liberi şi bogaţi,
iar pe alţii robi şi săraci. Căci la început erau toţi egali şi
172 Curs de

liberi.
Sunt 6 feluri de botez: al lui Moise (cu apă), al lui
iean (al pocăinţei), al Iui iisus (al Duhului), al martiriului
( Ssângelui), al lacrimilor-şi al focului (în viaţa de apoi).
Şi pocăinţa este un fel de botez al lacrimilor.
Bibliografie.
Traduceri: Cele cin ci Cuvântări despre
Dumnezeu, traducere de Pr. Gheorghe Tilea şi Nicolae
Barbu, Bucureşti 1947; Către presviterul Cledoniu,
contra lui Apollinarie, Scrisoarea I şi a !!-a, traducere
din PG 37, 175-202, de Prof. Nicolae Cotos, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an II, nr. 3-4/1957, martie-aprilie,
p. 242-253; Cuvântarea a XX-a despre teolog şi
teologie, traducere şi prezentare din PG 35, 1065-1080,
de Diac. Asist. loan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”,
an XXXIV, nr. 2/1989, martie-aprilie, p. 52-59;
Cuvântarea a XLl-a la Rusalii, traducere de Pr.
Gheorghe Tilea, în rev. „Glasul Bisericii", nr. 5-6/1962, p.
4 4 1 -4 4 7 ; Cuvântarea a XXXVHI-a: La Arătarea lui
Dumnezeu sau la Naşterea Dom nului, traducere de Pr.
Gheorghe Tilea, în rev. „Glasul Bisericii", nr. 1-2/1962, p.
12-23
Studii: Bria, Magistr. Vasile I., Hristologia
Sfântului Grigorie de Nazianz, în rev. „Ortodoxia”, an
XII, nr. 2/1960, aprilie-iunie, p. 197-211; Coman, Pr. Prof.
Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 177-185; Idem,
Tristeţea poeziei lirice a Sf. Grigorie de Nazianz,
Bucureşti 1938; Idem, Sf. Grigorie de Nazianz, despre
împăratul Iulian. încercare asupra discursurilor IV şi
voi. I, Bucureşti 1938; IPS Nicolae Corneanu, Studii
Patristice. Aspecte din vechea literatură creştină,
Timişoara 1984, p. 256-261; Idem, Patristica mirabilia.
Patrologie 171

Pagini din literatura prim elor veacuri creştine,


Timişoara 1987, p. 289-300; Corniţescu, Magistr.
Constantin, Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia
sa, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XVI, nr. 5-
6/1964, mai-iunie, p. 350-366; Ică, Diac. Asist. loan I.,
Teologie şi teologi după Sfântul Grigorie de Nazianz,
în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXXIV, nr. 1/1989,
ianuarie-februarie, p. 40-56; Fapadopoulos, Prcf.
Stilianos, Sfîntul Grigorie de Nazianz sau ,,Teolog u i , n
rev. „Glasul Bisericii”, an XLI, nr. 1-3/1982, ianuarie-
martie, p. 110-116; Petrescu, Prof. Nicolae, învăţătura
despre preoţie după Sfîntul Grigorie de Nazianz şi
chipul de preot al lui însuşi, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XVIII, nr. 5-6/1966, mai-iunie, p. 391-399;
Pîrvu, Constantin, Activitatea om iletică a Sf. G rigore de
Nazianz, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 295-308; Sava, Drd. Diac. Marin,
Profilul teologului după Sfîntul Grigorie de Nazianz, în
rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXI, nr. 5-6/1969,
mai-iunie, p. 387-398; Stănescu, Nicolae V., Teologie şi
viaţă la Sfântul Grigorie de Nazianz, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XIV, nr. 1-2/1962, ianuarie-februarie, p. 3-12
Bibliografie. Studii la Sfinţii Părinţi
Capadocieni: Branişte, Pr. Marin, Elogiul prieteniei la
Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. „Studii Teologice” ,
seria a Il-a, an VII, nr. 7-8/1957, septembrie-octombrie. p.
453-478; Coman, Pr. Prof. Ioan G. Coman, Stu d ii-.2
universitare ale Părinţilor Capadocieni, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an VII, nr. 9-10/1955, noiembrie-
decembrie, p. 531-554; Ielciu, Drd. loan Mircea, Viaţa şi
valoarea ei după Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LXII, nr. 1-2/1986,
ianuarie-februarie, p. 68-83
174 Curs de

4) Amfilohie de Iconiu
Prieten al Sfântului Vasile cel Mare şi văr primar al
Sfântului Grigorie Teologul, s-a născut pe la 340. Şi-a
făcut o bogată cultură profană, la Constantinopol. Din
373, Sfântul Vasile cel Mare l-a hirotonit episcop în
Iconiu, capitala provinciei Licaonia. şi-a completat în
scurt timp cultura teologică. Lui i-a fost dedicat tratatul
Sfântului Vasile cel Mare „Despre Sfântul Duh” . A luptat
cu înverşunare contra ereticilor, mai ales a arienilor si
t 7 y

eunomienilor. A murit la 403, sau poate înainte de anul


400.
A scris un poem în 333 trimetri iambici, intitulat
chiar Iam bii către Seleucos. Aici el recomandă studiul
autorilor profani, luând ceea ce este util. între stihurile
251-319 dă catalogul cărţilor Vechiului şi Noului
Testament. Semnalează si îndoiala ce exista referitor la
t

Apocalipsă, la epistolele II Petru, II şi III Ioan şi Iacov.


Amfilohie devine astfel unul dintre martorii canonului
Sfintei Scripturi, confirmat de Sinodul V-VI ecumenic
(Trulan).
Lucrările sale, în general omilii, au tematică foarte
variată. Cinele sunt contra ereticilor arieni,
pnevmatomahi sau apolinarişti. Alte sunt praznicale: La
Naşterea, La întâmpinarea Dom nului, La Sfântul
Ştefan etc. Scrisorile sale cele mai importante sunt:
Scrisoarea , sinodală, către Seleucos şi către
Pancharios. Scrisoarea sinodală a fost întocmită de
Amfilohie şi a devenit hotărârea unui sinod local, ţinut
puţin înainte de anul 380, pentru a contracara pe
eunomieni şi pnevmatomahi. A scris şi o scurtă
mărturisire de credinţă, intitulată „Despre credinţa cea
dreaptă“.
Patrologie

Este şi autorul unei lucrări intitulată Contra


encratiţilor, sau Contm ereticilor, în care critică un fals
ascetism (aceia care sunt vizaţi nu doar că ignorau
cunoştinţele teologice, dar mergeau din ioc în loc
lăudându-se cu sfinţenia lor, cereau să se săvârşească
Sfânta Euharistie fără vin etc).
Teologia lui Amfilohie urmează linia
capadocienilor, fără multă originalitate.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Palroiogie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 185-186; Papadopoulos, Stilianos,
Patrologie, voi. 2, Atena, 1990, pg. 63 7-642.
176 Curs de

IV)8criitori antiohleni
l)S fâ n tu l Ioan Gură de Aur
Viata.* Sfântul loan Gură de Aur s-a născut la
Antiohia, probabil la anul 354. Tatăl său era dregător
militar şi a murit la scurt, timp după naşterea sa. Antusa,
mama Sfântului loan Gură de Aur, provenită dintr-o
familie bogată creştină, a rămas văduvă la numai 20 de
ani şi s-a dedicat educaţiei fiului ei. Cu natura sa nobilă şi
duioasă, cu sufletul ei împodobit de cele mai alese virtuţi,
Antusa nu a căutat să reformeze societatea, ci a format
un sfânt, al cărui exemplu a străbătut veacurile. Ea a
ştiut să modeleze sufletul tânărului loan cu măiestrie de
artist.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a botezat pe la 372, la
Antiohia. A fost lector. A frecventat „asketirionul” lui
Diodor de Tars. A fost prieten cu Teodor de Mopsuestia,
pe care a încercat să îl readucă pe calea dreaptă. După
moartea mamei sale, s-a retras în munţi.
în 381 a fost făcut diacon. în această perioadă a
scris tratatul Despre preoţie. în 387 a rostit, pe durata
î: regului Post Mare, 21 de O m ilii despre statui, care i-
au adus numele de „Gură de Aur” . în 398 a fost numit
Patriarh al Constantinopolului, contra voinţei sale. Acolo
a încercat îndreptarea lucrurilor şi stârpirea abuzurilor
clerului. A arătat o nesfârşită dragoste faţă de cei săraci.
A trimis misionari la goţii de la Marea Neagră şi Dunăre.
Legăturile cu curtea imperială au fost reci. Sfântul
Palrologie 7

Părinte a trebuit să se lupte cu slăbiciunile împăratului


minor Arcadiu, cu capriciile împărătesei Eudoxia, cu
ipocrizia lui Teofil al Alexandriei, cu ortodoxia fricoasă a
lui Epifaniu, cu cinismul atotputernicului ministru
Eutropiu. Când Fraţii Lungi, izgoniţi de Teofil din
Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul loan Gură
de Aur i-a primit, fără a intra în comuniune cu ei. Instigat
de Teofil, Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul loan
Gură de Aur de origenism. Episcopul din Alexandria a
ţinut la Stejar, lângă Calcedon, un Sinod, care a depus
pe Sfântul loan Gură de Aur.
A fost exilat, apoi rechemat, de teama revoltei
poporului. în anul 404, după alte uneltiri, marele loan a
fost exilat din nou, în Armenia Mică. Pe drumul de
întoarcere, în 407, el a murit în Pont. Spre a îndrepta
nedreptatea făcută, împăratul Teodosie II a aşezat
moaştele sale în anul 438 în Biserica Sfinţii Apostoli, din
Constantinopol.
Opera. Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul loan
Gură de Aur a fost cel mai fidel exponent al spiritualităţii
biblice şi patristice. Exegeza sa acoperă cam întreagă
Sfânta Scriptură. S-au păstrat majoritatea operelor sale.
Exegeza \/. T - S-au păstrat 67 de O m ilii la
Facere, 8 la Cartea Regilor, 58 la Psalmi, alte câteva
Omilii la cărţile profeţilor mari (Isaia, Ieremia, Daniil).
Exegeza N. T - S-au păstrat 90 de O m ilii la
Evanghelia dupa Matei, 16 O m ilii la Luca, 88de
O m ilii la loan, 63 de O m ilii la Faptele A postolilor şi
251 de Om ilii la Epistolele Sfântului A postol Pavel.
Opere dogm ático-polem ice: Contra anomeilor,
în 12 cărţi; Contra iudeilor; Despre înviere; Cuvântări
la Praznicele împărăteşti (la Naşterea Domnului, la
178 Curs de

Botez, înviere, Rusalii etc.); Panegirice (mai ales la


Sfântul Apostol Pa vel, dar şi la Iov, Sfântul Ignatie
Teoforul, Macabei etc,); 2 Cateheze la botez; Despre
milostenie; 21 de Cuvântări (O m ilii) la statui.
Opere apologetice: Contra lui Iulian şi a
păgânilor; M ic tratat că Hristos este Dumnezeu.
Opere ascetice: Către Teodor (de Mopsuestia)
cel căzut; Despre pocăinţă; Contra adversarilor vieţii
monahale; Comparaţie între un rege şi un monah;
Despre feciorie etc.
Opere educativ - morale: Despre preoţie (381-
386, în 6 cărţi); Despre slava deşartă şi despre
educaţia co p iilo r (schiţează treptele formale în educaţia
religioasă); Către o tânără văduvă; Despre nerepetarea
căsătoriei; Către cei ce. sunt scandalizaţi din pricina
nenorocirilor; Contra celor ce au fecioare
subintroduse.
Corespondenţa: 236 de Epistole; Sfânta
Liturghie ce îi poartă numele.
Doctrina.
Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de
Aur este cel mai de seamă reprezentant al Şcolii
antiohiene. A interpretat Sfânta Scriptură după metoda
istorico - gramaticală,, însoţită de puţin alegorism
moderat, ferit de exagerări. Sfântul Ioan Gură de Aur a
făcut o exegeză nespeculativă. P.F. iustin a scris în anul
1942 o carte intitulată „Sfânta Scriptură şi interpretarea
ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom”, în care pune în
evidenţă principiul adaptării divine în actul inspiraţiei
Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur a exprimat
aceasta prin termenul „synkatabasis”, care înseamnă
actul înţelept al lui Dumnezeu, de a binevoi să se
Pa ir o lo g ie 179

coboare Ia puterea de pricepere a oamenilor. Aceasta


devine ideea centrală a operei sale exegetice.
Alegorismul şcolii alexandrine primeşte o puternică
lovitură. Aplicând principiul său, exegeza Sfântul ioan
Gură de Aur devine mai obiectivă, mai solidă şi mai
accesibilă maselor. Căci dacă Dumnezeu s-a adresat
tuturor oamenilor, atunci cu toţii pot citi şi trage foloase
din Sfânta Scriptură.
Principiile exegetice ale Sfântul Ioan Gură de Aur
sunt: 1)Sfânta Scriptură se adresează tuturor creştinilor;
2 )Pentru înţelegea cuprinsului ei, exegetul trebuie să aibă
cunoştinţele introductive necesare; 3)în interpretarea
Sfintei Scripturi, exegetul trebuie să urmărească ideile pe
care Dumnezeu ni le comunică prin intermediul
aghiografilor şi căutând sensul literar, istoric sau
gramatical; 4)Să se ţină cont de sensul literar, dar şi de
respectarea contextului şi a textelor paralele şi
asemănătoare.
Cunoaşterea lui Dumnezeu. Această temă a fost
tratată în primele 5 Omilii din cele 12 Contra A n om eilor
(în P.G. 48, col. 701-812). Anomeii erau ramura
extremistă a arienilor, fiind conduşi de Eunomie. Teza
anomeilor era că omul poate cunoaşte şi defini fiinţa
divină. Dimpotrivă, Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că
fiinţa lui Dumnezeu este incognoscibilă şi indefinibilă.
Dacă am cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu acum, n-ar mai fi
posibil un progres în cunoaşterea Lui în viaţa viitoare.
Cunoaşterea lui Dumnezeu are ca premisă iniţială
revelaţia divină. Cunoaşterea aceasta înseamnă intrarea
omului într-un raport cu Dumnezeu ca de la persoană Ia
persoană. Numai cu puterile noastre, noi nu am putea
cunoaşte nimic din El. Omul este o vioară, creată de
Dumnezeu pentru a reda treptat armoniile tot mai
Curs de

perfecte ale realităţii Lui.


Hristologia. Sfântul loan Gură de Aur a rezolvat
problema Logosului întrupat. El a afirmat, în chip
ortodox, unitatea de persoană a Mântuitorului, dar şi
dualitatea firilor, a celei dumnezeieşti cu cea omenească.
Sfântul Părinte vorbeşte despre comunicarea însuşirilor,
fără ca firile să sufere amestecare sau schimbare.
Umanitatea lui Hristos nu este o aparenţă, ci o
realitate. întruparea nu înseamnă golire de firea
dumnezeiască. Fiind Dumnezeu, se face om, fără să
înceteze să fie Dumnezeu. Naşterea Fiului din veşnicie,
din Tatăl şi în timp, din Fecioara Maria este o taină:
„După cum cu privire la naşterea de sus este necucernic
să presupui mamă, tot aşa este hulitor să presupui tată
cu privire la naşterea de jos”. Şi: ,,că Fecioara a născut
astăzi, ştiu; că Dumnezeu a născut în afară de timp, cred,
df’.r felul naşterii am învăţat să-l cunosc în tăcere şi n-am
primit îngăduinţa să-l iscodesc prin cuvinte”. Aşadar,
hristologia Sfântul loan Gură de Aur ţine mai ales de
credinţă şi de trăirea în Dumnezeu.
îndreptarea.. Sfântul loan Gură de Aur dezvoltă
învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre îndreptare,
aprofundând-o. îndreptarea şi dragostea sunt unite, căci
dragostea precede şi încununează îndreptarea. Aceasta
din urmă implică universalismul harului credinţei.
Moartea şi învierea lui Hristos, care ucid păcatul şi
moartea, sunt temeiul îndreptării.
Harul. A fost Sfântul loan Gura de A u r semi-
pelagian? Teologii romano-catolici au aruncat asupra
Sfântul loan Gură de Aur insinuarea eronată de semi -
pelagianism (Tixeront, Schwane). Dar învăţătura sa
despre raportul dintre har şi libertate este învăţătura
ortodoxă a Bisericii primare. Harul joacă un rol important
181

în procesul mântuirii omului. La aceasta contribuie şi


lucrarea omului. Dumnezeu este Cel ce dăruieşte harul
Său, care lucrează asupra celor ce vor să-l primească, nu
asupra celor ce-1 refuză.
Legea m orală naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur
afirmă cu tărie că legea morală naturală poate fi socotită
şi în categoria legilor divine şi se află sădită în inimile
credincioşilor. Sau, cum spune Sfântul Părinte, „la
creaţie, Dumnezeu a sădit lăuntric în Adam şi legea
firească naturală, adică l-a înzestrat cu cunoştinţa a ceea
ce este bine şi rău”.
Eclesiologie. Biserica este pentru Sfântul Ioan
Gură de Aur „trupul lui Hristos”, al cărui cap este Iisus
Hristos însuşi. Credincioşii sunt membrele acestui trup şi
ei trebuie să stea într-o armonie perfectă. Biserica este
prelungirea întrupării lui Iisus Hristos de-a lungul
veacurilor. Este un organism divino-uman. Temelia ei stă
în Hristos şi în pnevmatologie. De aici tăria ei. Biserica
este un refugiu, unde scăpăm de păcate: „Sunteţi,
păcătoşi? Nu pierdeţi curajul, spune Sfântul Ioan Gură de
Aur, veniţi la biserică şi vă mărturisiţi păcatele”.
Biserica este vieţuirea credincioşilor împreună cu
Dumnezeu şi începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ. Prin Biserică, Iisus Hristos se uneşte cu fiecare
creştin, care este membru al acesteia. Oamenii devin cu
adevărat fiii lui Dumnezeu prin unirea cu Hristos, în
Biserica Sa. Totodată, Biserica este prezenţa Sfintei
Treimi între credincioşi, prin harul dumnezeiesc.
Sobornicitatea Bisericii îşi are temelia în viaţa de
perihoreză a Sfintei Treimi. Ea cuprinde atât unitatea, cât
şi pluralitatea persoanelor ce alcătuiesc Biserica, după
modelul vieţii treimice.
Realizarea Bisericii în duhul ei sobornicesc es a
182 Curs de

opera Sfântului Duh, care o susţine ca pe o unitate în


pluralitatea ei. Referitor la unitatea Bisericii, asemenea
Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur
spunea: „Dacă voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu, nu
trebuie să vă dezbinaţi, >7 ci să trăiti! între voi în bună
înţelegere, deoarece numai aşa trăind se poate păstra
unitatea Bisericii”. Şi Sfântul Părinte a luptat cu ardoare
pentru păstrarea acestei unităţi, împotriva ereticilor
timpului. în ceea ce priveşte aspectul pnevmatoiogic al
Bisericii, acesta este unul dublu: pe de o parte al Sfintelor
Taine, iar pe de alta cel al dragostei şi al virtuţilor, ce se
exercită în dependenţă de viaţa harismatică. Sfântul Ioan
Gură de Aur stabileşte, între comunicarea harică şi viaţa
morală, o corespondenţă, la posibilităţile maxime ale
credincioşilor. Căci faptele milei şi dragostei divine sunt
rezultatul înrâuririi divine.
M ariologia. Nu a tratat pe larg această temă,
asemenea Sfântului Chirii al Alexandriei. Sfântul Ioan
Gură de Aur nu atribuie Sfintei Fecioare nici numele de
Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), nici pe cel de
Născătoare de om (Anthropotokos). Totuşi, din întreaga
operă a Sfântului Părinte reiese ideea că Fecioara Maria
este Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Botez. Unii amânau botezul copiilor, până
când trecea tinereţea, alţii până când trecea întreaga
viată.
j Se botezau deci când îsi * dădeau ultima suflare,
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă însă ca să nu mai fie
amânată această Sfântă Taină, ca nu cumva să ajungă
la sfârşitul vieţii, fără să se fi învrednicit a primi acest har
divin. Prin Sfântul Botez dobândim iertarea păcatelor şi
suntem îndreptăţiţi de Duhul Sfinţilor, pe calea cea
adevărată. Rânduiala Tainei era formată din: rituri pre-
baptismale (exorcismele, lepădarea de satana, unirea cu
Patrologie ___________ __ _______________ 183
Hristos, ungerea pre-baptismaiă); botezul propriu-zis;
rituri post-baptismale. Se pare că se cerea catehumenilor
o Mărturisire de credinţe«.
Sfântul Ioan Gura de Aur accentuează egalitatea
candidaţilor la botez în fata Bisericii, indiferent de
condiţia sau starea lor socială. Se adresează creştinilor
care garantau pentru catehumeni (astăzi sunt naşii),
atrăgându-le atenţia asupra răspunderii' lor. Botezul este
„moarte şi înviere”. „Căci este îngropat omul cel vechi în
păcat şi înviază cel nou, înnoit după chipul Ziditorului”.
Dezbrăcăm haina cea veche, pângărită de păcate' şi
îmbrăcăm pe cea nouă, neatinsă de pată. în
Comentariul la Evanghelia după Ioan, Sfântul loan
Gură de Aur socoteşte renaşterea prin botez ca pe o
nouă creaţie a omului, mult superioară creaţiei Iui Ac . i.
Sfânta Euharistie. în pâinea şi vinul ce se jc
ca prinos de jertfă se găsesc Trupul şi Sâncele
Domnului. Prezenţa lor în elementele euharistice nu ţine
doar de credinţă, ci este o prezenţă reală a trupului
istoric al Domnului. Modul cum se realizează acest fapt
este o taină. La fiecare Sfântă Liturghie, pe altar este
prezent însuşi Iisus înjunghiat. Prin împărtăşire, primim
trupul lui Hristos întreg. De aceea, Sfântul Părinte atrage
atenţia: „Gândeşte-te, omule, de ce jertfă ai sa te atingi,
de ce fel de masă te apropii. Adu-ţi aminte că fiind
pământ şi cenuşă, te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele
lui Hristos”.
Desăvârşirea creştină. Sfântul loan Gură de Aur
propune tuturor idealul desăvârşirii creştine. Numele de
creştin ne obligă să-i urmăm lui' Hristos şi să ne
asemănăm Lui. Desăvârşirea creştină înseamnă iubirea
desăvârşită de Dumnezeu şi de aproapele, înseamnă
unirea desăvârşită cu Hristos. Realizarea ei este posi' !ă,
184 Curs de

căci puterile noastre sunt amplificate prin puterea harului


Botezului. Viaţa pământească este pentru Sfântul loan
Gură de Aur o arenă, în care alergătorii desăvârşirii
creştine se iau la întrecere, aleargă înainte, pentru a
dobândi cununa biruinţei.
Predica Sfântului loan Gură de Aur. Tâlcuirea
ortodoxă a Sfintelor Scripturi prin cuvânt, bazat pe fapte,
prin exemplul personal al predicatorului reprezintă
formula predicii creştine rodnice. Este un element de
actualitate al Sfântului loan Gură de Aur. Predica este o
parte din propovăduirea propriu-zisă.
Preotul. Predicatorul. Predicatorul trebuie să fie
un om de înaltă ţinută spirituală, ce tinde continuu spre
c săvârşire. Predicatorul creştin trebuie să ajungă, cum
spune Sfântul loan Gură de Aur, ca prin cuvântul Iui să
„reînalţe pe cel căzut, să potolească sufletul celui
înfierbântat, să reteze ceea ce prisoseşte, să completeze
ceea ce lipseşte şi să lucreze toate cele ce pun sufletul
omului în stare de desăvârşită sănătate” .
în tratatul Despre preoţie, Sfântul Părinte arată,
de repetate ori, că sarcina propovăduirii revine numai
preotului, nu şi credinciosului de rând. Precum un doctor
nu e doctor decât în măsura în care aplică leacuri şi
vindecă boala, la fel şi preotul nu e preot decât în măsura
în care se foloseşte de predică pentru tămăduirea bolilor
morale ale credincioşilor. Pildă de vocaţie predicatorială
este, pentru Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul Apostol
Pavel. Cele 7 Omilii, pe care Sfântul Părinte i le dedică,
scot în evidenţă aceasta. Şi precum Sfântul Apostol
Pavel se cuvine să fie orice preot.
Gn predicator creştin trebuie să fie sănătos fizic.
C r?ci, spune Sfântul loan Gură de Aur, „sănătatea
şubredă a trupului nu e mai puţin vătămătoare pentru
Patrologie
noi şi Biserică decât boala sufletească”. Preotului nu-i
este de folos nici cunoaşterea Sfintei Scripturi, nici
talentul predicatorial, dacă nu adaugă la acestea pi - a
unei vieţi trăite în chip virtuos. Căci ,,nu-i de nici un folos
o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată”. Pentru a
putea lupta contra nedreptăţilor sociale, preotul trebuie
să evite de a se face el însuşi vinovat de relele pe care
vrea să le înfiereze. Reproşându-i-se că un preot trebuie
să fie blând faţă de oricine, Sfântul loan Gură de Aur
răspunde: ,,Blând este acela care suportă ofensele ce i
se aduc personal, dar care ia apărarea celor nedreptăţiţi”.
Cel ce s-a pregătit înainte de hirotonie, să nu-şi închipuie
că odată intrat în preoţie, nu mai este obligat sâ
muncească în sensul sporirii cunoştinţelor ăc 'e, !ar zelul
de a propovădui cu timp şi fără timp trebuie secondat de
aproape de studiu.
Slujirea preoţească. Aspectele esenţiale ce
izvorăsc din atitudinea sa faţă de societate sunt:
egalitatea tuturor oamenilor; întruparea Mântuitorului ca
slujire; „Koinonia” şi slujirea. Trei principii stau la temelia
slujirii, în teologia Sfântul loan Gură de Aur: principiul
teologic, principiul histologic şi cel eclesiologic.
25 decembrie. Serbarea Crăciunului. în anul
386 (sau 387), Sfântul loan Gură de Aur a ţinut la
Antiohia o cuvântare purtând titlul La ziua Naşterii
M ântuitorului nostru lisus Hristos, rostită chiar în ziua
de 25 decembrie.
Dragostea, izvor şi culm e a virtuţii. Sfântul loan
Gură de Aur arată că dragostea este regula
creştinismului desăvârşit şi definiţia lui cea mai exactă.
Lipsa dragostei produce izolarea creştinului. Nici
proorocia şi nici chiar credinţa nu pot înlocui darul
dragostei. Nu prin proorocie, ci prin iubire se cunosc
186 Curs de

ucenicii Domnului. F’entru Sfântul Ioan Gură de Aur,


iubirea este cea m&i mare virtute. Este pecetea ce
autentifică ioate virtuţile şi le dă sens. Este rădăcina şi
coroana lor.
Iubirea faţă de aproapele este realizarea calei faţă
de Dumnezeu Ea merge până la jertfa pentru cei iubit,
indiferent cine este acesta. Dragostea este nemărginită şi
are o putere incomensurabilă. După ce l-a curăţit de
patimi, dragostea ridica pe om din virtute în virtute. Prin
roadele ei, ţine în om pe Duhul Sfânt, urmând să-l facă
pe acesta asemenea cu Dumnezeu, încoronând răsplata
tuturor celorlalte virtuţi. Prin dragoste, participăm la viaţa
însăşi a lui Dumnezeu. Caracteristica principală a
d r o stei este dăruirea continuă pentru aproapele. însă
ceta tea ei cea mai durabilă este aceea că nu este cu
putinţă a fi nimicită /reodată, ci ea arde continuu.
iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, ne facerr.' părtaşi comuniunii iubirii cu
Sfânta Treime. Semenul nostru este altarul pe care noi
aducem jertfa noastră lv.ii Dumnezeu. în tratatul său
Despre preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Eu
nu pot să cred că se poate mântui cineva care n-a lucrat
nimic pentru mântuirea aproapelui”. Când cineva este
iubit şi iubeşte la rândul său va câştiga de la cel pe care îl
iubeşte o şi mai mare iubire. Neiubind pe cel ce ne '
iubeşte, păcătuim. Dumnezeu dă exemplu de dragoste
autentică prin creaţie, prin providenţă şi prin Jertfa de pe
Cruce a Fiului Său. Rugăciunea este una dintre surorile
postului. Ea ne întăreşte puterile. „Este o armă
puternică, un sprijin solid, un tezaur nesecat, un port fără
furtună, un azil inviolabil". Sfântul Ioan Gură de Aur dă
n rneroase sfaturi despre rugăciunile ce trebuie făcute
a asă. Dar el insistă nu numai asupra rugăciunii
PăiLQlogie m

particulare, ci şi asupra celei în comun. Căci nimeni nu


poate găsi acasă atmosfera din biserică.
Niciodată credinciosul creştin, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, nu este mai puternic şi mai strălucitor ca în
rugăciune. Starea de spirit a celui ce se roagă trebuie
întărită şi prin multe virtuţi, în primul rând cea a
smereniei. „Rugăciunea este o mărturie a iubirii”. în
acest context se înscrie la Sfântul loan Gură de Aur şi
necesitatea rugăciunii pentru cei adormiţi. Această
rugăciune nu numai că este un lucru bine primit, ci este
chiar o datorie.
Postul. Iată cum salută Sfântul Ioan Gură de Aur
venirea zilelor de post: „Pe noi primăvara postului ne
farmecă, pentru că ea linişteşte valurile. Nu valurile apei,
ci talazurile patimilor... Atunci încetează lupta cărs.ii
contra sufletului”. Adesea se arată indulgent faţă de cei
care nu puteau să practice postul în toată asprimea lui.
Postul trebuie să respecte anumite condiţii: „Nu numai
gura trebuie să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi
picioarele, şi mâinile; toate membrele noastre... N-ar fi o
absurditate să te privezi de hrană, care de altfel ţi-e
permisă şi de a sătura ochii cu un aliment interzis? ” .
Mărturisirea. Sfântul Ioan Gură de Aur nu
socoteşte potrivită mărturisirea publică. însă îi sfătuieşte
pe credincioşi să se adreseze preoţilor; care au puterea
să ierte păcatele. Taina Pocăinţei dă omului posibilitatea
nu numai ca să restabilească echilibrul în fiinţa sa
zdruncinată de păcat, ci îi aduce şi liniştea. Cere însă
sinceritate: „Cât pentru mine, zice Sfântul loan Gură de
Aur, eu aş vrea lacrimi vărsate, nu ipocrizie, ci căinţă”.
Milostenia. Legată de virtutea iubirii de aproapele
este şi virtutea milosteniei. Aceasta este rădăcina tuturor
binefacerilor şi constituie pentru Sfântul Ioan Gură da
188 Curs de

Aur o datorie şi o sarcină. Dumnezeu a poruncit


milostenia nu numai ca să fíe hrăniţi cei săraci, ci ca să
f folositoare şi celor ce o vor face. „Acolo unde există
al meu şi al tău, spune Sfântul loan Gură de Aur, acolo
există şi ideea luptei sau cauza disputei”. împărţirea
bunurilor din partea bogaţilor să ţină cont că bunurile nu
sunt ale lor, ci ale lui Dumnezeu. Ele trebuie întrebuinţate
pentru aproapele nostru. Condiţia adevăratei milostenii
este de a o face din proprie iniţiativă, de a o face cu
inimă largă, numai pentru a da, nu şi pentru a lua,
considerând-o ca un câştig, iar nu ca o pagubă.
Familia. După Sfântul loan Gură de Aur, Adam şi
Eva au trăit la început feciorelnic în rai. Ei nu aveau
nevoie de legături trupeşti. „Adam şi Eva trăiau în rai ca
în cer şi se desfătau de prietenia lui Dumnezeu”. Viaţa lor
în rai era împodobită cu fecioria. Căsătoria nu era strict
necesară pentru înmulţirea neamului omenesc. Ea a fost
îngăduită de Dumnezeu, după păcatul strămoşesc,
pentru a vindeca neînfrânarea poftei trupeşti şi dispariţia
neamului omenesc. Sfântul loan Gură de Aur vede deci
c isătoria ca pe un scut al castităţii, ca pe un remediu
împotriva asalturilor trupului. Este osândită căsătoria din
interes material, ca una ce este izvor de umilinţe şi
necazuri. Frumuseţea fizică nu este criteriu în alegerea
soţiei.
Dacă nunta este prilej de bucurie, în schimb
Sfântul Părinte critică petrecerile zgomotoase ce o
însoţeau. El cere ca petrecerea să fie la înălţimea Tainei
ce se săvârseste.
♦ » Sfântul loan Gură de Aur vorbeştet de
indisolubilitatea căsătoriei, caracterizată ca unirea lui
Hristos cu Biserica Sa. Există pentru el un singur motiv
pentru despărţirea soţilor: infidelitatea conjugală. Ca leac
împotriva ispitei, recomandă lectura Sfintei Scripturi.
Ratrologie. 183

Este admisă recăsătorirea soţului văduv, dar dacă se


face „în Domnul”. Femeia trebuie să se supună
bărbatului nu ca o roabă, ci ca una de aceeaşi cinste cu
el. Atitudinea soţului
* fată
» de soţie
• j trebuie să imite iubirea
lui Hristos faţă de Biserică. între virtuţile de care trebuie
să se învrednicească soţia, după Sfântul Ioan Gură de
Aur, amintim: ascultarea, modestia, sobrietatea.
Munca. Sfântul Ioan Gură de Aur a promovat idei
înaintate despre muncă. A plecat de la cuvintele
Sfântului Apostol Pavel: „Cine nu voieşte să muncească,
acela nici să nu mănânce” (I Tesaloniceni 3, 10). Munca
este cea care îl înalţă pe om în demnitate, îi oferă cele
necesare traiului şi îi dă posibilitatea să ajute pe semeni.
Omul a muncit şi în rai. Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că prisosul muncii ar trebui să fie pus la îndemâna
oamenilor, spre a se ajuta între ei. Sfântul Părinte a
criticat pe cei bolnavi. A fost numit „ambasadorul
săracilor”, în favoarea cărora a intervenit de câte ori a
putut-o face. Munca nu este o ruşine, dimpotrivă. „Dacă
ar fi o ruşine să munceşti, Pavel n-ar fi făcut-o şi nu s-ar fi
lăudat” . Combătând nedreptăţile sociale ale timpului,
Sfântul Ioan Gură de Aur a criticat lăcomia şi luxul.
Totodată,7a cerut îmbunătăţireaj vieţii
» sclavilor.
Concluzii. într-un pasaj, păstrat de Fotie, din
opera Fericitului Teodoret al Cirului, intitulată Lauda
Sfântului Ioan, citim: „O, părinte, dă-ne lira ta. Acordă-ne
plectrul tău pentru a te lăuda. Căci ... lira ta răsună peste
tot pământul, prin darul harului. împărtăşeşte-ne şi nouă
limba ta nemuritoare. Numai limba ta e vrednică să
povestească faptele tale”. Cuvântările Sfântului Ioan
Gură de Aur, pe care le admirăm astăzi, rămân un tezaur
în sanctuarul literaturii Bisericii creştine. Iar Sfântul
Părinte rămâne unul din cei mai mari şi mai gustaţi
190 Curs de

scriitori ai Bisericii. Prin felul cum a predicat, ei este


pentru totdeauna cea mai strălucită stea pe cerul
elocinţei creştine.
Bibliografie.
Traduceri: Cele şapte cuvântări ţinute spre
lauda Sfântului A postol Pavel, traducere din PG 50,
473-514, de Pr. Matei Pâslaru, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română“ , an LXXXIX, nr. 11-12/1971, noiembrie-
deeembrie, p. 1211-1223; Cuvânt de laudă la Sfântul
Apostol Pavel, Cuvântul Hi, traducere din PG 50, 483-
488, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei” ,
an XIX, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p. 464-468; Cuvânt la
înălţarea Domnului,- traducere din PG 31, 164-184, de
P.. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei” , an XX,
nr. 5-6/1968, mai-iunie, p. 432-439; Cuvânt la Dum inica
a XXH-a după Rusalii, traducere din PG 47, 963-982, de
Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XX, nr. 11-12/1968, noiembrie-decembrie, p. 961-979;
Cuvânt la i Coririteni VII, 39-40, traducere din PG 51,
217-226, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LV, nr. 7-8/1979, iulie-august, p.
555-560; Cuvânt la Naşterea Dom nului, traducere din
PG 49, 351-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XVII, nr. 11-12/1966, noiembrie-
decembrie, p. 1017-1024; Cuvânt la Sfânta şi Marea
Joi, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XX, nr. 3-4/1968, martie-aprilie, p. 303-312;
Cuvântul al doilea la parabola despre bogatul
nem ilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 981-
992, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”,
an XXVIII, nr. 7-8/1976, iulie-august, p. 546-555;
Cuvântul al treilea la parabola despre bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 991-
Patrologie „121

1006, de Pr. Dumitru Feeio.ru, în rev. „Mitropolia


Olteniei”, an XXVII!, nr. 9 10/1976, septernbrie-
octombrie, p. 735-750; Cuvântul al V-lea în legătură cu
parabola despre Laz&r şi b o g a tu l nemilostiv, traducere
din PG 48, 1017-1026, de Pr. Dumitru Fecioru, în re v.
„Mitropolia Olteniei” , an XXIX, nr. 4-6/1977, aprilie-iunie,
p. 422-429; Cuvântul II la sărbătorirea Sfintei Ana.,
traaucere din PG 54, 64.3-652, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXX, nr 4-6/1978, aprilie-iunie, p. 302-311;
Cuvintele / şi II de laudă la Sfântul A postol Petru,
traducere din PG 50, 473-484, de F'r. Dumitru Fecioru, în
rev. „Biserica Ortodo.xă Română“ , an LXXXV, nr. 5-
6/1967, rnai-iunie, p. 593-601; Cuvintele I şi II la Facere,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „G ;.; al
Bisericii”, an XLIV, nr. 1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 27-
35; Cuvintele IU şi IV la Facere, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIV, nr. 3-
4/1985, martie-aprilie, p. 193-201; Cuvintele V (PG 54,
599-604), VI (PG 54, 604-507) şi Vii (PG 54, col. 607
616) la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Glasul Bisericii", an XLIV, nr. 7-9/1985, iulie-sept embrie,
p. 492-507; Despre p ocăinţă şi zdrobire de inimă.
Om ilia a VIi-a, traducere d/n PG 49, 323-336, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“ , an
XCVI, nr. 5-6/1978, mai-iunie, p. 550-i>62; Despre.•
pocăinţă. Om ilia a III a: Despre m ilostenie şi la Cele.
zece fecioare, traducere din PG 49, 291 300, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
XCV, nr. 7-8/1977, iul ie-august, p. 754-760; Despre
pocăinţă. Om ilia a /A-a: Despre cei ce pleacă' de la
Sfânta Liturghie, traducere din PG 49, 343-350, d e Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română* ^n
XCVI, nr 9-10/1978, septembrie-ocfombrie, p. 1] *6-
192 Curs de

1148; Despre pocăinţă. Omilia H când s-a întors din


ţară, traducere din PG 49, 277-284, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“ , an XCIV,
nr. 9-12/1976, septembrie-decembrie, p. 977-984;
Despre pocăinţă. Omilia 11. Despre tristeţea
împăratului A hav şi despre lona profetul, traducere din
PG 49, 283-292, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 1-3/1977, ianuarie-
martie, p. 114-120; Despre post. Om ilia a Vi-a: în a
şasea, săptămână a Sfântului post de patruzeci de
zile, traducere din PG 49, 313-324, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCVI,
nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 233-243; Despre Post:
Omilia a V-a, la profetul lona. Daniel şi la cei trei
i eri, rostită la începutul Postului Mare, traducere din
[\i 49, 305-314, de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an CXVI, nr. 1-2/1978,
ianuarie-februarie, p. 78-85; Despre preoţie, traducere de
Pr. St.
î
Călinescu,7 Bucureşti
*
1882; o altă traducere de
Aristide M Geamănu, Craiova 1941; Despre slava
deşartă şi cum trebuie, părinţii să-i crească pe copii,
rad. de Diac. Prof. Sebastian Ardelean, în rev. „Altarul
Banatului”, an V (XLIV), nr. 4-6/1994, apriiie-iunie, p.
101-120; Discurs în favoarea eunucului Eutropiu, trad.
şi introd. de Nicolae Bădescu, Bucureşti 1872; Epistolele
1-3, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXIX, nr. 3/1987, mai-iunie, p. 51-76;
Epistolele 12-17, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXIX,
nr. 6/1987, noiembrie-decembrie, p. 62-78; Epistolele
18-52, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XL, nr. 1/1988,
ianuarie-februarie, p. 81-94; Epistolele 53-92, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 2/1988, martie-aprilie, p.
70-86; Epistolele 93-117, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
Ratrologie_______________________ ____________ 123 .

XL, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-44; Epistolele 118-134,


în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 4/1988,
septembrie-octombrie, p. 48-62; Epistolele 157-183, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 6/1988, noiembrie-
decembrie, p. 68-78; Epistolele 219-242, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XLI, nr. 3-5/1989, mai-
octombrie, p. 59-71; Lauda lui Maxim. Cu ce femei
trebuie să ne căsătorim, traducere din PG 51, 225-242,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LVI, nr. 3-5/1980, martie-mai, p. 353-36 ;
Omilia a IV-a: Despre pocăinţă şi rugăciune, traducere
din PG 49, 299-306, de Pr. Dumitru Fecioru, in rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an CXV, nr. 9-12/197?,
septembrie-decembrie, p. 958-964; Omilia a L.VI-a la
M atei (16,28-17,9), Schim barea la facă a
M ântuitorului Hristos, traducere din PG 58, 549-558, de
Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 452-459; Omilia a
VUI-a: Despre pocăinţă, traducere din PG 49, 335-344,
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română“ , an XCVI, nr. 7-8/1978, iulie-august, p. 774-
783; Om ilia a XLIX-a la Matei, traducere din PG 58, 495-
504, de Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” , an LXIV, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 101-108;
Om ilia despre cei ce s-au dus la hipodrom, traducere
din PG 56, 263-270, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“ , an CVI, nr. 1-2/1988,
ianuarie-februarie, p. 117-122; Omilia l-a despre
trădarea lui luda şi despre Paşti, despre
administrarea Sfintelor Taine şi despre a nu ţine
m inte răul, traducere din PG 49, 373-382, de Gh. Badea,
în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 4-
6/1983, aprilie-iunie, p. 273-279; Omilie ţinută de
194 Curs de

Sfântul loan Gură de A u r la hirotonia sa în preot,


traducere de P r. Theodor A. Lificiu, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei” , an LXII, nr. 4/1986, iulie-august, p.
67-72; Om ilie la înălţarea D om nului nostru lisus
Hristos, traducere din PG 50, 441-452, de Gh. Badea, în
rev. „Mitropolia Moldove; şi Sucevei” , an LVIil, nr. 7-
9/1982, iulie-septembrie, p. 632-651; Om ilie la
Dum inica a IV-a după Rusalii, traducere din PG 57,
333-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
C eniei”, an XXIV, nr. 5-6/1972, mai-iunie, p. 456-468;
Om ilie la D um inica a Vl-a după Rusalii, traducere din
PG 57, 357-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXIII, nr. 7-8/1971, iulie-august,
p. 547-550; O m ilie la strălucitul praznic al Schim bării
la faţă, traducere din PG 58, 549-558, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei” , an XIX, nr. 7-
8/1967, iulie-august, p. 643-652; Scrisoare către
inochenţiu, episcopul Romei, traducere după PG 52,
529-748, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei” , an XXXIX, nr. 2/1987, martie-aprilie, p. 70-74;
Scrisoare către Iriochenţiu, episcopul Rom ei, traducere
după PG 54, 536, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei", an XXXIX, nr. 2/1987, martie-
aprilie, p. 74-75; Scrisorile 135-156, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr.
5/1988, septembrie-octombrie, p. 80-90
Studii: Apostolu, Drd. George, Iubirea şi
n dostenia după Sfântul loan Gură de Aur, în rev.
iuropolia Moldovei şi Sucevei”, an LXV, nr. 1/1989,
ianuarie-februarie, p. 50-68; Baba, Pr. Teodor, Opera
exegetică a Sfântului loan Gură de Aur, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXXVIII, nr. 4/1988, iulie-
Patrologie

august, p. 25-36; Balca, Diac. Prof. Nicolae, Câteva


trăsături ale Sfântului loan Hrisostom ca predicator,
în rev. „Studii Teologice” , seria a 11-a, an XX, nr. 7-
8/1968, septembrie-octombrie, p. 498-511; Belu, Pr. Prof.
Dumitru, Predicatorul în concepţia Sfântului loan
Gură de Aur, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“ , an
LXXVÎI, nr. 3-4/1959, marti^aprilie, p. 357-384; Idem, Cu
privire la predică în concepţia Sfântului loan Gură de
Aur, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an III, nr. 3-4/1958,
martie-aprilie, p. 268-287; Branişte, Pr. Prof. Ene,
Explicarea Botezului în „ Catehezele baptism ale” a ,?
Sfântului loan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-a ¡.¡gust, p. 4S3-
527; Branişte, Pr. Magistrand Marin, Concepţia Sfântului
loan Gură de A u r despre familie, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an IX, nr. 1-2/1957, ianuarie-
februarie, p. 125-151; Bria, Magistrand Vasile, Im nul
dragostei (I Corinteni XIII, 1-13) în O m iliile Sf. loan
Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XIII, nr. 7-8/1961, septembrie-octombrie, p. 427-436;
Busuioc, Pr. Gheorghe, Sfântul loan Gură de Aur,
A postol al dragostei, în rev. „Mitropolia Banatului”, an
XIX, nr. 1-3/1969, p. 22-38; Cîndea, Pr. Prof. Spiridon,
Sfântul loan Gură de A u r ca păstor de suflete, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“ , an LXXV, nr. 10/1957,
octombrie, p. 922-927; Caplat, Drd. Simion, Profilul
predicatorului creştin după Sfântul loan Gură de Aur,
Sfântul G rigorie Dialogul şi Fericitul Augustin, în rev.
„Studii Teologice” , seria a Il-a, an XVIII, nr. 7-8/1966,
septembrie-octombrie, p. 489-506; Idem, Problem a
form ei în predica Sfântului loan Gură de Aur, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an LXXXIII, nr. 7-8/1965,
iulie-august, p. 703-714; Călugăr, Diac. Dumitru, Sfinţi şi
196 Curs de

Părinţi ai Bisericii, Sibiu 1936, p. 47-59; Chiţescu, Prof.


Nicolae, A fost Sfântul loari Hrisostom semi-pelagian?,
în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLI, nr. 3-
4/1965, martie-aprilie, p. 136-162; Ciobotea, Drd. Dan-
Ilie, învăţătura Sfântului loan Gură de A u r despre
rugăciunile pentru cei adorm iţi în Dom nul, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXVI, nr. 9-12/1976, p. 643-
654; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual pentru
u7ul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
199-208; Idem, Actualitatea Sf. loan Gură de A u r (354-
1954), în rev. „Studii Teologice” , seria a Il-a, an VII, nr. 7-
8/1955, septembrie-octombrie, p. 403-422; Idem,
Hirotonirea în preot a S f loan Gură de Aur, în rev.
„Glasul Bisericii”, an XVI, nr. 12/1957, decembrie, p.
867-888; Idem, Raportul dintre justifica re şi dragoste
în Om iliile Sfântului loan Gură de A u r la Epistola
către Romani, în rev. „Ortodoxia”, an XVIII, nr. 2/1966,
aprilie-iunie, p. 199-221; Corneanu, IPS Nicolae,
Patristica mirabilia. Pagini din literatura prim elor
veacuri creştine, Timişoara 1987, p. 300-309;
Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, Idei dogm atice în
Cuvântările Sfântului ioan Hrisostom la Praznicele
împărăteşti, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XVII, nr. 7-8/1965, septembrie-octombrie, p. 441-449;
Idem, Chipul m am ei Sfântului loan Gură de Aur, în
rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXIX, nr. 9-
10/1977, noiembrie-decembrie, p. 615-620; Damian, Pr.
T odor, Virtutea dragostei la Sfântul loan Gură de
Aur, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCV1I, nr. 5-
6/1979, mai-iunie, p. 675-685; Diaconu, Pr. Adrian,
Catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de
Aur, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an CVII1, nr. 5-
6/1990, mai-iunie, p. 71-78; Enache, Drd. Mihai,
Patrologie 197

învăţătura despre Biserică după Sfântul Ioan Gură de


Aur, în rev. „Ortodoxia”, an XXVI, nr. 1/1974, ianuarie-
martie, p. 128-140; Herghelegiu, M.E., Aspecte ale
evoluţiei epiclezei euharistice din anaforele
Liturghiilor Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului
loan Gură de Aur, în rev. „Ortodoxia”, an XLVII, nr. 3-
4/1995, iulie-decembrie, p. 55-69; Ionescu Şerban,
A titudini etico-sociale, scoase din viaţa Sf. loan
Hrisostom, urmate de o expunere a doctrinei sale
morale, Bucureşti 1920; Liţiu, prot. Qheorghe,
Glossolalia ca dar al Sfântului Duh, în rév.
„Ortodoxia”, an XXXVI, nr. 4/1984, octombrie-
decembrie, p. 499-506; Moldovan, Pr. Drd. Ilie, A spectul
hristologic şi pnevm atologic al Bisericii după Sfântul
loan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a,
an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 706-711;
Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Demnitatea m uncii la
Sfântul loan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p. 210-
219; Nişcoveanu, Pr. Magistr. Mircea, Aspecte din viaţa
creştină în Comentariul Sfântului loan Gură de A u r la
Epistolele pastorale, în rev. „Glasul Bisericii”, an XXIII,
nr. 7-8/1964, iulie-august, p. 671-684; Petrescu, Pr. Prof.
Nicolae, învăţătura Sfântului loan Gură de A u r despre
preoţie şi chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XVIII, nr. 4-6/1968, p. 244-
259; P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare - în
Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia
contem porană, partea a IlI-a: Temeiuri ale slujirii în
Sfânta Tradiţie, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXIV, nr. 5-8/1972, mai-octombrie, p. 390-409; Popescu,
Mihai, Hrisostom ca învăţător al adevărurilor Bisericii,
Bucureşti 1910; Popescu, Prof. Teodor, Epoca Sfântului
198 Curs de

loan Gură de Aur, în rev. „Ortodoxia”, an IX, nr. 4/1957,


octombrie-decembrie, p. 531-585; Prelipcean, Pr. Prof.
Vlad, Adaptarea divină la condiţiile firii omeneşti, în
lucrarea inspiraţiei divine, după învăţătura Sfântului
loan Hrisostom, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a,
an XI, nr. 7-8/1959, septembrie-octombrie, p. 403-416;
Provian, Pr. Constantin, Activitatea pastorală şi
om iletică a Sf. loan Hrisostom în Antiohia (386-398),
Buzău 1919; Stan, Pr. Prof. Alexandru, Frumuseţea şi
sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al
Sfântului loan Gură de A u r în două O m ilii la Sfinţii
Martiri, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIII, nr. 5-6/1984,
mai-iunie, p. 358-375; Stoleru, Drd. Nicolae, învăţătura
despre Legea m orală naturală în opera Sfântului loan
Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice” , seria a Il-a, an
XXIV, nr. 3-4/1972, martie-aprilie, p. 266-274; Tilea, Pr.
Gheorghe, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul
loan Gură de Aur, în rev. „Glasul Bisericii”, an XXXVII,
nr. 3-4/1978, martie-aprilie, p. 289-299; Voicu, Arhidiac.
Prof. Constantin, Sfântul loan Gură de A u r şi unitatea
Bisericii, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXXI, nr. 1-
3/1982, p. 73-84; Zamfir, ieromonah Modest,
Eclesiologia paulină reflectată în Comentariul
Sfântului loan Gură de A u r la Epistola către Efeseni,
în rev. „Ortodoxia”, an XXXIV, nr. 4/1982, octombrie-
decembrie, p. 492-502
Bibliografie.
Studii la Sfinţii Trei Ierarhi: Alexe, Pr. Prof.
Ştefan, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi, în
rev. „Studii Teologice", seria a Il-a, an XXXVI, nr. 1-
2/1984, ianuarie-februarie, p. 93-102; Băbuş, arhim. Gr.,
Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev.
„Glasul Bisericii”, an XV, nr. 10/1956, octombrie, p. 535-
Patrologie 122

546; Bîzgan, Pr. Drd. Gh., Principii om iletice în predica


Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LV, nr. 3-6/1979, martie-iunie, p. 292-303;
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, A ctualitatea mesajului
Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Mitropolia Banatului” , an
XXV, nr. 1-3/1975, p. 38-41; Chifăr, Pr. Lector Nicolae,
Preoţia în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev.
„Teologie şi Viaţă“, seria nouă, an IV (LXX), nr 8-
10/1994, august-octombrie, p. 9-17; Galeriu, Pr. I of.
Constantin, Teologie, preoţie şi slujire la Sfinţii i rei
Ierarhi, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an LXI,
nr. 1-3/1985, ianuarie-martie, p. 123-134; Georgescu,
arhim. Dr. Chesarie, A ctualitatea învăţăturii Sfinţilor
Trei Ierarhi Vasile, G rigore şi loan, în rev. „Glasul
Bisericii”, an XLIII, nr. 1-2/1984, ianuarie-februarie, p. 52-
58: Pâslaru, Pr. Matei, Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile., G rigore
şi ican, Râmnicu Vâlcea 1937; Rămureanu, Pr. Prof.
Ioan, Preotul-slujitor al lui Dum nezeu şi al oam enilor
după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română“, an LXXXVSII, nr. 1-2/1970, ianuarie-februarie,
p. 99-105; Rus. Pr. Prof. Constantin, Chipul preotului
după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. „Mitropolia Banatului”,
an XXXVII, nr. 2/1987, martie-aprilie, p. 32-39; Vasile, PS,
Învăţăm inte ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru
problemele, actuale ale Bisericii, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an XC, nr. 1-2/1972, ianu =irie-
februarie, p. 121-126; Voicu, Arhidiacon Prof. Consta dn,
Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XXII, nr. 7-9/1977, iulie-septembrie, p>. 499-504
200 Curs de

2)D iodor de Tars


S-a născut în deceniul al doilea sau al treilea al
secolului IV la Antiohia. A studiat la Atena, dobândind
inclusiv cunoştinţe de retorică. în jurul anului 360 a
întemeiat Aschitirionul de la Antiohia, care era o
mănăstire, dar şi o şcoală ermineutică şi catehetică, care
a devenit centrul rezistenţei contra arianismului. Aici a
învăţat şi Sfântul Ioan Gură de Aur. A condus
comunitatea în timpul schismei antiohiene.
în 362-363 a fost hirotonit preot de episcopul
Meletie al Antiohiei. A fost exilat. A cunoscut, în Armenia
Mică, pe Sfântul Vasile cel Mare, cu care mai apoi a
întreţinut o corespondenţă. După moartea împăratului
Valens, Diodor a fost ales episcop în Tarsul Ciliciei, la
? 8. A participat la Sinodul II ecumenic. A murit în jurul
6 ,ului 392.
Opera sa este foarte variată, dar, în cea mai mare
parte s-a pierdut. Temele sale erau: filosofice,
cosmologice, astrologice. A făcut erminia Vechiului
Testament (în întregime). A întocmit lucrări antieretice şi
iucrâri teologice generale. Iată câteva: Contra
astrologilor şi astronom ilor, La Octateuh, la /-// Regi,
sa Ieşire, la Ep. către Romani, Contra sinusiaştilor,
Despre soartă etc. în erminie sa întrebuinţează metoda
specifică a şcolii din Antiohia: metoda istorico -
gramaticală.
în hristologie are câteva erori grave, fiind părintele
nestorianismului. El învaţă că Fiul lui Dumnezeu „nu s-a
făcut om, ci ca un om". A luat pe Fiul Omului, în care s-a
sălăşluit. Ideea aceasta a sălăşluirii presupune deci
existenţa a doi fii, cu totul diferiţi între ei: unul având firea
dumnezeiască şi neschimbat, altul om şi schimbător;
Pa bio logie 201

unul din Dumnezeu, iar altul din sămânţa lui David, adică
din Maria. Fiecare fire rămâne în hotarele ei. în
consecinţă, Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, ci
Născătoare de om. Fiul Măriei este Fiul lui Dumnezeu
după har.
Unde duce o asemenea învăţătură? Acolo unde
ducea şi Apolinarie. Căci dacă Apolinarie excludea
mintea omenească din Hristos, Diodor îl considera fiu
după har. Dacă Apolinarie a condus la monofîzitism,
Diodor a condus la dioposopism, amândoi neputând
depăşi principiile logicii aristotelice.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 190-191.
202 Curs de

V)Istorici
Socrat
S-a născut în jurul anului 380 la Constantinopol.
Se cunosc puţine despre educaţia sa. A fost numit şi
scolasticul, fiind avocat. Nu a fost cleric. Nu a fost
favorabil Sfinţilor loan Gură de Aur şi Chirii al
Alexandriei.
A scris o Istorie bisericească, în 7 cărţi,
continuând pe Eusebiu, de la abdicarea lui Diocleţian
(305) şi până la 439. Fiecare carte vorbeşte despre un
îi părat. Evenimentele bisericeşti se întrepătrund cu cele
politice. Lucrarea este valoroasă mai ales când sunt
relatate evenimentele trăite chiar de Socrat.

Sozomen
Era originar din Palestina. A fost avocat la
Constantinopol. A scris o Istorie bisericească în 9 cărţi,
acoperind perioada anilor 324-425. Atrage atenţia că nu
va trata perioada din istorie de până la 324, căci ea
fusese obiectul de studii exclusiv al lui Eusebiu. Sozomen
este dependent în lucrarea sa de Socrat, dar amplifică şi
verifică datele acestuia, chiar dacă nu-1 citează.
Pairologie 202

Filostorgiu
S-a născut în Capadocia, la 368. Merge la
Constantinopol. Scrie şi el o Istorie bisericească în 12
cărţi, păstrată fragmentar, de la Arie şi până la Aetiu
(315-425). Filoarian fiind, Filostorgiu vrea să transmită
prin istoria sa că, după ce Sfântul Atanasie a dezlănţuit
dezastru! Bisericii, Dumnezeu a trimis pe Aetiu şi pe
Eunomiu ca să o salveze. Nu avem de-a face cu o istorie
propriu-zisă, ci cu o preamărire a ereticilor.

Ghelasie de Cizic
După 475 apare sub numele său o Istorie a
Bisericii Orientului sub Constantin cel Mare. Cum spune
şi numele, relatează evenimentele din cursul vieţii
împăratului Constantin.

Evagrie Scolasticul
Antiohian, a scris o Istorie bisericească în 6 cărţi,
mergând de la 431 la 594, continuând pe istoricii Socrat,
Sozomen şi Teodoret de Cir. Este ortodox în idei.
Relatează detaliat disputele nestoriene şi eutihiene.

Bibliografie: Coman, Fr. Prof. loan G., Patrologie,


manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 208-212.
204 Curs de

VI)Asceţi
Evagrie Ponticul
Viaţa. S-a născut pe la 345-346 în Ibora Pontului,
de unde îi vine şi numele. Tatăl era horepiscop. l-a oferit
c educaţie pe măsură. L-a încredinţat Sfântului Vasile cel
Mare, care l-a făcut anagnost (lector) în Cezareea
Capadociei. Sfântul Grigorie Teologul l-a hirotonit diacon.
Evagrie l-a însoţit la Constatinopol, la Sinodul II
ecumenic. După 381, Evagrie rămâne acolo, lângă
patriarhul Nectarie. Era puternic influenţat de ideile
origeniste. Era orator bun. După o încurcătură
sentimentală pleacă, la 382, la Ierusalim, de unde ajunge
în Egipt, în pustiul Nitric. A fost ucenicul Sfântului
Macarie Egipteanul. După 16 ani, la 399 moare, la numai
54 de ani, după o asceză severă şi studiul aprofundat al
operei lui Origen. A fost condamnat ca origenist Ia 150
de ani după moartea sa.
Opera. Dintre epistole menţionăm: o colecţie de
62 de scrisori, o alta despre Sfânta Treime şi alta către
Melania. Cea mai importantă operă se numeşte 600 de
problem e (capitole) prognostice sau gnostice. Lucrarea
este pierdută în original. Este lucrarea lui cea mai
r> yrezentativă. Aici dezvoltă concepţiile sale filosofice,
gnostice, origeniste şi psiho - metafizice, câteva dintre ele
regăsindu-se în anatematismele de la 553. Altă lucrarea
se numeşte 100 de capitole practice sau Despre viaţa
practică. Este cea mai practică dintre lucrările lui
Ratrologie .205

ascetice.
Evragrie a scris şi 50 de capitole gnostice, sau
Gnosticul, sau Către cel vrednic de gnoză. Se
adresează celor care au depăşit stadiul vieţii practice şi
sunt pregătiţi pentru gnoză. A scris şi o lucrare numită
M onahilor trăitori în viaţa de obşte sau în adunări. Nu
se adresează fireşte anahoreţilor. Are formă de distihuri.
Antirrheticos este o operă împărţită în 8 părţi,
pentru fiecare păcat capital câte o parte: lăcomia,
desfrânarea, iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, lenea,
mândria, slava deşartă. Aduce şi 487 de locuri
scripturistice împotriva ispitelor diavoleşti. Alte lucrări:
Sfaturi către o fecioară; Către m onahul Evloghi ,
Despre rugăciune, S colii la psalm i şi la Eclesiast, la
Rugăciunea Domnească.
Doctrina. S-ar putea arbitrar împărţi învăţătura
sa în cea de până la 381 (ortodoxă, influenţată de Părinţii
Capadocieni) şi după 381 (legată de monahii origenişti).
Activitatea scriitoricească începe după instalarea sa, la
383, în pustiu.
Textele ascetice ale lui Evragrie ţin mai ales de
experienţa practică şi nu ajung la descrierea însăşi, a
experienţelor teoptiilor, cum se întâmplă cu textelor altor
scriitori. Aceasta deoarece în concepţia sa locul teoptiei
aparţine cunoaşterii Sfintei Treimi şi exprimarea aceasta
fără trup, cu mintea curată. Este greu de spus dacă a
avut personal harisma teoptiei şi câteva dintre trăirile
duhovniceşti înalte le-a descris din auzite, iar nu din
trăire.
Lucrarea practică, asceza nu este, după Evragrie
suficientă pentru a ajunge cineva la culmea binelui. Er.,:e
nevoie de gnoză, de cunoaşterea pe care o au puţini,
Curs de

aleşii, gnosticii.
Opera lui Evagrie are o mare creativitate,
exploatând concepţii origeniste (ca apacatastaza tuturor,
preexistenţa sufletelor, tâlcuirea alegorică), puncte de
vedere metafizice şi cosmologice ale filosofiei greceşti
(cum ar fi acela că nous-ul este partea cea mai înaltă a
sufletului, că trupul reprezintă închisoarea sufletului, că
nepătimirea este necesară pentru gnoză).
Capabili să primească cunoaşterea superioară
sunt câţi au ajuns, prin stadiul practic, la nepătimire.
Adevărata cunoaştere (gnoză) are 3 stadii: 1) în primul
stadiu se exercită virtuţile credinţei, fricii, înfrânării,
răbdării şi nădejdii; 2) al doilea corespunde oamenilor
care au ajuns la nepătimire, la iubire şi la cunoaşterea
Treimii; 3) stadiul ultim, al teologiei, unde minţile ajung
la capătul cunoaşterii Treimii şi la fericirea ultimă,
unindu-se deci absolut cu firea lui Dumnezeu, căci va
avea loc anularea oricărui fel de diferenţiere * a
elementelor. Acest stadiu corespunde zilelor a şaptea şi a
opta. în cea de-a şaptea va conduce Hristos. în cea de-a
opta zi va fi restaurată, restabilită (apacatastaza tuturor)
Enada.
Bibliografie: Cornan, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 213-214; Iustin Moisescu, Evagrie
Ponticul. Viaţa, scrierile, învăţătura, Atena 1937 (teză
de doctorat); Stilianos Papadopolou, Patrologie, voi. 2,
Atena 1990, pg. 690-705.
Pairolog ie 02

VII)Scriitori sirieni
Sfântul Efrem Şirul
Viaţa. S-a născut din părinţi creştini, pe la 306, în
Nisibi, în Mesopotamia. A crescut în mediul lui lacov de
Nisibi. A fost influenţat de mediul ascetic. A intrat
devreme în viaţa monahală. A mers la Sinodul 1
ecumenic. A fost făcut diacon şi a rămas diacon toată
viaţa.
După ce perşii au cucerit oraşul său, Sfântul
Efrem s-a refugiat la Edessa, oraş ce era pe teritoriu
roman. La Edessa a devenit fondatorul noii şcoli
catehetice a „perşilor”. Tradiţia spune că i s-a propus ă
devină episcop, dar a refuzat, preferând să rămâ ,ă
simplu profesor. A adormit la 9 iunie 373, într-o vreme de
secetă, care l-a determinat să vândă totul, pentru a ajuta
pe săraci.
S-a păstrat şi un „tablou” al său: se hrănea cu
pâine de orz şi legume uscate, bea doar apă, era piele şi
os, era scund, sărăcăcios îmbrăcat, pleşuv, fără barbă,
nu râdea niciodată. S-au scris trei panegirice în cinstea
sa: de Sfântul Cirigorie al Nissei, Amfilohie de Iconiu şi
Sfântul Ioan Gură de Aur.
Opera. în limba siriacă: 1) Despre credinţă (87
imne contra ereziilor trinitare); 2) Contra ereziilor (56
imne); 3) Despre credinţă (6 cuvinte); 4) La paradis
(15 imne; descrie cu multă fantezie raiul); 5) Cuvânt
D om nului nostru (cuprins hristoJogic, dar şi triadologic);
208 Curs de

6) Poem ele nisibiene (77 imne, o parte pierdute; descrie


războiul perşilor cu romanii pentru Nisibi şi cele despre
episcopul lacov şi episcopul Vologeses); 7) Contra lui
Iulian; 8) La Facere; 9) La post; 10) Despre Paşte; 11)
Despre deşertăciune; 12) La Isaia 26; 13) Despre
pocăinţă; 14) Comentariu la Diotessaronul lui Taţian
Asirianul (importanţă pentru istoria textelor
evanghelice); 15) Comentariu la Facere şi Ieşire; 16)
Despre Biserică; 17) Despre feciorie.
în limba greacă: 1) La profetul lona şi despre
pocăinţa nineoitenilor; 2) La m ărturisitori şi martiri; 3)
Cuvânt ascetic; 4) Testamentul lui Efrem; 5) Despre a
o ua Venire (3 Cuvinte); 6) La femeia păcătoasă; 7)
Cuvânt la Avraam şi Isaac etc.
S-au păstrat şi traduceri în alte limbi: latină,
armeană, coptă, georgiană, arabă, slavă. De pildă
Comentariul la Epistolele pauline s-a păstrat în
armeană. în general, comentariile la Noul Testament au
mai mult caracter de omilii. Interpretarea este istorico -
gramaticală şi tipologică.
Operele Sfântului Efrem se împart şi în Cuvântări
metrice (memre) şi imne cantabile (madraşe). Versurile
sunt câte două si alcătuiesc o frază metrică. Cuvântările
dogmatice critică ereziile. Dintre operele lirice, cele mai
importante sunt cele 77 de Poem e nisibiene. A alcătuit
şi un imn despre vrednicia preoţiei. A fost numit „chitara
Sfântului Duh”.
Doctrină. S-a ocupat mai mult cu lupta sa
duhovnicească şi mai puţin cu problemele teologice ale
epocii. Este caracteristic faptul că tâlcuirea Sfântei
Scripturi este uşurată de viaţa sa duhovnicească şi
aceasta se întemeiază pe tâlcuire.
Patrologie m

Teologia Sfântului Efrem este dependentă de cea


a capadocienilor. Despre Dumnezeu nu se poate spune
ce este, nici zugrăvi în noi. El aude fără urechi, vede fără
ochi. Nu sunt doi Dumnezei. El este fiinţa fără început,
esenţa care există mai înainte de toate. Sfânta Treime s-a
arătat la Botezul Domnului. Dumnezeu, cel care este
duh, s-a arătat trupeşte, prin Fiul Său cel întrupat. Hristos
este Dumnezeu. Naşterea Lui fiinţială ne este
necunoscută. Susţine diofizitismul, vorbeşte despre
chenoză, despre realismul euharistie şi despre Taina
preoţiei. A fost deopotrivă ascet, mistic şi contemplativ.
A fost smerit. A fost poet.
Câteva dintre imnele sale cântă, iauri?;,
preamăresc pe Sfânta Fecioară. Ea este Născătoarea de
Dumnezeu, este pururea - fecioară, este preasfântă. Face
o paralelă între Maria şi Eva. Nu vorbeşte nicidecu; i
despre „imaculata concepţie”, nici despre „înălţarea ei
cu trupul la cer”.
Sfântul Efrem spune: „O, Fiul lui Dumnezeu, dă-
mi darul Tău cel minunat, ca să-mi îmbogăţesc chitara şi
să zugrăvesc prea frumoasa icoană a Născătoarei Tale!”.
„O, Maică - al tău Fiu Preasfânt
A coborât pe-acest pământ,
Ca un luceafăr luminat,
De stele multe-nconjurat!
Pe cei bogaţi i-a umilit,
Pe cei săraci i-a întărit!”
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Aspecte
ecum enice în viaţa şi opera Sfinţilor A ntonie cel Mare
şi Efrem Şirul, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXVI, nr.
9-10/1974, septembrie - octombrie, pg. 807-813; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 218-221; Eftimie, Pr.
210 Curs de

/ idrei, Sfânta Fecioară M ar ia în imnele Sfântului


Efrem Şirul, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an IV, nr. 1-
2/1959, ianuarie-februarie, pg. 80-85; Frăcea, Diac. Dr.
Iiie, Sfântul Efrem Şirul: Explicarea rugăciunii
„Doam ne şi stăpânul vieţii m ele...”, în rev. „Altarul
Banatului”, an IV (XLIII), iulie - septembrie, nr. 7-9/1993,
pg. 105-107; Papadopoulou, Stelianos, Patrología, voi.
2, Atena, 1990, pg. 327-345.
P a tro log ie ______________________________ _____________ 211

VIII)Scriitori latini
l)Ilarie de Poitiers (Pictavium)
A fost căsătorit şi tată al unei fete. A reprezentat o
figură de seamă a Bisericii Apusene. Este primul teolog
apusean care a practicat cu certe rezultate o teologie
antiariană, primul imnograf creştin latin, primul care a
dus în Apus experienţa emineutică şi bogăţia teologică a
Răsăritului şi primul scriitor al Franţei. Până la Sfântul
Ambrozie este cel mai important reprezentani -al teologiei
ortodoxe apusene. De aceea a şi fost proclamat "Doctor
al Bisericii". Cu o putere impresionantă, a schimbat
drumul teologiei latine. A trecut dincolo de climatul
apologetic al lui Lactanţiu. A ajutat Biserica apuseană să
înţeleagă şi să depăşească criza arianismului, - \
persoana sa, teologia apuseană şi-a regăsit izvoarele ei
teologice răsăritene.
S-a născut între anii 310 si » 320 în oraşul
j francez
Poitiers (Pictavium), într-o familie bogată. S-a botezat
înainte de 350, an în care a fost hirotonit episcop la
Pictavium. între timp şi-a făcut o cultură solidă. în
vremea în care împăratul Constanţiu încerca să impună
arianismul în imperiu, Sfântul Ilarie se opunea cu tărie.
Din prima perioadă a activităţii provine lucrarea
sa Com entariu la Matei, o lucrare în 33 de capitole, în
parte sub formă de omilii. Este prima lucrare de acest
gen în latină. Răspundea totodată cerinţelor de
catehizare ale momentului. Dorinţa Sfântul Ilarie era ca ei
212 Curs de

singuri, credincioşii să ajungă să citească Noul


Testament, potrivindu-şi viaţa dupa el. Lucrarea are
preocupări mai ales practice şi morale. Textul evanghelic
se înţelege: istorico-gramatical, tipologic; prin prisma
întregii iconomii divine.
Sinodul de la Beziers (356), la cererea lui
Saturnin, l-a condamnat pe Sfântul Ilarie la exil în Asia
Mică, în Frigia. A rămas în exil până la anul 360.
Mişcându-se liber, şi-a cultivat limba greacă, a cunoscut
pe bărbaţii importanţi ai bisericii, a studiat cât a putut
bogata teologie răsăriteană şi s-a informat de la sursă. A
cunoscut şi pe căpeteniile omiousienilor (Gheorghe al
Laodiceei şi Vasile al Ancirei). Sfântul Ilarie a rămas în
acest timp cel mai important episcop apusean, care s-a
opus arianismului. A sprijinit însă pe arienii moderaţi,
contra celor extremişti.
în vremea exilului, Sfântul Ilarie a scris lucrarea
De Trinitate, prima lucrare ce a arătat celor din Apus
greşelile învăţăturii ariene. Plecând totdeauna de la o
bază scripturistică, arată că Fiul este Cuvântul şi
înţelepciunea. Fără să sesizeze, exprimă un fel de
subordinationism,
> 1 desi
» insistă că Fiul are firea Tatălui.
Cunoştea utilizarea diferită a termenilor fisis-ousia,
ipostasis şi prosopon, în Apus şi Răsărit. Nu utilizează
analog termenul prosopon - ipostasis şi pentru Duhul
Sfânt, pe care îl caracterizează ca fiind darul lui
Dumnezeu. Este adevărat însă că Sfântul Ilarie rămâne la
generalităţi, neintrând în distincţiile fine şi în analize.
Expune doar tot ceea ce consideră că îi este cuiva
necesar pentru a fi un bun ortodox şi câte înţelegea
lumea apuseană.
La 359 a alcătuit lucrarea Despre sinoade,
aducând apusenilor la cunoştinţă formulele trinitare (mai
P a lro lo g ie 212

ales omoousios şi omiousios) apărute în Orient. In anul


360, Sfântul Ilarie a cerut împăratului o dispută publică
cu episcopul Saturnin de Arles, dar nu o obţine. Primi
însă dreptul de a se reîntoarce în patrie, pentru a nu mai
tulbura Orientul.
întors în patrie, a propovăduit mai intens credinţa
de la Niceea, chiar dacă, din motive practice, a făcut
unele concesii arienilor moderaţi. A scris lucrarea
„Tractatus mysteriorum” (Despre Sfintele Taine), prin
care pune bazele tâlcuirii (erminiei) duhovniceşti în Apus.
Este considerată cea mai importantă lucrare a vechii
literaturi latine creştine. Adam, Noe, Avraam şi alţii sunt
tipuri ale lui Hristos, apogeuri ale istoriei iconomiei
divine. Interpretarea alegorico-tipologică este moderată.
Chiar dacă lucrarea se evidenţiază printr-un echi!;h;u
uimitor, nu se ridică la lucrările similare ale Părinpor
răsăriteni.
în acelaşi> climat ermineutic se află si » lucrarea
„Tractatus super Psalmos” ( Comentarii la Psalmi),
prima lucrare de acest gen la Psalmi. Are un text teologic
şi filologic mult mai îngrijit decât cel al lucrării
precedente.
în 360, Sfântul Ilarie a ajutat pe Martin de Tours
să întemeieze prima mănăstire în apus, la Liguge. Un alt
merit ce îi revine este acela că reprezintă primul scriitor
de imne din Biserica apuseană, prin Cartea imnelor.
Chiar daca ea s-a pierdut, Ieronim o aminteşte. S-au
descoperit numai 3 imne autentice, în fragmente. A
adormit întru Domnul la anul 368.
Din opera sa mai putem aminti: Contra lui Valens
şi (Jrsaciu, Cartea a Il-a către împăratul Constanţiu,
Contra arienilor, sau Contra lui Auxenţiu.
214 Curs de

Se cuvin precizate şi alte elemente ale doctrinei


sale. Sfântul Ilarie arată că există un singur Iisus Hristos
şi un singur Duh Sfânt. Dumnezeu nu este Tată în felul
oamenilor, ci este nenăscut. Fiul este desăvârşit, Cinul -
Născut, Lumină din Lumină. Sfântul ilarie învaţă despre
perihoreză. Filiaţia noastră fată de Tatăl nu este precum
cea a Celui Onul-Născut. El este Fiul prin naştere, nu prin
adopţie. Păcatul originar se transmite prin naştere.
Vorbeşte despre necesitatea harului şi despre lucrarea lui
prin Sfintele Taine. Susţine realismul euharistie.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan Q., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 227-230; Stelianos Papadopoulou,
Patrologie, voi. 2, Atena 1990, pg. 241 - 251

2)Firmicus Maternus
Sicilian, retor, avocat păgân, cunoscând filosofía,
greaca şi latina, convertit pe la anul 337, Firmicus
Maternus a scris o lucrare numită ,,De errore profanarum
religionum” ( Despre eroarea religiilor păgâne). Era
adresată împăraţilor Constanţiu şi Constans, cerându-le
să distrugă păgânismul. Aici se află informaţii despre
religiile păgâne şi despre încercările filosofiei păgâne de
a explica religiile naturiste etc. Vorbeşte despre crearea
elementelor naturii de către zei, dar mai ales despre
religiile de mistere, lucrarea sa având ca scop apropierea
păgânilor de creştinism. Dacă autorul cunoaşte bine
religiile păgâne, în schimb cunoştinţele sale teologice
sunt nu prea numeroase. Cunoscând bine astrologia, a
scris între 334-337 o lucrare în care prezintă principiile
acesteia în lumea egipteano-greacă a vremurilor sale.
P a tro lo g ie 215

Bibliografie: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,


manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 225-226; Papadopoulou, Stilianos,
Patrologia, voi. 2, Atena 1990, p. 166-167.

3)Alţi scriitori latini


Sulpiciu Sever
S-a născut la 360 şi era educat. îndemnat de
Paulin de Nola şi Sfântul Martin de Tours, intră în
monahism. Moare la 420. Poate a fost o vreme pelagian.
Operele sale sunt: 1)Istoria Sfântă (până la anul 400
d.Hr., începând cu Vechiul Testament); 2 )Viaţa
Sfântului Martin de Tours-, 3)Trei scrisori; 4)D ialoguri
(compară pe Sfântul Martin cu asceţii din Răsărit).

Paul Orosiu
Născut în Spania, pe la 380, preot, a vizitat e
Fericitul Augustin. Scrie un M em oriu despre greşelile
priscilianiştilor şi origeriiştilor. Fericitul Augustin îl
trimite în Palestina. Scrie Istorii contra păgânismului,
răspunzând acuzaţiei că invaziile se datorează
creştinismului. Lucrarea începe cu perioada precreştină,
de dinainte de întemeierea Romei şi merge până Ia 417
d.Hr. Este valoroasă mai ales pentru relatările din vremea
autorului ei.

Prosper de Aquitania
Formaţia sa intelectuală deosebită iese în evidenţă
din lucrări. între ele amintim: Despre cei împotriva
216 Curs de

harului (ia apărarea Fericitului Augustin), Contra


defăim ătorului lui Augustin (probabil Sfântul Ioan
Casian), Răspuns pentru Augustin la pasagiile
prezentate de preoţii din Genua, Răspunsuri pentru
Augustin la capetele de acuzaţie ale calomniatorilor din
Galia, Răspunsuri pentru Augustin la capetele de
acuzaţie ale lui Vicenţiu (de Lerin). Alte lucrări: Carte
despre har şi liberul arbitru contra conferenţiarului;
Comentariu la psalmi; Cronica lum ii (o istorie până la
455), poemul Despre cei îm potriva harului, Carte de
106 epigram e (cu idei ale Fericitului Augustin).
Cea mai mare parte a vieţii a fost un înflăcărat
susţinător al învăţăturii Fericitului Augustin. Spre final
renunţă la susţinerea predestinaţiei stricte a acestuia.
Împreună cu Ilarie, a obţinut de Ia papa Celestin o
scrisoare care atestă ortodoxia lui Augustin. Prosper a
murit la 455.

Vincentiu de Lerin
9

A fost adversarul Fericitului Augustin şi


semipelagian, A murit înainte de 450. A scris două Cărţi
de instruire, subliniind rolul Sfintei Tradiţii. Continuă în
acest sens pe Sfântul Irineu şi pe Tertulian. Arată
condiţiile adevăratei Tradiţii: universalitatea, vechimea şi
unanimitatea.

Petru Hrisologul
Contemporan cu Leon cel Mare, s-a născut în jurul
anului 406 şi a fost episcop la Ravena, la curtea
imperială. A alcătuit un Răspuns lui Eutihie, ce îi
RaírologiE 211

solicitase ajutorul. Petru îi spune că nu se amestecă. A


mai scris 176 Predici, cu subiecte biblice, dogmatice etc.

Leon cel Mare


A fost cel mai mare papă al antichităţii creştine. S-
a născut pe la anul 400 şi a dobândit o aleasă cultură. Ca
diacon, a primit misiuni bisericeşti importante. Cere
Sfântului loan Casian să scrie contra nestorianismului.
Ajunge papă în 440. Moare la 461. Tratează cu migratorii
(Athila) cruţarea Romei. Scrie Tomosul către Flauian,
combătând monofizismul şi lămurind învăţătura
hristologică şi punând bazele formulei de la Calcedon.
Combate pelagianismul, maniheismul etc. Susţine
primatul papal. Este şi autorul a 96 de Cuvântări la
Praznicele împărăteşti şi 173 de scrisori. Hristologia sa
este ortodoxă.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 244-272; Papadopoulou, Stilianos,
Patrología, vo i 2, Atena 1990.

4)Rufin
S-a născut la 345 lângă Aquileea. A dobândit o
cultură aleasă. A fost coleg şi prieten cu Fericitul
leronim. A intrat în monahism si a mers în Tara Sfântă,
pe Muntele Măslinilor. Apoi a stat 4 ani în Egipt,
ascultând pe Didim cel Orb şi prinzând dragoste pentru
Origen. La Muntele Măslinilor a întemeiat o mănăstire de
călugări. Până la 393, când Epifaniu de Salamina a
218 Curs de

declanşat controversa origenistă, Rufin a fost prieten cu


Fericitul îeronim.
Rufin a publicat traducerea latină a operei lui
Origen „Despre Principii”, acuzând pe Fericitul Îeronim
de origenism. Acesta din urmă a făcut şi el o traducere,
scoţând
> în evidentă erorile
? marelui alexandrin. Rufin
răspunde cu o apologie. Acelaşi lucru face şi Fericitul
îeronim. După cucerirea Romei de barbari, Rufin a mers
în Sicilia. A murit la 411.
Opera. Cea mai mare parte a lucrărilor sale sunt
traduceri din greacă în latină. Din opera lui Origen a
tradus: „Despre Principii”, „Comenteriu la Romani”, la
„Cântarea Cântărilor” şi alte cărţi ale Vechiului
Testament. A tradus „Pseudo - Clementinele”. Din opera
Sfântului Vasile cel Mare a tradus „Regulile monahale”,
ie din cea a Sfântului Grigorie Teologul a tradus 9
cuvântări. Alte traduceri sunt din Evagrie Ponticul sau
Eusebiu de Cezareea.
Din operele sale amintim: o A p ologie către
Anastasie, alta Fericitului îeronim, un Comentariu la
Sim bolul A p ostolilor (păstrând Simbolul roman),
Despre binecuvântările patriarhilor, o Istorie a
m onahilor şi o Istorie bisericească.
Important de studiat este textul Cuvântului de
apărare trimis de Rufin către Anastasie, episcopul
Romei. Este de fapt o mărturisire de credinţă scrisă Ia
anul 400. Rufin dorea să se dezvinovăţească de acuzaţia
adusă că ar fi răspândit, prin traducerile sale, erorile lui
Origen. El se apără, respingând acuzaţiile şi
mărturisindu-şi nevinovăţia.
Doctrina. învătătura
> lui Rufin este ortodoxă. Fără
să vrea a transmis unele dintre erorile lui Origen. Rufin
Radiologia

tratează 5 teme dogmatice: despre Sfânta Treime, despre


întruparea Fiului din Fecioara Maria şi din Duhul Sfânt,
despre învierea morţilor cu acelaşi trup cu care au vieţuit
pe pământ, „trup însă întru nestricăciune” , despre
judecata veşnică a oamenilor şi a diavolului şi despre
originea sufletului. Rufin este sincer şi obiectiv. Despre
originea sufletului rezumă cele 3 păreri: traducianism,
creaţionism şi preexistenţianism.
Bibliografie:
Rufin de Aquileea (345-411), Mărturisire de
credinţă ortodoxă, trad. şi comentariu de Pr. Prof. Pi
Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 5-
6/1984, mai-iunie, pg. 355-361; Coman, Pr. Prof. Ioan G.,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 238-240.

5)FericituI Ieronim
Viaţa. Născut în jurul anulului 347, Fericitul
Ieronim a mers de copil la Roma. Aici şi-a format o
cultură solidă. A fost coleg cu Rufin. A dus iniţial o viaţă
dezordonată. A fost botezat şi a mers la călugării din
Treveri, în Gaiia. S-a călugărit. A plecat la Locurile Sfinte.
A ascultat personal pe Apolinarie (în Antiohia), pe
Sfântul Grigorie Teologul şi pe Sfântul Grigorie ai Nissei
(la Constantinopol). A impresionat pe papa Damasus,
care i-a încredinţat revizuirea textului biblic al Italei. Aşa a
apărut Vulgata. A plecat apoi în Palestina şi Alexandria,
unde a ascultat pe Didim cel Orb. S-a stabilit la o
mănăstire în Betleem, pentru 34 de ani. Pelagienii au
incendiat mănăstirea. A murit Ia 420. Trupul său a fost
dus la Roma.
220 Curs de

Opera. Fericitul ieronim a revizuit textul Sfintei


Scripturi, dând Vulgata. Textul Noului Testament se
f istrează şi azi, cel al Vechiului Testament fiind pierdut.
A tradus Vechiul Testament după textul ebraic.
Din opera lui Origen a tradus Omilii la leremia,
Iezechiel, isaia, Cântarea Cântărilor, la Luca şi „Despre
principii”. Alte traduceri sunt din operele iui Eusebiu,
Didim, Pahomie.
lată câteva titluri de opere ale Fericiului Ieronim.
Dintre lucrările exegetice şi de filologie biblică amintim:
Comentarii la Psalmi, Eclesiast, la toţi profeţii, la
M atei, la Epistolele pauline, la Apocalipsă (toate în
spiritul şcolii alexandrine); Despre num ele ebraice;
Despre aşezarea şi num ele localităţilor ebraice, un
Onom asticon. Fericitul ieronim a scris şi Contra lui
loan de Ierusalim, Contra lui Rufin, Contra lui
Vigilanţiu (apăra cultul moaştelor), Contra pelagienilor.
Este autorul lucrării Despre oam enii iluştrii (D e oiris
illustribus), o istorie literară patristică. A scris
numeroase O m ilii şi 150 de scrisori.
Doctrina. Câteva dintre punctele principale ale
îi. /ăţăturii Fericitului Ieronim sunt: Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie; inspiraţia reală a Scripturii; lupta contra
pelagianismului. Iniţial susţinea mântuirea tuturor
(inclusiv a demonilor), dar apoi a ajuns la opinii mai
moderate. Susţine pururea-fecioria Maicii Domnului şi
cinstirea moaştelor martirilor.
Bibliografie:
Traduceri: Comentar la Pilda celor zece
fecioare, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în rev.
„Altarul Banatului”, an 1(40), nr. 3-4/1990, martie-aprilie,
pg. 70-72; Proorocul fona, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae
221

Neaga, în rev. „Mitropolia Moidovei şi Sucevei”, an LXII,


nr. 5/1986, septembrie - octombrie, pg. 88-119;
Studii: Pr. Prof. Ioan G. Coman, Eusebiu al
Cezareei şi îeronim despre Origen, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, nr. 9-10/1960, noiembrie-
decembrie, pg. 595-626; Idem, Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 241-244.

6 )S fâ n tu l Ioan Casian
Viaţa. S-a născut la 360, în Sciţia Minor. A
călătorit, împreună cu Gherman, la 385, în Egipt şi în
Palestina. A cercetat pe părinţii pustiului. A trăit în
mănăstirile de acolo. Vine Ia 399 la Constantinopol,
odată cu Fraţii Lungi. A fost apreciat de Sfântul Ioan
Gură de Aur, care l-a hirotonit diacon. Sfântul Ioan
Casian spunea: „Eu sunt opera şi ucenicul lui Ioan”. A
intervenit, după tragedia Sfântului Ioan Gură de Aur, în
favoarea acestuia la popa Inocenţiu I. Nu a reuşit, A
organizat viaţa monahală în Apus. A întemeiat două
mănăstiri la Marsilia: una de călugări şi alta de călugăriţe.
A luptat contra nestorianismului, pelagianismului şi
erorilor augustiniene. A adormit spre anul 435.
Opera. Despre aşezămintele m ănăstirilor de
obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate
principale. Lucrarea a fost scrisă pe la anul 420. Este
împărţită în 2 părţi. Prezintă organizarea mănăstirilor din
Palestina şi Egipt. Atrage atenţia că înaintea Hi
scriseseră Sfântul Vasile cel Mare şi îeronim. A voi ui
despre cele opt păcate principale într-o carte legată de
viaţa monahală este important, pentru că în mănăstiri
222 Curs de

tocmai contra acestor păcate trebuie să se lupte.


Recunoaşte că stilul său nu este la înălţimea mesajului
pe care încearcă să-l transmită.
lată cuprinsul lucrării, pe cărţi: 1) Despre
îmbrăcămintea monahilor; 2) Rugăciunile de noapte şi
cântările de psalmi; 3) Rugăciunile de zi; 4) Recrutarea
novicilor; exemple de ascultare; o scurtă schemă a
desăvârşirii monahale; 5) Lăcomia pântecelor; 6)
Desfrânarea; 7) iubirea de arginţi; 8) Mânia; 9) Tristeţea;
10) Trândăvia; 11) Slava deşartă; 12) Mândria şi felurile
ei, mândria îngerilor şi a oamenilor; păcatele ce izvorăsc
din mândrie şi mijloacele de combatere a ei.
Rolul lucrării a fost esenţial în organizarea
monahismului apusean, inclusiv în apariţia Sfântului
Benedict de Nursia. Lucrarea a reprezentat în Apus ceea
ce au reprezentat Regulile Sfântului Vasile cel Mare în
Răsărit. Arată experienţa monahală a Sfântului Ioan
Casian. Lucrarea are un stil echilibrat şi e limbă
dinamică.
Convorbiri cu Părinţii, sau Colaţiuni. Sunt 24 la
număr şi reprezintă cea mai importantă lucrare a
Sfântului Ioan Casian. Prezintă convorbirile pe care
acesta şi prietenul său Gherman le-au avut cu cei mai de
cearnă pustnici ai Egiptului sfârşitului de secol IV.
Lucrarea este împărţită în 3 părţi, după cele 3 mari
centre monahale ale Egiptului, fiecare parte având o
prefaţă. în prefaţă, autorul atrage atenţia asupra
dificultăţii subiectelor abordate (de ex. contemplarea lui
Dumnezeu). Cere cititorilor să se roage, pentru a putea
înţelege mai bine. în aceste „conferinţe” despre
desăvârşire, păcatul este combătut continuu.
Iată cuprinsul fiecărei colaţiuni, foarte pe scurt:
1) despre intenţia şi scopul monahului; despre
P a tro lo g ie 222

răbdare şi orice este trebuitor pentru împărăţia cerurilor;


2) despre discreţie, măsură sau dreaptă socoteală;
despre excese; 3) despre cele 3 lepădări ale manohalui:
lepădarea de avere, de patimile trupului şi sufletului şi
îndreptarea spre contemplarea celor viitoare şi nevăzute;
se vorbeşte şi despre liberul arbitru; 4) despre pc a
trupului şi a duhului; 5) despre cele 8 păcate capitale; 3)
despre uciderea sfinţilor (martiriul monahilor) de
saraceni, în Palestina; 7) nestatornicia sufletului şi
păcatele duhovniceşti; 8) puterile demonice; 9) despre
rugăciune; rugăciunea curată; alte virtuţi care o însoţesc;
Rugăciunea Domnească; rugăciunea fără cuvinte;
zdrobirea inimii etc.; 10) tot despre rugăciune; condiţiile
ei; 11) despre desăvârşire; bunătatea, iubirea,
rugăciunea; treptele desăvârşirii; 12) despre curăţie sau
castitate; 13) despre ajutorul lui Dumnezeu; despre harul
divin şi liberul arbitru; 14) despre ştiinţa duhovnicească;
practica şi contemplaţia; contemplaţia se împarte în:
interpretarea istorică şi înţelegerea duhovnicească; 15)
harismele divine; 16) despre prietenie şi condiţiile
prieteniei monahale; 17) despre prescrieri (poruncile nu
pot fi schimbate, dar unele lucruri pot fi modificate, ca de
pildă severitatea postului); 18) cele 3 feluri de monahi şi
al patrulea: cenobiţii sau chinovialii; anahoreţii iu
pustnicii; sarabaiţii; cei proveniţi din anahoreţi (numiţi
„căldicei” ); 19) scopul chinovitului şi al pustnicului; 20)
scopul şi săvârşirea pocăinţei; 21) indulgenţa postului
Sfintelor Paşti în Egipt; 22) închipuirile de noapte; 23)
voinţa de a face binele, urmată de săvârşirea răului; 24)
despre mortificare.
Despre întruparea D om nului, contra lui
Nestorie. Lucrarea, în 7 cărţi, a fost scrisă la îndemnul lui
Leon, viitorul papă Leon cel Mare. lată cuprinsul, pe
224 Curs de

scurt: 1)despre erezii şi învăţătura lor greşită; 2)contra lui


Nestorie; Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu;
3)dumnezeirea lui Hristos, cu argumente din Sfânta
Scriptură; 4)dumnezeirea lui Hristos, înainte de naşterea
Sa din Fecioara Maria; 5 )critica nestorianismului, ca
derivând din pelagianism; 6)simbolul Bisericii din
Antiohia, mărturisit de Nestorie; 7)analizează pasaje din
operele lui Nestorie şi aduce alte argumente din
Ambrozie, Fericitul leronim etc. Opera prezintă pentru
prima dată creştinilor din Apus învăţătura lui Nestorie.
A:esta nu este totuşi pomenit cu numele în text.
Doctrina. Hristologia. Originea nestorianismului,
spune Sfântul Ioan Casian, stă mai ales în pelagianism.
Peiagiu vedea pe Hristos drept un om deosebit, având
merite aparte, dar om, născut dintr-o fecioară, numită
Născătoare de Hristos. Ideea centrală a lucrării „Despre
întruparea Domnului” este susţinerea dumnezeirii lui
Hristos, contra celor ce o tăgăduiesc. Sfântul Ioan Casian
este creatorul semipelagianismului. Contra Fericitului
Augustin, el spune că harul şi libertatea colaborează. Dar
înclinarea spre credinţă şi libertatea de voinţă aparţin
omului.
Cugetări:
„Există o zicală veche: Extreme se ating, adică
excesele sunt egale”.
„Nu ne va fi de nici un folos să începem frumos,
dacă sfârşitul nu va fi asemenea începutului”.
„Nu trebuie judecată o faptă după rezultatul ei, ci
c -pă intenţia înfăptuitorului”.
„Cel mai aproape de cunoaştere este cel ce ştie
bine ce trebuie să cerceteze şi nu e departe de ştiinţă cel
ce începe să înţeleagă ce nu ştie”.
Patrologie 225.

„Aşa este firea mâniei: amânată se ofileşte şi


piere, dar lăsată slobodă se aprinde din ce în ce mai
mult”.
Bibliografie. Traduceri: Despre întruparea
Dom nului, introducere de Pr. Prof. Ioan G. Coman şi
traducere de Prof. David Popescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXVII, nr. 7-8/1985, iulie - august, pg. 560-
606; şi în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVIII, nr.
1/1986, ianuarie - februarie, pg. 44-83; şi în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXVIII, nr. 3/1986, mai - iunie,
pg. 71-94.
Studii: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Operele literare
ale Sfântului Ioan Casian, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXV, nr. 10-12/1975, pg. 552- 569; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 247-249; Popescu, Prof.
David, Valoarea literară a „ C onvorbirilor” Sfântului
Ioan Cassian, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr.
2/1988, martie - aprilie, pg. 62-69.

7)SfântuI Niceta de Remesiana


Viaţa. Se cunosc puţine lucruri despre Sfântul
Niceta. A fost episcop în Remesiana (lângă Niş, în
Iugoslavia). Episcopul Germanus îl aminteşte (Ia 370)
între episcopii din Illiricum. Paulin de Nola spune despre
Niceta că se folosea mult de imnele religioase. îi numea
„prea învăţatul Niceta”. Istoricul literar Ghenadie îi laudă
limba simplă şi clară. Este amintit şi de Casiodor.
A făcut două călătorii în Italia, poate şi la Roma. S-
a întâlnit la Nola cu Paulin. A făcut misiune creştină în
jurul Dunării, inclusiv la daci şi scito-geţi, cam în aceeaşi
226 Curs d e

vreme când Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare


trimiteau misionari în zona noastră.
Opera. A întocmit un Catehism pentru
candidaţii la botez, numit Libelli instructionis, Cărţi de
învăţătură. Sunt şase cărticele. Prima vorbeşte despre
comportamentul candidaţilor pentru primirea harului
botezului. Alte teme: despre erorile păgânismului; despre
credinţa într-o singură maiestate; împotriva horoscopului;
despre simbolul credinţei; despre jertfirea mielului pascal.
Doar cărţile 3 şi 5 s-au păstrat complet.
în prima carte se vorbeşte despre originea şi rostul
catehismului, despre categoriile de catehumeni, despre
efectele Tainei Botezului. în cartea a doua se vorbeşte »
despre sensul exorcismului celui ce vine la botez. Cartea
a treia cuprinde 2 mici tratate: „Despre raţiunea
credinţei" şi „Despre puterea Sfântului Duh”. „Despre
raţiunea credinţei" combate diferitele erezii ce negau
dumnezeirea Fiului. Expune hristologia în termeni
precişi, clari. „Despre puterea Sfântului Duh” este contra
macedonienilor. Combate pe pnevmatomahi şi susţine
învăţătura ortodoxă. în ultimul capitol se rezumă
învăţătura aceasta, subliniindu-se dumnezeirea Duhului.
Este un model de, catehism pentru subiectul acesta. Este
bine închegat, ordonat, logic. Porneşte de la fiinţa
Sfântului Duh, continuă cu atributele Sale şi încheie prin
îndemnul de a-L adora în egală măsură cu celelalte două
Persoane ale Treimii. Se apelează la numeroase
argumente din Sfânta Scriptură.
Cartea Contra horoscopului s-a pierdut complet.
Cartea Despre sim bolul credinţei este una dintre cele
mai vechi tâlcuiri ale Simbolului apostolic. Se tâlcuiesc
Pa tro lo g ie 221

articolele rând pe rând. Cuprinde toate elementele pentru


înţelegerea conceptelor de bază ale credinţei.
Alte opere: Sfântul Niceta a scris două predici,
apropiate ca tematică, numite Despre privegherea
robilor lui Dumnezeu şi Despre foloasele cântării de
psalmi. Au caracter misionar, fiind adresate creştinilor
botezaţi.
Recomandă privegherea de vineri noaptea spre
sâmbătă. Privegherea este un bun familiar tuturor
sfinţilor. Dă exemple din Noul Testament. Foloasele sunt
numeroase: uşurează sufletul de apăsare, scutură mintea
de înţepenire, luminează sufletul şi îi dă har, înveseleşte
mădularele, înlătură teama, produce încrederea, slăbeşte
trupul, întăreşte dragostea, măreşte înţelepciunea, ascute
mintea, răneşte pe diavol cu sabia Duhului. Pregătirea
pentru priveghere se face prin abţinerea de la mâncare şi
băutură. Privegherea este o slujbă adusă lui Dumnezeu.
în ceea ce priveşte lucrarea Despre foloasele
cântării de psalmi, Sfântul Niceta spune că este
cântarea potrivită oamenilor simpli. Lucrarea este bogată
în sfaturi şi precepte despre cântarea de obşte. Cântarea
atrage sufletele la evlavie. Trebuie să izvorască din inima
curată. Nu are legătură cu teatrul, ci exprimă duhul
creştin al sufletelor, înfrângând păcatele. Toţi
credincioşii trebuie să cânte. Cântarea în comun îi uneşte
pe toţi. Dă sfaturi despre comportarea credincioşilor în
timpul cântării şi rugăciunii. Sfântul Niceta pune un
accent deosebit pe rolul educativ al cântării. Acesta
desfată auzul şi învaţă despre tainele lui Hristos. Sfântul
Părinte face un istoric al cântării. Primul care a cântat a
fost Moise, cu prilejul pedepsirii Egiptului prin cele 10
plăgi. Evanghelia ne spune că Zaharia, tatăl Sfântului
228 Curs de

Ioan Botezătorul, după lunga sa tăcere a profeţit


cântând.
Alte lucrări ale Sfântului Părinte;
Despre diferitele num iri ale lui Hristos. Scriptura
are multe nume ce se potrivesc Mântuitorului: Cuvânt,
înţelepciune, Lumină, Virtute, înger, Om, Cale, Adevăr,
Viaţă, Pace, Judecător etc. Fiecare numire are un sens.
De pildă, se numeşte Lumină pentru că El cel dintâi a
luminat în întunericul de la început şi a alungat prin
v' .¡rea Sa întunericul din mintea oamenilor. Se numeşte
îi,ger de mare sfat, pentru că este vestitorul voinţei
Tatălui. Lucrarea este o predică dogmatică cu aspecte
morale, dar şi cu caracter practic. Este împărţită în 3
părţi, tratând despre: numele lui Hristos, semnificaţia lor,
aplicarea în viaţa.
Te Deum Laudamus este unul dintre cele mai
frumoase imne creştine latine. Autenticitatea este încă
discutabila. Este o teologhisire cântată. Cuprinde toate
ideile teologiei Sfântului Niceta. lată textul imnului:
,,Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne,
Te mărturisim,
Pe Tine, veşnicule Părinte, tot pământul Te cinsteşte.
Tie toţi îngerii, cerurile şi toate puterile,
Ţie heruvimii şi serafimii cu glas neîncetat îţi strigă:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot,
Pline sunt cerurile şi pământul de mărirea Slavei Tale.
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a apostolilor,
'Mulţimea vrednică de laudă a proorocilor,
Oştirea îmbrăcată în alb a mucenicilor.
Pe Tine Sfânta Biserică Te mărturiseşte pe întregul
pământ.
Tată al nesfârşitei măriri,
Pe adevăratul Fiul Tău Unui Născut care trebuie cinstit
Patrolo g ie _____ .222

Şi pe Sfântul Duh Mângâietorul


Tu, Hristoase, împărat ai slavei
Tu eşti Fiul veşnic al Tatălui,
Tu care aveai să Te întrupezi în om pentru a-1 mântui,
Nu te-ai temut de pântecul Fecioarei,
După ce ai biruit acul morţii, ai deschis credincioş ior
împărăţia cerurilor.
Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui.
Se crede despre Tine că vei veni ca Judecător,
Aşadar Te rugăm vino în ajutorul robilor Tăi
Pe care i-ai răscumpărat cu preţiosul Tău Sânge.
Dăruieşte sfinţilor Tăi slava veşnică,
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează
moştenirea Ta
Şi condu-i pe ei şi înalţă-i pe ei până în veac.
în fiecare zi Te binecuvântăm
^Si lăudăm Numele Tău în veac si * în veacul veacului.
învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de
păcat să ne păzim noi,
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi.
Fie, Doamne, mila Ta peste noi precum am nădăjduit
întru Tine,
întru Tine am nădăjduit, Doamne, să nu mă ruşinezi în
veac!
Lucrări cu autenticitate nesigură: Despre jertfa
m ielului pascal; Către o fecioară căzută.
Doctrina. Teologia Sfântului Niceta nu este
complicată, nici savantă. Este ortodoxă, simplă,
schematică. Se bazează pe Scriptură şi Tradiţie. Pune
toate problemele timpului său. Susţine
consubstanţialitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Combate
pe arieni. învaţă despre Sfântul Duh, pe linia Sfinţilor
230 Curs de
Vasile cel Mare şi Ambrozie al Milanului. în hristologie,
vorbeşte despre comunicarea însuşirilor cele două firi.
Fiecare lucrare a sa are concluzii de ordin practic. Stilul
este limpede.
Bibliografie: Alexe, Magistr. Ştefan C , Foloasele
cântării bisericeşti în com un după Sfântul Niceta de
Remesiana, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
LXXV, nr.1-2/1957, ian-febr., pg. 165-182; Coman, Pr.
F'rof. loan G., Operele literare ale Sfântului Niceta de
Remesiana, în rev. „Studii Teologice”, an IX, seria a 11-a,
nr. 3-4/1957, martie-aprilie, pg. 200-232; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 235-238.

8)Sfântul Ambrozie ai Milanului


Viaţa. Sfântul Ambrozie a studiat retorica, dreptul
şi limba greacă. A fost mai întâi avocat la Sirmium. Din
370 a ajuns guvernator al provinciei având reşedinţa la
Milano. Ca demnitar de stat nu s-a ocupat doar de
administraţie, ci şi de probleme filosofice şi chiar de viaţa
contemplativă.
La moartea episcopului arian Auxenţiu s-a produs
o aprinsă dispută între ortodocşi şi arieni. Pentru a
restabili liniştea, Sfântul Ambrozie a venit la biserică,
unde glasul unui copil a strigat: „Ambrozie episcop!”. Cei
prezenţi au văzut în aceasta un semn divin. împăratul
Valentin I a confirmat alegerea. A fost botezat şi hirotonit
ca episcop.
S-a arătat de la început ca un adversar al celor ce
nu primeau credinţa de la Niceea. Cu toate acestea, a
ştiut să-i câştige şi pe ei de partea sa. A lucrat în spijinul
Patrologie 221

ajutorării oamenilor (filantropie). A fost un talentat orator


şi predicile sale au avut succes. A supravegheat viaţa
bisericească a eparhiilor din lliricul Occidental. A sprijinit
ocuparea scaunelor de episcopi ortodocşi.
A înţeles că numai promovând o bună colaborare
între Biserică şi stat va putea ajuta ortodocşii să câştige
în faţa arienilor. în timpul împăratului Graţian, acesta a
renunţat la titlul „pontifex maximus”, la insisterta
Sfântului Ambrozie. A fost condamnat macedonianis î 1,
subliniind dumnezeirea Sfântului Duh.
Nu a înţeles să identifice împărăţia lui Dumnezeu
cu Imperiul Roman, ci a văzut o împreuna-lucrare a
Bisericii cu statul, în care Biserica asigură mântuirea
oamenilor, iar statul asigură protecţia ei. Căci Biserica
trebuie să-şi păstreze libertatea, iar împăratul face parte
din Biserică, nefiind un stăpân al ei.
Când mama împăratului Valentin II (381) a
încercat să dea arienilor o bisericuţă din afara zidurilor
oraşului, Sfântul Ambrozie s-a opus cu vehemenţă.
Chemat în faţa instanţei pentru nesupunere faţă de
puterea de stat, a refuzat, neadmiţând amestecul statului
în treburile Bisericii. Sfântul Părinte spune că împăratului
îi aparţin palatele, dar bisericile sunt ale episcopului. în
problemele bisericeşti episcopii trebuie să ia decizii, iar
împăratul să se supună. Episcopul nu poate fi judecat
pentru apărarea intereselor Bisericii de o instanţă laic<$ şi
cu atât mai mult de una eretică.
Libertatea religioasă a Bisericii faţă de stat uu
înseamnă aici separarea Bisericii de stat. Pentru Sfântul
Ambrozie, un stat creştin nu poate fi indiferent şi tolerant
faţă de eretici şi păgâni. Când în 390 au murit 7.000 de
oameni la Tesalonic, inclusiv din vina împăratului,
Sfântul Părinte i-a cerut să facă penitenţă publică, nefiind
232 Curs de
primit ia Sfânta împărtăşanie decât după ce a venit la
Biserică fără însemnele imperiale şi şi-a recunoscut
public greşeala. De aceea, când Teodosie a murit (395),
Sfântul Ambrozie a vorbit despre el ca despre un model
de suveran creştin.
Din cuvântările Sfântului Părinte reiese grija sa
faţă de săraci, bolnavi, orfani, văduve, datornici, ca şi
grija faţă de educarea şi instruirea copiilor. Sfântul
Ambrozie şi-a oferit întrega avere pentru lucrările de
asistenţă socială a Bisericii. A mers până la a interveni în
favoarea celor condamnaţij la moarte,7convins fiind că nu
se cuvine moartea păcătosului, ci îndreptarea lui.
Opera. Din punct de vedere literar, nu este un
scriitor original. Citează adesea din poeţii şi filosofii
antici, mai ales din Cicero. Pentru Sfântul Ambrozie,
filosofía are rol pregătitor pentru primirea lui Hristos,
dacă este pusă în slujba Bisericii.
Dintre lucrările exegetice amintim, pe lângă
Hexaem eronul său (6 omilii) şi tratatele: Despre
paradis, Despre Cain şi Abel, Despre Noe, Despre
Avraam, Despre Isaac sau despre suflet, Despre Iosif,
Comentariu la 12 Psalmi. A scris un Comentariu la
p ja n g h elia după Luca. Dintre lucrările dogmatice
amintim: Despre credinţă către îm păratul Qraţian,
Despre Taina întrupării Domnului, Despre pocăinţă.
A scris necrologuri la moartea împăratului
Valentinian II, la împăratul Teodosie şi un Cuvânt contra
lui Auxenţiu, despre predarea Bisericilor către arieni. Este
autorul şi a 91 de scrisori.
ün mare merit ai Sfântului Ambrozie este
Liturghia milaneză sau ambroziană. A alcătuit şi 13 imne,
la marile sărbători creştine. Este creatorul genului
muzical al imneior în Biserica Apuseană. Din 386 se
cântă acolo imne şi psalmi în forma antifonică.
A pus un accent deosebit pe asceză. Dintre
scrierile moral-ascetice menţionăm: De uirginibus ad
M arcellinam sororem, De viduis, De virginitate, De
institutione virginis şi Exhortatio virginitatis.
Lucrarea De b on o mortis este un mic tratat, de o
sensibilitate artistică de excepţie, într-o limbă latină clară
şi cristalină. Vrea să convingă pe creştini despre
necesitatea ca să aibă o atitudine optimistă în faţa morţ
Cuprinde o învăţătură eshatologică, aplicată general şi
individual. întăreşte speranţa şi încrederea în realitatea
vieţii de dincolo de moarte. Consolează pe cei care ar
regreta unele bucurii lumeşti. Sfântul Părinte pune în
comparaţie moartea cu viaţa. Vrea să demonstreze că
moartea nu este, prin natura ei, un rău. Este una dintre
cele mai dificile teme teologice: cea a curajului în faţa
clipei supreme. Soluţia pe care o oferă este
fundamentată pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, pe
trecerea Lui prin viaţă şi prin moarte, către înviere.
Despărţirea sufletului de trup trebuie să ne ducă la
Hristos şi acolo să aşteptăm până la învierea de obşte,
până la răsplata integrală pentru credinţă şi fapte.
Binele Suprem este Dumnezeu şi către Acesta
trebuie să se îndrepte sufletul nostru. însă nu putem
ajunge la El fără Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” ,
putinţa de a urca. Sufletul trebuie să tindă spre lumină.
Fiindcă Dumnezeu este Lumină, Hristos este Lumina
sufletului.
Sfântul Părinte cunoştea teama de moarte, pe
care contemporanii săi o împărtăşeau. Erau pericolele
venite din interiorul, ca şi din exteriorul imperiului. Există
3 feluri de moarte: o moarte pentru păcat, o moarte
234 Curs de
Sfântă (când cine moare păcatului trăieşte lui
Dumnezeu) şi o a treia, care constă în despărţirea
sufletului de trup. ,,Prima moarte este rea, dacă murim
din cauza păcatelor; cea de a doua este bună, deoarece
prin ea, cine va muri, s-a izbăvit de păcat; cea de a treia
moarte este de mijloc, deoarece drepţilor ea li se pare
bună, însă pentru cei mai mulţi este de temut, căci deşi îi
ajunge pe toţi, pe puţini îi încântă“. Sfântul Părinte nu are
o atitudine pesimistă în faţa vieţii, ci de neataşare de
viaţa pământească, în detrimentul vieţii de veci.
îndem nuri pentru îndreptarea unei monahii.
Sfântul Părinte pune problema celor care, prin slăbiciune
sufletească şi trupească, au căzut din voturile monahale.
Vinovatul căderii este diavolul, care însă lucrează tot prin
oameni. Trebuie să avem în faţă pilda căderii
protopărinţilor. Păcatul lepădării de voturi nu este un
păcat împotriva oamenilor, ci împotriva lui Dumnezeu, a
lui Hristos, faţă de care s-au depus acele voturi. Cel căzut
trebuie repede îndreptat, pentru ca ruşinea să nu cadă
asupra familiei şi a Bisericii. Totul trebuie făcut cu tact
pastoral şi duhovnicesc.
Despre trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus.
O latură cunoscută în mai mică măsură o reprezintă
viaţa familiei Sfinţilor Părinţi. Aflăm despre frământările
lor lăuntrice, despre momentele istorice prin care au
trecut, despre viaţa de familie, prieteni. Sfântul Ambrozie
scrie despre trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus, în 2
cărţi. însă el nu vorbeşte ca despre o persoană absentă,
ci lucrarea este un lung monolog, pornit din adâncul
simţirii de frate, de creştin şi de episcop.
în cartea întâi, Sfântul Ambrozie îi reproşează
fratelui său că i-a ascuns suferinţa, dar îl şi laudă pentru
hărnicia sa, pentru devotamentul neţărmurit faţă de
Ratrologie 225.
Biserică. în cartea a doua, intitulată „Despre credinţa în
înviere” , Sfântul Ambrozie avertizează că a nu crede în
înviere este un greu sacrilegiu.
Desprindem chipul teologului cult (al Sfântului
Ambrozie), care foloseşte posibilităţile limbii
contemporane, pentru a scoate în evidenţă miezul
predicii evanghelice. Cartea întâi cuprinde cuvântarea
Sfântului Ambrozie la mormânt, iar cartea a doua este
cuvântarea ia a opta zi. lată un fragment din această
lucrare: „Plângeţi voi, bogaţilor, şi plângând dovediţi că
bogăţiile voastre nu folosesc cu nimic pentru mântuire.
Căci cu preţul banilor nu se poate înlătura moartea şi în
acelaşi chip şi pe bogat şi pe cel lipsit îi va. răpi ziua cea
din urmă. Plângeţi voi, bătrânilor, că în această vreme vă
temeţi pentru soarta tinerilor (a copiilor)! Şi de aceea,
fiindcă nu puteţi da trupului viaţă, îndemnaţi-i pe copiii
voştri nu spre uzarea trupului, ci spre deprinderea virtuţii.
Plângeţi şi voi, tinerilor, ca sfârşitul firii să nu fie
ajungerea bătrâneţilor. Au plâns şi săracii, iar ceea ce
este cu mult mai valoros şi cu mult mai îmbelşugat este
faptul că ei şi-au spălat păcatele cu propriile lacrimi.
Lacrimi răscumpărătoare sunt acelea, suspine care
ascund durerea morţii, durere care, prin abundenţa
veseliei, şterge vechiul sens al durerii (al doliului)”.
Tot în această lucrare, învăţătura despre Sfânta
Treime este aplicată tratării momentului dureros. Chiar
dacă Dumnezeirea nu are lacrimi, Ea plânge prin Fiul
întrupat din Sfânta Fecioară. Sfântul Ambrozie este
convins că trebuie să se vorbească teologic la o
înmormântare, căci astfel poate mângâia pe cei rămaşi
în viaţă.
Despre Sfintele Taine. Această lucrare, de o
autenticitate neîndoielnică, este consacrată explicării
236 Curs de
celor trei Taine de căpetenie ale iniţierii creştine: Botezul,
Mirungerea, Euharistia. Lucrarea, transmisă sub forma
unui tratat în 9 capitole, constituia iniţial o serie de
cuvântări catehetice, adresate neofiţilor, în jurul anului
387. Lucrarea este importantă şi pentru istoria cultului
creştin. Se explică sensurile tainice (istorico-simbolice)
ale riturilor legate de săvârşirea celor 3 Sfinte Taine
amintite. Ca formă sunt apropiate de cele 5 „Cateheze
mistagogice” ale Sfântului Chirii al Ierusalimului.
Cuprinsul pe scurt este următorul: l)s e arată de
ce neofiţilor nu îi s-a vorbit mai înainte despre Sfintele
Taine; 2)despre intrarea în baptisteriu a celui ce trebuie
botezat; 3)în apa botezului şi în slujitori este prezentă şi
lucrează Dumnezeirea, prin mai multe preînchipuiri, în
care Botezul a fost prevestit de la facerea lumii; 4)apa nu
curăţeşte fără Duhul şi cuvintele Domnului; 5)Hristos
este prezent la botez; mărturisirea Treimii, de către cei
botezaţi; 6)despre ungerea pe creştet; despre spălarea
picioarelor; 7)care este semnificaţia veşmintelor albe ale
neofiţilor; 8)cina cea de taina a altarului Domnului este
mai veche decât cultul sinagogii, fiind preînchipuită de
jertfa lui Melchisedec. Ea este trupul Domnului; 9)pâinea
se face trupul real al lui Hristos; despre superioritatea şi
efectele Euharistiei.
Despre Sfântul Duh. Sfântul Părinte arată că
„Sfântul Duh şi purcede din Tatăl şi mărturiseşte despre
Fiul”. Cel care nu crede în Sfântul Duh, nu crede nici în
T -tăi. Rangul Sfântului Duh este dovedit prin neiertarea
dt păcatul care a fost comis împotriva Lui.
Doctrină. Alte teme abordate în opera sa sunt:
Forma şi fondul. Sfântul Părinte spunea: „Solicit
un singur lucru şi anume să iei în considerare nu
231
eleganţa cuvintelor, ci rostul fondului. Cum ne învaţă
Sfânta Scriptură, limba literaţilor culţi este de aur,
înzestrată cu vorbire împodobită şi ţâşnind din fulgerul
cuvintelor strălucitoare ca dintr-o culoare preţioasă.
Această limbă seduce ochii sufletului prin strălucirea
frumuseţii şi orbeşte vederea. Dar dacă pui mai cu
atenţie mâna pe acest aur, îţi dai seama că ceea ce pe
dinafară e lucru preţios, pe dinăuntru e fier mort. Păc iii
fac mult zgomot în jurul lucrurilor preţioase şi mari, ar
apără lucruri lipsite de adevăr. Ei vorbesc de Dumnezeu,
dar adoră pe idoli”.
Slujirea preoţească. Sfântul Ambrozie ducea o
viaţă aleasă. Dormea puţin şi tot timpul lucra pentru a-şi
duce datoriile la împlinire. Nu primea să participe la
mesele celor bogaţi şi puternici. Chilia sa era deschisă
tuturor săracilor şi nevoiaşilor.
A scris lucrarea ,,De officiis ministrorum”, Despre
datoriile slujitorilor bisericeşti. Este primul tratat
despre preoţie în Apus. Dintre toate tratatele despre
preoţie, cel al Sfântului Ambrozie are cele mai multe
elemente practice pentru viaţa preotului, scoţând în
evidenţă cu precădere aspectul ei social. Sfântul
Ambrozie dă exemple din viaţa Mântuitorului, a drepţilor
şi proorocilor din Vechiul Testament, a Sfinţilor Apostoli.
Scopul strădaniei sale este dobândirea vieţii veşnice, iar
nu a vremurilor celor trecătoare.
Prin preoţi se arată puterea lui Hristos. ,,î )i,
spune Sfântul Ambrozie, cei care suntem chemaţi în
slujba Bisericii, trebuie să facem numai ceea ce e plăcut
lui Dumnezeu, pentru ca să se arate în noi puterea lui
Hristos”. Prin viaţa sa, preotul aduce jertfă lui Dumnezeu
în fiecare zi. Preotul trebuie să fie în toate împrejurările, în
tot locul şi în tot timpul, întocmai ca aurul sau ca
238 Curs de
argintul, fără sunet fals şi fără amestec de alte metale.
Preotul trebuie să fie şi un model de viaţă creştină. Căci
„viaţa clericilor este evanghelia laicilor” . Cel care vede pe
slujitorul altarului împodobit cu virtuţi, laudă şi slăveşte
pe Domnul”.
Bibliografie:
Traduceri: De Mysteriis (Despre Sfintele Taine),
în rev. „Studii Teologice” , seria a 11-a, an XVII, nr. 5-
6/1965, mai-iunie, pg. 286-302; Despre Sfântul Duh,
Cartea 1 (lui Gratianus Augustus), trad. de V. Răducă, în
rev. „Glasul Bisericii”, an XLV, nr. 5/1986, sept.-oct., pg.
33-42.
Studii: Bria, Magistr. Vasile I., Elem ente cultice şi
dogm atice în lucrările Sfântului Am brozie: De
Sacramentis şi De Mysteriis, în rev. „Ortodoxia”, an XII,
nr. 3/1960, iulie-sept, pg. 339-351; Chifăr, Pr. Lector Dr.
Nicolae, Sfântul A m brozie al M ilanului (339-397),
apărător al O rtodoxiei niceene în Im periul roman de
apus, în rev. „Teologie şi Viaţă“, serie noua, an VII
(LXXIII), nr. 7-12/1997, iulie-decembrie, pg. 67-92;
O .iman, Pr. Prof. Ioan G., Elemente ecum enice în
a izontul istoric al Sfântului Am brozie, în rev.
„Ortodoxia”, an XXVII, nr. 2/1975, aprilie-iunie, pg. 245-
259; Idem, Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 230-235; Idem,
Profil literar ambrozian, în rev. „Mitropolia Banatului”,
an XXV, nr. 4-6/1975, pg. 138-158; Idem, Prosopopeea'
Rom ei la Simah, Sfântul Am brozie şi Prudenţiu, în rev.
„Studii Teologice”, seria a II-a, an XXII, nr. 7-8/1970,
iulie-august, pg. 493-527; Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru,
îndem nuri m orale ale Sfântului A m brozie pentru
îndreptarea unei monahii, în rev. „Glasul Bisericii”, an
XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-decembrie, pg. 101-125
Patrologie 239

(inclusiv traducerea lucrării); Idem, Conţinutul teologic


al Cuvântării Sfântului A m brozie la trecerea din viaţă
a fratelui său Satyrus, în rev. „Glasul Bisericii”, nr,
3/1989, an XLVIII, martie - iunie, pg. 63-78; Idem,
Ortodoxia învăţăturii Sfântului A m brozie în lucrarea
„ De bon o m ortis” (sec. IV), în rev. „Glasul Bisericii” , an
XLV, nr. 4/1986, iulie-august, pg. 101-135; Şesan, Rr.
Frof. Dr. Milan, Din filologia patristică, Filologia
Sfântului Am brozie, în rev. „Mitropolia Banatului”, an
XXVIII, nr. 7-9/1978, pg. 369-381; Vornicescu, Ierom.
Magistr. Nestor, Viaţa şi morala duhovnicească 'a
preotului, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
LXXVI, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, pg. 333-347.

9)Fericitul Augustin
Viaţa. S-a născut la anul 354 la Tagaste şi familia
sa i-a dat o educaţie aleasă, continuând studiile la
Cartagina. Viaţa sa este puternic marcată de
personalitatea mamei sale, despre care scrie în
„Confessiones”, sau „Mărturisiri". Aici apare în fiece e
din etapele evoluţiei sale spirituale. Cimbra Monicăi 53
regăseşte în fiecare dintre operele Fericitului Augustin.
Cine cunoştea pe Monica îi lăuda cinstea şi simţea
prezenţa în aceasta a lui Dumnezeu. Monica se ruga
aproape fără încetare. Rămânând văduvă, arăta castitate,
sobrietate etc. Venea zilnic la Biserică. Credinţa ei a adus
convertirea soţului şi apoi a fiului.
Când Fericitul Augustin devenise maniheu,
Monica îl plângea ca pe un mort. Timp de 9 ani a stăruit
în rătăcire. Un episcop i-a descoperit. „Lasă-l aşa cum se
află şi roagă-te lui Dumnezeu pentru el. Prin lecturi el va
descoperi care îi este greşeala... Este cu neputinţă să
240 Curs de
piară fiul acestor lacrimi”. Schimbarea Fericitului
Augustin se produce când un glas de copil îi spune: „la
şi citeşte!” şi, deschizând Scriptura, citeşte: „Să umblăm
cuviincios ca la lumina zilei, nu în ospeţe şi beţii, nu în
desfrânări şi destrăbălare, nu în ceartă şi în pizmă. Ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi atâta
grijă de trupul vostru, încât să-i deşteptaţi dorinţele”
(Romani 13, 13-14).
Când Augustin a închis ochii mamei sale, cuprins
de durere, nu a putut izbucni în lacrimi. Căci ochii şi-au
resorbit izvorul până la uscăciune.
Sfântul Ambrozie al Milanului a jucat un rol de
asemenea important în viaţa sa, căci ierarhul milanez
este cel ce l-a botezat. Alte repere ale vieţii Fericitului
Augustin: hirotonia ca episcop de Hippo (395), viaţa sa
de studiu, lupta contra maniheismului, donatismului şi
pelagianismului, lucrarea de asistenţă socială. A murit la
430.
Opera.
Predicile Fericitului Augustin izvorăsc din sufletul
său frământat, din inima sa plină de iubire. Sunt cel mai
adesea tâlcuiri simple ale unor texte scripturistice, puse
în legătură cu viaţa credincioşilor.
La Fericitul Augustin, omilia exegetică are un
caracter aparte. Gnica sursă de inspiraţie este Scriptura.
Sunt trecute în revistă şi întâmplările vieţii de zi cu zi,
cele de bucurie, sau de tristeţe. Se poate spune că
Fericitul Augustin redă o adevărată icoană vie a vieţii
sociale a timpului său.
Este urmată atât metoda şcolii alexandrine, cât şi
cea a şcolii antiohiene, în interpretarea Sfintei Scripturi.
Autorul pune suflet în predică şi ştie să cucerească masa
Patrologie 241

de credincioşi, inclusiv prin conţinutul bogat şi limbajul


folosit.
Fericitul Augustin era foarte îndrăgit de
ascultătorii săi, care adesea îl aplaudau furtunos. Predica
sa nu era abstractă, ci legată de viaţă. Avea caracter
moralizator. Nu se voia maestrul de la catedră, ci
prietenul care luminează şi edifică.
Predica Fericitului Augustin este deopotrivă şi
rugăciune. El însuşi este un puternic rugător, căci
rugăciunea este simţită ca o necesitate lăuntrică.
Cuvântările Fericitului Augustin încep şi se termină prin
rugăciune. Adesea fondul lor poate fi dogmatic sau
polemic. Iată câteva teme: despre naşterea şi moartea
Mântuitorului, despre puterea Duhului Sfânt, despre
veşnicie, adevăr, sfinţenia lui Dumnezeu cel Cinul în
Treime şi întreit în Persoane, despre Biserică, despre
deşertăciunea unor credinţe păgâne, despre eretici
(arieni, manihei, donatişti, pelagieni etc.).
Sunt combătute relele din viata > creştinilor.
» Est .
lăudată bunătatea lui Dumnezeu. Cuvântările Fericitului
Augustin respectă genul patetic sau mişcător, căci fac să
curgă lacrimi fără a exagera. Stilul rămâne mereu simplu
şi clar, deşi diferă în funcţie de condiţiile rostirii
cuvântării. Ştie să capteze bunăvoinţa ascultătorilor.
Operei omiletice a Fericitului Augustin i se aplică
3 denumiri: sermo (cuvântare), narratio (omilie) şi
tractatus (tratat). El este atent Ia cea mai mică reacţie a
publicului. Dovedeşte putere de pătrundere psihologică,
urmărind jocurile fizionomiei feţelor.
Fericitul Augustin citează uşor din Sfânta
Scriptură. Atrage atenţia predicatorului că nu trebuie să
urmărească să placă limbajul, ci să transmită adevărul.
Apoi, predicatorul trebuie să fie un om al rugăciunii.
242 Curs de
E :;«cvenţa sa urmăreşte: instrucţia, desfătarea şi
mişcarea inimii. Răspunzând ia întrebarea dacă este
nevoie de studiul retoricii păgâne, Fericitul Augustin
recomandă predicatorilor creştini să se folosească de
aceasta, pentru a sluji interesele Bisericii. Insă le cere să
cerceteze pe autorii sfinţi, la şcoala Sfinţilor Părinţi şi a
Sfintei Scripturi.
Principiile predicii sale sunt: 1) principiul
psihologic; 2) al intuiţiei; 3) al repetiţiei; 4) al interesului;
5) ai activităţii proprii; 6) al practicităţii; 7) cel
eclesiocentric; 8) cel hristocentric.
Lista operelor sale omiiitice - exegetice: Despre
învăţătura creştină (despre pregătirea ştiinţifică şi
teologică necesară înţelegerii Sfintei Scripturi, dar şi
ermineutică); Despre Geneză, cuvânt de cuvânt (primele
3 cărţi); Locuţii la Heptateuh (7 cărţi); Problem e la
Heptateuh; Comentariu la Psalmi; Despre acordul
Evangheliştilor; Problem e ale Evangheliilor; O m ilii la
Evanghelia după loan (124 Omilii).
în total sunt aproximativ 800 de Omilii (după alţii
sunt 500). Mai abstract şi speculativ, Fericitul Augustin
nu are farmecul Sfântului loan Gură de Aur.
O altă împărţire a omiliilor sale este în: O m ilii la
Sfânta Scriptură; Predici la Praznicele mari (Naştere,
Botez, Cincizecime, înălţare); Panegirice la sărbătorile
sfinţilor (loan Botezătorul, Ciprian, Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel, Ştefan); Predici tematice (despre iubire, teamă,
învierea morţilor etc.).
Comentariul la Psalmi. Fericitul Augustin are
peste 50 de cuvântări la Vechiul Testament şi peste 200
de cuvântări la psalmi (la toţi psalmii). în „Cuvântările Ia
Psalmi”, Fericitul Augustin constată că cele 2
Testamente sunt în deplin acord şi în amândouă se aude
Patrologie 243

glasul autorului lor: Dumnezeu. Vechiul Testament este


începutul, iar Noul Testament este sfârşitul Revelaţiei
divine.
Fericitul Augustin vede în aproape fiecare psalm
un caracter mesianic. Trebuie să raportăm totul la
Hristos, dacă vrem să înţelegem conţinutul psalmilor. De
pildă, plecând de la psalmii 19, 20, 23 şi 27, el cântă
învierea Domnului. Prin glasul psalmistului strigă însuşi
Domnul, în numele creştinilor, care alcătuiesc Biserica.
Ideea unităţii Bisericii, pentru care găseşte
numeroase argumente în psalmi, revine mereu în predica
Fericitului Augustin. Şi plecând ae la psalmul 127. el
învaţă că Biserica este mireasa lui Hr.sfos şi Biserica
suntem noi. De cele mai multe ori, Fericîlul Augustin
vede în psalm vocea noastră, care înalţă rugăciuni lui
Dumnezeu.
Prin Cuvântările la Psalmi, Fericitul Augustin ia
atitudine şi faţă de schisme. Arma sa principală, cum
reiese din cuvântările acestea, este expunerea adevăratei
învăţături a Bisericii, referitoare la Sfânta Treime,
eclesiologie şi soteriologie. Deşi cuvântările la psalmi
creează impresia că sunt omilii exegetice, totuşi ele au şi
o tentă dogmatică sau morală. Autorul face şi o analiză
etimologică a diferitelor nume, a cifrelor şi a titlurilor la
psalmi.
De catechizandis rudibus, sau „Despre
învăţământul catehumenilor începători”. Metoda folosită
este cea inductiv-istorică (analitică). Are 27 de capitole şi
2 părţi (teoretică şi practică). Dintre temele tratate
amintim: 1) cum trebuie predate mai bine adevărurile; 2)
cu ce să înceapă; 3) evitarea vorbirii lungi şi obositoare;
4) despre naraţiune sau cateheza istorică; 5) cercetarea
candidatului asupra motivelor pentru care solicită
244 Curs de
primirea în catehumenat; 6) cum trebuie formulată
introducerea catehezei; 7) cuprinsul catehezei; 8)
atitudinea faţă de cei ce vin de la şcolile păgâne; 9) se dă
exemplu de cateheză practică, urmărind regulile etc.
De doctrina christiana. Este un tratat în 4 cărţi,
un tratat de ermineutică biblică. Desprindem principiile
omileticii sistematice, între care: 1) predicatorul să se
servească de arta retoricii; 2) este dator să apere
adevărurile de credinţă; 3) să vorbească mai degrabă cu
înţelepciune, decât cu elocinţă; 4) să nu prezinte subiecte
dificile şi obscure în faţa poporului; 5) să insiste asupra
clarităţii şi stilului plăcut; 6) stilul trebuie să fie diferit, în
funcţie de subiect; 7) slujirea adevărului este mai
importantă ca forma; 8) mai presus de toate este legea
iubirii.
Dintre lucrările filosofice ale Fericitului Augustin
amintim: 1)Despre frumuseţe şi arm onie (tratează
di pre teoria frumosului); 2)Contra Academ icilor;
3'/Despre viaţa fericită (fericirea constă în cunoaşterea
lui Dumnezeu); A)Despre ordine (despre providenţă şi
originea răului); 5 )S o lilocv il (convorbire între Fericitul
’ Augustin şi raţiunea sa, despre Dumnezeu); 6)Despre
nemurirea sufletului; 7)Despre mărimea sufletului;
8)Despre învăţător (Dumnezeu este învăţătorul nostru);
9)Despre muzică.
O importanţă aparte are opera sa numită
Mărturisiri. Este o autobiografie. Relatează şi zbuciumul
sufletesc prin care a trecut. Dovedeşte sinceritate, curaj
în recunoaşterea greşelilor. Fericitul Augustin îşi prezintă
concepţia despre Dumnezeu, lume etc. Alături de
această lucrare poate fi trecută şi cea intitulată
Retractările sau Revizuirile. Aminteşte aici tot ceea ce
el a scris până în acel moment, notând greşelile şi făcând
P atrología 245

îndreptările. Este prima lucrare de autocritică din


literatura creştină.
De o deosebită valoare este Despre cetatea lui
Dumnezeu. împărţită în două, lucrarea tratează despre:
acuzaţiile păgâne contra creştinilor; existenţa şi lupta
dintre cetatea lui Dumnezeu, sau cetatea cerească şi
cetatea pământească; locuitorii primeia sunt buni, spre
deosebire de locuitorii răi ai celei de a doua; cele două
cetăţi se întrepătrund; ele se vor separa definitiv la
judecata de apoi.
Dintre operele cu caracter dogmatic amintim:
M anual către Laurenţiu (lucrare intitulată şi Despre
credinţă, nădejde şi dragoste); Despre credinţă şi
sim bol; Despre Sfânta Treime (este cea mai importantă
operă dogmatică a sa, prezentând temeiurile biblice e
dogmei, formularea şi fundamentarea ei prin diferite
analogii); Despre diferite problem e, către Simplicisin;
Despre întrebuinţarea lucrurilor care nu se văd;
Despre credinţă şi fapte; Despre căsătoriile adultere;
Despre grija ce trebuie purtată m orţilor; Despre erezii;
Despre caracterul Bisericii universale şi despre
caracterul m aniheilor; Despre liberul arbitru; Despre
adevărata religie; Despre botez, contra donatiştilor;
Despre harul N oului Testament; Despre desăvârşirea
dreptăţii om ului; Despre suflet şi originea lui şi muilte
altele.
A scris şi unpoem în versuri: Psalm contra
partidei lui Donat. Dintre cele 270 de scrisori, unele
tratează chiar teme filosofice, sau teologice. în fine, dintre
lucrările cu caracter practic pot fi amintite: Despre lupta
creştină; Despre minciună; Despre căsătorie; Despre
sfânta feciorie; Despre răbdare etc.
Doctrina. Vechiul Tetament. Fericitul August ir a
246- Curs de
tâlcuit mai ales cărţile V. T. între cele două Testamente
i

există relaţia: „In Vetere Novum lateat, et in Novo Vetus


pateat”. Hristos nu strică, ci desăvârşeşte Legea
Vechiului Testament. Scriptura este inspirată. Acelaşi
Duh a inspirat şi pe autorii Noului Testament şi pe cei ai
Vechiului Testament. Fericitul Augustin arată că profeţiile
Vechiului Testament trimit la viitor, când pacea va
stăpâni, la Noul Ierusalim, descris de Isaia.
P ă ca tu l Omul a fost creat de Dumnezeu ca
persoană, fiind înzestrat cu natură şi voinţă bune, pentru
a se bucura de darurile primite şi a preamări pe Creator.
Creat pentru o relaţie de iubire cu Acesta, omul şi-a
tors faţa, ocupându-se de lucrurile de jos, deci
pâcătuind. Căci păcatul înseamnă părăsirea lui
Dumnezeu, îndepărtarea de El. Esenţa păcatului este
neascultarea. Păcatul înseamnă deci iubirea eului, mai
mult decât a lui Dumnezeu. Natura păcatului nu rezidă în
materie, cum pretindeau ereticii manihei.
Deci, pentru Fericitul Augustin păcatul este
încuviinţarea rea a voinţei. Nu Dumnezeu este cauza
I !

răului, deci a păcatului, ci deficienţa fiinţei noastre. Prin


libertatea voinţei, Adam putea rezista ispitei, dar a cedat
liber. Deci păcatul nu stă în obiectul pe care-1 vizează
voinţa rea, ci în actul voinţei libere, dar rătăcite.
Păcatul protopărinţilor este precedat de
pervertirea voinţei lor, de mândrie. Nu fructul este
păcatul, căci materia nu este nici rea, nici bună. Acelaşi
fruct putea deveni, prin ascultare, mijlocul ridicării lui
Adam până la desăvârşire.
împotriva pelagienilor, care spuneau că păcatul
originar nu se transmite real, ci se imită, Fericitul
Augustin arată că păcatul lui Adam este moştenit de
întregul neam omenesc. Deşi este şters la botez, în
Patrologie 247

natura omului rămâne înclinarea spre rău şi o infirmitate.


Intre urmările păcatului originar amintim: plăcerea
păcatului; pierderea harului ajutător al Iui Dumnezeu;
întunecarea raţiunii; slăbirea voinţei; schimbarea
dragostei de Dumnezeu în dragoste de sine; moartea
sufletului şi inversarea valorilor; spiritul omului devine
trupesc, în loc ca trupul să se spiritualizeze; neliniştea
sufletească; ignoranţa; pierderea libertăţii perfecte, încât
liberul arbitru ce ne rămâne, fără un har mai puternic,
duce la păcat; necredinţa, ca păcat de moarte.
Nimeni nu este fără de păcat dintre oameni. Deşi
botezul şterge păcatele, noi nu încetăm să greşim.
Există, spune Fericitul Augustin, păcate uşoare şi gre şi
dă o listă a acelora. Totuşi, păcatele uşoare, repetate, j
consecinţe grave. Insistă asupra păcatului minciunii.
Diavolul contribuie la crearea condiţiilor propice pentru
săvârşirea păcatului, deşi nu el în sine săvârşeşte
păcatul, ci omul.
Harul. Pentru că omul nu putea sM se ridice din
starea de păcat, Domnul se întrupează, pentru
răscumpărarea şi îndreptarea lui. Sau, cum spune
Fericitul Augustin, „dacă omul n-ar fi pierit, Fiul Omului
n-ar fi venit”. Harul (graţia) este un ansamblu de daruri,
izvorâte din dragostea lui Dumnezeu, oferite pentru
ridicarea naturii omeneşti. Harul porneşte aşadar de ia
Dumnezeu.
Luptând cu ereticii pelagieni, Fericitul Augustin
accentuează mult rolul harului. Pentru el, orice faptă a
omului este imposibilă fără acest ajutor divin. De aceea,
spune că harul este absolut necesar pentru ridicarea şi
reînnoirea omului. Exagerând, Fericitul Augustin aju ie
spre sfârşitul vieţii să condiţioneze mântuirea omu ii
numai de har, neglijând faptele omului. Sau, cu.n
248 Curs de
întreabă el retoric: „Dacă noi n-am putut să ne facem,
cum am fî putut să ne refacem?” .
Rezumând învăţătura sa despre necesitatea
harului, în canoanele 4-6, aprobate de Sinodul de la
Cartagina (418), contra lui Felagiu, spune: „Harul care
ne îndreaptă nu înseamnă doar iertarea păcatelor
trecute, ci şi un ajutor; dar nu unul care este numai
lumina ce descoperă legea, ci chiar iubirea binelui.
Necesitatea acestui ajutor este absolută.
Pelagienii respingeau păcatul originar şi spuneau
că Dumnezeu dă oamenilor harul numai ca răsplată
pentru meritele lor. Fericitul Augustin subliniază că harul
se dă gratuit, chiar şi celor nevrednici. Mai ales că
Dumnezeu lucrează astfel ca nimeni să nu se
îândrească cu meritele sale. în partea ultimă a vieţii,
prin predestinaţia absolută, Fericitul Augustin se
contrazice în ce priveşte gratuitatea harului.
Fericitul Augustin împarte harul după forma şi
felul în care acesta lucrează la îndreptarea omului în:
non-eficient; eficient; congruent. Numai că harul nu este
o formă externă, ci o putere care lucrează direct,
desăvârşind pe creştin.
Adam nu a avut harul ca să se ferească pentru
totdeauna de răul voluntar. Avea însă acel har cu care,
dacă ar fi conlucrat, nu ar fi păcătuit. Prin faptul că a fost
înzestrat cu liberul arbitru, Adam a putut părăsi acel
ajutor. Acest har este numit graţie non-eficientă,
desemnând harul actual în Adam nevinovat.
Harul pe care îl dă Mântuitorul este mult mai
puternic decât acela dat lui Adam. Acest har ne dă
puterea şi mijloacele ca să voim binele. Când noi
săvârşim binele, îl facem sub impulsul divin, ce ne facem
capabili să săvârşim binele. Harul acesta ne imprimă
Ratm loaLe___________________________________________ 242

voinţei un impuls. Chiar dacă o premerge, totuşi, nu o


suprimă. Dumnezeu lucrează fără noi, ca să voim şi
împreună cu noi, desăvârşind.
Fericitul Augustin susţine că există o distincţie
între oamenii aleşi şi cei chemaţi. Căci dacă cei chemaţi
nu sunt mişcaţi de har, ci sunt incapabili să-l primească,
în schimb cei aleşi răspund milostirii lui Dumnezeu, fiind
chemaţi pe măsura voinţei lor într-un mod convenabil.
între darurile cele mai de preţ ale harului, Fericitul
Augustin aminteşte: începutul credinţei şi perseverarea în
credinţă până la sfârşitul vieţii. Este dat ca exemp’u
Sfântul Apostol Pavel, care a fost chemat prîntr-un 1 r
mai puternic decât voinţa sa, har c e r«, lucrând, a
schimbat din persecutor. După Fericitul Augustin, harul
precede credinţa. După semipelagieni, harul urmează
după credinţă. Dacă credinţa ar fi înaintea harului, atunci
şi voinţa ar fi înainte şi am deveni pelagieni.
Perseverenţa este, spune Fericitul Augustin, un
dar nepreţuit, acordat unora prin mila lui Dumnezeu şi
refuzat altora printr-o dreaptă judecată. De pildă, martirul
este cel ce se învredniceşte de acest dar. Adam nu l-a
avut. Dacă l-ar fi avut, n-ar fi căzut. Dar, se întreabă, dacă
nu l-a primit (darul), ce păcat poate avea Adam?
Fericitul Augustin răspunde: avea liberul arbitru.
Numeroase sunt darurile venite de la Dumnezeu.
De pildă: întrebuinţarea voinţei celei bune, ascultarea,
supunerea, înfrânarea etc. Mai presus de toate se află
iubirea. Harul divin îndreptează şi sfinţeşte, recreând.
Chipul lui Dumnezeu este reînnoit. Harul ajută mai întâi
iertând răul făcut şi apoi ajutându-ne să ne ferim de rău
şi să facem binele, într-un proces simultan. Dumnezeu dă
omului un har special pregătitor, desăvârşindu-1 printr-un
har conlucrător.
250 Curs de
îndreptarea omului vine prin har de la Dumnezeu,
spune Fericitul Augustin, iar nu din faptele omului. Omul
nu este îndreptat fără concursul voinţei sale. Totuşi, nu
s ¡nt doi factori independenţi. Harul lucrează împreună cu
v inţa, dar el este începutul şi tot el continuă. Căci harul
precede orice merit şi chiar acel merit este tot un har
gratuit. Deci Dumnezeu lucrează singur în suflet, iar
faptele meritoase ale creştinului nu sunt de fapt ale lui.
Raportul între har şi libertate. Există pentru
Fericitul Augustin o deosebire între liberul arbitru şi
libertate. Uneori accentuează rolul libertăţii > voinţei.>
Spune că liberul arbitru se întăreşte prin har. Avem
succesiune crescătoare: lege - credinţă - har - vindecarea
sufletului - libertate - iubire. Dar Fericitul Augustin şi-a
schimbat opiniile spre sfârşitul vieţii, susţinând teoria
despre harul irezistibil, care lucrează voinţa cea bună şi
perseverarea. Doar cei aleşi rămân în credinţă până ia
sfârşit. Doar în cei aleşi lucrează harul irezistibil.
Dumnezeu dă celor aleşi acest har, fără să aibă vreun
merit. Cei aleşi nu se pot opune harului. Fericitul
Augustin spune că, în final, mântuirea este lucrarea
mimai a harului. Acest determinism absolut este legat de
p adestinaţie.
Cei predestinaţi la desăvârşire, spune Fericitul
Augustin, primesc harul perseverării. Alegerea lor de
Dumnezeu nu ţine cont de meritele acestora. Cei aleşi
vor fi ridicaţi cu milă, iar cei condamnaţi vor fi judecaţi
după dreptatea lui Dumnezeu. Cel mai important
exemplu este chiar Iisus Hristos - Omul. Avem aşadar o
predestinaţie absolută.
Catolicismul, plecând de la învăţătura Fericitului
Augustin, se împarte în: tomism (harul anulează
libertatea); augustinianism (apără libertatea); molinism
Patrologie 251

(accentuează libertatea, în sens semipelagian).


M aica Dom nului. Fericitul Augustin nu a scris o
operă anume, în care să trateze această temă. A murit la
28 august 430, cu puţin timp înaintea Sinodului III
ecumenic (Efes 431), Ia care fusese invitat şi la care s-au
discutat probleme mariologice. învăţătura Fericitului
Augustin se grupează în jurul: 1) Aeipartheniei (pururea
fecioarei); şi 2) Theotochiei (maternităţii divine) a Maicii
Domnului.
Pururea fecioria Maicii Domnului înseamnă pentru
el integritatea fizică a trupului Măriei nu numai în timpul
zămislirii, ci şi înainte şi după naştere. Căci Maria nu a
avut legătură cu vreun bărbat şi nici alţi fii nu a avut.
Subliniind atributul ei de Născătoare de
Dumnezeu, îl aşează ca pe o temelie a credinţei noastre.
Şl totuşi, Fericitul Augustin nu o numeşte direct
„Născătoare de Dumnezeu” , ci: Maică a Fiului Celui
Prea-înalt, Născătoare de Hristos, mamă a Mântuitorului
etc.
în Cuvântarea 289, Fericitul Augustin compară
naşterea Sfântului Ioan Botezătorul cu naşterea lui Iisus,
zicând că aşa precum Elisabeta a născut un om, Maria a
născut un Dumnezeu şi om. Fericitul Augustin se
străduieşte să dovedească împlinirea profeţiilor Vechiului
Testament prin Maria. Tâlcuind pe lezechiel (44, 1), zice:
„C e înseamnă poarta cea închisă din casa Domnului,
dacă nu că Maria va fi veşnic » neatinsă? Si> ce înseamnă
cuvintele: Om nu va intra prin ea, dacă nu aceea că losif
nu o va cunoaşte pe ea?... Şi ce înseamnă cuvintele: Va fi
închisă în veac, dacă nu aceea că Maria este fecioară
înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după
naştere?” (ante partum, in partum, post partum).
Preamărind naşterea Domnului spune: „Două
252 Curs de
sunt naşterile Domnului: una dumnezeiască si alta
> t

omenească; aceea fără de timp, aceasta în timp.


Amândouă sunt minunate: aceea fără de mamă, aceasta
fără de tată. Dacă pe aceasta n-o înţelegem, pe aceea
cum s-o povestim?". Răspunzând la întrebarea: De ce s-a
născut Hristos dintr-o fecioară, Fericitul Augustin zice:
„Pentru ca membrele Sale (noi) să se nască, după duh,
dintr-o Biserică fecioara”. Maica Domnului devine figura
şi chipul Bisericii. Şi „după cum Maria, născând, a rămas
fecioară, tot aşa şi Biserica, în tot timpul, naşte
r ; mbrele trupului tainic al lui Hristos, care sunt
c edineioşii, şi nu-şi pierde fecioria” .
Mântuitorul s-a născut dintr-o fecioară logodită cu
un bărbat pentru că ea este figură a Bisericii, mireasa lui
Hristos. în Maria fecioara, ca şi în Biserică, fecioria nu
împiedică fecunditatea şi invers.
Imaculata concepţie? Plecând de la citatul
următor, teologii romano - catolici sunt înclinaţi să
creadă că Fericitul Augustin a susţinut această idee:
Despre Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru,
„pietatea ne constrânge s-o mărturisim fără de păcat”.
Dintre multele alte locuri ale operei Fericitului
Augustin, în care se vorbeşte despre contrariu acestei
afirmaţii, iată numai unul („Contra lui Iulian”): „în afară
de Hristos nu este nimeni care să nu fi fost, încă de la
începutul existenţei sale, supus păcatului”. în aceeaşi
lucrare sunt citate unele cuvinte ale Sfântului Ambrozie,
care zice că un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om,
r :,cut dintr-o femeie fecioară, n-a suferit păcatul
i <jmoşesc.
în fine, referitor la rolul Maicii Domnului în opera
de răscumpărare a neamului omenesc, după Fericitul
Augustin acest rol trebuie văzut mai mult în sensul unei
Pair o log Le 253

participări morale, prin legăturile de afecţiune materr i


existente.
Sfânta Euharistie. Săvârşirea Sfintei Euharistii se
făcea în acea vreme în Africa zilnic. Era însoţită de post.
Rugăciunea Domnească, ce însoţea împărtăşirea, avea
drept scop pregătirea credincioşilor. Perioada de
pregătire se încheia cu tradiţionala sărutare a păcii.
Primitorii Sfintei Taine erau şi adulţii şi copiii, care o
primeau imediat după Botez. Păcătoşii nu erau
împărtăşiţi, ei părăsind biserica odată cu catehumenii.
împreuna-paticipare a credincioşilor îi unea pe toţi în
glasul rugăciunii.
„Pâinea aceea care este sfinţită la altar prin
cuvântul lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos este; Potirul
acela... sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu, este Sângele
lui Hristos”. Aşadar, este un realism euharist:c,
condiţionat de rostirea cuvintelor de instituire şi a
rugăciunilor de sfinţire (epicleze). în acele vremuri în 5
nu se punea problema lămuririi modului cum se p eti.
prefacerea elementelor euharistice şi nici cea a modului
cum este prezent Hristos în Euharistie. De aceea,
Fericitul Augustin continuă linia învăţăturii Bisericii,
potrivit căreia Hristos este prezent sub forma pâinii şi a
vinului.
Se insită asupra necesităţii primirii, inclusiv de
copii, a Sfintei Euharistii. Prin întrupare ni se creează
posibilitatea de a-L primi pe Hristos Euharistie, căci
pentru ca omul să mănânce pâinea îngerilor, Creatorul
îngerilor s-a făcut om. Sfânta Euharistie este momentul
întâlnirii lui Dumnezeu în Treime cu Biserica formată din
mădularele strâns unite între ele, în Trupul lui Hristos, Cel
care oferă Biserica în mod euharistie Sfintei Treimi.
Trupul cel istoric al lui lisus Hristos, înviat şi
254 Curs de
înălţat, se prelungeşte în Trupul cel tainic, în Biserică,
crescând cu Sfânta Euharistie. întruparea, Biserica şi
Euharistia alcătuiesc un întreg, în care viaţa, adevărul şi
dragostea sălăşluiesc.
Eshatologie. în principiu, toţi oamenii sunt
condamnaţi la iad şi numai prin voia lui Dumnezeu, iar
nu prin meritele lor, unii sunt iertaţi de pedeapsă.
Dumnezeu predestinează pe unii la fericire, datorită milei,
iar pe alţii la pierzare, datorită dreptăţii.
După Fericitul Augustin, cei răi vor pierde viaţa
dumnezeiască. Dimpotrivă în rai cei buni vor vedea pe
Dumnezeu. Există două învieri: a sufletului (prin Botez) şi
a trupurilor (la a doua judecată). Cei ce vor trăi în
momentul Parusiei vor fi ridicaţi în aer, vor muri şi vor
î ¡via. Fericitul Augustin spune că omul putea să nu
moară, însă nemurirea de la început este inferioară celei
de apoi, când nu vom mai putea muri.
M unca (inclusiv a m onahilor). Fericitul Augustin
are şi meritul de a fi răsădit viaţa monahală în nordul
Africii, viaţă precedată de cea ascetică (de ex. în timpul
Iui Tertulian). Cei ce populau mănăstirile vremurilor
Fericitului Augustin erau din clase sociale diferite, de la
sclavi şi până la stăpâni de sclavi. Unii dintre monahi nu
lucrau însă, ci umblau prin localităţi şi vindeau bucăţi din
moaştele sfinte, sau alte obiecte, spunând că respectă
cuvintele Domnului: „Priviţi păsările cerului şi crinii
câmpului, nu seamănă, nici nu seceră şi totuşi Tatăl
ceresc îi hrăneşte” . Acestea sunt împrejurările în care
Fericitul Augustin scrie lucrarea „De opere
monachorum”.
Şi mai grav este faptul că se răstălmăceau
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cine nu vrea să
¡muncească, să nu mănânce”, spunând că munca lor
Patrologie 255

este una duhovnicească. în aceste locuri nu se vorbeşte


de nelucrare, referitor la păsările cerului, ci la părăsirea
grijilor lumeşti şi ancorarea nădejdii noastre în
Dumnezeu, nu în cele pământeşti.
Fericitul Augustin nu este împotriva îndeletnicirilor
duhovniceşti ale monahilor, ci pleacă de la constatarea
că nu toţi sunt capabili să înveţe pe alţii, cerându-le celor
care nu au acest dar să lucreze cu braţele » lor. Iar
propovăduirea să nu devină un mijloc de îmbogăţire.
Gnii spuneau că, părăsind lumea şi devenind
monahi, nu mai are rost să lucreze ca meseriaşi. Fericitul
Augustin le răspunde dând exemplu pe Sfântul Apostol
Pavel. Bogaţii deveniţi monahi şi prestând o îndeletnicire
utilă se pot vindeca de păcatul mândriei. Munca fizică în
mănăstire trebuie să se întemeieze pe încrederea n
Dumnezeu şi cu convingerea răsplăţii celei cereşti.
Fiecare trebuie să lucreze potrivit cu puterea şi cu
priceperea lui. El însuşi se dă ca pildă, muncind din greu.
Fericitul Augustin cere vieţuitorilor mănăstirilor să-
şi împartă timpul între muncă, rugăciune şi alte
preocupări duhovniceşti. Această organizare se datoreşte
Răsăritului şi monahismului egiptean.
Războiul şi pacea. Fericitul Augustin condamnă
războiul în mod categoric, considerându-1 un mare rău
pentru omenire, căci duce la pierderea de vieţi omeneşti.
Şi totuşi, vorbeşte despre războaie permise, în anumite
condiţii. întotdeauna, ostasii trebuie să tină cont de
omenie.
Pacea este fundamentul vieţii şi înseamnă o
corelaţiej strânsă cu armonie si » ordinea din lume. Pacea
socială se fundamentează pe cea religioasă şi pe
învăţătura Domnului. Căci Hristos este izvorul păcii.
Pornind de la pacea socială, ajungem la forma ?i
256 Curs de

supremă, pacea cerească. De aceea, pacea trebuie


apărată.
Bibliografie.
Traduceri: „Mărturisiri", traducere de Prof. Dr.
Nicolae Barbu, în colecţia PSB, nr. 64, Bucureşti 1985,
cu o introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu;
Cetatea lui Dumnezeu, trad. de G. Badea, în rev.
„Teologie şi Viaţă“, seria nouă (LXVIII), nr. 8-10/1992,
august-octombrie, pg. 157-166 şi în nr. 1-3/1992,
ianuarie-martie, pg. 104-108; Despre învăţătura
creştină, trad. de Ierom. Constantin Chirilă, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, nr. 1-3/1990, an
LXVI, ianuarie-iunie, pg. 109-117
Studii: Abrudan, Magistr. D., Vechiul Testament
în scrierile Fericitului Augustin, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie -
aprilie, pg. 141-154; Alexe, Magistr. Ştefan C., Concepţia
Fericitului Augustin despre păcat şi har, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an VIII, mai - iunie, nr. 5-6/1956,
pg. 330-348; Buzdugan, Prof. Costache, Dumnezeiasca
Euharistie, taină a unităţii Bisericii, la Fericitul
Augustin, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
XLIX, nr. 1-2/1973, ian.-febr., pg. 47-61; Coman, Pr. Prof.
Ioan G., Mam a Fericitului Augustin, în rev. „Studii
Teologice” , seria a Il-a, an XIII, nr. 7-8/1961, septembrie -
octombrie, pg. 391-409; Idem, Opera Fericitului
Augustin şi critica personală teologică din
Retractările sale, în rev. „Studii Teologice", seria a Il-a,
an XI, nr. 1-2/1959, ianuarie - februarie, pg. 3-21; Idem,
Patrologie, manual pentru uzul studenţilor Institutelor
Teologice, Bucureşti 1956, p. 250-263; Floca, Ioan N.,
Predica Fericitului Augustin. O m ilie exegetică, în rev.
„Mitropolia Ardealului” , an VIII, nr. 7- 8/1963, iulie-
Patrologie 251

august, pg. 567- 584; Cirigoraş, Pr. C., Fericitul Augustin


şi locul lui în pedagogia creştină, în rev. „Teologie şi
Viaţă“, an II (LXVIII), nr. 8-10/1992, august-octombrie,
pg. 73-90; Ică, Magistrand loan I., Doctrina Fericitului
Augustin despre Sfânta Treime după Tratatul „D e
Trinitate”, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an XIII,
nr. 3-4/1961, martie - aprilie, pg. 166-188; Moisiu, Pr.
Prof. Dr. Alexandru, Ce învaţă Fericitul Augustin
despre M aica Dom nului, în rev. „Mitropolia Ardealului”,
an V, nr. 3-4/1960, martie-aprilie, pg. 231-252; Idem,
Fericitul Augustin - păstor şi îndrum ător al vieţii
creştine, în rev. „Studii Teologice” , seria a H a, an XXII,
nr. 9-10/1970, noiembrie - decembrie, pg. 637-648; Pani',
Diac. Drd. Marin N., Activitatea om ileticâ a FericUiL'. i
Augustin, în rev. „Biserica Ortodoxă Română4, an Xv.i,
nr. 11-12/1973, noiembrie-decembrie, pg. 1252-1262:
Pavel, Prof. Dr. Constantin C , Condiţiile colaborării
raţiunii cu credinţa în opera Fericitului Augustin, în
rev. „Studii Teologice” , seria a II-a, an VII, nr. 9-10/1955,
noiembrie - decembrie, pg. 640-649; Idem, Creştinismul
şi filosofia antică în gândirea Fericitului Augustin, în
rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an XLII, nr. 2/1990,
martie - aprilie, pg. 20-41; Popa, Ierodiacon Ioasaf,
M unca manuală a monahilor, după tratatul „D e opere
m on a ch oru m ” al Fericitului Augustin, în rev. „Studii
Teologice”, nr. 7-8/1953, an V, seria a II-a, iulie-august,
pg. 495-512; Popescu, Magistr. Adrian N., Critica
războiului şi apărarea păcii la Fericitul Augustin, în
rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an VI, nr. 9-10/1954,
noiembrie-decembrie, pg. 577- 585; Popescu, Magistrand
Gabriel, Psalmii în predica Fericitului Augustin, în rev.
„Studii Teologice”, seria a II-a, an XV, nr. 3-4/1963,
martie-aprilie, pg. 155-172; Procopoviciu, Pr. Prof. Petra,
258 Curs_ de

îndrum ări catehetice în lucrarea: De catechizandis


rubidus, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an III, nr. 3-
4/1958, martie-aprilie, pg. 252-267; Săndulescu, Drd.
Gheorghe, Concepţia eshatologică a Fericitului
/ ugustin în „D e civitate D e i”, în rev. „Studii
Teologice”, seria a II-a, nr. 9-10/1984, noiembrie -
decembrie, an XXXVI, pg. 673-681; Seviciu, Magistrand
Traian, Valoarea prieteniei în viaţa şi opera Fericitului
Augustin, în rev. „Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960, iulie-
septembrie, pg. 374 - 388; Şebu, Sebastian, Principii
om iletice în predica Fericitului Augustin, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XIII, nr. 7-8/1968, iulie-august,
p. 544-560.
Patrolom e__________________________ __ 259

IX)Poeţi latini
Prudenţi » u
Este cel mai mare poet latin creştin. S-a născut în
348 în Spania. Formaţie aleasă retorico-juridică şi rang
de guvernator, tinereţe dezordonată, grade militare
imperiale şi în cele din urmă renunţarea la lume - iată
câteva din reperele vieţii sale. Se dedică poeziei creştine,
luptă contra ereziilor. A murit după anul 405.
Iată principalele sale opere: „Cathemerinon”, sau
Cartea im nelor pentru fiecare zi (corespunzător
momentelor zilei; cuprinde şi imne pentru post, morţi,
Crăciun sau Bobotează; versurile sunt foarte reuşite);
„Peristephanon” sau Despre cununile m artirilor (14
imne închinate unor martiri spanioli, romani şi africani);
„Dittochaeon”, sau Hrană îndoită sau Masă spirituală
dublă (49 de strofe explicând scene din Scriptură);
„Apotheosis”, sau Recunoaşterea dumnezeirii lui
Hristos (peste 1000 de versuri, contra ereziilor ce neagă
dumnezeirea lui Hristos; exprimă şi raporturile trinitare);
„Hamartigenia”, sau Originea păcatului (1000 de
versuri despre originea răului din demon; combate
dualismul lui Marcion); ,,Psychomachia” , sau Lupta
virtuţiilor şi a viciilor pentru cucerirea sufletului
(poem alegoric, în care virtuţile şi viciile se luptă pentru
sufletul omenesc; este o imitaţie după Homer şi Virgiliu);
Contra lui Sim ah (combatere a păgânismului);
Cuvântarea lui Simah în senatul roman.
260 Curs de

Doctrina lui Prudenţiu nu este originală. Este


ortodoxă. Este cel mai mare poet latin creştin al secolului
IV şi cei mai mare liric latin după Horaţiu.

Paulin de Nola
S-a născut la 353 la Bordeaux dintr-o familie
nobilă. Si-a dobândit o cultură literară aleasă. A fost
senator, consul, guvernator. Trăia în preajma
mormântului Sfântului Felix de la Nola. Renunţă la cele
lumeşti şi se străduieşte să devină un bun creştin.
Trăieşte el însusi o minune a Sfântului Felix. Ridică o
* t

frumoasă biserică pe mormântul acestuia şi trăieşte


ascetic. Este ales episcop de Nola şi moare Ia anul 431.
A scris 51 de scrisori, unele adresate Sfântului
Ambrozie, Fericitului Augustin, Fericitului Ieronim, sau
Sfântului Niceta de Remesiana. Cinele scrisori sunt
mişcătoare. A scris şi alte lucrări: Panegiric împăratului
Teodosie, Despre pocăinţă etc. A scris şi 35 de poeme.
14 sunt în cinstea Sfântului Felix. Cin alt poem, adresat
lui lovius, este un manifest poetic creştin şi un altul Iui
Niceta. Paulin inaugurează şi genul consolării creştine în
versuri.
Opera lui Paulin este expresia sufletului său.
Pleacă totdeauna de la realitate. Deşi lipsită de
originalitate, teologia sa se fundamentează pe Scriptură.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 264-270.
Patrologie 261

Perioada a treia
l)D io n isie Pseudo - Areopagitui
Viaţa. Autorul se prezintă ca ucenicul din
Areopagul Atenei, pe care Sfântul Apostol Pa vel l-a
convertit acolo. El scrie Sfântului Evanghelist Ioan, pe
când era exilat la Patmos, la sfârşitul secolului 1 şi
bărbaţilor apostolici Tit şi Timotei. Descrie eclipsa de
soare ce s-a petrecut la moartea pe Cruce a
Mântuitorului.
Chiar dacă „Dionisie Areopagitui” este altcineva
decât cel care se pretinde, nu se ştie cine a fost el. Când
în discuţiile de la 533 scrierile lui Dionisie au fost folosite
de monofiziţi, ele au fost acceptate ca autentice de către
Leonţiu de Bizanţ, Sfântul Sofronie al Ierusalimului, sau
Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Discuţiile au continuat de-a lungul secolelor şi nu
s-au încheiat, dar este lămurit că scrierile aparţin
secolului V, căci ele sunt puternic influenţate ?
neoplatonism, de scrierile lui Plotin şi Produs. ( î
argument în favoarea plasării lui Dionisie în sec. V - VI
este acela că autorul cunoaşte textul simbolului de
credinţă, ce se cânta la Sfânta Liturghie doar după anul
476. Scrierile sale au fost semnalate prima dată de Sever
de Antiohia şi folosite de monofiziţi, în controversele lor
cu ortodocşii, la 503.
Opera. Despre num ele divine. Lucrarea, în 13
capitole, vorbeşte despre numele date lui Dumnezeu.
262 Curs de

Este cu totul nepermîs să îi dăm alte nume decât cele


despre care vorbeşte Sfânta Scritură. Numele nu
exprimă fiinţa lui Dumnezeu, ci sunt atribute, se aplică
firii şi persoanelor. Există un capitol în care vorbeşte
despre originea răului şi care seamănă cu Proclu.
Atributele ca fiinţă, viaţă, înţelepciune sunt completate
cu altele: bunătate, lumină, frumuseţe, dragoste etc.
Despre teologia mistică. Lucrarea începe cu o
rugăciune către Sfânta Treime. Are 5 capitole scurte.
Dumnezeu se ascunde în întunericul divin. CIrcând spre
întunericul cel mai presus de lumină, vedem şi
cunoaştem supranaturalul. Scriitorul se ocupă exclusiv
cu teologia apofatică, pe când teologia catafatică a
constituit obiectul primei lucrări. Cin şir întreg de negaţii
arată ce nu este Dumnezeu. Cunoaşterea apofatică
presupune mai presus de toate rugăciunea, presupune
negarea a tot ceea ce există în lumea creată.
Despre ierarhia cerească. Lucrarea, în 15
capitole, vorbeşte despre îndumnezeirea omului prin:
curăţire, iluminare, desăvârşire. îndumnezeirea este
legată de ierarhia cerească şi cea pământească. Ierarhia
cerească are 3 triade, fiecare având câte 3 cete. Sunt
amintite: heruvimii, serafimii, tronurile, domniile,
stăpâniile, puterile, începătoriile, arharghelii şi îngerii, în
funcţie de apropierea lor de Dumnezeu. Prima triadă esté
mai aproape de Dumnezeu, iar a treia de oameni.
Despre ierarhia bisericească. Aceasta este copid
celei spirituale şi ne ajută să ajungem la desăvârşire.
Sunt prezentate cele 3 trepte ale ierarhiei bisericeşti.
Doctrina. Dionisie este influentat
» de
neoplatonism. Dumnezeu este unul. Din El izvorăşte
totul. Este, cum spune el, înainte-mergător şi loc de
Patrologie 263

întoarcere. Lumea, creaţia iui Dumnezeu, este un întreg,


sub cele 2 forme: cerul şi pământul, aflate în legătură şi
continuitate, o legătură existenţială, menţinută prin
puritatea morală.
în ce priveşte hristologia sa, deşi nu îşi propune să
studieze pe larg problema, poate fi acuzat că a susţinut
învăţătura monotelistă. învăţătura despre îngeri este
normativă, privind fiinţa lor, împărţirea etc.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este catafatică şi
apofatică, pozitivă şi negativă, corespunzând celor 2
lucrări ale sale: „Despre numele divine” şi „Despre
teologia mistică“.
Ierarhia. După Dionisie Pseudo Areopagitul,
scopul pe care îl are ierarhia este, pe cât stă în putinţă,
asemănarea cu Dumnezeu şi unirea cu Acesta. Dacă
ierarhia pământească propovăduieşte învăţătura
Mântuitorului, conducând pe credincioşi pe calea
mântuirii, tot astfel face fiecare ceată îngerească, slujind
pentru îndumnezeire, în raport cu o ceată inferioară.
Puterea sfinţitoare a ierarhiei vine de sus, prin
tainele săvârşite de treptele ierarhice superioare. Această
„iluminare”, cum o numeşte Dionisie, vine de sus, printr-
un act special. Preotul şi episcopul sunt instrumente, prin
care se săvârşesc cele sfinte. Membrii ierarhiei sunt
organe slujitoare ale transcendenţei divine.
Pentru ca ierarhia să poată conduce pe
credincioşi spre tot mai multă iubire şi comunicare cu
Dumnezeu, ea trebuie să fie mai întâi plină de duhul
iubirii şi al comuniunii. La rândul lor, credincioşii nu sunt
obiecte pasive ale lucrării sfinţitoare a ierarhiei, ci
colaboratori ai acesteia. Membrii ierarhie fac parte din
comuniunea Bisericii şi nu săvârşesc Sfânta Euharistie
doar pentru credincioşi, ci se împărtăşesc ei înşişi din
264 Curs de

aceasta.
Dionisie spune că Dumnezeu, dându-ne exemplu
ierarhia cerească, ne-a dăruit ierarhia bisericească.
Ierarhia noastră este şi cerească şi după lege. Potrivit cu
acestea două, ea are trei trepte. Dionisie spune despre
diaconi că aveau rolul de a curăţi de păcate pe candidaţi,
înainte ca ei să fie trimişi să primească Sfintele Taine:
„Ordinul diaconilor este un cin curăţitor şi el conduce pe
cei curăţiţi la lucrările rituale cele strălucitoare ale
preoţilor”. Ca diaconii să poată săvârşi acestea, ei trebuie
să primească Taina Hirotoniei.
Dionisie spune că „ordinului... preoţilor... îi revin
puterea şi lucrarea de a lumina şi chiar luminează“. Se
prezintă şi modul cum se săvârşeşte slujba hirotoniei:
„Preotul pleacă ambii genunchi în faţa dumnezeiescului
altar. Are pe cap mâna dreaptă a ierarhului şi în această
poziţie el este consacrat (sfinţit) de ierarhul sfinţilor, prin
invocări sfinţitoare” .
Ierarhul sau arhiereul este cel mai bine iniţiat în
tainele dumnezeieşti ale ierahiei sale, cum spune
Dionisie, printr-o cunoştinţă perfectă. Se prezintă de
asemenea modul săvârşirii Tainei Hirotoniei în treapta de
arhiereu. Spre deosebire de hirotonia preotului sau a
di aconului, cea a arhiereului se face punându-i-se pe cap
şi grumaz Sfânta Evanghelie, „fiindcă puterea şi ştiinţa
desăvârşită a întregii preoţii este dăruită ierarhilor celor
plini de Dumnezeu de către bunătatea divină“.
Bibliografie.
Traduceri: ¡erahia cerească şi Ierarhia
bisericească, traducere de Pr. Cicerone Iordăchescu,
Chişinău 1932; Opere complete, Bucureşti, 1996
Studii: Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Patrologie 265

Bucureşti 1956, p. 274-277; Drăgulin, Pr. Prof. Dr.


Gheorghe, Identitatea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul
cu ierom onahul Dionisie Sm eritul (Exiguul), Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova 1991; Idem, Eclesiologia
tratatelor areopagitice şi ecum enism ul contem poran,
Bucureşti 1979 (teză de doctorat); Papadopoulou,
Stilianos, Patrología, voi. 11, Atena 1990; Zăvoianu, Drd.
Corneliu, învăţătura despre ierahia bisericească ia
Dionisie Pseudo - Areopagitul, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XX, nr. 9-10/1978, noiembrie -
decembrie, pg. 636-650

2 )L eo n ţiu de B izan ţ
Viaţa. S-a născut în 485, probabil la
Constantinopol. A fost preocupat de problemele
dogmatice ale timpului său. A intrat la mănăstirea
Sfântul Sava, lângă Ierusalim. Este amintit de Chirii de
Scitopolis, ca fiind „călugărul origenist” în „Viaţa
Sfântului Sava”. Este „apocrisiarul” , sau trimisul
călugărilor din Palestina la disputa din 532 între
ortodocşi şi monofiziţi şi la Sinodul de la Constantinopol
(536), unde Sever de Antiohia a fost condamnat. Deşi a
avut legături cu origeniştii, Leonţiu nu a fost origenist. în
538 se reîntoarce la Ierusalim. Moare la Constantinopol
în 543.
Opera. Trei scrieri contra nestorienilor şi
eutihienilor (monofiziţilor). Cuprind pe scurt: 1)
deosebirile dintre fiinţă şi ipostas; combaterea celor 2
erezii cu aceleaşi argumente, căci pleacă de la aceleaşi
erori; 2) combaterea monofiziţilor eutihieni, mai ales
iulianişti sau aftartodocheţi; 3) combaterea nestorienilor,
266 Curs de

mai ales a părintelui nestorianismului, Teodor de


Mopsuestia; este un „cuvânt de triumf’. Lucrarea poartă
titlul comun „Combaterea şi izbânda asupra tuturor
ereziilor”.
Alte opere: Soluţia argum entelor lui Sever de
Antiohia, în formă de dialog; Treizeci de capete
npotriva lui Sever de Antiohia; „îndoieli (probleme)
împotriva celor ce mărturisesc „o fire compusă“ a
Domnului nostru lisus Hristos si ♦ mărturii din Sfinţii
» Părinţi
>
şi analiza învăţăturilor” (lucrarea se mai numeşte şi
îm potriva m onofiziţilor); „împotriva celor ce
mărturisesc „două ipostasuri” în Hristos, dar nu afirmă
nici o unire a lor” (se mai numeşte îm potriva
nestorienilor). Celelalte opere sunt neautentice.
Lucrarea Treizeci de capete îm potriva lui Sever
de A ntiohia este alcătuită din 30 de puncte sau
paragrafe, contra monofiziţilor, cu argumente logico -
filosofice în sprijinul existenţei celor două firi în persoana
Mântuitorului. Titlul se pare că nu este cel originar.
Lucrarea a fost scrisă probabil în timpul vieţii lui Sever,
înainte de condamnarea acestui la Sinodul din
Constantinopol (536).
Tot în acelaşi mod îşi intitulează Sfântul loan
Damaschinul lucrarea sa „împotriva iacobiţilor” (lacobos
r aradai), iar nu „împotriva monofiziţilor” (numiţi atunci
îacobiţi). Lucrarea aceasta înglobează pe cea a lui
Leonţiu.
Doctrina. Leonţiu nu creează un sistem teologic,
ci dă răspuns problemelor timpului său. Pentru că ereticii
propuneau argumente din afara teologiei, Leonţiu vine şi
el cu argumente de această factură, mai ales filosofică.
Leonţiu luptă în acelaşi timp cu nestorienii şi cu
Patrologie
eutihienii, reuniţi sub denumirea de enandiodokites sau
„contrapărelnicii” .
Spune că în ceea ce priveşte învăţătura despre
persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Eutihie şi
Nestorie se află în aceeaşi relaţie ca Sabelie şi Arie în ce
priveşte învăţătura despre Dumnezeu cel întreit în
persoane. Căci Sabelie „pentru fiinţă confundă
ipostasurile dumnezeieşti într-un singur ipostas”, pe când
Arie „pentru ipostasuri împarte împreună cu acestea şi
fiinţa dumnezeiască“ . Nestorie „taie, despică firile în
ipostasuri”, iar Eutihie (şi Sever de Antiohia) „confundă
firile într-o fire” . Atât nestorianismu!, cât şi eutihianismul,
spune Leonţiu, urmăresc adaptarea adevărului ia
identificările logice. Se înţelege de aici de ce Leonţiu
insistă atât pentru mărturisirea celor două firi ale
Mântuitorului, înainte şi după, în unicul ipostas.
Leonţiu a creat „teoria enipostasei”, potrivit căreia
firea umană nu e ipostasă, nici fără ipostasă, ci
enipostatică. Firea umană există în Logos. Nu a fost
independentă, înaintea de unirea ei cu Logosul şi nu îşi
are existenţa în sine, ci în ipostasa Logosului. Leonţiu a
sistematizat hristologia Sfântului Chirii al Alexandriei şi a
Sinodului IV ecumenic, pregătind Sinodul V.
Bibliografie: Coman, Fr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 277-279; Diac. Dr. Ilie Frăcea,
Leonţiu de Bizanţ, 30 de capete împotriva lui Sever de
Antiohia, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLII,
nr. 4/1990, iulie - august, pg. 41-59; Idem, Leonţiu de
Bizanţ, 30 de capete îm potriva lui Sever de Antiohia,
în rev. „Altarul Banatului”, an I (40), nr. 9-10/1990,
septembrie - octombrie, pg. 49-66.
268 Curs de

3)SfântuI Maxim Mărturisitorul


Viata. Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut în
579-580 în Palestina, în Golan. La vârsta de 10 ani a
intrat în monahism, cu numele Máximos, iniţiindu-se în
învăţăturile origeniste. După 609 începe asaltul perşilor
asupra imperiului bizantin. Sfântul Maxim intră într-o
rc ânăstire din Chrysopolis. Din 626, când perşii asediază
Constantinopolul, Sfântul Maxim se refugiază în Africa de
Nord. în 629, Heraklios învinge pe perşi şi înalţă Sfânta
Cruce în Ierusalim. în 632, Sfântul Maxim era încă la
Cartagina. După 634, Sfântul Părinte redactează o serie
de tratate contra hristologiei monergiste severiene. în
635 scrie „Ambigua” şi în 636 „Epistola a doua către
Ava Tom a”, demascând în spatele monergismului
hristologia lui Sever şi a lui Apolinarie.
După apariţia Ektesis-ului (638), Sfântul Maxim
intră în luptă deschisă contra monotelismului. în 645,
Sfântul Maxim are o dispută la Cartagina cu Pyrrhus.
Apoi pleacă la Roma, de unde a combătut erezia
monotelistă. în 649, papa Martin I condamnă
monergismul şi monotelismul, la sinodul Lateran. Actele
şi canoanele sinodului sunt redactate de Sfântul Maxim.
în 653, Constans II cere arestarea lui Martin I la
Roma, fiind judecat pentru înaltă trădare la
Constantinopol. Papa moare în 654, în exil. în timpul
procesului, Sfântul Maxim este arestat la Constantinopol.
Este judecat în iunie 654 şi exilat în Tracia. în 662,
Sfântul Maxim este judecat din nou, condamnat la
mutilare şi exil în Caucaz. Moare la 13 august 662, fiind
înmormântat la mănăstirea Sfântul Arsenie, în castrul
Schiomaris (Alania).
Opera. Dintre lucrările sale exegetice se pot
Ratralogie.. 269

aminti: Către Talasie, despre diferite chestiuni şi


nedumeriri; Către Teopempt scolasticul, 79 de
întrebări şi răspunsuri; Tâlcuire a rugăciunii
domneşti; Chestiuni, întrebări şi răspunsuri;
Am bigua. Dinpre operele dogmatice se cuvine să fie
reţinute Opusculele teologice şi polem ice (combat
monofizitismul şi monotelismul). Iată câteva dintre ele:
Despre cele două firi ale lui Hristos, Despre cele două
voinţe ale unui singur Hristos, Despre calitate, proprietate
si
> diferenţăt etc. Sfântul Maxim este si » autorul lucr< ii
Despre suflet, cu tematică antropologică. O aîiă
categorie de opere ale Sfântului Părinte grupează: Cartea
ascetică; 400 de capitole despre iubire; 243 de
capitole teologice şi iconom ice; 500 de diferite
capitole teologice şi iconom ice; Calcul bisericesc; 45
de Scrisori. Importanţă deosebită are lucrarea
Mystagogia. A fost scrisă între 628-634, în Africa,
înainte de disputele monoteliste. Sfântul Maxim arată
simbolismul sau semnificaţia spirituală mai înaltă a
dumnezeieştii liturghii. „Mystagogia” este cel mai vechi
comentariu al liturghiei bizantine ortodoxe. Opera are 24
de capitole, cu o introducere în formă de scrisoare,
adresată unui părinte duhovnicesc. Expune sistemul său
de eclesiologie liturgică.
Doctrina. Cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul
Maxim a arătat care este forţa firii omeneşti, dar şi
neputinţa ei. Noi nu putem cunoaşte pe Dumnezeu fără
Dumnezeu şi înainte de EI, ci prin Dumnezeu şi du ă
Dumnezeu. El este necuprins. Este inaccesibil, fiindcă nu
se află în relaţie cu ceva care se poate cugeta. Este străin
de orice este inteligibil şi noţiunile care ne sunt accesibile
nouă nu I se potrivesc. Nici negaţiile nu au o valoare
absolută.
270 Curs de

Modul afirmativ de cunoaştere a lui Dumnezeu, de


care se ocupă Teologia fundamentală, exprimă existenţa
lui Dumnezeu. Cel negativ indică natura Sa. Taina
întrupării este singura cale de unire a noastră cu
Creatorul. Hristos este sensul dumnezeiesc al lumii. El
descoperă semnificaţia şi scopul pentru care a fost
creată.
După Sfântul Maxim, sunt 3 etape în procesul de
cunoaştere: praxis (înfăptuirea sau activitatea), theoria
(contemplaţia naturală) şi gnosis (cunoaşterea, teologia
mistică). Virtuţile restabilesc puterile noastre naturale în
făgaşul lor firesc, înlăturând patimile şi ducând pe om
într-o etapă nouă a procesului de cunoaştere. Iubirea lui
Dumnezeu mişcă sufletul, pregătindu-1 necontenit pentru
cunoaştere. Cunoaşterea naturală este numai o treaptă.
Insă nivelul cunoaşterii dumnezeieşti este analog cu cel
ai curăţiei sufleteşti, cu cel al vredniciei personale.
A totîntelepciunea lui Dumnezeu se arată în
lucrările Sale. Dumnezeu a făcut totul prin
atotînţelepciunea Sa. Datorită bunătăţii Sale, Dumnezeu
ne-a adus la existenţă. De la El izvorăşte toată
înţelepciunea.
Hristologie. Pentru Sfântul Maxim, cele 3 trepte
ale vieţii duhovniceşti sunt: practică, contemplativă şi
mistică. Acestea au deopotrivă un sens hristologie, o
profundă relevanţă cosmică şi una antropologică.
Hristologia cosmică a Sfântului Maxim are ca fundament'
o antrologie cosmică şi o cosmologie antropizată. Vedem
aceasta mai ales în „Ambigua” sa.
Răscumpărarea în Hristos înseamnă pentru
Sfântul Maxim restaurare, înseamnă întoarcerea omului
la condiţia sa naturală, aşa cum era înainte de cădere.
Prin moartea şi învierea Sa strică dezbinarea ce apăruse
Ralrologie. 271

după cădere între lume şi rai. Prin înălţarea Sa la cer,


Hristos uneşte cerul cu pământul, înălţând trupul Său
omenesc întru slavă. Om fiind, împlineşte efectiv
adevăratul destin al omului, destin de la care ne-am
îndepărtat prin neascultare, reunind pe om cu
Dumnezeu.
în iulie 645 a avut loc !a Cartagina celebra discuţie
dintre Sfântul Maxim şi patriarhul Pyrrhus, privind
disputa monotelistă. în dispută, Sfântul Părinte, cu arta
sa dialectică, arată blasfemia monotelistă şi consecinţele
ei absurde.
Voinţa naturală şi voinţa gnom ică. Monoteliţii
au confundat natura cu persoana, atribuind proprietăţile
naturii persoanei şi invers. Monoteliţii spuneau că în
Hristos există o singură voinţă, pentru că este o singură
persoană, iar voinţa aparţine persoanei, nu natur
Sfântul Maxim arată că voinţa aparţine mai întâi natui
iar numai apoi persoanei. Căci voinţa este o putere
raţională naturală, prin care fiinţa ce voieşte se afirmă pe
sine. Voinţa este înnăscută naturii.
Voinţa naturală înseamnă că este înnăscut naturii
noastre de a voi totdeuna pur şi simplu. Voinţa naturală
devine, prin intermediul persoanei, o voinţă gnomică.
Voinţa naturală este o năzuinţă ontologică spre bine. Cea
personală sau gnomică are posibilitatea alegerii şi este
imperfectă. în Hristos sunt două voinţe naturale,
corespunzând celor două firi. Sfântul Maxim face o
demonstraţie logică patristică şi biblică. Tot în Hristos
sunt şi 2 lucrări naturale. Modul unirii şi lucrării celor
două voinţe şi lucrări este ipostatic-perihoretic,
neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Logosul la Sfântul Maxim este o existenţă
personală, este Mântuitorul întrupat, pentru mântuirea
272 Curs de

oamenilor. El este mereu prezent în viaţa noastră. S-a


manifestat în creaţia lumii, în providenţă, în inspiraţia
Scripturii. S-a manifestat în actul întrupării, din iubire
pentru oameni. Căci, spune Sfântul Maxim, „Cel ce era
simplu după fire şi după ipostas s-a făcut trup, ca să te
mântuiască pe tine”.
Har şi libertate. La Sfântul Maxim, această
învăţătură este legată de hristologie. Umanitatea
asumată de Fiul lui Dumnezeu este înzestrată cu voinţă.
Aceasta poate face binele sau răul, având deopotrivă
iubire deplină şi bunătatea infinită.
Treptele desăvârşirii om ului în Hristos. Prima
treaptă este cea a virtuţii, vizând purificarea. A doua este
a contemplaţiei naturale (theoria), sau contemplaţia
gnostică, sau chiar contemplaţia spirituală. Ultima
treaptă este teologia sau cea a rugăciunii curate.
Prima treaptă însemnă lucrarea virtuţilor şi
împlinirea poruncilor, pentru curăţirea de patimi. Căci,
spune Sfântul Maxim, „patima este o mişcare a sufletului
împotriva firii” . Patima înseamnă satisfacerea afectelor
fireşti mai mult decât este necesar. Despătimirea se face
prin păzirea poruncilor şi prin lucrarea virtuţilor,
culminând cu iubirea. Concepţia sa despre virtute dă
omului dinamismul libertăţii şi deschiderea spre
desăvârşirea infinită în Hristos. începutul virtuţilor este
legat de harul lui Hristos, de Botez şi de credinţă. între
cele 3 trepte nu este o ruptură, ci o intercondiţionare,
alcătuind o unitate.
Biserica este chipul lui Dumnezeu şi imită perfect
pe Acesta. Biserica adună oameni de rase, naţionalităţi,
vârste şi caractere dintre cele mai diferite. Cu toţii sunt
uniţi prin credinţa în Hristos. în Acesta membrele Bisericii
capătă o unitate organică. Cosmosul este şi el ca o
Patrologie. 21i

biserică a lui Dumnezeu, nezidită de mâini omeneşti.


Altarul este lumea superioară a îngerilor şi a sfinţilor.
Naosul este lumea fiinţelor corporale. Cele 2 biserici se
întrepătrund. Lumea este o biserică al cărei altar este
cerul, iar naos este frumuseţea pământului.
Spiritual vorbind, Sfânta Biserică simbolizează pe
om. Altarul ei este sufletul, iar naosul este trupul. La
rândul său, omul este o biserică tainică. Prin trupul său,
spune Sfântul Maxim, îndeplineşte poruncile
dumnezeieşti ca printr-un naos, prin suflet, aduce la
Dumnezeu înţelesurile deduse prin raţiune. Prin spiritul
său, urcă până la Dumnezeu, unindu-se cu Acesta prin
cunoaşterea tainelor dumnezeieşti. „Biserica este un om
duhovnicesc, iar omul o Biserică tainică“ . Deci Biserica,
pentru Sfântul Părinte, poate fi considerată ca ilind atât
chip al întregului om, cât şi al sufletului om enei .
Biserica nu reprezintă o realitate statică, ci una dinamica,
purtând ideea creşterii, tranformând naosul într-un altar
în devenire, fiindcă acolo începe actul de sfinţire.
Liturghia este înalţarea Bisericii spre Dumnezeu.
Căci Biserica nu poate fi concepută în afara Sfintei
Liturghii, aşa cum nici aceasta nu poate fi concepută fără
biserica văzută, în care se săvârşeşte. Biserica este
cuprinsă în liturghie şi invers. Sfântul Maxim spune că
destinul umanităţii nu se poate realiza integral în afara
Liturghiei. întreaga lume constituie o „liturghie cosmică“ .
în cap. 8 al „Mystogogiei”, Sfântul Părinte
interpretează simbolic şi mistic liturghia. Sufletul se
transformă progresiv prin influenţa purificatoare şi
sfinţitoare a slujbei dumnezeieştii liturghii. Apogeul vieţii
spirituale poate fi atins pe pământ doar prin integrarea în
Biserică şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Biserica
274 Curs de

văzută va dispărea la sfârşitul lumii, iar liturghia aceasta


va fi absorbită de liturghia cereasca.
Virtutea iubirii. Dintre operele Sfântului Maxim
cea care tratează cel mai pe larg acest subiect se
numeşte „400 de capete despre iubire” , adresate
monahului Elpidie. Se folosesc pe larg argumente din
Sfânta Scriptură şi din Părinţii anteriori. Adevărul
fundamental, spune Sfântul Maxim, este că iubirea este
cea mai mare virtute creştină, este regina virtuţilor. Ca o
„dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului” , iubirea ne
fereşte de patimi.
Iubirea este cea mai sigură cale spre cunoaşterea
lui Dumnezeu, este „lumina cunoştinţei”. Ea se cere
sprijinită de rugăciune. Celelalte virtuţi, lipsite de iubire,
nu-şi ating obiectivul. Dragostea creştinului faţă de
Dumnezeu se manifestă mai cu seamă prin cea arătată
semenilor.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu se bucură de pacea
divină, ce-i alungă neliniştea şi ispitele din suflet,
făcându-1 fiu al lui Dumnezeu. Iubirea de aproapele
trebuie să se manifeste mai ales prin faptele milosteniei,
prin receptivitatea faţă de nevoile celor din jurul nostru.
Iar binefacerea cea mai mare pe care o aduce iubirea de
aproapele o reprezintă dărâmarea barierelor dintre
oameni.
Virtutea înţelepciunii creştine. Se află pe cea
mai înaltă treaptă a virtuţilor cardinale. Este începutul şi
sfârşitul mântuirii. începe cu teama şi sfârşeşte în iubire.
Sfântul Maxim spune că toată podoaba Bisericii" este
cuprinsă în extinderea virtuţii, în aprofundarea
cunoştinţei, a înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a
L jî nnezeirii.
Bibliografie.
Patrologie m

Traduceri: Epistole duhovniceşti (Ep. 28-31, 21,


25), prezentare şi traducere de Drd. loan. I. Ică, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, nr. 4/1986, an XXXI, iulie-august,
pg. 51-59; Epistole de m orală şi de spiritualitate (Ep.
20 şi 11), prezentare şi traducere de Drd. Ioan 1. Ică, în
rev. „Mitropolia Ardealului” , nr. 2/1986, martie - aprilie,
an XXXI, pg. 168 - 176; Epistole de m orală şi
spiritualitate (Ep. 22., 23, 32-39,9), trad. şi prezentare de
Drd. Ioan. I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului” , nr. 11-
12/1985, an XXX, noiembrie-decembrie, pg. 742-752;
Epistole m orale şi de spiritualitate (Ep. 4 şi 5),
traducere şi prezentare de Drd. Ioan I. ică, în rev.
„Mitropolia Ardealului” , an XXXI, nr. 1/1986, ianuarie
februarie, pg. 44-51; Epistolele 2 şi 3 către lo,. i
Cubicularul, Despre iubirea agapică, traducere şi
prezentare de Drd. Ioan l. Ică, în rev. „Mitropolia
Ardealului” , nr. 1/1988, an XXXIII, ianuarie - februarie,
pg. 37-59; Epistola a doua către Ava Toma, prezentare
şi traducere de Diac. Asist, loan I. Ică, în „Revista
Teologică“, seria noua, an III (75), nr. 3/1993, iulie -
septembrie, pg. 37 - 45.
Studii: Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserică şi
Liturghie în opera "Mystagogia" a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Ortodoxia”, an XXXIII, nr.
1/1981, ianuarie-martie, pg. 13-22; Bria, Magistrand Ioan
I., Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice” , seria a Il-a, an
IX, nr. 5-6/1957, mai-iunie, pg. 310-325; Coman, Pr. Prof.
Ioan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 279-281; Dobra,
Pr. Ştefan, Sfântul Maxim Mărturisitorul în Apus,
Bucureşti 1939, Tipografia Cărţilor bisericeşti, extras din
rev. „Biserica Ortodoxă Română“ , an LVII (1939), nr. >
276 Curs de

6/1939, mai-iunie; Farahat, Drd. Kamal, Har şi libertate


în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev.
„Studii Teologice” , seria a Ii-a, an XXXIX, nr. 6/1987,
noiembrie - decembrie, pg. 100 - 113; Georgescu, Pr.
Magistrand Mihai, Virtutea iubirii în teologia Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice” , seria a
Il-a, an X, nr. 9-10/1958, noiembrie-decembrie, pg. 600 -
609; Ică, Diac. Lector Dr. Ioan I., A ctele procesului şi
m artiriului Sfântului Maxim M ărturisitorul şi ale
ucenicilor tui, în „Revista teologică“ , seria nouă, an
V(77), nr. 1/1995, ianuarie-martie, pg. 5-25; Idem, Viaţa
Sfântului M axim M ărturisitorul reconsiderată, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XXXII, nr. 5/1987,
septembrie-octombrie, pg. 26-30; Idem, Probleme
dogm atice în dialogul Sfântului M axim Mărturisitorul
cu Pyrrhus, în rev. „Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960, iulie-
septembrie, pg. 352 - 373; Macsim, Pr. Dr. N.,
Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an LVII, nr. 7-9/1981, iulie - septembrie, pg. 447 - 469;
Moldovan, Drd. Pr. Ilie, Teologia învierii în opera
Sfântului M axim Mărturisitorul, în rev. „Studii
Teologice”, seria a 11-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie -
octombrie, pg. 512 - 527; Nişcoveanu, Pr. Mircea,
Probleme de doctrină în operele Sfântului M axim
Mărturisitorul, în rev. „Glasul Bisericii” , an XXXIV, nr. 1-
2/1975, ianuarie - februarie, pg. 61 - 69; Petraru, Drd.
Gheorghe, Desăvârşirea om ului în Hristos la Sfântul
Maxim Mărturisitorul, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie - septembrie, pg. 360
- 374; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, H ristologia Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. „Ortodoxia”, an XL, nr.
3/1988, iulie-septernbrie, pg. 67 - 72; Sterea, Pr. Drd.
Rătrologie 211

Tache, Teologia Logosului la Sfântul Maxim


Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, • n
XXIX, nr. 5-6/1977, mai-octombrie, pg. 516 - 526;
Stoenescu, Ierom. Danii! Nacu, învăţătura Sfântului
M axim Mărturisitorul despre raţiunile divine, în rev.
„Mitropolia Banatului”, nr. 7-8/1985, an XXXV, iulie -
august, pg. 418 - 430; Voicu, Arhidiac. Prof. Dr.
Constantin, Hristologia cosm ică după învăţătura
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. „Studii
Teologice”, seria a II-a, an XLI, nr. 4/1989, iulie-august,
pg. 3 - 20.

4 )Sfân tu l Ioan Scărarul


Viaţa. Datele referitoare la viaţa sa nu sunt bine
cunoscute. Nu se cunoaşte anul naşterii, însă a trăi între
a doua jumătate a sec. VI şi prima jumătate a sec. VII.
A intrat în monahism la 16 ani. A fost ucenic,
pentru 3 ani, pe lângă un bătrân cu viaţă îmbunătăţită.
Apoi a trăit în pustie timp de 40 de ani, într-o peşteră Je
la poalele muntelui Sinai. în ultimii ani ai vieţii a fost
stareţul unei mănăstiri de obşte de pe acel munte.
Sfântul Ioan este numit Sinaitul, datorită acestei
stăreţii de pe muntele Sinai. Este numit şi Scărarul, de la
numele operei sale, dar şi Scolasticul, de la vasta sa
cultură.
Opera. La rugămintea şi îndemnul unui prieten,
stareţ la o altă mănăstire, Sfântul Ioan a pus în scris
experienţa sa ascetică, asemenea lui Moise, pe muntele
Sinai: Scara sau Scara paradisului, în 30 de trepte,
corespunzând celor 30 de ani ai vieţii Mântuitorului. Nu
sunt 30 de paşi spre desăvârşire, ci 30 de cuvântări.
278 Curs de

Temele principale sunt: introducere asupra vieţii


monahale, cu lepădarea ei de lume; virtuţile şi păcatele;
pocăinţa; moartea; tristeţea; blândeţea; duşmănia;
vorbirea de rău; minciuna; lenea; lăcomia de mâncare;
castitatea; avariţia; sărăcia; cântarea; privegherea;
laşitatea; slava deşartă; mândria; blândeţea; simplitatea.
Se arată deosebirile dintre virtuţi şi păcate. în final,
Sfântul Părinte vorbeşte despre liniştea sfântă,
rugăciunea personală, nepătimirea, virtuţile cardinale,
încheind cu iubirea.
Scara Sfântului loan reprezintă pentru învăţătura
duhovnicească ceea ce reprezintă „Dogmatica” Sfântului
loan Damaschinul pentru învăţătura dogmatică.
Doctrina. M onahism ul reprezintă pentru Sfântul
loan o problemă de vocaţie. Fiecare călugăr pune
temeliile vieţii sale ca monah încă de când este în lume.
Cine doreşte să se dedice vieţii monahale, spune Sfântul
loan, acela trebuie să se ispitească pe sine şi aşa să
mănânce din această pâine a amărăciunilor şi să bea din
acest potir al lacrimilor.
Viaţa călugărească este numită şi îngerească.
Este rânduiala şi starea celor fără de trup, ce se
realizează în trup material şi stricăcios. Sfântul loan
descrie calităţile de care trebuie să se învrednicească
păstorul de suflete. Când monahii nu au povăţuitori
duhovniceşti, ei trebuie să se îndrepte unii pe alţii. Când
s-au apropiat de culmile înduhovnicirii, nu mai au nevoie
de îndrumarea păstorului.
Lupta între patim i şi virtuţi este continuă şi
reprezintă încleştarea dintre binele propriu firii noastre şi
răul cuibărit în ea. Unele virtuţi sunt din fire (milostenia,
iubirea, credinţa, nădejdea), altele, mai presus de fire, ne
Patwlogie__ 222

sunt date în dar de Dumnezeu (curăţia, rugăciunea,


postul).
Cauzele frământărilor duhovniceşti sunt:
nepăsarea, mândria şi pizma diavolilor. Virtuţile sunt ca
un lanţ: dacă slăbeşte o za, se rup şi celelalte. Şi patimile
sunt legate între ele. Sfântul Părinte caută să afle cauzele
şi urmările a 8 dintre ele. în lupta cu patimile, Dumnezeu
vine în ajutorul omului.
Până să se transforme în patimă se trece p ,n
fazele: atacul, însoţirea; consimţământul; robirea; lupta;
patima. Mijloacele de a învinge sunt: nevoinţele trupeşti,
rugăciunile şi smerenia. Foarte importantă este şi
pocăinţa. Pentru a înlătura o patimă, ea trebuie înlocuită
cu virtutea contrară acesteia.
Urcuşul duhovnicesc trebuie să fie însoţit de
unele virtuţi. Sfântul Ioan tratează despre povăţuitor şi
ucenic, despre raportul dintre aceştia, despre ascultare,
încrederea fără teamă, împlinirea poruncilor. Rugăciunea
are şi ea 3 trepte. Se dau sfaturi despre modul cum ea
trebuie săvârşită. Mai vorbeşte despre ascultare şi despre
smerenie, ca un nepreţuit har dumnezeiesc, despre
iubire.
Din unitatea virtuţilor izvorăsc nepătimirea, curăţia
şi cumpătarea. Cel ce a ajuns la nepătimire trece dincolo
de frumuseţi, vârstă, haine, trup etc. Ei a ajuns şi la
integritatea personalităţii sale. Şi, spune Sfântul K n
Scărarul, dacă la ieşirea sufletului nu vom fi întrei ţi
dacă am ajuns la contemplarea celor de sus, în schimb
vom fi întrebaţi cu siguranţă dacă rie-am plâns neîncetat
păcatele. Creştinii sunt de 3 categorii: mireni, clerici şi
monahi.
O altă lucrare a Sfântului ioan Scărarul este
Cuvânt către păstor. Aici rezumă datoriile
280 Curs de

conducătorilor mănăstirilor, dar şi ale păstorilor de


i iflete, inspirându-se din lucrarea similară a Sfântului
Grigorie cel Mare.
Bibliografie.
Traduceri: Despre legătura celor trei virtuţi:
credinţa, nedejdea şi dragostea (gradul XXX),
traducere de Drd. llie Frăcea, în rev. „Mitropolia
Ardealului” , an XXV, nr. 1-3/1980, ianuarie - martie, pg.
112-115; Din „ Cuvântul către p ă stor”, traducere de
Frotos. loasaf Popa, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3/1958,
an XVII, martie, pg. 223-227.
Studii: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul- studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 282-284; Protos. loasaf Popa,
învăţătura ascetică a Sfântului loan Scărarul, în rev.
„Studii Teologice”, an X, seria a Il-a, nr. 3-4/1958, martie
- aprilie, pg. 253-269.

5)Anastasie Sinaitul
Au trăit în acea perioadă mai mulţi monahi -
scriitori purtând acest nume. Anastasie a fost stareţul
unei mănăstiri de pe muntele Sinai. A trăit în vremea
Sfântului Maxim Mărturisitorul, probabil în cea de a doua
parte a secolului al şaptelea. A luptat contra ereticilor,
Inclusiv a celor monoteliti.
*
Din opera sa menţionăm mai întâi lucrările
polemico-dogmatice: 1) Călăuză îm potriva achefalilor
(combate sectele monofizite); 2) Contra m onofiziţilor;
3) învăţătura Părinţilor despre întruparea Cuvântului;
4) Tratat contra lui Nestorie; 5) Tomos apologetic
către p o p o r; 6) Contra iudeilor. Dintre operele
exegetice menţionăm un Comentariu la Hexaemeron şi
2M

154 de întrebări şi răspunsuri (pe teme exegetice din


Vechiul Testament şi Noul Testament). Alte lucrări:
Despre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din om;
predici diverse; un imn de înmormântare etc.

6)Ioa n Moshu
S-a născut în prima jumătate a sec. al VI-lea la
Damasc. A venit la Ierusalim. A fost ascet, anahoret în
Ţara Sfântă. A mers apoi în Siria, Egipt, Cipru. A murit la
Roma în 619.
Opera sa principală se intitulează Livad?
duhovnicească, Lim onariul sau /Youl Paradi".
Cuprinde peste 300 de povestiri şi minuni din vie ^
oamenilor virtuoşi ai timpului. Cei mai muiţi er: i
monahi. Este o carte plină de evlavie, într-o limbă
populară. înregistrează obiceiuri ale mănăstirilor prin
care a trecut autorul.

7)S fân tu l S ofron ie


Viaţa. S-a născut pe la anul 550 la Damasc. Şi-a
făcut o cultură vastă. A mers la Ierusalim, unde a devenit
monah. A făcut lungi călătorii în Siria, Palestina, Egipt şi
Roma. A mers peste tot împreună cu loan Moshu. A
demascat monotelismul. A adunat numeroase mărturii
patristice în favoarea învăţăturii ortodoxe. în 634 a fost
ales patriarh al Ierusalimului. Oraşul sfânt avea să fie
ocupat în timpul său de către arabi. A murit la 638.
Opera. Anacreontica. Colecţia de 23 de poezii
(ode) cu acest nume cuprinde versuri în metru
anacreontic, adică respectă particularităţile prozodice şi
282 Curs de

metrice ale poetului Anacreon. Odele Sfântului Sofronie


sunt poezii pline de frumuseţea formei, dar mai ales a
fondului, exprimând sentimente de evlavie creştină, de
admiraţie faţă de cele mai însemnate momente ale
istoriei mântuirii neamului omenesc. Sfântul Sofronie
pune poezia în slujba credinţei creştine, a predicii, care
devine mai atrăgătoare, pentru a determina voinţa
credincioşilor, mişcându-le inima.
Odele sunt: l)L a Buna Vestire a Născătoarei de
Dumnezeu; 2)La Naşterea Domnului; 3)La închinare;
4 'La întâmpinarea Domnului; 5)La Botez; 6)La învierea
1 .. Lazăr; 7)La Florii; 8)La Cina cea de Taină; 9)-10)La
Sfântul Apostol Pavel; ll)L a Sfântul Ioan Teologul;
12)La Sfântul Ştefan; 13)La Sfânta Tecla, prima
muceniţă; 14)La cucerirea cetăţii Sfinte?; 18)Pentru
Cinstita Cruce; 19)La înălţarea Domnului; 20) Despre
dorinţa> fierbinte fată
» de Cetatea Sfântă,' Ierusalimul si t de
Locurile Sfinte; 23) A lui Sofronie monahul, doctorul
sufletesc, cu privire la Iosif (fiul Patriarhului Iacov);
Aceste ode sunt în versuri pline de muzicalitate,
într-o poezie originală. Iată cum începe prima odă: „T e
• rog fierbinte, Mărie, dă-mi şi mie o limbă de foc de la
Duhul Sfânt, care s-a pogorât peste apostoli”. în oda a
18-a, numită „Pentru Cinstita Cruce” , se spune despre
aceasta că a fost luată de regele pers Chosroe al II-lea,
care pustiise Ierusalimul şi o dusese în Persia în 615.
împăratul Bizanţului, Heraclios, a readus Crucea Sfântă
Ia ierusalim. Oda este prilej de venerare a ei.
Cuvânt de laudă pentru arhangheli şi îngeri şi
f. ‘litru celelalte cete ale puterilor cereşti. Serafimii, cei
împodobiţi cu câte 6 aripi, sunt aşezaţi în prima linie a
armatelor cereşti. Sunt spirituali, fără vreo alcătuire
trupească, veşnici, cu puterea de a cunoaşte şi a
Patrologie_______________________ _____________ 2M
înflăcăra şi pe alţii. Heruvimii sunt plini de ochi, cu puteri
într-o măsură potrivită pentru cei ce răspund la o
chemare într-ajutor. Sfântul Sofronie mai vorbeşte despre
tronuri, stăpânii, domnii, puteri* începători. Arhanghelul
Gavriil este „mijlocitorul şi dătătorul adevăratei veselii” ,
este „prea îndumnezeit şi prea ales între îngeri”, „cel mai
cunoscător tâlcuitor al tainelor divine şi cel mai de frunte
îngrijitor şi chivernisitor al tuturor bunurilor divine”.
Lauda Sfântului loan Botezătorul. Iată cum
începe Sfântul Părinte: „O, glas al Cuvântului, dă-ne glas!
O, făclie purtătoare de lumină, dă-ne şi nouă strălucirea!
O, înaintemergătorule al Cuvântului, dă-ne şi noi ■■A
înflăcărarea cuvântului, pentru ca astăzi să tresăltăm de
bucurie, lăudând, după vrednicie, faptele tale!”.
Laudă Sfinţilor A postoli Petru şi Pavel. Lucrarea
aceasta omiletică - pastorală nu este un tratat dogmatic,
ci are un mod de exprimare mai liber, mai literar, mai
poetic.
Cuvântarea a doua la Naşterea Dom nului.
Această predică a fost rostită când Ierusalimul şi
Betleemul erau asediate sau ocupate, în jurul anului 637,
de arabii conduşi de Omar.
Cuvânt la întâmpinarea Dom nului. Cuprins:
prăznuirea Tainelor Iui Hristos; măreţia acestei sărbători;
întâmpinarea lui Hristos; darurile aduse; zilele curăţirii; la
sărbătoare ereticii sunt respinşi; tâlcuirea profeţiei lui
Simeon şi a Anei; simbolul aducerii jertfei de turturele şi
porumbei.
Este şi autorul lucrării La înălţarea creştineştii
Cruci şi la Sfânta înviere.
Cuvânt la Bunavestire sau Dreapta învăţătură
despre Sfânta Treime şi tâlcuirea ortodoxă a textului
scripturistic: Luca 1, 24-38. în prima parte se face
284 Curs de
teologia Sfintei Treimi. Sfântul Părinte spune că cu
privire la „fiinţă“, noi nu trecem la numărătoarea până la
„trei”, fiindcă aceasta se face asupra Persoanelor,
Ipostase ale fiinţei înseşi. Arătăm că există în
Dumnezeire o împărţire în Ipostase, dar Dumnezeirea
rămâne neîmpărţită după natură şi separată în Persoane.
Fiecare din cele 3 Persoane apare ca Persoană aparte
după natură, dar este nedespărţită de celelalte.
Apoi este tâlcuită semnificaţia imnului Trisaghion.
La sărbătoarea Buneivestiri nu trebuie să participe
ereticii. Este tâlcuită apoi pericopa evanghelică în care se
istoriseşte minunea Buneivestiri, o tâlcuire pe versete şi
idei cu cuprins dogmatic, moral şi istoric, cu aplicaţii
omiletice, sub formă de dialog inspirat, între Fecioara
Maria şi îngeri. Este o perlă de exegeză patristică.
O şi mai mare valoare dă acestei cuvântări
hristologia ei profundă. Sfântul Părinte spune că Cel ce 1-
a zidit pe om dintru început şi I-a făcut după chipul Său
propriu nu S-a gândit să-I mântuiască pe om şi să-şi
răscumpere chipul Său propriu altfel decât făcându-se
Om, după natură şi făcându-se chipul Său propriu şi
frământătura Sa proprie. Cele ce nu se amestecă devin
astfel neamestecate, cele neunite devin unite. Cele
dumnezeieşti devin omeneşti, încât cele omeneşti să
devină mai dumnezeieşti. Cuvântul lui Dumnezeu,
rămânând Dumnezeu şi Cuvânt al lui Dumnezeu se
concentrează într-o Persoană cu 2 firi.
Scrisoarea Sinodală către Sergiu al
Constantinopolului exprimă învăţătura ortodoxă, contra
monotelitilor. Cele 2 firi din Persoana Mântuitorului au 2
lucrări apărute. însă orice lucrarea vine din Persoana Sa
unică. Hristos, după natura Sa dumnezeiască, după
natura cu care era deofiinţă cu Tatăl, avea o energie
Pairologie _ _ 2_85

(voinţă) divină şi de nesupus. După natura omenească,


cu care a rămas asemenea nouă, a avut o ene le
(voinţă) omenească şi pământească. Unul şi acei . ?i,
Hristos şi Fiu, săvârşeşte ambele lucrări. Sfântul Părinte
prezintă şi o enumerare a lucrărilor mai presus de fire,
care sunt dumnezeieşti, minuni şi fapte uimitoare,
săvârşite de Domnul. Toate acestea sunt mărturii sigure
ale naturii divine a Cuvântului, deşi erau săvârşite prin
carne şi trup.
Altă Scrisoare Sinodală dă o scurtă tâlcuire a
Simbolului de credinţă. Prezintă dreapta învăţătură
despre Sfânta Treime, despre întruparea reală a
Domnului Hristos şi despre sfinţenia şi fecioria Maicii
Domnului.
Cuvântarea a V-a: Despre sărbătoarea Sfintei
Cruci este o omilie rostită în Săptămâna Sfintei Cruci.
Arată şi că prin postirea adevărată ne putem apropia,
fără osândă, de Sfintele Taine.
Bibliografie.
Traduceri: A nacreontica, traducere de Pr. Prof.
N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” , n
LVII, nr. 1-3/1981, ianuarie - martie, pg. 109-114 şi an
LVIII, nr. 3-4/1982, martie - aprilie, pg. 334-339; Cuvânt
de laudă pentru arhangheli şi îngeri şi pentru
celelalte cete ale puterilor cereşti, traducere de Pr. Prof.
N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr.
11-12/1984, noiembrie - decembrie, pg. 730-737; Lauda
Sfântului loan Botezătorul, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LVI,
nr. 1-2/1980, ianuarie - februarie, pg. 128-142; Laudă
S finţilor A postoli Petru şi Pavel, traducere de Pr. Prof.
N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1984,
mai - iunie, an XXXVI, pg. 342-348; Cuvântarea a doua
286 Curs de
la Naşterea Dom rialui, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX,
nr. 10-12/1983, octombrie - decembrie, pg. 664-673;
Cuvânt la întâm pinarea Dom nului, traducere de Pr.
Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” , an LIX, ianuarie - martie, nr. 1-3/1983, pg. 65-
83; La înălţarea creştineştii Cruci şi la Sfânta înviere,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXVI, nr. 9-10/1984, septembrie -
octombrie, pg. 593-597; Cuvânt la Bunavestire, sau
Dreapta învăţătură despre Sfânta Treime şi tâlcuirea
ortodoxă a textului scripturistic: Luca 1, 24 - 38,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXVI, nr. 7-8/1984, iulie - august, pg. 470-
478; Scrisoarea Sinodală către Sergiu al
Constantinopolului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu,
în rev. „Mitropolia Olteniei” , an XXXVI, nr. 1-2/1984,
ianuarie - februarie, pg. 57-65; Scrisoare Sinodală,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXV, nr. 9-10/1983, septembrie -
octombrie, pg. 612-618; Cuvântarea a V-a: Despre
sărbătoarea Sfintei Cruci, traducere de Pr. Prof. N.
Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX,
nr. 7-9/1983, iulie - septembrie, pg. 449-451; Coman, Pr.
Prof. loan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 284-290.
Palrologie 287

8)Sfântul loan Damaschin


Viaţa. S-a născut în jurul anului 675 în Dama: e,
dintr-o familie nobilă. împreună cu fratele său Cosma,
viitorul episcop de Maiuma, Sfântul loan a primit o
educaţie aleasă. După anul 726 a început să scrie pentru
apărarea sfintelor icoane. La anul 732 era la lavra Sfântul
Sava, la Ierusalim. A fost toată viaţa preot şi monah. în
anul 754 a fost anatematizat, împreună cu Gherman,
fostul patriarh al Constantinopolului, dar a fost reabilitat
de Sinodul VII ecumenic. A murit la anul 749.
Opera. Cuprinde lucrări polemice, dogmatice,
moral-ascetice, oratorice, exegetice şi poetice.
Dintre lucrările polemice şi dogmatice amintim:
1) Cuvântări (trei) contra celor care resping sfintele
icoane; 2)Contra m aniheilor; 3)Contra nestorienilor;
4)Contra iacobiţilor, 4)D ia log între un saracen şi un
creştin; 5)Despre firea compusă; 6)lntroducere
elementară în dogme; l)D e s p re Sfânta Treime.
Cea mai cunoscută lucrare a sa se n u m ele
Izvorul cunoştinţei, alcătuită din trei părţi şi dedic? â
fratelui său, Cosma de Maiuma. Prima parte, Dialectica,
cuprinde definiţii ale diferitelor noţiuni, luate din operele
filosofilor si
» ale Sfinţilor
> Părinţi.
> Partea a doua este o
istorie a ereziilor, insistând asupra mahomedanismului,
iconoclasmului şi pavlicianismului. Partea a treia se
numeşte Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, sau
D ogm atica şi are următorul cuprins, pe scurt: l)Despre
Dumnezeu; 2)Despre creaţiune, îngeri, demoni, lumea
văzută, rai, om etc.; 3 )Despre Hristos; 4)Desre Hristos,
288 Curs de
Sfintele Taine,7venerarea sfintelor
? si
> a moaştelor,
> f canonul
Sfintei Scripturi, eshatologie.
Dintre operele moral-ascetice menţionăm: Sfintele
Paralele (un manual de morală, cuprinzând un florilegiu
de texte scripturistice şi patristice, mai ales din lucrări ale
Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului loan Gură de
Aur; se face o paralelă între virtuţi şi vicii); Despre
sfintele posturi; Despre virtuţi şi vicii.
A scris şi un Comentariu al Epistolelor Sfântului
Apostol Pavel. Tot Sfântului loan Damaschin i se atribuie
elementele de bază ale Octoihului, cu precădere
canoanele învierii pe cele opt glasuri, stihirile învierii la
vecernie şi laudele duminicale şi antifoanele pe cele opt
glasuri la utrenia duminicală. A scris şi alte poezii metrice
si ritmice.
Dintre operele sale oratorice se pot aminti cel
puţin 9 omilii. Susţine înălţarea trupească a Sfintei
Fecioare la cer. Pentru a înţelege modul cum scrie
Sfântul Părinte, iată ca exemplu un fragment din
Cuvântul la Bunavestire. Reprezintă una dintre cele mai
frumoase pagini ale literaturii patristice, cel puţin la
această temă: „Astăzi să strigăm şi noi cei cu limbă de
ţărână şi să spunem Maicii celei preaslăvite şi purtătoare
de lumină a lui Iisus Hrisos Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru, cuvinte pline de bucurie. Să o lăudăm cu veselie
şi să zicem: ...Bucură-te, împlinirea Vechiului şi Noului
Testament. Bucură-te, floarea cea cu multe flori â
patriarhilor şi a părinţilor purtători de Dumnezeu...
bucură-te, vasul cel purtător de Dumnezeu, care ai
cuprins în timp pe Cel necuprins de nimeni şi nimic...
Bucură-te, singura Maică a lui Dumnezeu care ai, ca să
vorbesc ca David şi ca o maică, întinderea apărării tale
de la marginile cerului, până la marginile lui... Bucură-te,
Patrologie 289

dar, bucură-te, şi iarăşi zic, bucură-te cea piină de har, că


plin este cerul şi pământul de mărirea ta” .
Doctrina.
Cinstirea Sfintelor ¡coane. Iconoclasmul începe
sub Leon 3 Isaurul (717 - 741). Acesta proclamă, în 726,
un edict contra icoanelor. Se continuă sub Constantin 5
Copronimul (741 - 775), care condamnă şi cultul Sfintei
Fecioare şi al sfinţilor. Iconoclaştii vedeau în pictarea
Mântuitorului o înclinaţie spre nestorianism.
După edictul din 726, Leon 3 convoacă un sinod
la 730, cu peste 300 de episcopi iconoclaşti. Gherman a!
Constantinopolului refuză să semneze condamnarea
icoanelor. Este depus şi înlocuit cu Anastasie. Constant
5 Copronimul dă 8 anatematisme contra cultului
icoanelor. Celelalte biserici ortodoxe din răsărit şi biserica
Romei nu au urmat exemplul Bizanţului.
Ortodoxia este restabilită în Constantinopol sub
împărăteasa Irina (Sinodul VII ecumenic - Niceea 787) şi
sub împărăteasa Teodora (843). Sfântul Ioan Damaschin
(+749) a fost numit „teologul icoanelor”, căci a scris 3
tratate contra iconoclaştilor între anii 726 şi aprox. 730.
La sfârşitul fiecărui tratat se propun mărturii din Sfânta
Tradiţie, din operele Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti.
Sinodul VII ecumenic îşi va construi formula dogmatică
pe această bază.
Icoană - închinăciune. în prezent, termenul
icoană înseamnă reprezentarea grafică a cuiva. Sfântul
Părinte spune: „Icoana este asemănare, care înfăţişează
originalul; cu toate acestea este oarecare deosebire între
icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă în
totul cu originalul”.
Sfântul Ioan Damaschin spune că sunt 6 feluri d
Curs de
icoane: l)Icoană naturală (Fiul este icoana vie a Tatălui);
2)Paradigmele divine (sunt icoane şi exemple de lucruri
ce vor fi făcute de Dumnezeu); 3)omul (făcut de
Dumnezeu după chipul Său); 4)icoanele întrebuinţate de
Sfânta Scriptură (ce atribuie forme şi chipuri lui
Dumnezeu şi îngerilor, pentru ca noi să ne facem o idee,
fie şi slabă despre ele); 5)icoana celor viitoare: trupul
arzând, toiagul lui Aaron, vasul cu mană (ca preînchipuiri
ale Maicii Domnului); 6)icoana, în forma cunoscută, ca
aducere aminte a faptelor trecute, a minunilor sau a
virtuţilor.
închinăciunea poate fi: l)adorare (ce se cuvine
numai lui Dumnezeu); 2)închinăciunea (ce se cuvine
prietenilor şi slujitorilor Lui); 3)închinăciunea (cuvenită
locurilor lui Dumnezeu); 4)cea cuvenită obiectelor
a lerosite lui Dumnezeu (ex. cortul); 5)cea cuvenită
t> uror oamenilor (făcuţi după chipul lui Dumnezeu);
6)cea cuvenită autorităţilor lumeşti; 7)cea datorată
stăpânilor, sau binefăcătorilor.
Aşadar, pentru Sfântul Ioan Damaschin,
închinăciunea înseamnă o .relaţie interpersonală. Este
„simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii şi al
smereniei”.
Legitimitatea pictării icoanelor şi a folosirii lor
vine, potrivit Sfântului Părinte, din argumentul
hristologic: „Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spune el,
nu ca nevăzut, ci ca pe unul care s-a făcut văzut pentru
noi prin participare la corp şi sânge. Nu zugrăvesc
Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui
Dumnezeu”.
Iconoclaştii cereau respectarea poruncii
Decalogului. Sfântul Părinte le răspunde că denotă
necunoaşterea exactă a diferenţei dintre adorare şi
Petrologie 231

închinare. Decalogul opreşte adorarea. Altfel, chiar


Dumnezeu a poruncit să se facă cortul mărturiei, cu
heruvimii. Pictarea şi folosirea icoanelor ne apare nu
numai îndreptăţită ci şi utilă, ca mijlocitoare ale
adevărurilor mântuitoare.
Adversarii icoanelor fie refuzau atât folosirea, cât
şi cultul icoanelor (în Răsărit), fie numai cultul acestora
(în Apus). Cu toţii însă acceptau să se închine Sfintei
Cruci şi Sfintei Evanghelii.
Sfântul loan Damaschin arată însă că „cinstea
adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană“ .
Icoana este cinstită şi venerată „nu ca Dumnezeu, ci ca
icoana Dumnezeului întrupat” . Nu ne închinăm materiei
din care e făcută icoana, ci „acelora care sunt înfăţişaţi
de ea” . La rândul lor, sfinţii sunt fiii lui Dumnezeu,
împreună - moştenitori ai lui Hristos. Pentru că sunt
dumnezei „nu prin fire, ci prin participare la firea lui
Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din
pricina firii lor”. Ne închinăm sfinţilor ca unor slujitori ai
lui Dumnezeu. De aici şi necesitatea cultului icoanelor
Mântuitorului si ale sfinţilor.
Aşadar, cultul sfinţilor şi al Maicii Domnului reiese
din vrednicia lor, căci sunt demni de închinăciune numai
prin relaţia lor cu Dumnezeu.
Rolul icoanelor este:
a)Instructiv - educativ. „Icoanele sunt cărţi pentru
cei neştiutori de carte şi cronici care vorbesc neîncetat, ai
cinstirii sfinţilor, instruind fără cuvinte pe cei care le văd
şi sfinţind vederea. Nu am prea multe cărţi şi nici nu am
timp liber spre a citi. Intru însă în biserică, spitalul
obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri ca de nişte
spini. Podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi
desfătează vederea ca o livadă şi, pe nesimţite, mărirea
292 Curs de
lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea
mucenicului, răsplata cununiilor şi mă aprind ca prin foc
cu dorinţa de a-1 imita. Căzând la pământ mă închin lui
Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui”,
lată efectul psihologic - educativ al cinstirii icoanelor. De
aici vine şi latura îndreptată de la om spre Dumnezeu,
căci cinstirea icoanelor înseamnă slava Acestuia si » râvna
spre mântuirea sufletelor.
b)Harismatic. Icoanele sunt o necesitate în cultul
nostru. Sunt un mijloc de comunicare între cel ce se
roagă şi Dumnezeu, Maica Domnului sau sfinţi. Iar dacă
cel zugrăvit de icoană este plin de har, atunci şi icoana
participă la har, în măsura credinţei. Cinstirea adusă
icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană. Este o
distincţie între închinăciunea de adorare, datorată lui
Dumnezeu (latrie) şi ca „din pricina Iui Dumnezeu”
(proschinisis), prietenilor şi slujitorilor Iui Dumnezeu
(îngeri, sfinţi etc.).
Cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor
moaşte. Temeiurile cinstirii sfinţilor sunt: 1) natura
omului; 2) temeiul supranatural (Hristos s-a făcut om
pentru a îndumnezei pe om); 3) preamărirea sfinţilor din
partea Iui Dumnezeu. Sfinţii trăiesc şi domnesc împreună
cu Hristos. încrederea noastră în sfinţi este îndreptăţită.
Cinstirea sfinţilor trece asupra lui Dumnezeu.
Cinstirea sfinţilor este dulie, căci ea reprezintă
cinstirea ce-i revine sfântului ca unui servitor al lui
Dumnezeu, ca unui prieten al Lui şi ca unui împreună -
moştenitor al lui Hristos. Cinstirea sfinţilor a fost motivul
pentru care venerăm sfintele Icoane. Şi „cine nu
cinsteşte imaginea Sfântului, acela nu cinsteşte pe cel
sfânt”.
Pair o log ie 293

Oficializând învăţătura Sfântului Părinte şi a


Bisericii, Sinodul VII ecumenic spune: „Domnul nos'xu
lisus Hristos ne-a dăruit nouă moaştele sfinţilor ca nr te
izvoare mântuitoare, care revarsă în multe moduri
binefaceri peste cei neputincioşi” .
Hristologie. Sfântul loan Damaschinul tratează
probleme hristologice mai ales în cartea a 3-a şi
începutul cărţii a 4-a din Dogmatica sa, ca şi în lucrările:
Despre firea compusă contra achefalilor, Contra
nestorienilor, Contra iacobiţilor, Despre două voinţe în
Hristos.
Pentru mântuirea obiectivă, Hristos a fost zămislit
în chip supranatural, prin conlucrarea Duhului Sfânt şi s-
a născut om desăvârsit. i Naşterea
» Fiului din Tatăl
înseamnă naşterea din natura Tatălui, în afară de timp.
Fiul are o ipostază desăvârşită şi nedespărţită de
ipostaza Tatălui.
Logosul a devenit ipostază şi a trupului. Acest
trup nu exista mai înainte. Logosul, sălăşluit în pântecele
Măriei, şi-a luat trup înzestrat cu suflet raţional, fără a fi
circumscris în ipostaza Lui. Firea divină a Logosului a
desăvârşit-o pe cea umană prin enipostaziere. CIniuea
firilor s-a făcut în chip neamestecat, neschimbat,
neîmpărţit şi nedespărţit.
Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostază şi,
după unire, se păstrează în El cele 2 firi. Sfântul loan
Damaschin învaţă că înainte de unirea Logosului cu
trupul cel omenesc a avut o singură fire (cea divină).
După unire, nu devine o fire compusă, căci divinul nu
absoarbe umanul, ci fiecare fire îşi păstrează însuşirile.
Firea umană se desăvârşeşte prin conlucrare cu Logosul.
Hristos nu este om îndumnezeit, ci Dumnezeu - om.
294 Curs de
învătătura
f ortodoxă susţine
! existenta
1 a 2 firi,7într-o
ipostază. Nestorienii vorbeau de 2 firi şi 2 ipostaze.
Monofiziţii vorbeau despre o fire şi o ipostază. Ereticii
identificau firea cu ipostaza.
Dar o fire nu poate exista fără ipostază. lisus
Hristos, ca om, nu avea o ipostază, căci fără împreuna-
lucrare a Logosului nu ar fi putut realiza mântuirea
noastră. Pe lângă ipostază şi neipostatic există
enipostază, în sens de existenţă în altul, ca parte într-un
întreg. Sfântul Părinte spune: „Umanitatea lui Hristos nu
e anipostatică (fără ipostas), pentru că ea există, dar nu
este o ipostază, pentru că nu există prin ea însăşi. Ea
este enipostatică, fiindcă există în Logosul căruia îi
aparţine, iar Acesta îi dă puterea de a exista, primind-o în
sine”.
Astfel, Sfântul loan Damaschin lămureşte
învăţătura lui Leonţiu de Bizanţ. Unirea celor 2 firi este
una substanţială şi reală, nu imaginară. în acest fel, firea
omenească ia parte la harismele ce i se împărtăşesc prin
perihoreză.
Urmările unirii ipostatice: comunicarea însuşirilor,
între umanitatea si t dumnezeirea lui lisus Hristos;'
îndumnezeirea firii omeneşti; infailibilitatea firii umane în
persoana Mântuitorului; Lui i se cuvine o singură
închinare (adorare), deşi are 2 firi; Fecioara Maria este
Născătoare de Dumnezeu, în sens propriu şi real. Sfântul
Părinte vorbeşte şi despre sinkatabaza divină şi chenoză.
în Mântuitorul Hristos există 2 voinţe: cea divină si
cea umană, care sunt distincte şi nu se opun una alteia,
lisus Hristos voieşte nu împărţit, ci unit. Voinţa
omenească se subordonează celei dumnezeieşti si nu are
} t

iniţiativă proprie, ci voinţa divină hotărăşte.


Pairologie. 215

Dacă firile sunt legate prin perihoreză, tot aşa şi


cele 2 lucrări în persoana Mântuitorului. Iisus Hristos
lucrează potrivit celor 2 firi ale Sale. Lucrarea umană este
îndumnezeită şi participă la lucrarea divină, iar lucrarea
divină la cea umană.
Jertfa. Pâinea şi vinul sunt real trupul şi sângele
Domnului. Sunt trupul luat din Sfânta Fecioară Maria. Se
numeşte împărtăşanie, pentru că prin ea ne împărtăşim
cu Dumnezeirea lui Hristos. Se numeşte j si
* comuniune
pentru că prin ea intrăm în comunicare cu Hristos.
Bibliografie.
Traduceri: Cultul Sfintelor icoane ( Cele 3 tratate
contra iconoclaştilor), traducere şi studiu introductiv -ie
Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1937; Cuvânt ' i
Bunavestire, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Mitropolia
Olteniei”, an XVI, nr. 3-4/1964, martie - aprilie, pg. 213-
219; Cuvânt la Naşterea Preasfântei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria,
al Sm eritului Ierom onah loan Damaschinul, traducere
de Pr. Prof. Dr. N. C. Buzescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei” , an XXXII, nr. 7-9/1980, iulie - septembrie, pg.
616-623. O altă traducere, a aceleiaşi lucrări, de Pr. D.
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XVI, nr. 9-
10/1964, septembrie - octombrie, pg. 769-777; Despre
cele două voinţe în Hristos, traducere de Pr. Dr. Olimp
N. Căciulă, Bucureşti 1938; Dogm atica, traducere de Pr.
Prof. D. Fecioru, în col. „Izvoarele Ortodoxiei” , nr. 1,
Bucureşti, 1938; Omilia Preasfântului nostru Părinte
loan Damaschin, la Buna Vestire a îngerului despre
întruparea lui Hristos, către neprihănita noastră
stăpână Maria, traducere şi note de Ierom. Constantin
Chirilă, în rev. „Teologie şi Viaţă“, seria nouă, an I
(LXVII), nr. 1-3/1991, ianuarie - martie, pg. 103-105.
296 Curs de
Studii: Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Contribuţia
Sfântului ioan Damaschin la sistematizarea
învăţăturii ortodoxe, în rev. „Ortodoxia” , an XXXVI, nr.
1/1984, pg. 120-134; Idem, Sensul Icoanei la Sfântul
Ioan Damaschin şi Sinodul VII ecum enic (Niceea 787),
în rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1987, octombrie - decembrie,
an XXXIX, pg. 22-30; Branişte, Pr. Prof. Ene, Teologia
icoanelor, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1952, pg.
175-201; Buzescu, Pr. Prof. N. C , H ristologia Sfântului
Ioan Damaschin, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a,
an XXVII, nr. 9-10/1975, noiembrie - decembrie, pg. 687-
700; Chiţescu, N., A doua persoană a Sfintei Treimi în
doctrina Sfântului Ioan Damaschin, în rev.
„Ortodoxia”, an XXVIII, nr. 2/1976, aprilie - iunie, pg.
305-349; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, manual
pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti
1956, p. 291-296; Fecioru, Pr. Dumitru, Viaţa Sfântului
Ioan Damaschin, studiu de istorie literară creştină,
Bucureşti 1935; Georgescu, Ierom. Drd. Chesarie,
învăţătura despre unirea ipostatică la . Sfântul Ioan
amaschin, în rev. „Ortodoxia”, an XXIII, nr. 2/1971,
¿prilie - iunie, pg. 181-218; Glubokovsky, Prof. N.,
întrebuinţarea şi aplicarea expresiei „haris" la părinţii
greci, până la Sfântul Ioan Damaschinul, traducere de
Dimitrie preotul, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 10/1956,
octombrie, an XV, pg. 524-546; loniţă, Diac. Asist. Viorel,
Sfântul ioan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor
Icoane, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXII,
nr. 7-10/1980, iulie - decembrie, pg. 581-589; Loichiţă,
Prof. Dr. V., D octrina Sfântului Ioan Damaschin despre
cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor moaşte,
în rev. „Mitropolia Banatului”, an VII, nr. 10-12/1957,
octombrie - decembrie, pg. 64-78; Nişcoveanu, Pr.
Pair o log ie 291

Magistrand Mircea, H ristologia Sfântului loan


Damaschinul, în rev. „Ortodoxia” , an XVII, nr. 3/1965,
iulie - septembrie, pg. 326-337; Nicolae, Pr. Gheorghe,
Sfântul loan Damaschin, apărător al cultului Sfintelor
Icoane, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1978, iulie -
septembrie, an XX, pg. 598-606; Popescu-Fierbinţi, Prof.
loan, Comentarul liturgic al Sfântului Gherman f,
Arhiepiscopul Constantinopolului. Studiu introductiv,
în rev. „Biserica Ortodoxă Română“ , an LXVI, nr. 3-
4/1948, pg. 113-153; Seviciu, Magistr. Traian,
Hristologia şi soteriologia Sfântului loan Dam aschin,
după Canoanele învierii, înălţării şi Cincizecimii, în
rev. „Ortodoxia”, an XI, nr. 4/1959, octombrie -
decembrie, pg. 567-583.

9)Imnografi greci
a)Roman Metodul
S-a născut în Siria, pe la 490. A mers la Beirut. La
25 de ani era diacon acolo. S-a îndreptat spre
Constantinopol între 517-518. Nu se cunosc multe detalii
despre viaţa sa. Se ştie doar ca Roman, cel „cu îngerii
împreună vorbitor” a primit într-o noapte de Crăciun
darul condacelor. Sfânta Fecioară i s-a arătat în vis si i-a
dat o bucată de papirus, pe care a înghiţit-o. După aceea,
s-a trezit şi a mers în amvon, compunând condacul:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte...”. La
536 era preot la Sfânta Sofia. La 560 a murit.
Sinaxarele spun că a compus 1000 de imne.
Mitrofan Kritopulos vorbeşte de 400. S-au păstrat numai
85, nu toate autentice. Imnele sale sunt lungi, având cel
puţin 24 de strofe.
298 Curs de
Condacul nu este doar o poezie religioasă, ci
presupune trăire, comuniune cu Dumnezeu. Iniţial,
condacul avea o formă orală. Aşa îl cunoaşte Efrem
S'rul. Elementele tehnice ale condacului sunt:
prooimionul (preludiul); icosul sau troparul (toate
icoasele au la bază acelaşi irmos şi se termină cu acelaşi
refren); irmosul (prima strofă din şirul de icoase ce
alcătuiesc condacul); refrenul (ultima strofă a
condacului); acrostihul (din litera iniţială a fiecărui icos şi
poate fi: alfabetic, nominal). Strofele au acelaşi număr de
silabe, au accent şi construcţie sintactică.
Roman a alcătuit condace la Crăciun, Paşte, la
Sfânta Fecioară, Petru, losif, Iuda, ia sfinţii Mina, 40 de
Mucenici, etc. Se evidenţiază prin măreţia limbii,
construcţie dramatică, dialog.
De pildă, în „Imn învierii lui Lazăr", momentele
esenţiale sunt: pregătirea învierii; minunea; efectele
minunii. Iată spre exemplificare ultima parte, elocventă
pentru frumuseţea ei:
„O, Tu Doamne Preaînalte, Tată atotmilostiv
Ce prin glasul Tău viaţă celui mort ai dăruit.
Tot aşa cum la sfârşit, dintru înălţimea slavei,
Ne vei învia pe toţi-, dă-le celor ce-au pierit
Ca în voie să contemple bucuria feţei Tale.
Fă ca să trăim în pace, linişte, să dobândim
Gn sfârşit fără de pată, după cum e voia Ta,
Ca în viaţă şi în moarte, voia Ta să ne îndrume.
Cin cuvânt, un semn, Stăpâne, o speranţă de izbăvire!
Căci Tu nu îl Iaşi să piară pe acel care-1 iubeşti,
Ci, păzindu-1 în viaţă, murind, îl vei învia
Şi-l vei înălţa strigând: Eu sunt viaţa şi-nvierea!”
Bibliografie:
Patrologie 222

Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie, manual pentru


uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p.
297; Frăcea, Ilie, Rom an Metodul, „Im n învierii lui
Lazăr”, în rev. „Mitropolia Ardealului” , an XX, nr. 6-
8/1975, iunie-august, pg. 497-509

b)Andrei Criteanul
S-a născut pe la anul 660 la Damasc. La 14-15 ani
pleacă la Locurile Sfinte. Studiază cultura veche şi
religiile Asiei alături de cele ale Imperiului roman. La 685
este diacon la Constantinopol. Este numit Andrei
Ierusalimiteanul. A fost om de acţiune, fiind numit şi
„Andrei cel plin de har şi daruri”. Ajunge apoi în Creta,
de unde îi vine numele. A murit la anul 740. A alcătuit 24
de predici, din care 8 în cinstea Sfintei Fecioare Maria (la
Bunavestire, la mutarea acesteia la cer). Este creatorul
canoanelor, cu ode mai lungi şi stofe mai numeroase. A
scris canoane la învierea lui Lazar, la Duminica
Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului etc.
Canonul mare este opera sa cea mai importantă.
Este un poem de peste 250 de strofe. Este împărţit în
canoane, stihiri, cântări, irmoase. Aduc cu ele
pătrunderea sufletească a ascultătorilor. Limba este
foarte frumoasă şi plastică. Este un imn adus
Dumnezeirii, în care fiecare credincios se regăseşte, se
reculege. Cea mai apropiată de sufletul nostru este Maica
Domnului, cea împreună - rugătoare şi miluitoare a
noastră.
Bibliografie: Coman, Pr. Prof. loan G., Patrologie,
manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice,
Bucureşti 1956, p. 299-300; Hurezi, P. Diac., Importanţa
duhovnicească a Canonului cel Mare al Sfântului
300 Curs de
Andrei Criteanul, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“,
an XCV, nr. 5-6/1977, mai-iunie, pg. 357-360

10)Scriitori latini
a)Sfântui Grigorie cel Mare
Viaţa. S-a născut la Roma, la 540, dintr-o familie
nobilă. Mama sa este cinstită ca Sfânta Silvia. în anul
570, Sfântul Grigorie ajunge prefect al Romei. între timp
studiază dreptul. în curând se călugăreşte. O parte din
avere o împarte săracilor, iar cu o altă parte întemeiază 7
mănăstiri.
Sfântul Grigorie era înclinat spre viaţa retrasă şi
spre studiul Scripturii şi Tradiţiei. A fost hirotonit preot,
între 579-585 a fost apocrisiar la Constantinopol. Atunci
a scris „Moralia”. Aici a lucrat şi la Sfânta Liturghie, care
îi şi poartă numele. Se pare însă că nu a vrut să înveţe
limba greacă.
Reîntors în patrie, s-a instalat la mănăstire. A fost
ales episcop al Romei în 590. Atunci Roma era ocupată
de longobarzi, pe care mai târziu i-a creştinat. A trimis
misionari în insulele britanice. A avut legături cu francii şi
cu goţii din Spania. A ajutat pe cei săraci. A administrat
averile Bisericii.
Opera. Este autorul lucrării Moralia sau
Comentariu la Iov, în 35 cărţi, scrisă poate la
Constantinopol şi inspirată din Origen. S-ar putea să fi
scris şi un tratat de teorie a muzicii. A compus imne şi
melodii. A rânduit cântarea bisericească pe ceasuri. Are
848 de scrisori. A alcătuit şi o colecţie de omilii la
pericopele evanghelice, la lezechiel şi poate la Cântarea
Cântărilor. A alcătuit şi D ialoguri despre viaţa şi
Patrologie iü l

m inunile Părinţilor italieni, arătând că nu numai în


Orient au existat asceţi (şi) făcători de minuni.
Cartea regulei pastorale. Este cea n ai
importantă lucrare a Sfântului Grigorie. Se mai numeşte
„Cartea grijii pastorale”. Iese în evidenţă prin modul în
care este concepută, prin valoarea literară şi a principiilor
şi normelor pe care le cuprinde. Este mereu actuală. Se
împarte în 4 părţi. în partea întâi sunt 11 capitole, în
afară de prolog, în care arata cât este de sublimă slujba
de păstor, cu toate greutăţile ei. Partea a doua, tot cu 11
capitole, vorbeşte despre viaţa păstorului, despre virtuţile
lui, mai ales cele care îl pun în contact cu alţii. Partea a
treia, în 40 de capitole, vorbeşte despre modul în care
preotul trebuie să înveţe şi să îndrume. Este un tratat de
pedagogie creştină. Nu este suficient ca preotul să
cunoască elementele doctrinare ale creştinismului, ci
trebuie să fie deopotrivă psiholog şi pedagog.
Doctrină. Urmează pe Fericitul Augustin, fără a-i
repeta erorile. între raţiune şi minune, preferă minunea.
Vorbeşte despre cele 9 cete îngereşti. Hristos este al
doilea Adam. Este răscumpărătorul şi mijlocitorul,
împăcându-ne cu Dumnezeu. Susţine existe ;a
purgatoriului şi indisolubilitatea căsătoriei. Episcopul
poate fi hirotonit de cel puţin alţi 2 episcopi.
Pacea. Sfântul Grigorie arată importanţa virtuţii
păcii. Atrage atenţia „semănătorilor de ceartă“ că trebuie
să chibzuiască asupra gravităţii păcatului lor. Uneori
„pacea” înseamnă liniştea sufletului împăcat cu
Dumnezeu. Adevărata pace numai Hristos a avut-o. în
cele aproximativ 850 de scrisori, Sfântul Părinte arată
duhul împăcării şi al păcii, de care era stăpânit. Războiul
este expresia degradării sufletului omenesc dominat de
302 Curs de
păcate.
Personalitatea preotului. Sfântul Părinte le cere
celor ce vor să fie preoţi să se pregătească pentru a
putea învăţa pe alţii. Condamnă ignoranţa unora dintre
preoţi. Predica trebuie trăită de cel ce o rosteşte. Preotul
fcebuie să traiască în duhul sfinţeniei lui Hristos.
Mântuirea noastră este un act comunitar - sobornicesc.
Preotul trebuie să fie un călăuzitor bun şi destoinic, un
rugător, un mijlocitor între Dumnezeu şi om. Trebuie să
fie curat în gânduri. Preotul învaţă tainele cele despre
Dumnezeu. Ignoranţa preotului este inadmisibilă. In plus,
viaţa sa morală trebuie să fie pe măsură. Limbajul
predicii sale trebuie să fie adaptat puterii de înţelegere a
celor care îl ascultă. Smerenia îşi are rolul ei. Motivul
scrierii cărţii „Liber regulae pastoralis” este „fuga de
răspundere personală“ pe care o simţea înainte de a fi
hirotonit, cum el însusi mărturiseşte.
Bibliografie.
Traduceri: Liber regulae pastoralis, trad. rom. de
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, în rev. „Mitropolia
Ardealului” , an XXII, nr. 1-3/1977, pg. 105-124 şi an XXII,
nr. 10-12/1977, pg. 787-810 şi an XXIV, nr. 4-6/1979, pg.
384-463
Studii: Bălăceanu, Pr. Drd. Ion, Principii
pastorale în opera "Cartea regulei pastorale" a
Sfântului Grigorie cel Mare şi actualitatea lor, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an C, nr. 3-4/1982, martie^
aprilie, pg. 285-294; Caplat, Drd. Simion, Profilul
predicatorului creştin, după Sfântul loan Gură de Aur,
Sfântul Grigorie Decalogul şi Fericitul Augustin, în
rev. „Studii Teologice", seria a Il-a, an XVIII, nr.7-8/1966,
septembrie - octombrie, pg. 489-506; Coman, Pr. Prof.
loan G., Patrologie, manual pentru uzul studenţilor
P atrolog ie.

Institutelor Teologice, Bucureşti 1956, p. 312-322;


Moisiu, Pr. Asist. Alexandru, Sfântul Grigorie cel Mare,
îndrum ător al vieţii preoţeşti, în rev. „Studii Teologice”,
an X, seria a Il-a, nr. 9-10/1958, noiembrie-decembrie,
pg. 523-531; Idem, Sfântul Grigorie cel Mere,
propovăduitor al păcii, în rev. „Mitropolia Ardealui ”,
an IV, nr. 1-2/1959, ianuarie - februarie, pg. 96-ii 4;
Voicu, Pr. Drd. Nicolae, Principii pastorale în tratatele
despre preoţie din literatura patristică şi
postpatristică, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“ , an
CVII, nr. 3-4/1989, martie-aprilie, pg. 90-105

b)Alţi scriitori latini


Boetiu
»
S-a născut la Roma, pe la 480. A rămas orfan, a
primit educaţie aleasă. La Atena a studiat cultura
profană. A ajuns chiar consul, în 510. în 523 a fost
acuzat de legături anti-ostrogotice cu Iustin I al Bizanţului
şi închis de regele Teodoric. Aici a scris una din cele mai
importante cărţi: „Consolarea filosofiei”. A fost ucis la
524, acuzat de trădare. Este cinstit ca martir în Apus.
A făcut traduceri: Quadrivium (aritmetică,
muzică, geometrie şi astronomie), In s tit;r;o
arithmetica, De institutione musica. A vrut să traci <:ă
pe Platon şi Aristotel. Are şi lucrări personale:
Introducere la silogism ele categorice, Despre
silogism ul ipotetic, Despre diviziune, Despre
diferenţele topice. Lucrări teologice sunt: Despre Sfânta
Treime, Dacă Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au o
dumnezeire fiinţială, Contra lui Eutihie şi Mestorie
(aici defineşte firea şi persoana).
304 Curs de
Consolarea filosofiei ne introduce în celula sa, în
care intră, în chipul femeii, filosofía. Se arată care este
ansul destinului şi al fericirii adevărate, care este
Dumenzeu, lucrarea providenţei şi atotştiinţa lui
Dumnezeu. Boeţiu a încercat să valorifice filosofía,
punând problemele din punct de vedere creştin.

Caslodor
Născut la 490, a primit o instrucţie aleasă. A fost
înalt slujitor al aceluiaşi rege Teodoric. Va renunţa apoi la
onorurile lumeşti şi se va retrage la o mănăstire, pe care
o va organiza, inclusiv ca pe o şcoală. A alcătuit
manuale. A murit la 92 de ani.
Opera sa se împarte după cele 2 perioade ale
vieţii sale. A scris o Cronică (cu nume de regi şi inspirată
din Eusebiu şi leronim), încercând să nu prezinte pe goţii
lui Teodoric drept barbari. A scris şi numeroase scrisori,
cele mai multe oficiale. Tabloul neam ului Casiodorilor
este tot o listă genealogică. A mai alcătuit: Cuvântări,
anegirice, un tratat antropologic, un Comentariu la
rsa lm i şi la Epistolele pauline. A alcătuit o Istorie
bisericească tripartită şi o lucrare numită Instituţiile
literaturii divine şi umane.

Grigorie de Tours
S-a născut dintr-o familie nobilă şi a primit o
educaţie pe măsură. Grav bolnav fiind, face un pelerinaj
la mormântul Sfântului Martin de Tours şi se vindecă. La
35 de ani este ales episcop de Tours. A fost un păstor
bun şi un om politic pe măsură.
Pairoiogie 2Qă

Operele sale mai importante sunt: Comentariu la


Psalmi, Despre mersul stelelor, Despre mersul
slujbelor bisericeşti Alte lucrări: 8 cărţi de minuni şi mai
ales Istoria francilor (prima istorie naţională franceză şi
prima istorie naţională din literatura creştină).

Isidor de Sevilla
S-a născut la 560 şi a ajuns arhiepiscop de Sevilla.
A condus sinoadele de la Sevilla (619) şi Toledo (633). A
murit la 636. A fost cel mai mare savant a! timpului său.
Dintre lucrările sale enciclopedice amintim: E tim ologii
sau Origini, Diferenţele sau Despre diferenţele
cuvintelor şi diferenţele lucrurilor, Despre ordinea
creaturilor. A mai scris şi un mic tratat de fizică. Este
autorul unei cronici de la începutul lumii şi până la 615,
al unei istorii a goţilor şi vandalilor.
A întocmit şi o introducere la cărţile Vechiului şi
Noului Testament. Alte opere: Despre naşterea şi
moartea Părinţilor, Despre numere, A legorii la
Scriptură, Despre credinţa ortodoxă, Despre datoriile
bisericeşti etc.
306 Curs de

Literatură post-patristică
l)S fâ n tu l Simeon Noul Teolog
Viaţa. S-a născut în ţinutul Paflagonia, în anul
949. Datorită unchiului său, care avea mare influenţă la
C; tea împăraţilor Porfirogheneţi, Sfântul Simeon vine la
Cunstantinopol. Merge la mănăstirea Studion, la Sfântul
Simeon Studitul, apoi la mănăstirea Mamant, ca preot şi
egumen. Este apoi exilat în cetatea Hrisopolis, unde
întemeiază mănăstirea Sfânta Marina. Rămâne aici până
la moartea sa, în anul 1022. Ucenicul său, Nichitâ
Stethatos, i-a făcut cunoscută viaţa. Catolicii nu îl
cinstesc ca sfânt, considerându-1 inspiratorul mişcării
isihaste, pe care o înţeleg greşit.
Opera. Catehezele au fost scrise între anii 980-
1005. Sunt în număr de 34, la care se adaugă alte două,
„de mulţumire”. Reprezintă o dovadă a strădaniei
Sfântului Părinte pentru mişcarea sa de reformă a vieţii
monahale şi de înnoire duhovnicească a întregii vieţi
religioase ortodoxe. Catehezele sunt bogate şi în detalii
biografice. Au o formă apropiată de „Catehezele"
Sfântului Teodor Studitul. Accentuează „practica”
virtuţilor ascultării, smereniei, pocăinţei şi înfrânării, ca şi
C' -idiţiile vieţii contemplative şi ale unirii tainice a
s> Hetului cu Dumnezeu.
Meritul Sfântului Părinte este acela că a ştiut să
recentreze întreaga viaţă exterioară a Bisericii pe
problema legăturii sufletului cu Dumnezeu, pe unirea
Ratro log ie 307

reală a creştinului, în Biserică, prin Hristos şi Duhul Sfânt,


cu Dumnezeu.
Sfântul Părinte a avut o atitudine critică fata j de
fenomenele de decadenţă morală. Lupta sa, ţintind spre
unirea cu Dumnezeu, i-a adus numele de „Noul Teolog”.
lată care este cuprinsul catehezelor: l)despre
iubirea agapică; 2)despre virtuţile din Fericiri; 3)despre
supunerea monahilor la program; 4)despre pocăinţa;
5)iarăşi despre pocăinţă; 6)despre lucrarea
duhovnicească a sfinţilor din vechime; 7)despre ispită;
8)despre iubirea desăvârşită; 9)despre milosteni'
10)criteriile adevăratei sfinţenii; 11) despre post şi
binefacerile lui; 12)despre post, înfrânare, răbdare si
tăcere; 13)despre învierea lui Hristos, ce se săvârşeşte
tainic în cei ce cred; 14)împlinirea poruncilor; 15)cum se
petrece unirea lui Dumnezeu cu fiii luminii; 16)relatare
autobiografică; 17)despre contemplaţie şi rugăciunea
luminată; 18)virtuţile necesare egumenilor şi păstorilor;
19)purtarea de grija faţă de ucenici; 20)ce înseamnă a
urma pe Hristos; 21)cuvânt la moartea cuviosului
Antonie; 22)altă relatare autobiografică; 23)pocăinţa şi
frica lui Dumnezeu; 24)comoara cunoştinţei duhovniceşti
este ascunsă în litera Scripturii; 25)schimbările între
suflet şi trup; 26)programul unui monah; 27)împlinirea
tuturor poruncilor; 28)„mortificarea” trupului prin asceză;
29)este posibilă ajungerea pe culmea virtuţii; 30)
pocăinţa statornică; 31)examenul conştinţei; 32)o noua
„erezie” ; 33)virtuţile singure nu sunt suficiente;
34)„talantul” trebuie făcut lucrător.
„Noile erezii” la care se referă Sfântul Simeon se
manifestau mai ales în creştinismul occidental şi
însemnau desprinderea de experienţa duhovnicească şi
fixarea ei exclusiv fie pe morală, fie pe Scriptură, fie pe
308 Curs de
dogmă sau doctrină, fie pe cult sau autoritatea ierarhică.
Marele merit al Sfântului Părinte este acela de a fi
menţinut şi transmis epocii noastre concepţia autentic-
patristică.
în acelaşi cadru se înscriu şi cele 58 de Imne ale
iubirii dumnezeieşti, din ultima perioadă a vieţii
Sfântului Simeón, sau cele 225 de capete practice şi
teologice ale sale. Acestea din urmă reprezintă un
veritabil testament spiritual în formă de aforisme. Alte
opere ale Sfântului Simeón sunt cele trei Cuvântări sau
Tratate teologice, cele 15 Cuvântări sau Tratate etice şi
cele 4 Epistole.
Doctrina. Sfântul Simeón vorbeşte pe larg despre
prezenţa tainică a harului, în spiritul învăţăturii ortodoxe.
Constă în sesizarea şi cunoaşterea prin experienţă .a
energiei divine, în actualizarea acesteia, care este aşezată
deja în noi, prin Taina Sfântului Botez.
Prezent fiind harul, operează în om o transformare
duhovnicească. Este mijlocul cel mai eficient de a
practica virtuţile. Simţirea harului este, după Sfântul
Simeón, pecetea Duhului Sfânt în credincioşi, care tind
astfel spre sfinţenie.
Sfântul Părinte spunea: „împărăţia lui Dumnezeu
este -doar dacă tu vrei aceasta - chiar înlăuntrul tău, tot
aşa precum sunt şi toate bunurile veşnice la îndemâna
mâinilor tale”.
Sfântul Duh se revarsă peste credincioşi prin
Sfintele Taine. Acestea constituie aspectul
pnevmatologic al Sfintei Biserici. Comuniunea
sacramentală este deopotrivă comuniune cu persoana lui
Hristos. Căci, spune Sfântul Părinte, „creştinii sunt fraţii
Pe tro logie 309

lui Hristos, după Duhul, care i-a făcut fii ai lui Dumnezeu
şi dumnezei după har”.
Desăvârşirea creştină, ca ideal al credincioşilor,
înseamnă deci a ajunge asemenea cu Dumnezeu în
Hristos prin Duhul Sfânt. Desăvârşirea înseamnă deci
chemare şi misiune, înseamnă un proces îndelungat, dar
la îndemâna tuturor creştinilor, înseamnă urmarea lui
Hristos, de la pruncia duhovnicească şi până la statura
bărbatului desăvârsit. Desăvârşirea creştină este darul lui
t f y

Dumnezeu şi semnul iubirii Sale.


Pentru Sfântul Simeon, lumina dumnezeiască
reprezintă pecetea supremă şi semnul comuniunii
integrale cu Dumnezeu, care este Lumina. Trăsăturile
conceptului său de Lumină sunt: supleţea modului cum
redă el această experienţă negrăită, bucuria vederii
acestei Lumini neapropiate, conştinţa unirii persoanei cu
Dumnezeu, izvorul luminii.
Lumina aceasta apare când credinciosul îl invocă
pe Dumnezeu, iar Acesta îi dăruieşte Lumina în schimb.
Aceasta se întâmplă când viaţa creştinului ajunge să fie
o rugăciune permanentă, când viaţa este trăită la cotele
ei maxime de perfecţiune.
Foarte frumos este modul cum Sfântul Părinte
invocă Lumina aceasta: „Vino, Lumină adevărată,/ Vino,
Viaţă veşnică,/ Vino, taină ascunsă,/ Vino, comoară fără
nume,/ Vino, lucrare negrăită,/ Vino, fiinţă neînţeleasă,/
Vino, fericire nesfârşită!”.
Sfântul Simeon descrie stările în care el însuşi s-a
învrednicit de vederea luminii dumnezeieşti: „O lumină
mare strălucea imaterial peste mine, mi-a cuprins în
întregime mintea şi sufletul astfel că am fost izbit de
uimire la neaşteptata minune şi am fost în extaz”. Este
aşadar ridicat la o supraconştiinţă, contemplând cele ale
310 Curs de
lui Dumnezeu în unire cu El. Cunoaşterea Iui Dumnezeu
devine unită cu vederea Luminii divine.
Bibliografie.
Traduceri: Cateheza a XlH-a, trad. de Diac. Asist,
loan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului” , nr. 2/1990, an
XXXV, martie-aprilie, pg. 45-47; „Catehezele” Sfântului
Sim eon N oul Teolog, un program de înnoire
duhovnicească a vieţii Bisericii Ortodoxe. Sfântul
Duh, cheia Scripturii şi vieţii creştine autentice
(Catehezele 24 şi 33), trad. şi prezentate de Diac. Asist.
Ioan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXXIV, nr.
6/1989, noiembrie-decembrie, pg. 63-75; Despre
necesitatea păzirii ■ tuturor p oru n cilo r şi răbdarea
încercărilor, Cateheza 27, în rev. „Mitropolia
Ardealului” , an XXXV, nr. 4/1990, iulie-august, pg. 51-56
(trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică); Despre vederea lum inii
dumnezeieşti şi preoţie. Cateheza 28, trad. de Diac.
Asist. Ioan. I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XXXV, nr. 5/1990, septembrie-octombrie, pg. 37-43; O
nouă "erezie": a socoti im posibile poruncile
Evangheliei. Cateheza 29, trad. şi prezentare de Diac.
Asist. Ioan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XXXV, nr. 6/1990, noiembrie-decembrie, pg. 61-68.
Studii: Bria, Magistr. Ion I., Sim ţirea tainică a
prezenţei harului după Sfântul Sim eon N oul Teolog, în
ev. „Studii Teologice”, an VIII, seria a Il-a, nr. 7-8/1956,
sept.-oct., pg. 470-486; Ică, Drd. Ioan I., Teologie şi
spiritualitate la Sfântul Sim eon N ou l Teolog, în rev.
„Mitropolia Ardealului” , an XXXII, nr. 3/1987, mai-iunie,
pg. 21-47; Moldovan, Drd. Ilie, Teologia Sfântului Duh,
după Catehezele Sfântului Sim eon N oul Teolog, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIX, nr. 7-8/1967,
sept.-oct., pg. 418-445; Petraru, Pr. Drd. Gheorghe,
Patrologie .111

Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Sim eon Noul


Teolog, în rev. „Ortodoxia”, an XL, nr. 3/1988, iulie-sept.,
pg. 111-133; Sima, Drd. Qheorghe, Lucrarea Sfântului
Duh în Taina Pocăinţei, după Sfântul Sim eon N oul
Teolog, în rev. „Studii Teologice” , seria a 11-a, an XLII, nr.
3/1990, mai-iunie, pg. 46-60; Stoenescu, Ierom. Nacu
Daniil, învăţătura despre Sfânta Treime în Imnurile
Sfântului Sim eon N oul Teolog, în rev. „Mitrop !ia
Banatului”, an XXXV, nr. 5-6/1985, pg. 323-334; Stosf a,
Dr. Liviu, Desăvârşirea creştină după Sfântul Sim eon
N oul Teolog, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXXVII, nr. 5-6/1985, mai-iunie, pg. 390-407;

2)Sfântul Grigorie Palama


Viaţa. S-a născut la 1296 la Constantinopol, dintr-
o familie creştină nobilă. Rămâne orfan de tată la 7 ani.
Primeşte o educaţie aleasă. Manifestă înclinaţie spre viaţa
ascetică, cu înfrânările şi privegherea ei în rugăciune.
După ce s-a îngrijit ca mama sa să meargă la o
mănăstire din Constantinopol, Sfântul Grigorie merge la
mănăstirea Vatoped, la Sfântul Munte Athos. Acolo şi în
alte locuri retrase a trudit la rugăciunea minţii, în asceză
aspră. Drumul vieţii îl conduce la Tessalonic, unde este
hirotonit ca preot şi iarăşi la Athos.
în 1334 a început disputa sa cu Varlaam, venit 1in
Calabria Ia Constantinopol. în 1335 apar primele k c; ari
ale Sfântului Grigorie, prin care susţinea că în Sfânta
Scriptură şi în Scrierile Sfinţilor Părinţi sunt dovezi cu
privire la purcederea Duhului Sfânt. Tratează aceste
probleme în 2 scrieri, către Achindin şi Varlaam. Acesta
din urmă scrie trei tratate contra isihaştilor, la care
Sfântul Părinte va răspunde, un an mai târziu, tot prin 3
312 Curs de
tratate. A pregătit şi Tomul aghioritic, cu care s-a
prezentat în faţa Sinodului de la 1341. Sinodul a dat
câştig de cauză Sfântului Grigore, iar Varlaam a plecat
înapoi în Apus.
în 1343, Sfântul Grigore a fost închis, acuzat fiind
de Achindin, susţinut de patriarhul de Constantinopol. A
fost eliberat patru ani mai târziu, când Achindin este
condamnat, iar patriarhul depus. în 1351 s-a ţinut un alt
Sinod, care a redactat un nou Tomus, în care era
confirmată învăţătura Sfântului Părinte. A adormit la 13
noiembrie 1359, iar la 1368 a fost canonizat.
Opera. în afară de Tomul a ghioritic”, a scris şi
Două cuvinte doveditoare despre purcederea Duhului
Sfânt, Epistole către A chindin şi Varlaam, Antireticele
( ntra lui A chindin (1-7) şi cele 150 de Capete şi 63 de
Umilii.
Doctrina. Deşi Sfântul Părinte nu îşi propune să
prezinte sistematic învăţătura sa despre Sfânta Treime,
ea este expusă şi reprezintă continuarea liniei tradiţionale
a Bisericii.
Dumnezeu este o singură fiinţă, în 3 ipostasuri.
Energiile necreate şi divine se revarsă din fiinţa Lui, dar
sunt distincte de aceasta. Fundamentul învăţăturii
Sfântului Părinte este profund hristologic. Dumnezeu şi-a
revelat existenţa Sa ipostatică mai clar prin întruparea
Fiului şi prin trimiterea Sfântului Duh. Datorită
perihorezei ce există între Persoanele treimice, ele se
revelează una pe alta.
Sinodul de la anul 1351 a sintetizat în cele 6
capitole dogmatice ale sale întraga învăţătură a Sfântului
Grigorie Palama. iată cum sună aceasta, sub formă de
întrebări şi răspunsuri:
Eatmlagifi .313.

1)Există în Dumnezeu o distincţie vrednică de cele


divine între fiinţă şi energie? Răspuns: Există distincţie,
dar nu separaţie între fiinţa şi energia divină.
2)Admiţând această distincţie, energia este creată
sau necreată? Răspuns: Energia dumnezeiască este şi ea
necreată, corespunzând firesc fiinţei necreate.
3)Dacă se admite că această energie, vrednică de
cele divine, este necreată, cum s-ar putea evita
admiterea vreunei compoziţii în Dumnezeu? Răspuns: Ea
nu introduce compoziţia.
4)Cei din vechime atribuie dumnezeirea numai
fiinţei, sau şi energiei dumnezeieşti? Răspuns: Şi energia
dumnezeiască şi necreată este numită de către teoSo - :
din vechime,7 ca si ? fiinţai divină,} cu numele de
„Dumnezeire”.
5)Teo!ogii din vechime zic sau nu că fiinţa este
superioară energiei? Răspuns: Dumnezeu este superior
după fiinţă (kat’ousian) energiei dumnezeieşti, care este
contemplată în mod fiinţial în jurul acesteia.
6)Dacă Dumnezeu este participabil, participarea
la El este după fiinţă sau după energie? Răspuns:
Participarea lui Dumnezeu este cu putinţă, dar nu după
fiinţă şi nici după ipostas, ci după energie.
Bibliografie.
Traduceri: Decalogul legiuirii celei după
Hristos, traducere de Drd. loan I. Ică, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, nr. 3-4/1985, an XXX, martie - aprilie, pa.
209-214; Două Cuvântări la Cinstita Schim bare i
Faţă a M ântuitorului lisus Hristos, traducere de Diac.
Eugen Moraru, în „Revista Teologică“, seria nouă, an 1
(73), nr. 3/1991. mai - iunie, pg. 34-41; Cuvânt despre
iconom ia cea după trup a D om nului şi M ântuitorului
nostru lisus Hristos şi despre harurile ei celor ce cred
314 Curs de
în El, traducere de Diac. Eugen Moraru, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, nr. 3/1990, an XXXV, mai -
iunie, pg. 29-40; Om ilie la pericopa evanghelică (Luca
16, 19-31 ( care zice: Era un om bogat care se îmbrăca
în porfiră şi vizon, traducere de Diac. Eugen Moraru, în
p v. „Glasul Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie -
ci cembrie, pg. 67-72; Din viaţa Sfântului Grigorie
Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, traducere şi
prezentare de Arhim. Paulin Lecca, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an XCII, nr. 9-10/1974, septembrie -
octombrie, pg. 1243-1246; Filocalia, voi. 7, traducere de
Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1977 şi Bucureşti 1999,
cuprinzând lucrările: Despre rugăciune, Despre Sfânta
Lumină, Despre împărtăşirea dumnezeiască şi
îndumnezeitoare sau despre simplitatea
dumnezeiască şi m ai presus de fire, Tom ul aghioritic;
Omilii, voi. I, traducere de Constantin Daniel, ed.
Anastasia, Bucureşti 2000; Mărturisirea de credinţă,
traducere de loan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”,
an XXIX, nr. 7-8/1984, iulie - august, pg. 476-490;
Mărturisirea credinţei ortodoxe, traducere de Gh.
Badea, în rev. „Teologie şi Viaţă“, serie nouă, an I
(LXVII), nr. 9-12/1991, septembrie - decembrie, pg. 167-
176
Studii: Stăniloae, Pr. Dumitru, Viaţa şi învăţătura •
Sfântului Grigorie Palama, Bucureşti 1993, împreună
cu traducerea lucrărilor: Tratatul al doilea din triada /
contra lui Varlaam, Tratatul al treilea din triada I
contra lui Varlaam, A pologie mai extinsă şi A ntireticul
al cincilea contra lui A chin din; Turcescu, Lucian,
Sfântul Grigore Palamas şi teologia trinitară, în rev.
„Studii Teologice", an XLVII, nr. 4-6/1995, iulie
decembrie, pg. 60-78
Patra logie

Bibliografie pe teme
Opere ale Sfinţilor Părinţi:
Lucrări apologetice:
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: Apologiile, Dialogul
cu iudeul Tryfon, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1980, p. 23-266; Dialogul cu iudeul Trifon, îrad. de Pr. Dr.
Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1941, în colecţia „Izvoarele
Ortodoxiei”.
Taţian Asirianul: Cuvânt către greci, traducere şi
studiu introductiv de Ion 1. Popescu Piscu, Editura Episcopiei
R.Vâlcii, 1936.
Teofil al Antiohiei: Trei cărţi către Autolic, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof.
Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi
şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1980, p. 267-369.
Atenagora Atenianul: Solie în favoarea creştinilor,
Despre învierea morţilor, traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
voi. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1980, p. 369-389.
Tertulian: Apologeticul, Despre mărturia sufletului,
Despre prescripţia contra ereticilor, traducere de Prof.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi
David Popescu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi.
316 Curs de
3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1981, p. 23-353.
Minucius Felix: Dialogul Octavius, traducere de Prof.
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi
David Popescu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi.
3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1981, p. 353-400.

Omilii, lucrări de tâlcuire a Sfintei Scripturi,


c ivântări duminicale şi praznicale
Origen. Omilii la Cărţile: Facere, Ieşire, Numeri,
losua, Cântarea Cântărilor şi Ieremia, traducere de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în
colecţia .Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 6, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981;
Comentariul la Evanghelia după Matei, Din Omiliile la
Evanghelia după Luca, Din Comentariul la Evanghelia
după loan, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof.
Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 7, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti 1982. Ambele volume sunt însoţite de un
studiu introductiv şi de note de Pr. Prof. Teodor Bodogae.
Sfântul Chirii al Alexandriei: Tâlcuirea Psalmilor,
traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XLI, nr. 3-5/1989, rnai-octombrie, p. 37-62 şi în
numerele următoare, în 12 părţi.
Sfântul Epifanie: Cuvânt la Învierea Domnului,
traducere din PG 43, 465-477, de protos. Ioasaf Popa, în rev.
„Glasul Bisericii”, an XVII, nr. 4/1958, aprilie, p. 327-330.
Sfântul Vasile cel Mare: Omilii la Hexaemeron, la
I -.aimi şi cele 24 de Omilii şi Cuvântări, traducere,
introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17;
Comentar la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Qlimp Căciulă, Colecţia
Petrologie 117

„Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti 1939; Cuvânt la Duminica


a Xll-a după Rusalii, traducere din PG 31, 277-304, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 9-
10/1968, septembrie-octombrie, p. 784-794; Laudă păcii
(lsaia 2, 4), traducere din PG 30, 244-245 şi comentarii de Pr.
Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“,
an Cil, nr. 11-12/1984, noiembrie-decembrie, p. 772-776;
Omilie la începutul Proverbelor, traducere din PG 31, 385-
424, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-
10/1975, p. 718-733; Omilie la cuvintele evangheliei după
Luca: ,,Strica-uoi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi” şi
despre lăcomie, traducere din PG 31, 261-267. de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12/1974, p. 965-
970; Omilie la cuvintele: Ia aminte la tine însuţi, traducere
din PG 31, 197-217, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, nr. 1-2/1974, p. 55-63; Omilie la textul: La început
era Cuvântul, traducere din PG 31, 472-482, de Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1969, p.
279-284.
Sfântul Grigorie al Nissei: Tâlcuire amănunţită la
Cântarea Cântărilor, Despre Fericiri, traducere şi note de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. loan Buga, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, volumul 29, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982; La titlurile Psalmilor,
Omilii la Ecclesiast, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul
30,’ Editura Institutului Biblic si
j de Misiune al B.O.R.,7Bucureşti
>
1998; Opt Omilii asupra Fericirilor, trad. de Sandu Gh.
Stoian, Bucureşti 1908; A doua cuvântare despre iubi;< 3
faţă de săraci, la cuvintele din Evanghelie: întrucât < ţi
făcut aceasta unuia din aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut,
traducere şi note de Pr. Prof. Ioan G. Coman, în rev.
«Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 2/1988, p. 89-98.
Sfântul Grigorie Teologul: Cuvântarea a XLI-a la
Rusalii, traducere de Pr. Gheorghe Tilea, în rev. „Glasul
Bisericii”, nr. 5-6/1962, p. 441-447; Cuvântarea a XXXVIU-a:
318 Curs de
La Arătarea lui Dumnezeu sau la Naşterea Domnului,
traducere de Pr. Gheorghe Tilea, în rev. „Glasul Bisericii”, nr.
1-2/1962, p. 12-23.
Sfântul loan Gură de Aur: Cuvânt la înălţarea
Domnului, traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 5-6/1968, mai-
iunie, p. 432-439; Cuvânt la Duminica a XXH-a după Rusalii,
traducere din PG 47, 963-982, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 11-12/1968, noiembrie-
decembrie, p. 961-979; Cuvânt la / Corinteni VII, 39-40,
traducere din PG 51, 217-226, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LV, nr. 7-8/1979, iulie-
august, p. 555-560; Cuvânt la Naşterea Domnului, traducere
din PG 49, 351-362, dePr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XVII, nr. 11-12/1966, noiembrie-decembrie, p.
1017-1024; Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 3-
4/1968, martie-aprilie, p. 303-312; Cuvântul al doilea la
parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr,
traducere din PG 48, 981-992, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXVIII, nr. 7-8/1976, iulie-august, p.
546-555; Cuvântul al treilea la parabola despre bogatul
i:¿milostiv şi săracul Lazăr, traducere din PG 48, 991-1006,
cie Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXVIII,
nr. 9-10/1976, septembrie-octombrie, p. 735-750; Cuvântul al
V-lea în legătură cu parabola despre Lazăr şi bogatul
nemilostiv, traducere din PG 48, 1017-1026, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXIX, nr. 4-6/1977,
aprilie-iunie, p. 422-429; Cuvintele l şi II la Facere, traducere
de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIV, nr.
1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 27-35; Cuvintele III şi IV la
Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Glasul
Bisericii”, an XLIV, nr. 3-4/1985, martie-aprilie, p. 193-201;
Cuvintele V (PG 54, 599-604), VI (PG 54, 604-607) şi VII (PG
54, col. 607-616) la Facere, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIV, nr. 7-9/1985, iulie-
Palrologie 212-
septembrie, p. 492-507; Omilia a LVl-a la Matei (16,28-17,-
9), Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos, traducere
din PQ 58, 549-558, de Gh. Badea, în rev. „Mitrop 'a
Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie p.
452-459; Omilia a XUX-a la Matei, traducere din PQ 58, 495-
504, de Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an LXIV, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 101-108; Omilie la
înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, traducere din PG
50, 441-452, de Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LVIII, nr. 7-9/1982, iulie-septembrie, p. 632-651;
Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii, traducere din PG
57, 333-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXIV, nr. 5-6/1972, mai-iunie, p. 456-468; Omilie
la Duminica a Vl-a după Rusalii, traducere din PG 57, 357-
362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XXIII, nr. 7-8/1971, iulie-august, p. 547-550; Omilie la
strălucitul praznic al Schimbării la faţă, traducere din PG
58, 549-558, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XIX, nr. 7-8/1967, iulie-august, p. 643-652.
Fericitul Ieronim: Comentar la Pilda celor zece
fecioare, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în rev. „Altarul
Banatului”, an 1(40), nr. 3-4/1990, martie-aprilie, pg. 70-72:
Proorocul Iona, trad. de Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, în r /.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LXII, nr. 5/190 3,
septembrie - octombrie, pg. 88-119.
Sfântul Sofronie: Cuvântarea a doua la Naşterea
Domnului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 10-12/1983,
octombrie - decembrie, pg. 664-673; Cuvânt la întâmpinarea
Domnului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, ianuarie - martie, nr.
1-3/1983, pg. 65-83; La înălţarea creştineştii Cruci şi la
Sfânta înviere, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 9-10/1984, septembrie -
octombrie, pg. 593-597; Cuvânt la Bunavestire, sau Dreapta
învăţătură despre Sfânta Treime şi tâlcuirea ortodoxă a
320 Curs de
textului scripturistic: Luca 1, 24 - 38, traducere de Pr. Prof.
N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 7-
8/1984, iulie - august, pg. 470-478; Cuvântarea a V-a: Despre
sărbătoarea Sfintei Cruci, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu,
în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, rir. 7-9/1983,
iulie - septembrie, pg. 449-451.
Sfântul Ioan Damaschin: Cuvânt la Bunavestire,
traducere de Pr. D. Fecioru, în Mitropolia Olteniei, an XVI, nr.
.':- ,/1964, martie - aprilie, pg. 213-219; Cuvânt la Naşterea
I " zasfântei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi
pururea Fecioarei Maria, al Smeritului Ieromonah Ioan
Damaschinul, traducere de Pr. Prof. Dr. N. C. Buzescu, în rev.
,,Mitropolia Olteniei”, an XXXII, nr. 7-9/1980, iulie -
septembrie, pg. 616-623. O altă traducere, a aceleiaşi lucrări,
da Pr. D. Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XVI, nr. 9-
10/1964, septembrie - octombrie, pg. 769-777; Omilia
Preasfântului nostru Părinte Ioan Damaschin, la Buna
Vestire a îngerului despre întruparea lui Hristos, către
neprihănita noastră stăpână Maria, traducere şi note de
lerom Constantin Chirilă, în rev. „Teologie şi Viaţă“, seria
nouă, an 1 (LXVII), nr. 1-3/1991, ianuarie - martie, pg. 103-
105.
Sfântul Grigorie Palama: Două Cuvântări la Cinstita
Schimbare la Faţă a Mântuitorului lisus Hristos, traducere
de Diac. Eugen Moraru, în „Revista Teologică“, seria nouă, an
I (73), nr. 3/1991, mai - iunie, pg. 34-41; Omilie la pericopa
evanghelică (Luca 16, 19-31) care zice: Era un om bogat
care se îmbrăca în porfiră şi vizon, traducere de Diac. Eugen
fr" raru, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988,.
•r .embrie - decembrie, pg. 67-72; Omilii, voi. 1, traducere de
Constantin Daniel, ed. Anastasia, Bucureşti 2000.

Epistole
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola CCIV. Către locuitorii
din Neocezareea, traducere din PG 32, 744-756, de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
Patrologie 321

LV, nr. 1-2/1979, ianuarie-februarie, p. 118-122; Epistola CCX


către fruntaşii oraşului Meocezareea, traducere din PQ 32,
768-777, de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. „Mitropo';a
Ardealului”, an XXIII, nr. 10-12/1978, octombrie-decembrie, p.
807-812; Epistolele 113, 123, 227 şi 248, traducere Pr. Prof.
Teodor Bodogae, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXIV, nr.
10-12/1979, octombrie-decembrie, p. 824-830; Scrisoarea a
236-a către Amfilohie de îconium, traducere din PG 32, 876-
885, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”,
nr. 1-3/1981, 86-90; Scrisoarea a 260-a, traducere din PG 32,
953-968, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, nr. 1-3/1982, p. 40-46; Scrisorile Sfântului Vasile
cel Mare către Sfântul Atanasie al Alexandriei, prezentare şi
traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martîe, p. 70-79.
Sfântul Grigorie al Nissei: Epistola despre Sfânta
Treime, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 30, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998;
Epistolele a ll-a şi a lll-a, traducere de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în rev. Mitropolia Banatului, an XXXVII, nr.
3/1987, p. 17-27.
Sfântul Grigorie Teologul: Către presoiterul Cledoniu,
contra lui Apollinarie, Scrisoarea /şi a il-a, traducere din PG
37, 175-202, de Prof. Nicolae Cotos, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an II, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 242-253.
Sfântul Ioan Gură de Aur: Epistolele 1-8, trad. de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXIX, nr.
3/1987, mai-iunie, p. 51-76; Epistolele 12-17, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie-
decembrie, p. 62-78; Epistolele 18-52, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XL, nr. 1/1988, ianuarie-februarie, p. 81-94;
Epistolele 53-92, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr.
2/1988, martie-aprilie, p. 70-86; Epistolele 93-117, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 3/1988, mai-iunie, p. 16-44;
Epistolele 118-134, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr.
322 Curs de
4/1988, septembrie-octombrie, p. 48-62; Epistolele 157-183,
în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 6/1988, noiembrie-
c cembrie, p. 68-78; Epistolele 219-242, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XLI, nr. 3-5/1989, mai-octombrie, p. 59-71;
Scrisoare către Inochenţiu, episcopul Romei, traducere
după PG 52, 529-748, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXIX, nr. 2/1987, martie-aprilie, p.
70-74; Scrisoare către Inochenţiu, episcopul Romei,
traducere după PG 54, 536, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXIX, nr. 2/1987, martie-aprilie, p.
74-75; Scrisorile 135-156, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 5/1988, septembrie-
octombrie, p. 80-90.
Sfântul Maxim Mărturisitorul: Epistole duhovniceşti
(Ep. 28-31, 21, 25), prezentare şi traducere de Drd. Ioan. I.
Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 4/1986, an XXXI, iulie-
august, pg. 51-59; Epistole de morală şi de spiritualitate
(Ep. 20 şi 11), prezentare şi traducere de Drd. Ioan I. Ică, în
rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 2/1986, martie - aprilie, an
XXXI, pg. 168 - 176; Epistole de morală şi spiritualitate (Ep.
22, 23, 32-39,9), trad. şi prezentare de Drd. Ioan. I. Ică, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12/1985, an XXX, noiembrie-
c : cembrie, pg. 742-752; Epistole morale şi de spiritualitate
(Ep. 4 şi 5), traducere şi prezentare de Drd. Ioan I. Ică, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XXXI, nr. 1/1986, ianuarie -
februarie, pg. 44-51; Epistolele 2 şi 3 către Ioan Cubicularul,
Despre iubirea agapică, traducere şi prezentare de Drd. Ioan
I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 1/1988, an XXXIII,
ianuarie - februarie, pg. 37-59; Epistola a doua către Ava
Toma, prezentare şi traducere de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în
„Revista Teologică“, seria noua, an III (75), nr. 3/1993, .iulie -
septembrie, pg. 37 - 45.
Sfântul Sofronie: Scrisoarea Sinodală către Sergiu al
Constantinopolului, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 1-2/1984, ianuarie -
februarie, pg. 57-65; Scrisoare Sinodală, traducere de Pr.
Raimlogie _______________________________________________ 222

Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXV, nr. 9-


10/1983, septembrie - octombrie, pg. 612-618

Lucrări cu caracter moral


Tertulian: Despre răbdare, Despre pocăinţă, Despre
rugăciune, traducere de Prof. Ni col ae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 3, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p. 23-353.
Sfântul Ciprian: Despre rugăciunea domnească,
Despre gelozie şi invidie, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 3, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p.
401-507; Despre Rugăciunea Domnească, traducere de Pr.
Matei Pâslaru, voi, L, în colecţia Biblioteca Părinţilor
Bisericeşti, nr. 1, Râmnicu-Vâlcea 1935; Despre Rugăciunea
Domnească, trad. de loan Demetreseu, Bucureşti 1909.
Origen: Despre rugăciune şi Filocalia, traducere de
Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica
Laţcu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 7,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1982, însoţite de un studiu introductiv şi de note de Pr. Prof.
Teodor Bodogae.
Metodiu de Olimp: Banchetul sau despre castitate,
Despre viaţa şi purtarea raţională, traducere, studiu
introductiv şi note de Pr. Prof. Constantin Corniţescu, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 10, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1984,
Sfântul Vasile cel Mare: învăţăturile morale (li),
traducere Pr. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XXVIII, nr. 11-12/1976, noiembrie-decembrie, p. 1019-1020;
învăţăturile morale (IV), traducere Pr. Nicolae Petrescu, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXX, nr. 7-9/1978, iulie-
septembrie, p. 584-586; învăţăturile Sfântului Vasile cel
Mare către fiul duhovnicesc, traducere şi prezentare de I.
324 Curs de
Popa, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr. 1-3/1979,
ia uarie-martie, p. 55-70; Cuvânt către bogaţi, traducere din
F i 31, 277-304, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an XCVII, nr. 3-4/1979, martie-aprilie, p.
351-361; Cuvânt despre mulţumire, traducere din PG 31,
217-237, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”,
nr. 5-6/1974, p. 433-440 şi în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-martie, p. 49-55; Despre iubirea
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, traducere din PG 32,
1148-1153, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, nr. 4-6/1981, p. 220-223; Despre post, Cuvântul
întâi, traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10/1973, p. 775-783; Despre
post, Cuvântul al doilea, traducere din PG 31, 185-197, de
Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 11-
12/1973, p. 965-970; Omilia XV despre credinţă, traducere
din PG 31, 464-472, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XVII, nr. 7-9/1967, p. 488-493;
Omilie împotriva mâniei, traducere din PG 31, 353-372, de
Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1975,
p. 547-553; Omilie despre invidie, traducere din PG 31, 372-
3r3, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-
6, '975, p. 409-415; Omilie■ despre milă şi dreptate,
trciQucere din PG 31, 1705-1713, de Pr. Prof. Nicolae Petrescu,
în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1982, p. 523-526; Omilie
despre smerenie, traducere din PG 31, 525-540, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Banatului", an XXIX, nr. 4-
6/1979, aprilie-iunie, p. 320-326; Omilie pentru mângâierea
unui bolnav, traducere din PG 31,' 1713-1721, de Pr. Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei", an XXXVII, nr.
1-2/1985, ianuarie-februarie, p. 45-49; aceeaşi omilie este
tradusă şi în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 2/1991, p. 71-76.
Sfântul Grigorie al Nissei: Despre viaţa lui Moise,
Despre Rugăciunea domnească, Despre rânduiala cea
după Dumnezeu şi despre nevoinţa cea adevărată,
traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan
Ratmlogie. 325

Buga, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 29,


Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1982; Despre pitonisâ, Despre pruncii morţi prematur,
Despre înţelesul numelui de creştin, Despre iubirea de
săraci şi despre facerea de bine, Despre desăvârşire,
traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 30, Editura Institut*. *ui
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998; Ce înseamnă
să te numeşti şi să te făgăduieşti creştin, traducere de Pr.
Prof. Teodor Bodogae, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“,
an XCI, nr. 1-2/1973, ianuarie-februarie, p. 178-182; Cuvânt
către cei îndoliaţi, traducere din PG 46, 497-537, de D'rd.
Vasile Răducă, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIII, nr. 3-4/1984,
martie-aprilie, p. 188-204; Despre rostul vieţii creştine,
traducere de Pr. Olimp Căciulă, în rev. „Glasul Bisericii”, an
XVII, nr. 10/1958, octombrie, p. 941-948; Fericiţi făcătorii de
pace, traducere de Pr. Dumitru Belu, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, nr. 7-9/1982, an XXVII, p. 499-505.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă şi zdrobire
de inimă. Omilia a VH-a, traducere din PG 49, 323-336, de Pr.
Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
XCVf, nr. 5-6/1978, mai-iunie, p. 550-562; Despre pocăinţă.
Omilia a HI-a: Despre milostenie şi la Cele zece fecioare,
traducere din PG 49, 291-300, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 7-8/1977, iulie-
august, p. 754-760; Despre pocăinţă. Omilia a IX-a: Despre
cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, traducere din PG 49,
343-350, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodc ă
Română“, an XCVI, nr. 9-10/1978, septembrie-octombrie, p.
1146-1148; Despre pocăinţă. Omilia II când s-a întors din
ţară, traducere din PG 49, 277-284, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XC1V, nr. 9-12/1976,
septembrie-decembrie, p. 977-984; Despre pocăinţă. Omilia
II. Despre tristeţea împăratului Ahav şi despre lona
profetul, traducere din PG 49, 283-292, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 1-
326 Curs de
3/1977, ianuarie-martie, p. 114-120; Despre post. Omilia a
Vl-a: în a şasea săptămână a Sfântului post de patruzeci de
zile, traducere din PG 49, 313-324, de Pr. Dumitru Fecioru, în
rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCVi, nr. 3-4/1978,
martie-aprilie, p. 233-243; Despre Post: Omilia a V-a, la
profetul lona, Daniel şi la cei trei tineri, rostită la începutul
Postului Mare, traducere din PG 49, 305-314, de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
CXVI, nr. 1-2/1978, ianuarie-februarie, p. 78-85; Lauda lui
Maxim. Cu ce femei trebuie să ne căsătorim, traducere din
PG 51, 225-242, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LVI, nr. 3-5/1980, martie-mai, p. 353-
364; Omilia a IV-a: Despre pocăinţă şi rugăciune, traducere
din PG 49, 299-306, de.Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an CXV, nr. 9-12/1977, septembrie-
decembrie, p. 958-964; Omilia a VIII-a: Despre pocăinţă,
traducere din PG 49, 335-344, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română“, an XCVI, nr. 7-8/1978, iulie-
august, p. 774-783; Omilia despre cei ce s-au dus la
hipodrom, traducere din PG 56, 263-270, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an CVI, nr. 1-
2/1988, ianuarie-februarie, p. 117-122; Omilia l-a despre
trădarea lui luda şi despre Paşti, despre administrarea
Sfintelor Taine şi despre a nu ţine minte răul, traducere din
PG 49, 373-382, de Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LIX, nr. 4-6/1983, aprilie-iunie, p. 273-279.
Sfântul Ioan Scărarul: Despre legătura celor trei
virtuţi: credinţa, nedejdea şi dragostea (gradul XXX),
traducere de Drd. Ilie Frăcea, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XXV, nr. 1-3/1980, ianuarie - martie, pg.
112-115.
Sfântul Grigorie Palama: Decalogul legiuirii celei
după Hristos, traducere de Drd. Ioan I. Ică, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, nr. 3-4/1985, an XXX, martie - aprilie, pg. 209-
214.
Patrolog ie .121

Lucrări cu caracter dogmatic


Tertulian, Despre suflet, traducere de Prof. Nicolae
Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David
Popescu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 3,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1981, p. 23-353.
Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice,
traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu,
Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, voi. 3, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1981, p. 401-507.
Clement Alexandrinul, Stromatele, traducere, cuvânt
înainte, note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 5, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982.
Sfântul Grigorie Taumaturgul, Expunere de credinK?.,
traducerea în limba română, în colecţia „Părinţi şi Scriituri
Bisericeşti”, voi. 10, Bucureşti 1984, cu un studiu introductiv şi
note de Pr. Prof. Constantin Corniţescu.
Metodiu de Olimp, Aglaophon sau Despre înviere,
Despre liberul arbitru traducere, studiu introductiv şi note de
Pr. Prof. Constantin Corniţescu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, voi. 10, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1984.
Sfântul Atanasie cel Mare: Tratat despre întruparea
Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă după trup, Trei
cuvinte împotriva arienilor, traducere, introducere şi note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, volumul 15, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1987.
Sfântul Chirii al Alexandriei, închinarea şi slujirea în
duh şi adevăr, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
volumul 38, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1991.
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, partee a
328 Curs de
Il-a, cap. XX-XXX, în rev. „Glasul Bisericii”, an XL, nr. 3-
5/1981, rnartie-mai, p. 401-425.
Sfântul Grigorie al Nissei: Despre facerea omului,
Cuvânt apologetic la Hexaimeron, Marele Cuvânt
catehetic, Dialog despre suflet şi înviere, traducere şi note
de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
F seri ceşti”, volumul 30, Editura Institutului Biblic şi de
f isiune al B.O.R., Bucureşti 1998; Marele Cuvânt Catehetic,
traducere de Grigorie Teodorescu, Bucureşti 1903; Spunând
elinilor că în Dumnezeu sunt trei Persoane, nu vrem să
spunem că sunt şi trei Dumnezei, traducere şi note de Pr.
Prof. loan G. Coman, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 10-12/1985,
p. 699-706.
Sfântul Grigorie Teologul: Cele cinci Cuvântări
despre Dumnezeu, traducere de Pr. Gheorghe Tilea şi Nicolae
Barbu, Bucureşti 1947; Cuvântarea a XX-a despre teolog şi
teologie, traducere şi prezentare din PG 35, 1065-1080, de
Diac. Asist, loan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XXXIV, nr. 2/1989, martie-aprilie, p. 52-59.
Rufin, Mărturisire de credinţă ortodoxă, trad. şi
comentariu de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXXVI, nr. 5-6/1984, mai-iunie, pg. 355-361
Sfântul loan Casian, Despre întruparea Domnului,
"ntroducere de Pr. Prof. loan G. Coman şi traducere de Prof.
David Popescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVII, nr. 7-
8/1985, iulie - august, pg. 560-606; şi în rev. „Mitropolia
C :teniei”, an XXXVIII, nr. 1/1986, ianuarie - februarie, pg. 44-
b şi în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXVIII, nr. 3/1986, mai
- iunie, pg. 71-94.
Sfântul Ambrozie al Milanului: De Mysteriis (Despre
Sfintele Taine), în rev, „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XVII,
nr. 5-6/1965, mai-iunie, pg. 286-302; Despre Sfântul Duh,
Cartea l (lui Gratianus Augustus), trad. de V. Răducă, în rev.
„Glasul Bisericii”, an XLV, nr. 5/1986, sept.-oct., pg. 33-42.
Fericitul Augustin: „Mărturisiri", traducere de Prof. Dr.
Nicolae Barbu, în colecţia PSB, nr. 64, Bucureşti 1985, cu o
P a tro la g ie 122

introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu; Cetatea


lui Dumnezeu, trad. de Q. Badea, în rev. „Teologie şi Viaţă
seria nouă (LXVIII), nr. 8-10/1992, august-octombrie, pg. 157-
166 şi în nr. 1-3/1992, ianuarie-martie, pg. 104-108; Despre
învăţătura creştină, trad. de lerom. Constantin Chirilă, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, nr. 1-3/1990, an LXVI,
ianuarie-iunie, pg. 109-117.
Dionisie Pseudo - Areopagitul, lerahia cerească şi
Ierarhia bisericească, traducere de Pr. Cicerone
Iordăchescu, Chişinău 1932; Opere complete, Bucureşti,
1996.
Sfântul Sofronie, Anacreontica, traducere de Pr. Prof.
N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LVII,
nr. 1-3/1981, ianuarie - martie, pg. 109-H4 şi an LVIII, nr. 3-
4/1982, martie - aprilie, pg. 334-339
Sfântul Ioan Damaschin: Cultul Sfintelor Icoane (Cele
3 tratate contra iconoclaştilor), traducere şi studiu
introductiv de Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1937; Despre
cele două voinţe în Hristos, traducere de Pr. Dr. Qlimp N.
Căciulă, Bucureşti, 1938; Dogmatica, traducere de Pr. Prof. D.
Fecioru, în col. „Izvoarele Ortodoxiei”, nr. 1, Bucureşti, 1938
Sfântul Grigorie Palama: Cuvânt despre iconomia cea
după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos
şi despre harurile ei celor ce cred în El, traducere de Diac.
Eugen Moraru, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 3/1990, an
XXXV, mai - iunie, pg. 29-40; Filocalia, voi. 7, traducere de
Pr. Dumitru Stăniioae, Bucureşti, 1977 şi Bucureşti 1999,
cuprinzând lucrările: Despre rugăciune, Despre Sfânta
Lumină, Despre împărtăşirea dumnezeiască şi
îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască şi
mai presus de fire, Tomul aghioritic; Mărturisirea de
credinţă, traducere de Ioan I. Ică, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XXIX, nr. 7-8/1984, iulie - august, pg. 476-490;
Mărturisirea credinţei ortodoxe, traducere de Gh. Badea, în
rev. „Teologie şi Viaţă“, serie nouă, an I (LXVII), nr. 9-
12/1991, septembrie - decembrie, pg. 167-176.
330 Curs de

Lucrări cu caracter pastoral şi de pedagogie


creştină
Sfântul Chirii al Ierusalimului, Catehezele, traducere de
Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti 1943. Clement Alexandrinul,
F dagogul, trad. de Dr. Nicolae I. Ştefănescu, în colecţia
,, ..yoarele Ortodoxiei”, Bucureşti 1939.
Sfântul Vasile cel Mare: Către tineri, cum pot
întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini, traducere de
Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr.
4/1988, septembrie-octombrie, p. 332-341; Cuvânt pentru
instalarea preoţilor, traducere din PG 31, 1685-1688, de Prof.
Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XIX, nr. 5-
6/1967, mai-iunie, p. 468-469 şi traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979,
aprilie-iunie, p. 320-326.
Sfântul Ioan Gura de Aur: Despre preoţie, traducere de
Pr. Şt. Călinescu, Bucureşti 1882; o altă traducere de Aristide
N. Geamănu, Craiova 1941; Despre slava deşartă şi cum
trebuie părinţii să-i crească pe copii, trad. de Diac. Prof.
Sebastian Ardelean, în rev. „Altarul Banatului”, an V (XLIV),
nr. 4-6/1994, aprilie-iunie, p. 101-120; Omilie ţinută de
Sfântul loan Gură de Aur la hirotonia sa în preot, traducere
de Pr. Theodor A. Lificiu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXII, nr. 4/1986, iulie-august, p. 67-72.
Sfântul Ioan Scărarul, Din ,,Cuvântul către păstor",
ti aducere de Protos. Ioasaf Popa, în rev. „Glasul Bisericii”, nr. -
3/1958, an XVII, martie, pg. 223-227.
Sfântul Grigorie cel Mare, Liber regulae pastoralis,
trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XXII, nr. 1-3/1977, pg. 105-124 şi an XXII, nr.
10-12/1977, pg. 787-810 şi an XXIV, nr. 4-6/1979, pg. 384-
463.
Sfântul Simeon Noul Teolog: Cateheza a Xlli-a, trad.
de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr.
Pat.rologie 131

2/1990, an XXXV, martie-aprilie, pg. 45-47; „ Catehezele”


Sfântului Simeon Noul Teolog, un program de înnoire
duhovnicească a vieţii Bisericii Ortodoxe. Sfântul Duh,
cheia Scripturii şi vieţii creştine autentice (Catehezele 24 şi
33), trad. şi prezentate de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-
decembrie, pg. 63-75; Despre necesitatea păzirii tuturor
poruncilor şi răbdarea încercărilor, Cateheza 27, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XXXV, nr. 4/1990, iulie-august, pg.
51-56 (trad. de Diac. Asist. Ioan I. Ică); Despre vederea
luminii dumnezeieşti şi preoţie. Cateheza 28, trad. de Diac.
Asist. Ioan. I. Ică, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXXV, nr.
5/1990, septembrie-octombrie, pg. 37-43; O nouă "erezie'!: a
socoti imposibile poruncile Evangheliei. Cateheza 29, trad.
şi prezentare de Diac. Asist. Ioan I. Ică, în rsv. „Mitropolia
Ardealului”, an XXXV, nr. 6/1990, noiembrie-decembrie, pg.
61-68.

Panegirice, necrologuri
Sfântul Qrigorie Taumaturgul, Discursul Sfântului
Grigorie Taumaturgul, adresat lui Origen în Cezareea
Palestinei, la sfârşitul studiilor sale în preajma acestuia,
înainte de a pleca acasă (sau Cuvânt de mulţumire către
Origen), traducerea în limba română, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, voi. 10, Bucureşti 1984, cu un studiu
introductiv şi note de Pr. Prof. Constantin Corniţescu.
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt la muceniţa [uliţa şi
completare la Omilia rostită mai înainte: Despre
mulţumire, traducere din PG 31, 237-261, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10/1974, p. 814-
823; Omilie la Sfinţii patruzeci de mucenici, traducere din
PG 31, 508-525, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LV, nr. 3-6/1979, martie-iunie, p. 377-
381.
Sfântul Ioan Gură de Aur: Cele şapte cuvântări ţinute
spre lauda Sfântului Apostol Pavel, traducere din PG 50,
332 Curs de
i ''3-514, de Pr. Matei Pâslaru, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română“, an LXXXIX, nr. 11-12/1971, noiembrie-decembrie,
p. 1211-1223; Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Pavel,
Cuvântul III, traducere din PG 50, 483-488, de Pr. Dumitru
Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XIX, nr. 5-6/1967,
mai-iunie, p. 464-468; Cuvântul ÎI la sărbătorirea Sfintei
Ana, traducere din PG 54, 643-652, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXX, nr. 4-6/1978, aprilie-iunie, p. 302-311;
Cuvintele I şi II de laudă la Sfântul Apostol Petru, traducere
din PG 50, 473-484, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an LXXXV, nr. 5-6/1967, mai-iunie, p.
593-601; Discurs în favoarea eunucului Eutropiu, trad. şi
introd. de Nicolae Bădescu, Bucureşti 1872.
Sfântul Sofronie, Cuvânt de laudă pentru arhangheli
şi îngeri şi pentru celelalte cete ale puterilor cereşti,
traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei”,
an XXXVI, nr. 11-12/1984, noiembrie - decembrie, pg. 73Ô-
737; Lauda Sfântului Ioan Botezătorul, traducere de Pr. Prof.
N. Petrescu, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LVI,
n-. 1-2/1980, ianuarie - februarie, pg. 128-142; Laudă Sfinţilor
/ jostoli Petru şi Pavel, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1984, mai - iunie, an XXXVI,
pg. 342-348.

Studii:
Cosmologie
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Sfântul Qrigorie de Nyssa,
admirator al creaţiei, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr.
2/1989, p. 37-46; Răducă, Pr. Dr. Vasile, Teodicee şi
cosmologie la Sfântul Grigorie de Nyssa, în revista „Studii
Teologice”, seria a H-a, an XLIV, nr. 1-2/1992, p. 62-93. ■

Sfintele Taine. Harul divin


Badea, Gheorghe, Sfântul Ciprian. Scrisori
baptismale (prezentare, traducere şi note), în rev. „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LVIII, nr. 1-2/1982, ianuarie-febru 3,
p. 91-108; Branişte, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în
„Catehezele baptismale” ale Sfântului loan Gură de A w , în
rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXII, nr. 7-8/1970, iulie-
august, p. 493-527; Bria, Magistr. Ion I., Simţirea tainicn a
prezenţei harului după Sfântul Simeon Noul Teolog, în rev.
„Studii Teologice”, an VIII, seria a Il-a, nr. 7-8/1956, sept.-oct.,
pg. 470-486; Bria, Magistr. Vasile I., Elemente cultice şi
dogmatice în lucrările Sfântului Ambrozie: De Sacramei .tis
şi De Mysteriis, în rev. „Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960, kJie-
sept, pg. 339-351; Buzdugan, Prof. Costache, Dumnezeiasca
Euharistie, taină a unităţii, Bisericii, la Fericitul Augus în,
în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLIX, nr. 1-2/1£73,
ian.-febr., pg. 47-61; Caraza, Drd. Ion, Doctrina euharistic.î a
Sfântului Chirii al Alexandriei, în rev. „Studii Teologice”,
seria a Il-a, an XX, nr. 7-8/1968, septembrie-octombrie, p. 528-
542; Chiţescu, Prof. Nicolae, A fost Sfântul loan Hrisostom
semi-pelagian?, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
XLI, nr. 3-4/1965, martie-aprilie, p. 136-162; Chiţu, Mac; tr.
Viorel, Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului ca L >r
pentru istoria cultului creştin, în rev. „Studii Teologi ’,
seria a Il-a, an XII, nr. 3-4/1960, martie-aprilie, p. 161-î 76;
Diaconu, Pr. Adrian, Catehezele baptismale ale Sfânti lui
loan Gură de Aur, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
CVIII, nr. 5-6/1990, mai-iunie, p. 71-78; Farahat, Drd. Kar ¡al,
Har şi libertate în învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXXIX, nr. 6/1987, noiembrie - decembrie, pg. 100 - 113;
Qeorgescu, Pr. Magistr. Mihail, Sfintele Taine, di pă
Catehezele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. „St dii
Teologice”, seria a Il-a, an XI, nr. 7-8/1959, septemi ie-
octombrie, p. 428-442; Glubokovski, Prof. N., întrebuinţa ea
şi aplicarea expresiei X A P IE la Părinţii greci, până la Sf.
loan Damaschinul, trad. de Dimitrie Preotul, în rev. „Gk sul
Bisericii”, an XV, nr. 10/1956, octombrie, p. 524-535; Idem,
Harul la Părinţii greci şi reunirea Bisericilor, trad. de Pr, V.
334 Curs de
Mitru, în rev. „Glasul Bisericii”, an XV, nr. 8-9/1956, august-
septembrie, p. 427-443; Hau, Drd. Mihai, Tainele de iniţiere
după Catehezele mistagogice ale Sfântului Chirii al
Ierusalimului, în rev. „Ortodoxia”, an XXXVIII, nr. 4/1986,
octombrie-decembrie, p. 126-138; Herghelegiu, M.E., Aspecte
ale evoluţiei epiclezei euharistice din anaforele Liturghiilor
Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului loan Gură de Aur,
în rev. „Ortodoxia”, an XLVII, nr. 3-4/1995, iulie-decembrie, p.
55-69; Ioniţă, Drd. Alexandru M., Taina Sfintei Euharistii la
Sfântul Chirii al Ierusalimului, în rev. „Glasul Bisericii”, an
XXXVIII, nr. 7-8/1979, iulie-septembrie, p. 804-806; Liţiu, prot.
Gheorghe, Glossolalia ca dar al Sfântului Duh, în rev.
„Ortodoxia”, an XXXVI, nr. 4/1984, octombrie-decembrie, p.
499-506; Mehedinţu, Pr. Drd. Sandi, Importanţa catehetică a
Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXXV, nr. 1-2/1983, ianuarie-
februarie, p. 43-64; Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului
Duh în Taina Pocăinţei, după Sfântul Simeón Noul Teolog,
în rev. „Studii Teologice”, seria a Ii-a, an XLII, nr. 3/1990, mai-
iunie, pg. 46-60; Stănuleţ, Drd. Constantin, Doctrina
euharistică în operele Sfântului Chirii al Ierusalimului, în
rev. „Ortodoxia”, an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 210-218;
Stoica, Pr. Magistr. Simeón, Liturghia creştină din secolul ¡I,
c cscrisă de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în raport cu
Liturghia ortodoxă de astăzi, în rev. „Ortodoxia”, an XII, nr.
1/1960, ianuarie-martie, p. 74-95.

Sfânta Treime
Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Logos, trinitate şi
eclesiologie în „Pedagogul” lui Clement Alexandrinul, în
rev. „Studii Teologice”, seria a ll-a, an XXIX, nr. 5-8/1977, mai-
octombrie, p. 461-476; Idem, Logosul la Origen, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXIII, nr. 10-12/1981, octombrie-
decembrie, p. 590-604; Chirvasie, Pr. Magistrand. loan,
Învăţătura despre Sf. Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
„Studii Teologice”, seria a H-a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-
Patrologie 335

octombrie, p. 475-484; Corniţescu, Pr. Prof. Constantin,


învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în
rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 108-
116; lcă, Magistrand loan I., Doctrina Fericitului Augu. "n
despre Sfânta Treime după Tratatul „De Trinitate”, în r /.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an XIII, nr. 3-4/1961, martie -
aprilie, pg. 166-188; Moldovan, Drd. Ilie, Teologia Sfântului
Duh, după Catehezele Sfântului Simeón Noul Teolog, în
rev. „Studii Teologice”, seria a 11-a, an XIX, nr. 7-8/1967, sept.-
oct., pg. 418-445; Pavel, Prof. Dr. Constantin C, Creştinismul
şi filosofía antică în gândirea Fericitului Augustin, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr. 2/1990, martie -
aprilie, pg. 20-41; Popa, Ieromonah Drd. Irineu loan.
învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul
Duh, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XL, nr. 3/1988, mai-
iunie, p. 16-29; Popescu, Pr. Drd. Ion, Persoana şi lucrarea
Sfântului Duh în scrierea Sfântului Vasile cel Mare ,,De
Spiritu Sancto”, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XLII,
nr. 4/1990, iulie-august, p. 27-40; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru,
Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile
cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 53-75; Stoenescu, Ierom. DaniiI Nacu, învăţătura
Sfântului Maxim Mărturisitorul despre raţiunile divine, în
rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 7-8/1985, an XXXV, iuti- -
august, pg. 418 - 430; Idem, învăţătura despre Sfar a
Treime în Imnurile Sfântului Simeón Noul Teolog, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXXV, nr. 5-6/1985, pg. 323-334;
Turcescu, Lucian, Sfântul Grigore Palamas şi teologia
trinitară, în rev. „Studii Teologice”, an XLVII, nr. 4-6/1995,
iulie - decembrie, pg. 60-78

Probleme pastorale
Alexe, Magistr. Ştefan C., Foloasele cântării
bisericeşti în comun după Sfântul Niceta de Remesiana, în
rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an LXXV, nr. 1-2/1957, ian-
febr., pg. 165-182; Băbuş, arhim. Gr., Atitudinea practică a
336 Curs de
Sfinţilor Trei ierarhi, în rev. „Glasul Bisericii”, an XV, nr.
10/1956, octombrie, p. 535-546; Băjău, Pr. Dr. loan, Predica
în slujirea dreptei credinţe în primele patru veacuri,
Craiova 1997; Bălăceanu, Pr. Drd. Ion, Principii pastorale în
opera "Cartea regulei pastorale" a Sfântului Qrigorie cel
Mare şi actualitatea lor, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“,
an C, nr. 3-4/1982, martie-aprilie, pg. 285-294; Belu, Pr. Prof.
Dumitru, Predicatorul în concepţia Sfântului loan Gură de
Aur, în rev. „Biserica Ortodoxă Română", an LXXVII, nr. 3-
4/1959, martie-aprilie, p. 357-384; Bodogae, Pr. Prof. Teodor,
Actualitatea mesajului Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXV, nr. 1-3/1975, p. 38-41;
Cîndea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul loan Gură de Aur ca
păstor de suflete, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an
LXXV, nr. 10/1957, octombrie, p. 922-927; Caplat, Drd.
Simion, Profilul predicatorului creştin după Sfântul loan
Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul
Augustin, în rev. „Studii Teologice”, seria a H-a, an XVIII, nr. 7-
8/1966, septembrie-octombrie, p. 489-506; Idem, Profilul
predicatorului creştin, după Sfântul loan Gură de Aur,
Sfântul Grigorie Decalogul şi Fericitul Augustin, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Il-a, an XVIII, nr.7-8/1966,
septembrie - octombrie, pg. 489-506; Chifăr, Pr. Lector Dr.
Nicolae, Sfântul Ambrozie al Milanului (339-397), apărător
al Ortodoxiei niceene în Imperiul roman de apus , în rev.
„Teologie şi Viaţă“, serie noua, an VII (LXXIII), nr. 7-12/1997,
iulie-decembrie, pg. 67-92; Idem, Preoţia în concepţia
Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Teologie şi Viaţă“, seria nouă, an
IV (LXX), nr. 8-10/1994, august-octombrie, p. 9-17; Coman,
Pr. Prof. loan G., Aspecte ecumenice în viaţa şi opera
Sfinţilor Antonie cel Mare şi Efrem Şirul, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XXVI, nr. 9-10/1974, septembrie - octombrie, pg.
807-813; Idem, Elemente ecumenice în orizontul istoric al
Sfântului Ambrozie, în rev. „Ortodoxia”, an XXVII, nr.
2/1975, aprilie-iunie, pg. 245-259; Idem, Sensul preoţiei la
Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, nr. 9-
EatLologkL 37
10/1949, noiembrie-decembrie, p. 739-762; Idem, Tertulian,
sabia lui Hristos. Sugestii pentru o metodică a misiunii
creştine moderne, Bucureşti 1939; Drd. Corneliu Zăvoianu,
învăţătura despre ierahia bisericească la Dionisie Pseudo -
Areopagitul, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XX, nr.
9-10/1978, noiembrie - decembrie, pg. 636-650; Floca, loan
N., Predica Fericitului Augustin, Omilie exegetică, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an VIII, nr. 7- 8/1963, iulie-august, pg.
567- 584; Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Teologie, preoţie şi
slujire la Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXI, nr. 1-3/1985, ianuarie-martie, p. 123-134;
Georgescu, arhim. Dr. Chesarie, Actualitatea învăţăturii
Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi loan, în rev. „Glasul
Bisericii”, an XLIII, nr. 1-2/1984, ianuarie-februarie, p. 52-58;
Grigoraş, Pr. C., Fericitul Augustin şi locui lui în pedagogia
creştină, în rev. „Teologie şi Viaţă“, an II (LXVIII), nr. 8-
10/1992, august-octombrie, pg. 73-90; Moisiu, Pr. Prof. Dr.
Alexandru, Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieţii
preoţeşti, în rev. „Studii Teologice”, an X, seria a Il-a, nr. 9-
10/1958, noiembrie-decembrie, pg. 523-531; Idem, Sfântul
Grigorie cel Mare, propovăduitor al păcii, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an IV, nr. 1-2/1959, ianuarie - februarie, pg. 96-
104; Idem, Fericitul Augustin - păstor şl îndrumător al
vieţii creştine, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXII,
nr. 9-10/1970, noiembrie - decembrie, pg. 637-648; Pană,
Diac. Drd. Marin N., Activitatea omiletică a Fericitului
Augustin, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCI, nr. 11-
12/1973, noiembrie-decembrie, pg. 1252-1262; Petrescu, Pr.
Prof. Nicolae, învăţătura despre preoţie după Sfîntul
Grigorie de Nazianz şi chipul de preot al lui însuşi, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XVIII, nr. 5-6/1966, mai-iunie, p. 391-
399; Idem, învăţătura Sfântului han Gură de Aur despre
preoţie şi chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XVIII, nr. 4-6/1968, p. 244-2.59;
Popa, Ierodiacon Ioasaf, Munca manuală a monahilor, după
tratatul „De opere monachorum” al Fericitului Augustin, în
338 Curs de
rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8/1953, an V, seria a Il-a, iulie-
august, pg. 495-512; Popescu, Magistr. Adrian N., Critica
;boiului şi apărarea păcii la Fericitul Augustin, în rev.
„Studii Teologice”, seria a Ii-a, an VI, nr. 9-10/1954,
noiembrie-decembrie, pg. 577- 585; Procopoviciu, Pr. Prof.
Petre, îndrumări catehetice în lucrarea: De catechizandis
rubidus, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an III, nr. 3-4/1958,
martie-aprilie, pg. 252-267; Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Preotul-
slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor după Sfinţii Trei
Ierarhi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an LXXXVIII, nr.
I-2./1970, ianuarie-februarie, p. 99-105; Rus, Pr. Prof.
Constantin, Chipul preotului după Sfinţii Trei ierarhi, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXXVII, nr. 2/1987, martie-aprilie,
p. 32-39; Sava, Drd. Diac. Marin, Profilul teologului după
Sfîritul Grigorie de Nazianz, în rev. „Studii Teologice”, seria a
II-a, an XXI, nr. 5-6/1969, mai-iunie, p. 387-398; Stan, Pr. Prof.
Alexandru, Frumuseţea şi sublimitatea doctrinară a stilului
predicatorial al Sfântului loari Gură de Aur în două Omilii
la Sfinţii Martiri, în rev. „Glasul Bisericii”, an XLIII, nr. 5-
6/1984, mai-iunie, p. 358-375; Şebu, Sébastian, Principii
omiletice în predica Fericitului Augustin, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XIII, nr. 7-8/1968, iulie-august, p. 544-560;
V sile, PS, învăţăminte ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru
problemele actuale ale Bisericii, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română“, an XC, nr. 1-2/1972, ianuarie-februarie, p. 121-126;
Voicu, Pr. Drd. Nicolae, Principii pastorale în tratatele
despre preoţie din literatura patristică şi postpatristică, în
rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an CVII, nr. 3-4/1989,
martie-aprilie, p. 90-105; Vornicescu, lerom. Magistr. Nestor,
Viaţa şi morala duhovnicească a preotului, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an LXXVI, nr. 3-4/1958, martie-aprilie, pg.
333-347.

Hristoîogie. Soterioiogie
Bria, Magistr. Vasile I., Contribuţia Sfântului Atanasie
la fixarea dogmei hristologice, în rev. „Ortodoxia”, an XIII,
Petrologie 339

nr. 2/1961, aprilie-iunie, p. 195-229; Idem, Hristologia


Sfântului Qrigorie de Nazianz, în rev. „Ortodoxia”, an XII, nr.
2/1960, aprilie-iunie, p. 197-211; Buzescu, Pr. Prof. N. C.,
Hristologia Sfântului loan Damaschin, în rev. „Studii
Teologice", seria a Il-a, an XXVII, nr. 9-10/1975, noiembrie -
decembrie, pg. 687-700; Idem, Hristologia lui Origen, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXVI, nr. 3-4/1984, martie-aprilie, p.
160-180; Idem, Titlurile (denumirile) lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, la Origen, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXIV,
nr. 10-12/1982, octombrie-decembrie, p. 674-688; Chiţescu,
Prof. Nicolae, A doua persoană a Sfintei Treimi în doctrina
Sfântului loan Damaschin, în rev. „Ortodoxia”, an XXVIII, nr.
2/1976, aprilie - iunie, pg. 305-349; Idem, Formula „o
singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu”, în rev.
„Ortodoxia”, an XVII, nr. 3/1965, iulie-septembria, p, 295-307;
Coman, Pr. Prof. loan G., Şi Cuvântul trup s-a făcut
(Hristologie şi mariologie patristică), Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara 1993; Idem, Iconomia învierii
Domnului, în predicile pascale ale Sfântului Grigorie de
Nazianz şi Sfântului Grigorie al Nissei, în rev. „Glasul
Bisericii”, nr. 3-4/1955, p. 177-185; Idem, Momente şi
aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în
rev. „Ortodoxia”, an XVII, nr. 1/1965, ianuarie-martie, p. 44-
82; Idem, Origen despre Logos, Biserică şi süßet în
Comentariul său la Cântarea Cântărilor, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXV, nr. 3-4/1973, martie-aprilie, p.
165-172; Idem, Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua
creaţie după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în rev. „Ortodoxia”,
an XVIII, nr. 4/1966, octombrie-decembrie, p. 495-512; Idem,
Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului
loan Gură de Aur la Epistola către Romani, în rev.
„Ortodoxia”, an XVIII, nr. 2/1966, aprilie-iunie, p. 199-221;
Eftimie, Pr. Andrei, Sfânta Fecioară Maria în imnele
Sfântului Efrem Şirul, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an IV,
nr. 1-2/1959, ianuarie-februarie, pg. 80-85; Georgescu, ierom.
Drd. Chesarie, învăţătura despre unirea ipostatică la
Curs de
Sfântul loan Damaschin, în rev. „Ortodoxia”, an XXIII, nr.
2/1971, aprilie - iunie, pg. 181-218; Ioniţă, Drd. Viorel,
Hristologia Sfântului Chirii al Alexandriei în perspectiva
dialogului cu Bisericile necalcedoniene, în rev. „Ortodoxia”,
an XXIII, nr. 2/1971, aprilie-iunie, p. 194-218; Macsim, Pr. Dr.
N., Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LVII, nr. 7-9/1981, iulie - septembrie, pg. 447 - 469; Moldovan,
Drd. Pr. Ilie, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice”, seria a H-a, an. XX,
nr. 7-8/1968, septembrie - octombrie, pg. 512 - 527;
Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Hristologia Sfântului
loan Damaschinul, în rev. „Ortodoxia”, an XVII, nr. 3/1965,
iulie - septembrie, pg. 326-337; P.S. Irineu Slătineanul, lisus
Hristos sau Logosul înomenit. Vita teologica et monastica,
Bucureşti 1988; Petraru, Drd. Gheorghe, Desăvârşirea omului
în Hristos la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în rev.
,. Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie -
s ptembrie, pg. 360 - 374; Scurat, Prof. K.E., învăţătura
Sfântului Atanasie cel Mare despre îndumnezeire, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an XXVI, nr. 11-12/1974, noiembrie-
decembrie, p. 938-944; Seviciu, P.S. Timotei, Hristologia şi
soteriologia Sfântului ¡oan Damaschin, după Canoanele
învierii, înălţării şi Cincizecimii, în rev. „Ortodoxia”, an XI,
nr. 4/1959, octombrie - decembrie, pg. 567-583; Idem,
Doctrina hristologică a Sf, Chirii al Alexandriei, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara 1973; Idem, Puncte de,
contact între hristologia calcedoniană şi necalcedoniană
în perspectiva doctrinei Sfântului Chirii al Alexandriei, în
rev. „Ortodoxia”, an XLI, nr. 4/1989, octombrie-decembrie, p.
7-19; Sima, Drd. Gheorghe, îndumnezeirea omului după
învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XLII, nr. 4/1990, iulie-august, p. 14-
59; Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare despre mântuire, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XXV, nr. 5-6/1973, mai-iunie, p.
Pat.rol.ogie 341

328-340; Idem, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul,


în rev. „Ortodoxia”, an XL, nr. 3/1988, iulie-septembrie, pg. 67
- 72; Sterea, Pr. Drd. Tache, Teologia Logosului la Sfântul
Maxim Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-¿1,
an XXIX, nr. 5-6/1977, mai-octombrie, pg. 516 - 526;
Stoenescu, Ierom. Daniil Nacu, învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul despre raţiunile divine, în rev. „Mitropolia
Banatului”, nr. 7-8/1985, an XXXV, iulie - august, pg. 418 -
430; Şesan, Prof. Milan, Din Hristologia patristică, în rev.
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLVII, nr. 7-8/1971, iulie-
august, p. 432-452; Voicu, Arhidiac Prof. Dr. Constantin,
Hristologia Părinţilor apostolici, în rev. „Ortodoxia”, an XfH,
nr. 3/1961, iulie-septembrie, p. 405-418; Idem, Problema
bfiooixnog la Sf. Atanasie cel Mare, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XV, nr. 1-2/1963, ianuarie-februarie, p. 3-20;
Idem, Hristologia cosmică după învăţătura Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a,
an XLI, nr. 4/1989, iulie-august, pg. 3 - 20.

Antropologie
Alexe, Magistr. Ştefan C, Concepţia Fericitului
Augustin despre păcat şi har, în rev. „Studii Teologice”,
seria a 11-a, an VIII, mai - iunie, nr. 5-6/1956, pg. 330-348;
Androni, Ierom. Vartolomeu, Păcatul originar şi consecinţe 2
lui în concepţia lui Origen, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XLI, nr. 4/1989, iulie-august, p. 29-44; Branişte, Pr. Magistr.
Marin, Concepţia antropologică a lui Clement Alexandrinul,
în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 9-10/1958,
noiembrie-decembrie, p. 588-599; Buzescu, Pr. Prof. Nicolae,
Despre suflet, la Origen, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an
XXXVIII, nr. 2/1986, martie-aprilie, p. 37-63; Coman, Pr. Prof.
loan G., Elemente de antropologie în operele Sfântului
Iustin Martirul şi Filosoful, în rev. „Ortodoxia”, an XX, nr.
3/1968, iulie-septembrie, p. 378-394; Idem, Elements d’
anthropologie dans l ’oeuvre de Saint Basile le Grand,
342 Curs de
Tcssalonic 1981; Moldovan, Pr. Conf. llie, Natura şi harul în
gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
„Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 75-90;
Pavel, Prof. Dr. Constantin C., Condiţiile colaborării raţiunii
cu credinţa în opera Fericitului Augustin, în rev. „Studii
Teologice”, seria a il-a, an VII, nr. 9-10/1955, noiembrie -
decembrie, pg. 640-649; Punguţă, Ierodiacon Drd. Vinchentie,
Antropologia ortodoxă în viziunea omiliilor „Despre
crearea omului” ale Sfântului Vasile cel Mare, în „Revista
Teologică“, seria nouă, an 1(73), nr. 3/1991, mai-iunie, p. 21-
33; Răducă, Pr. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie
de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti 1996; Idem, Pronia şi libertatea persoanei în
gândirea lui Origen, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p. 370-383; Rămureanu, Pr.
Asist. loan, Concepţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful
despre suflet, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr.
7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 403-423; Săndulescu, Drd.
Qheorghe, învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre
căderea omului şi păcatul originar, în rev. „Studii
Teologice”, nr. 1/1987, p. 67-84; Vornicescu, Ieromonah
Magistr. Nestor, învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa
despre chip şi asemănare, în rev. „Studii Teologice”, nr. 9-
10/1956, anul VIII, p. 585-602;

Probleme morale
Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Critica marii plăgi a cametei
la Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an XXXVI, nr. 7-8/1960, iulie-august, p. 433-444;
Idem, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an VII, nr. 3-4/1955, marţie-aprilie, p.
223-235; Apostolu, Drd. George, Iubirea şi milostenia după
Sfântul loan Gură de Aur, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie, p. 50-68;
Băjău, Constantin, Conceptul de virtute şi trăire morală în
creştinism, după apologeţi şi scriitorii alexandrini, în rev.
Batrologie. Ml

„Analele Universităţii din Craiova”, Seria Teologie, an III, >.r.


3/1998, p. 74-80; Idem, Desăvârşirea creştină la Sfârnil
Grigorie al Nissei, Craiova 1999; Botoşăneanu, PS Andrei,
Aspecte ale gândirii sociale oglindite în opera Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an
LV, nr. 1-2/1979, ianuarie-februarie, p. 88-94; Branişte, Pr.
Magistrand Marin, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur
despre familie, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an IX,
nr. 1-2/1957, ianuarie-februarie, p. 125-151; Idem, Elogiul
prieteniei la Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. „Studii
Teologice”, seria a II-a, an VII, nr. 7-8/1957, septembrie-
octombrie, p. 453-478; Bria, Magistrand Vasile, Imnul
dragostei (1 Corinteni XHJ, 1-13) în Omiliile Sf. Ioan Gură de
Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an XIII, nr. 7-
8/1961, septernbrie-octombrie, p. 427-436; Busuioc, Pr.
Gheorghe, Sfântul Ioan Gură de Aur, Apostol al dragostei,
în rev. „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 1-3/1969, p. 22-38;
Caplat, Magistrand Simion, Unele aspecte omiletice în
Cuvântările morale şi panegirice la Sfântul Vasile cel Mare,
în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XVII, nr. 7-8/1955,
septembrie-octombrie, p. 461-471; Ciobotea, Drd. Dan-!•?,
învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciun de
pentru cei adormiţi în Domnul, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXVI, nr. 9-12/1976, p. 643-654; Ciocoiu, Pr.
Magistr. Aurel, Desăvârşirea creştină după Catehezele
Sfântului Chirii al Ierusalimului, în rev. „Studii Teologice”,
seria a II-a, an IX, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 233-243;
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai
duhovniciei, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XVI, nr. 4-
6/1966, p. 191-200; Corniţescu, Pr. Prof. Constantin, Chipul
mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii
Teologice”, seria a II-a, an XXIX, nr. 9-10/1977, noiembrie-
decembrie, p. 615-620; Damşa, Diac. Prof. Teodor, Bogăţia şi
sărăcia în lumina omiliilor Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p.
301-313; Idem, Iubirea şi mila. Preliminarii la analiza unei
344 Curs de
concepţii creştine despre asistenţa socială la Sfântul Vasile
cel Mare, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXX, nr. 7-9/1980,
iulie-septembrie, p. 440-445; Damian, Pr. Teodor, Virtutea
c jgostei la Sfântul loan Gură de Aur, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română“, an XCVII, nr. 5-6/1979, mai-iunie, p. 675-
685; Duţu, Pr. Drd. Constantin, Aspecte sociale în predica
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-
a, an XXXI, nr. 1-4/1979, ianuarie-aprilie, p. 324-337; Fecioru,
Pr. Prof, Dumitru, Vechi document de gândire şi trăire
creştină: Apologia lui Aristide din sec. //, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXXIII, nr. 7-8/1983, p. 412-435; Qeorgescu,
Micolae Şt., Doctrina morală după Clement Alexandrinul,
Bucureşti 1933 (teză de doctorat); Qeorgescu, Pr. Magistrand
Mihai, Idei morale şi sociale în ,,Comentariul la Psalmi” al
Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-
a, an X, nr. 7-8/1958, septembrie-octombrie, p. 463-474; Idem,
Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul,
în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 9-10/1958,
noiembrie-decembrie, pg. 600 - 609; Gribomont, R.P. Dom,
Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre idealul creştin
şi asceza evanghelică, traducere de arhim. Benedict Ghiuş, în
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XXXI, nr. 1-3/1979, ianuarie-
rmrtie, p. 79-88; Ică, Drd. loan I., Teologie şi spiritualitate la
t Iritul Simeon Noul Teolog, în rev. „Mitropolia Ardealului”,
fin XXXII, nr. 3/1987, mai-iunie, pg. 21-47; Ielciu, Drd. loan
Mircea, Viaţa şi valoarea ei după Sfinţii Părinţi
Capadocieni, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LXII,
nr. 1-2/1986, ianuarie-februarie, p. 68-83; lonescu Şerban,
Atitudini etico-sociale, scoase din viaţa Sf. loan Hrisostom,
urmate de o expunere a doctrinei sale morale, Bucureşti
1920; Ivan, Prof. Iorgu, Tălmăciri şi îndrumări ale Sfântului
Vasile cel Mare pentru cei doritori de desăvârşire morală,în
rev. „Glasul Bisericii”, an XXXIX, nr. 1-2/1980, ianuarie-
februarie, p. 54-67; Negoiţă, Pr. Magistrand llie, Demnitatea
muncii la Sfântul loan Gură de Aur, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Ii-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie, p.
Patrologie 345.

210-219; Nişcoveanu, Pr. Magistr. Mircea, Aspecte din viaţa


creştină în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur ;,i
Epistolele pastorale, în rev. „Glasul Bisericii”, an XXIII, nr. 7-
8/1964, iulie-august, p. 671-684; P. Diac. Hurezi, Importanţa
duhovnicească a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCV, nr. 5-
6/1977, mai-iunie, pg. 357-360; Petrescu, Pr. Prof. Nicolae,
Sfântul Vasile cel Mare, despre poruncile lui Dumnezeu şi
despre împlinirea poruncii de a iubi pe Dumnezeu, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XXXV, nr. 7-8/1983, iulie-august, p.
487-492; Idem, Sfântul Vasile cel Mare, laudă păcii,
Comentarii şi traducere, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“,
nr. 7-8/1986, iulie-august, p. 79-87; Pop, protos. Drd. Irineu,
învăţăminte morale şi sociale în opera şi activitatea
Sfântului Vasile cel Mare, necesare activităţii preoţilor în
vremea noastră, în rev. „Studii Teologice”, seria a J-a, nr. 3-
4/1985, p. 276-289; Popa, Ierodiacon Ioasaf, Munca manuală
a monahilor, după tratatul „De opere monachorum” al
Fericitului Augustin, în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8/1953,
an V, seria a Il-a, iulie-august, pg. 495-512; Idem, învăţătura
ascetică a Sfântului Ioan Scărarul, în rev. „Studii
Teologice”, an X, seria a Il-a, nr. 3-4/1958, martie - aprilie, pg.
253-269; Popescu, Magistrand Dumitru, Sfinţenia după
Sfântul Chirii al Alexandriei, în rev. „Ortodoxia”, an XIII, nr.
2/1961, aprilie-iunie, p. 230-241; Seviciu, Magistrand Traian,
Valoarea prieteniei în viaţa şi opera Fericitului Augustin, în
rev. „Ortodoxia”, an XII, nr. 3/1960, iulie-septembrie, pg. 374 -
388; Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, îndemnuri morale ale
Sfântului Ambrozie pentru îndreptarea unei monahii, în
rev. „Glasul Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988, noiembrie-
decembrie, pg. 101-125 (inclusiv traducerea lucrării); Stoina,
Dr. Liviu, Desăvârşirea creştină după Sfântul Simeon Noul
Teolog, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an XXXVII, nr. 5~
6/1985, mai-iunie, pg. 390-407; Stoleru, Drd. Nicolae,
învăţătura despre Legea morală naturală în opera
Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria
346 Curs de
a Ii-a, an XXIV, nr. 3-4/1972, martie-aprilie, p. 266-274; Tilea,
Pr. Gheorghe, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul
Ioan Gură de Aur, în rev. „Glasul Bisericii”, an XXXVII, nr. 3-
4/1978, martie-aprilie, p. 289-299; Vasilescu C., Raportul
dintre virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în
rev. „Studii Teologice", seria a Il-a, an XIV, nr. 1-2/1962,
ianuarie-februarie, p. 51-71; Vornicescu, IPS Nestor, Învăţături
duhovniceşti din viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLI, nr. 1-2/1965,
ianuarie-februarie, p. 43-54; Idem, Aspecte ale desăvârşirii
creştine în viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în rev.
„Ortodoxia”, an XXX, nr. 4/1978, octombrie-decembrie 1978,
pg. 604-637.

Eclesiologie. Mariologie,
Cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor
Alexe, Magistr. Ştefan, Eclesiologia Părinţilor
apostolici, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an VII, nr. 5-
6/1955, mai-iunie, p. 368-381; Idem, Sensul ¡coanei la
Sfântul Ioan Damaschin şi Sinodul VII ecumenic (Niceea
787), în rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1987, octombrie - decembrie,
an XXXIX, pg. 22-30; Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Strădaniile
Sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea Bisericii, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XIII, nr. 11-12/1963, noiembrie-
decembrie, p. 494-506; Branişte, Pr. Prof. Ene, Biserică şi
Liturghie în opera "Mystagogia” a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Ortodoxia”, an XXXIII, nr. 1/1981,
ianuarie-martie, pg. 13-22; Idem, Teologia icoanelor, în rev.
„Studii Teologice”, nr. 3-4/1952, pg. 175-201; Buzescu, Pr.
Prof. Nicolae, Aspectul pnevmatic al eclesiologiei ortodoxe
şi importanţa Tradiţiei la Sfântul Vasile cel Mare, în rev.
„Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-martie, p. 90-108;
Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Temeiurile biblice şi patristice ale
ie irhiei bisericeşti, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
II nr. 3-6/1950, martie-iunie, p. 198-217; Eftimie, Pr. Andrei,
Sfânta Fecioară Maria în imnele Sfântului Efrem Şirul, în
Ratrologie _____________________________________________ MZ

rev. „Mitropolia Ardealului”, an IV, nr. 1-2/1959, ianuarie-


februarie, pg. 80-85; Enache, Drd. Mihai, învăţătura despre
Biserică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. „Ortodoxia”,
an XXVI, nr. 1/1974, ianuarie-martie, p. 128-140; loniţă, Diac.
Asist. Viorel, Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului
Sfintelor ¡coane, în rev. „Studii Teologice”, seria a 11-a, an
XXXII, nr. 7-10/1980, iulie - decembrie, pg. 581-589; Izvoranu,
Magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după scrierile
bărbaţilor apostolici, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
an XXXIII, nr. 8-9/1957, august-septembrie, p. 615-630; Leb,
Asistent I.V., învăţătura Sfinţilor Părinţi despre lucrarea
Sfântului Duh în Biserică, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXVI, nr. 1-3/1990, ianuarie-iunie, p. 76-86-
Loichiţă, Prof. Dr. V., Doctrina Sfântului Ioan Dama set-
despre cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfinit
moaşte, în rev. „Mitropolia Banatului”, an VII, nr. 10 12/195/,
octombrie - decembrie, pg. 64-78; Moisescu, Prof. Iustin,
Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova 1955;
Moisiu, Pr.-Prof. Dr. Alexandru, Ce învaţă Fericitul Augustin
despre Maica Domnului, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an V,
nr. 3-4/1960, martie-aprilie, pg, 231-252; Moldovan, Pr. Drd.
Hie, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după
Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a
II-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie, p. 706 - 731;
Nicolae, Pr. Gheorghe, Sfântul Ioan Damaschin, apărător al
cultului Sfintelor Icoane, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-
9/1978, iulie - septembrie, an XX, pg. 598-606; Papadopoulos,
Prof. Stylianos, Sfinţii Părinţi, creştere a Bisericii şi Duhul
Sfânt, în rev. „Mitropolia Banatului”, an XXXI, nr. 1-3/1981, p.
18-40; Plămădeală, P.S. Antonie, Biserica slujitoare - în
Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia
contemporană, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an
XXIV, nr. 5-8/1972, mai-octombrie, p. 348-428; Stănuleţ, Drd.
Constantin, Concepţia despre Biserică în opera Sfântului
Ciprian, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an XXII, nr. 7-
8/1970, iulie-august, p. 565-574; Stan, Pr. Asist. Alexandru L,
348 Curs de
Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina „Despre unitatea
Bisericii" şi importanţa ei misionară actuală, în rev. „Studii
Teologice”, seria a H-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p.
327-346; Şurubaru, Drd. ioan, Doctrina despre Biserică în
„Păstorul lui Herma”, în rev. „Studii Teologice”, seria a Ii-a,
an XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 432-445;
Voicu, Arhidiac. Prof. Constantin, Sfântul Ciprian şi unitatea
Bisericii, în rev. „Altarul Banatului”, an III (XLII), nr. 10-
12/1992, octombrie-decembrie, p. 36-57; Idem, Sfântul Ioan
Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în rev. „Mitropolia
Banatului”, an XXXI, nr. 1-3/1982, p. 73-84; Idem, Unitatea
Bisericii în oikumene după Sf. Vasile cel Mare, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-iunie, p.
275-285; Zamfir, Ieromonah Modest, Eclesiologia paulină
reflectată în Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la
Epistola către Efeseni, în rev. „Ortodoxia”, an XXXIV, nr.
4/1982, octombrie-decembrie, p. 492-502

Eshatologie
Branişte, Pr. Magistr. Marin, Eshatologia în concepţia
h:i Origen, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an X, nr. 7-
8, 1958, septembrie-octombrie, p. 440-453; Caraza, Drd. Ion,
Doctrina despre învierea morţilor la Atenagora Atenianul
şi Tertulian, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLIV,
nr. 7-8/1968, iulie-august, p. 361-372; Hau, Drd. Mihai,
învăţătura despre Antihrist şi sfârşitul lumii la Sfântul
irineu de Lugdunum (140-202 d. Hr.), în rev. „Glasul
Bisericii”, an XLVII, nr. 6/1988, noiernbrie-decembrie, p. 117-
125; Onofrei, Pr. Gh., Eshatologia în Catehezele Sfântului
Chirii al Ierusalimului, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an LXVI, nr. 5-6/1990, octombrie-decembrie, p. 14-
26; Săndulescu, Drd. Gheorghe, Concepţia eshatologică a
Fericitului Augustin în „De civitate Dei”, în rev. „Studii
Teologice”, seria a Il-a, nr. 9-10/1984, noiembrie - decembrie,
an XXXVI, pg. 673-681; Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru,
Conţinutul teologic al Cuvântării Sfântului Ambrozie la
Patrologie 349

trecerea din viaţă a fratelui său Satyrus, în rev. „Glasul


Bisericii”, nr. 2-3/1989, an XLVIII, martie - iunie, pg. 63-78;
idem, Ortodoxia învăţăturii Sfântului Ambrozie în lucrarea
„De bono mortis" (sec. IV), în rev. „Glasul Bisericii”, an XLV,
nr. 4/1986, iulie-august, pg. 101-135;

Cunoaşterea
» lui Dumnezeu
Băjău Constantin, Chipul gnosticului creştin în opera
lui Clement Alexandrinul, în rev. „Analele Universităţii din
Craiova”, Seria Teologie, an II, nr. 2/1997, p. 100-107; Ide i,
Cunoaşterea lui Dumnezeu la Origen, în rev. „Mitropc a
Olteniei”, an XLIX, nr. 1-3/1997, ianuarie-iunie, p. 103-112;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Grigorie al
Nissei, Craiova 1999; Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în rev. „Mitropolia
Olteniei”, an XLVII, nr. 1-2/1996, ianuarie-aprilie, p. 101-109;
Idem, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu,
în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XLIX, nr. 3-6/1997, iulie-
decembrie, p. 74-89; Bria, Magistrand loan I. Bria,
Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an IX, nr.
5-6/1957, mai-iunie, pg. 310-325; Davideanu, Fr. Drd. C.,
Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie de
Nyssa, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. LXIV, 4
(1988), p. 32-46; Farahat, Kamal, Cunoaşterea lui
Dumnezeu, condiţie a mântuirii personale în gândirea
Sfântului Grigorie de Nyssa, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2/1988,
p. 124-134; Fer, Drd. Nicolae, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi
ideea de epectază la Sfântul Grigorie al Nissei, în rev.
„Ortodoxia”, nr. 1/1971, ianuarie - martie, an XXIII, p. 82-#';
Petraru, Pr. Drd. Gheorghe, Cunoaşterea lui Dumnezeu după
Sfântul Simeón Noul Teolog, în rev. „Ortodoxia”, an XL, nr.
3/1988, iuiie-sept., pg. 111-133; Stănescu, Magistrand N.V.,
Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu cu referire specială
la Sfatul Grigorie de Nyssa, în rev. „Studii Teologice”, nr. 1-
2/1958, seria a Il-a, ianuarie-februarie, an X, p. 14-38.
350 Curs de

Sfânta Scriptură. Sfânta Tradiţie


Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Vechiul Testament în
scrierile Fericitului Augustin, în rev. „Studii Teologice”, seria
a Ii-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie - aprilie, pg. 141-154; Idem,
Biblia în preocupările Sfinţilor Părinţi, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XXXIV, nr. 6/1989, noiembrie-decembrie, p.
26-32; Alexe, Magistr. Ştefan, Elemente ale tradiţiei în
învăţătura celor doisprezece Apostoli, în „Ortodoxia”, an
XLI, nr. 2/1989, aprilie-iunie, p. 28-39; Baba, Pr. Teodor,
Opera exegetică a Sfântului loan Gură de Aur, în rev.
„Mitropolia Banatului”, an XXXVIII, nr. 4/1988, iulie-august, p.
25-36; Basarab, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfânta Scriptură şi
interpretarea ei în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în
rev. „Mitropolia Banatului”, an XXIX, nr. 4-6/1979, aprilie-
iunie, p. 286-300; Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Conceptul de
Evanghelie la Origen, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a,
e,3 XXX, nr. 3-4/1978, marţie-aprilie, p. 216-230; Caraza, Diac.
Asist. Ion, Revelaţia divină în Hexaimeronul Sfântului
Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979,
ianuarie-martie, p. 116-134; Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfânta
Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în rev. „Ortodoxia”, an
VIII, nr. 2/1956, aprilie-iunie, p. 163-190; Iana, Drd.
Constantin, Concepţia Sfântului Chirii al Ierusalimului
despre Sfânta Scriptură ca temei al învăţăturilor Bisericii,
în ,,Catehezele” sale, în rev. „Studii Teologice”, seria a Il-a, an
XIX, nr. 7-8/1967, septembrie-octombrie, p. 446-455; Neaga,
Pr. Prof. Nicolae, Principii ermineutice în Omiliile biblice ale
lui Origen, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXVI, nr. 10-
12/1981, octombrie-decembrie, p. 757-763; Neaga, Pr. Prof.
Nicolae, Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile
cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, an XXXI, nr. 1/1979, ianuarie-
martie, p. 134-146; Popescu, Magistrand Gabriel, Psalmii în
predica Fericitului Augustin, în rev. „Studii Teologice”, seria
a Il-a, an XV, nr. 3-4/1963, marţi e-aprilie, pg. 155-172;
Rovenţa, Diac. Dr. Haralambie, Interpretarea Sfintei Scripturi
Patrologie 3 .'.1

după Origen, Râmnicu-Vâlcea 1929; Voicu, Arhidiac. Prof.


Constantin, Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în
rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXX, nr. 7-8/1985, iulie-
august, p. 409-421
352 Curs de

Anexă: TEXTE
Fericitul Augustin, Mărturisiri, traducere de Prof. Dr.
Nicolae Barbu, în colecţia PSB, nr. 64, Bucureşti 1985, cu o
i; roducere şi note de Pr. Prof. Dr. loan Rămureanu, p. 63-64.
Cartea 1.(1) „Mare eşti, Doamne, şi cel mai vrednic de
laudă, mare este puterea Ta, şi înţelepciunii Tale nu-i este
număr”. Şi omul voieşte să Te laude, o mică parte a creaturii
Tale, însuşi omul care-şi duce încoace şi încolo starea sa
muritoare şi mărturia păcatului său şi mărturia că „Te
împotriveşti celor mândri”. Şi totuşi voieşti să Te laude omul,
o mică parte a creaturii Tale. Tu-1 îndemni ca să-l desfăteze
lauda Ta, căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este
sufletul nostru până ce se va odihni în Tine. Dă-mi, Doamne,
să ştiu şi să înţeleg ce este mai întâi de făcut: să Te invoc sau
să Te laud şi să Te ştiu mai înainte sau să Te invoc? Dar cine
Te invocă fără să Te cunoască? Căci cel care nu ştie poate
invoca un lucru în locul altuia. Sau mai degraba eşti invocat
ca să fii cunoscut? Cum vor invoca însă pe Acela în care nu
au crezut? Sau cum vor crede fără predicator? Căci cei care-L
caută îl vor găsi şi, găsindu-1, îl vor lăuda. Şi vor lăuda pe
Domnul pe care-L caută. Să Te caut, Doamne, invocându-Te
şi să Te invoc, crezând în Tine. Căci ne-ai fost predicat nouă.
Te invocă, Doamne, credinţa mea, pe care mi-ai dat-o, mi-ai
i> ¿pirat-o, prin umanitatea Fiului Tău, prin servirea
predicatorului Tău.
(2) Şi cum voi invoca oe Dumnezeul meu, pe
Dumnezeul şi Domnul meu, pentru că desigur îl voi chema în
mine însumi, când îl voi invoca? Şi ce loc este în mine, în care
să vină Dumnezeul meu? în care loc din mine să vină
Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul? Aşadar, Doamne
Patrologie 151

Dumnezeul meu, este ceva în mine care să Te poată


cuprinde? Oare, în adevăr, cerul şi pământul, pe care le-ai
făcut şi în care m-ai făcut, Te cuprind? Sau prin faptul că fără
de Tine nu ar exista ceea ce există urmează că ceea ce există
Te cuprinde? Aşadar, fiindcă şi eu exist, de aceea cer să fii cu
mine, care nu aş exista, dacă Tu nu ai fi în mine? Căci eu nu
sunt încă în iad, şi Tu eşti acolo. Căci, chiar dacă voi fi coborât
în iad, Tu eşti de faţă.
Nu aş exista, Dumnezeul meu, nu aş exista de loc,
dacă Tu nu ai fi în mine. Sau, mai degrabă, nu aş exista dacă
nu aş fi în Tine, din Care sunt toate, prin Care sunt toate, în
Care sunt toate. Chiar aşa, Doamne, chiar aşa. Unde să Te
invoc când eu sunt în Tine? Sau de unde să vii în mine? Căci
unde aş putea să mă retrag dincolo de cer şi de pământ,
pentru ca de acolo să vină Domnul meu, Care a zis: „Eu
umplu cerul şi pământul?”.
(3) Oare, deci, Te cuprind cerul şi pământul, fiindcă Tu
le umpli? Sau le umpli şi mai rămâne ceva, fiindcă nu Te
cuprind? Şi unde reverşi ceea ce - upă umplerea cerului şi
pământului- rămâne din Tine? Sau nu ai nevoie să fii conţinut
undeva, Tu Care le cuprinzi pe toate; căci pe cele pe care le
umpli, le umpli conţinându-le. Căci nu vasele care sunt pline
de Tine Te fac neschimbător, căci chiar dacă ele s-ar sparge
Tu nu Te vei revărsa. Şi când Te reverşi peste noi, Tu nu zaci
la pământ, ci ne ridici, şi nu Teîmprăştii, ci ne aduni.
Dar toate pe care le umpli, le umpli cu Tine întreg?
Sau, pentru că nu poate să Te cuprindă întreg, ele au o parte
din Tine şi, în acelaşi timp, toate iau aceeaşi parte din Tine?
Sau, fiecare conţine o parte şi anume cele mai mari conţin
părţi mai mari, iar cele mai mici conţin părţi mai mici? Aşadar,
o parte a Ta este mai mare şi alta mai mică? Sau, peste tot
eşti întreg şi nici un lucru nu Te poate cuprinde întreg?
(4) Ce eşti, deci, Dumnezeul meu? Ce eşti, întreb, dacă
nu Domnul meu? „Dar cine este Domn în afară de Domnul?
Sau cine este Dumnezeu, în afară de Dumnezeul nostru? “.
354 Curs de
Didahia, în voi. Părinţii Apostolici, cu note şi indici
de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
voi. 1, Bucureşti 1979, p. 26-27.
Capitolul III. l.FiuI meu, fugi de orice rău şi de tot ce
este asemenea lui. 2.Să nu fii mânios, că mânia duce la
ucidere; nici invidios, nici certăreţ, nici mânios, că din toate
acestea se nasc ucideri. 3.FiuI meu, să nu fii poftitor, că pofta
duce Ia desfrâu; să nu spui cuvinte de ruşine, şi nici să te uiţi
cu ochi pofticioşi, că din toate acestea se nasc adulterele.
4.Fîul meu, să nu ghiceşti viitorul după zborul păsărilor, pentru
că aceasta duce la închinare de idoli; să nu descânţi, să nu
citeşti în stele, să nu faci vrăji, să nu vrei să auzi de ele, nici să
le vezi, că din toate acestea se naşte închinarea la idoli. 5.Fiul
n-eu, să nu fii mincinos, pentru că minciuna duce la hoţie; nici
iubitor de argint, nici iubitor de slavă deşartă, că din toate
acestea se nasc hoţiile. 6.Fiul meu, să nu fii cârtitor, pentru că
te duce la hulă, nici obraznic, nici cu gând rău, că din toate
acestea se nasc hulele. 7.Să fii blând, pentru că „cei blânzi vor
moşteni pământul”. 8.Să fii îndelung răbdător, milosiv, fără
răutate, paşnic şi bun, tremurând totdeauna pentru cuvintele
pe care le-ai auzit. 9. Să nu te înalţi pe tine însuţi, nici să ai
sufletul tău obraznic. Să nu se lipească sufletul tău de cei
mândri, ci să ai legături cu cei drepţi şi cu cei smeriţi. lO.Cele
ce ţi se întâmplă să le primeşti ca bune, ştiind că nimic nu se
face fără Dumnezeu.
Capitolul IV. l.Fiul meu, să-ţi aduci aminte, ziua şi -
noaptea, de cel ce-ţi grăieşte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l
cinsteşti ca pe Domnul, că unde se vorbeşte de domnie, acolo
este şi Domnul. 2.Să cercetezi în fiecare zi chipurile sfinţilor,
ca să afli odihnă în cuvintele lor. 3.Să nu faci desbinare şi să
împaci pe cei ce se ceartă. „Să judeci cu dreptate”, să nu te
uiţi la faţa omului, când ai să mustri pentru păcat. 4.Să nu te
îr doieşti dacă un lucru va fi sau nu. 5.„Să nu fii cu mâinile
î linse la luat şi cu ele strânse la dat”. 6.Dacă ai dobândit ceva
prin lucrul mâinilor tale, să dai ca răscumpărare pentru
Patrologie

păcatele tale. 7.Să nu stai la îndoială când dai şi nici să


murmuri când dai, că vei cunoaşte cine este Bunul Răsplătitor
al plăţii. 8.Să nu întorci spatele celui lipsit; să faci parte din
toate ale fratelui tău şi să nu zici că sunt ale tale. Dacă suntem
părtaşi la cele nemuritoare, cu atât mai mult la cele muritoare.
9.Să nu iei mâna de pe fiul tău sau de pe fiica ta, ci să-i înveţi
din tinereţe frica de Dumnezeu. lO.Să nu porunceşti slugii tale
sau slujnicii tale, când eşti amărât şi supărat, că şi ei
nădăjduiesc în Acelaşi Dumnezeu, ca nu cumva să nu se mai
teamă de Dumnezeu, Care este şi Dumnezeul tău şi al lor. Că
Dumnezeu n-a venit la noi, ca să ne cheme după faţă, ci la
aceia pe care i-a pregătit Duhul. 11.iar voi, cei care sunteţi
robi, să vă supuneţi, cu ruşine şi cu teamă, stăpânilor voştri,
ca unor chipuri ale lui Dumnezeu. 12.Sâ urăşti orice făţărnicii»
şi tot ce nu este plăcut Domnului. 13.Se, nu părăseşti
„poruncile Domnului şi să păstrezi ceea ce ai primit, fără să
adaugi şi fără să scoţi". 14.în Biserică să-ţi mărturiseşti
păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea.
Aceasta este calea vieţii.

Clement Alexandrinul, Stromatele, traducere,


cuvânt înainte, note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 5, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982,
Stromata a Vl-a, p. 466-467.
Capitolul XVII. 149.1.Dar, după cum se pare, filozofii
eleni vorbesc de Dumnezeu, dar nu-L cunosc, pentru că nu-L
cinstesc pe Dumnezeu ca Dumnezeu. învăţăturile filozofilor
sunt aşa cum spune Empedocle:
„Din multe guri ies fără rost tot ce le vine
Pe limbă, fără să ştie ceva despre univers”.
2.După cum tehnica transformă în foc lumina de la soare
când ea trece printr-un vas de sticlă plin cu apă, tot aşa şi
filozofia, dacă primeşte scânteia din dumnezeiasca Scriptură,
atunci se poate lăuda cu câteva idei. 3,După cum toata
vieţuitoarele respiră acelaşi aer, dar fiecare în alt chip şi spre
356 Curs de
ceva deosebit, tot aşa şi cei mai mulţi oameni se ocupă cu
adevărul, dar mai bine spus, se ocupă cu cuvintele despre
adevăr. 4.Că nu grăiesc ceva despre adevăr, ci pun pasiunile
lor pe seama lui Dumnezeu şi apoi le comentează. îşi
cheltuiesc viaţa discutând despre probabilităţi, nu despre
adevăr. Adevărul nu se învaţă prin imitare, ci prin învăţare.
5.îiu credem în Hristos, ca să părem buni, după cum nici nu
rv? ducem în lumina soarelui, ca să arătăm că suntem la
soare, ci, aici, ca să ne încălzim, iar dincolo, ne silim să fim cu
sufletul frumos şi să fim buni, pentru că suntem creştini; că „a
acelora ce se silesc este" mai ales „împărăţia”, a acelora care,
prin cercetare, prin învăţare şi prin exerciţiu desăvârşit, îşi dau
silinţa să primească titlul de împărat. 150.1.Deci, cel ce imită
aparenţa acela falsifică şi ideile înăscute. Dar când cineva
primeşte de undeva o scânteie, atunci o aprinde în sufletul său
cu dor şi cu învăţătură şi pune totul în mişcare ca să ajungă la
deplina cunoaştere.2.Dacă cineva nu înţelege ceva, atunci nici
nu-1 doreşte şi nici nu îmbrăţişează folosul lui. 3.La urmă
gnosticul, Ia sfârşitul faptelor sale bune, imită pe Domnul, atât
cât oamenilor le este cu putinţă, pentru că a luat de la Domnul
o însuşire care-I ajută să ajungă Ia asemănarea cu Dumnezeu.
Cei care nu cunosc gnoza nici nu pot judeca drept adevărul.
4.Nu-i cu putinţă să participăm Ia contemplaţiile gnostice,
dacă nu ne golim pe noi înşine de ideile de mai înainte. în
mod obişnuit, se numeşte adevăr tot ceea ce se sesizează cu
mintea şi cu simţurile. 5.Astfel este cu putinţă să faci
deosebire între o pictură adevărată şi una de rând, între o .
r uzică serioasă şi o muzică desfrânată; şi tot aşa este şi o
filozofie adevărată spre deosebire de filozofia celorlalţi filozofi
şi o frumuseţe adevărată spre deosebire de frumuseţea
falsificată. 6.Aşadar nicicând nu trebuie să ne interesăm de
părţi ale adevărului, care poartă numele de adevăr, ci trebuie
să ne interesăm de însuşi adevărul; şi nici nu trebuie să
căutăm să cunoaştem doar numele adevărului. 7.Numele
„Dumnezeu” nu este unul, ci mii şi mii; şi este deosebire între
a căuta pe Dumnezeu şi a căuta să vorbeşti despre
Râtrologie m

Dumnezeu. în general vorbind, în orice lucru trebuie făcuîă


deosebire între substantă
* si
? accidente.

Sfântul CIprian al Cartaginei, fragment din Despre


unitatea Bisericii, trad. la Pr. Asist. Alexandru Stan, Lucrarea
Sfântului Ciprian de Cartagina „Despre unitatea Bisericii"
şi importanţa ei misionară actuală, în rev. „Studii
Teologice”, seria a 11-a, an XXXIV, nr. 5-6/1982, mai-iunie, p.
332-335.
Capitolul IV. Dacă ar lua în seamă şi ar studia cineva
acestea, nu ar avea nevoie de o experienţă îndelungată şi nici
de argumente. Verificarea credinţei este uşoară prin esenţa
adevărului. Domnul se adresează lui Petru: „Zic ţie -spune El-
că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, iar
porţile iadului nu o vor birui. îţi voi da ţie cheile împărăţiei
cerurilor: şi cele ce vei lega pe pământ vor fi legate şi în cer;
iar oricâte vei dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”
(Matei 16, 19). Pe unul îşi zideşte Biserica, şi cu toate acestea
El acordă tuturor apostolilor, după înviere, aceeaşi putere a
Sa, şi zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi
Eu pe voi. Luaţi Duh Sfânt: de veţi fi iertat păcatele cui ,
ierta-se-vor ele aceluia; iar de le veţi fi ţinut pe ale cuiva, i se
vor ţine (loan 20,21-23). Totuşi, pentru ca să se evidenţieze
unitatea, a rânduit prin autoritatea Sa izvorul aceleiaşi unităţi
ce începe de la unul. Negreşit, şi ceilalţi Apostoli erau ceea ce
era Petru, înzestraţi cu o egală moştenire de cinstire şi putere,
dar începutul derivă din unitate, astfel ca Biserica lui Hristos să
se arate una. Tocmai pe această Biserică una o desemnează,
din persoana Domnului, Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor, şi
zice: „Gna este porumbiţa mea; una singură este la mama ei
aleasa celeia ce o a născut.” (Cântarea Cântărilor 6,9). Crede
oare că are credinţă, acela care nu păstrează această unitate a
Bisericii? Crede el că se află în Biserică, acela care se
împotriveşte şi luptă contra Bisericii?. Pentru că şi fericitul
Apostol Pavel învaţă acelaşi lucru şi prezintă aceeaşi taină a
unităţii, zicând: „Este un singur trup şi un singur Duh, o
358 Curs de
singură nădejde a chemării voastre, un singur Domn, o
singură credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu”
(Efeseni 4, 4-6).
Capitolul VI. Nu poate avea pe Dumnezeu de Tat&
cine nu are Biserica de Mamă. Dacă s-ar fi putut salva cine
s-a aflat în afara arcei lui Noe atunci şi cel care va fi fost în
afara Bisericii a scăpat. Domnul povăţuieşte şi zice: „Cine nu
este cu Mine, împotriva Mea este, iar cine nu adună împreună
cu Mine, risipeşte” (Matei 12, 30). Cel ce tulbură pacea lui
Hristos şi bunăînţelegerea, lucrează împotriva lui Hristos, cel
ce adună altundeva, în afara Bisericii, risipeşte Biserica lui
Hristos. Domnul zice: „Eu şi Tatăl una suntem” (loan 10, 30).
Şi iarăşi, scris este despre Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt: „şi trei
s jnt una” (1 loan 5,7). Şi crede cineva că poate să fie sfâşiată
această unitate din Biserică provenind din tăria dumnezeiască
şi care se întreţine prin Tainele cereşti, sau că poate fi ea
sfârtecată prin dezbinarea voinţelor ce se lovesc reciproc?
Cine nu ţine această unitate nu ţine legea lui Dumnezeu, nu
ţine credinţa Tatălui şi a Fiului, nu posedă viaţa şi mântuirea.
Capitolul VIII. Aşadar, cine să fie atât de criminal şi de
pervers, cine să fie atât de aprins de nebunia vrajbei încât sau
să creadă că poate fi sfâşiată, sau să îndrăznească să
scindeze, unitatea lui Dumnezeu, haina Domnului, Biserica lui
Hristos? El însuşi sfătuieşte în Evanghelia Sa şi învaţă zicând:
„şi ei vor fi o turmă şi un păstor” (loan 10,16). Şi poate cineva
să creadă că pot să fie într-un singur loc mai mulţi păstori sau
mai multe turme? Iarăşi, Apostolul Favel, insuflându-ne
aceeaşi unitate, ne conjură şi ne îndeamnă şi zice:,, Vă conjur -
zice- pe voi, fraţilor, pentru numele Domnului nostru lisuş
Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi.
Fiţi însă statornici în aceeaşi simţire şi în acelaşi cuget” (1
Corinteni 1, 10). Şi iarăşi zice: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în
iubire, silindu-vă să păstraţi unitatea Duhului întru legătura
păcii” (Efeseni 4, 2-3). Socoteşti tu că poţi sta şi trăi, tu care te
îndepărtezi de Biserică, tu care îţi zideşti sieţi alte reşedinţe şi
locaşuri deosebi? Căci s-a zis către Rahav, cea care
Patrologie 259.

preînchipuia Biserica: „Pe tatăl tău şi pe mama ta şi pe fraţii


tăi şi pe toata casa tatălui tău să-i aduni în casa ta. Şi va fi că
tot cel care va ieşi pe uşa casei tale afară, rău îi va fi lui”
(losua 2,19) Iarăşi, taina Paştelui nu prevedea în legea
Exodului decât ca mielul care se înjunghie în chipul lui Hristos
să se mănânce în aceeaşi casă. Grăieşte Dumnezeu zicând:
„Să se mănânce în aceeaşi casă; să nu scoateţi carnea afară
din casă“ (Ieşirea 12,46). Trupul lui Hristos, Sfântul Domnului,
nu-L poţi scoate afară, nici nu există o altă casă pentru
credincioşi în afară de Biserica una. Pe această casă, pe acest
adăpost al unităţii de cuget îl desemnează şi îl vesteşte Duhul
Sfânt în psalmi, când zice: „Dumnezeu (este) cel care face să
locuiască împreună cei într-un gând” (Ps. 67,6). în casa lui
Dumnezeu, în Biserica lui Hristos sălăşluiesc cei de un cuc t,
se ostenesc cei de o inimă şi sinceri.

Sfântul loan Scărarul, Despre legătura celor trei


virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea (gradul XXX), trad.
de Drd. llie Frăcea, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an XXV, nr.
1-3/1980, ianuarie-martie, p. 112-115.
1.După ce-am vorbit despre toate celelalte virtuţi,
acum mai rămân de explicat acestea trei: credinţa, nădejdea şi
dragostea, care le susţin şi le înlănţuie pe toate printr-o strânsă
legătură. „Dar dintre toate, mai mare este dragostea”(I
Corinteni 13,13), căci Dumnezeu însuşi este numit Iubire(cf. 1
loan 4,16). Eu concep credinţa ca raza soarelui, nădejdea -
precum lumina, iar iubirea - ca discul solar şi toate împreună
ca un reflex luminos, cu una şi aceeaşi strălucire. în vreme ce
credinţa poate să facă şi să edifice chiar şi pe cele ce par cu
neputinţă, nădejdea cu mila lui Dumnezeu îl încinge pe cel ce
nădăjduieşte şi nu-l lasă să se întineze. Iară iubirea „niciodată
nu se trece” (I Corinteni 13,8), nu cade din înălţimea ei, nu se
opreşte nicicând din drum şi nu-l lasă pe cel rănit de săgeţile
ei, să se trezească din „beţia-i fericită“.
2.A încerca să vorbeşti despre iubire înseamnă a
încerca să vorbeşti depre însuşi Dumnezeu. Ori, a începe şi a
susţine o discuţie despre Dumnezeu, este un lucru nesigur şi
periculos pentru cei care nu sunt conştienţi de ceea ce au pus
la cale. îngerii ştiu să vorbească despre iubire, dar chiar şi ei
nu o pot face cu toţii la fel, ci după cum sunt mai mult sau
mai puţin luminaţi de puterea luminii dumnezeieşti. „Iubire
este Dumnezeu” (cf. I loan 4,8,16), iar cine încearcă să dea o
definiţie lui Dumnezeu, se aseamănă orbului care se
străduieşte să măsoare nisipul din adâncul mării.
3.în ceea ce priveşte calitatea ei, iubirea înseamnă
asemănare cu Dumnezeu, bineînţeles, atât cât oamenilor le
este cu putinţă; ca acţiune, ea înseamnă beţie a sufletului, iar,
după proprietăţile ei, este izvorul credinţei, adâncul îndelungii
răbdări, mare a umilinţei.
4.în principal iubirea înseamnă înlăturarea oricărui
gând potrivnic, ostil, pentru că „dragostea nu cugetă răul” (1
Corinteni 13,5). Iubirea, liniştea sufletească şi adopţiunea ca fii
ai lui Dumnezeu se deosebesc între ele numai prin denumiri.
Precum lumina, focul şi flacăra se identifica într-o singură
acţiune, tot aşa trebuie să fie concepute şi acestea trei. în
măsura ei iubirea presupune şi teamă, deoarece, cu cât scade
dragostea, frica se-nteţeşte, iar cine este lipsit de teamă, sau
este plin de iubire, sau este mort sufleteşte.
5.Socotim că nu este dăunător să aducem acum
exemple de dor, de teamă, de sârguinţă, de râvnă şi de iubire
de Dumnezeu în comparaţie cu afectele omeneşti
corespunzătoare. Aşadar, fericit este cel care-L doreşte atât de
mult pe Dumnezeu, precum un îndrăgostit pătimaş doreşte
fiinţa iubită! Fericit este cel ce se teme de Dumnezeu, precum
se teme condamnatul de judecător! Fericit este cel ce se
străduieşte spre împlinirea şi păzirea poruncilor dumnezeieşti,
ca şi slujitorii devotaţi în slujirea stăpânului lor! Fericit este cel
care ţine atât de mult la virtute precum ţin bărbaţii geloşi la
soţiile lor! Fericit e cel ce stă în faţa Iui Dumnezeu la rugăciune
precum stau supuşii înaintea regelui! Fericit e cel ce caută
neîncetat să placă Domnului, precum unii se străduiesc să fie
mereu pe placul oamenilor! Mama nu se apropie atât de
Fatroiogie. Ml

năvalnic de copilul ei pentru a-1 alăpta, cât un fiu iubitor de


Dumnezeu pentru a se uni cu El!
6.Cine iubeşte cu adevărat are neîncetat în gând
imaginea persoanei iubite şi în străfundul inimii lui o
contemplă cu plăcere. Nici chiar în somn nu se linişteşte,
pentru că şi atunci, în vis, se simte purtat spre chipul iubit şi
vorbeşte cu el. Aşa se întâmplă în dragostea trupească şi ' ot
aşa se petrece şi printre cei care, deşi cu trup, sunt totuşi
netrupeşti.
7.Cineva, fiind cuprins de o astfei de iubire, mărturisea:
„Eu dorm”, din nevoi naturale, „dar inima mea priveghează“,
din cauza imensei iubiri (Cânt. 5,3).
8.1a aminte, o, suflete plin de credinţă, că, precum
cerbul care, scoţând şarpele din ascunziş şi devorându-i
aleargă apoi cuprins de-o nepotolită sete spre izvor, tot aşa
sufletul - după ce a alungat din inimă şi a nimicit toate
otrăvurile patimilor- cuprins de iubire ca de o otravă, tânjeşte
şi se sfârşeşte după Domnul său” (Psalm 83,3).
9.Cauza foamei este adesea nedefinită şi nu se
manifestă în exterior; setea, în schimb, este limpede, frapantă,
arătând tuturor focul ce mistuie înlăuntru. De aceea, cel ce cu
ardoare iubeşte pe Dumnezeu zice: „însetat-a sufletul meu
după Domnul cel tare, cel viu” (Psalm 41,3).
10.Dacă prezenţa unei persoane ce o iubim cu
adevărat ne schimbă în întregime, făcându-ne veseli şi fericiţi,
alungându-ne tristeţea, ce efecte va produce prezenţa lui
Dumnezeu când, în chip nevăzut, va pogoră într-un sufhît
curat?
11.Frica de Dumnezeu când pătrunde în adâncurile
inimii înlăţuie şi devorează toate necuratele patimi ale trupului.
De aceea spune Psalmistul: „Pătrunde cu frica Ta cărnurile
mele” (Psalm 118,12). Iar sfânta iubire îi mistuie pe unii, aşa
precum s-a spus: „Mi-ai robit inima... mi-ai robit inima” (Cânt.
4,9). Pe alţii uneori îi luminează şi îi face să tresalte de bucurie
în Domnul, precum se spune-n Scriptură: „Spre El a nădăjduit
inima mea şi m-au ajutorat şi s-a bucurat trupul meu” (Psalm
362 Curs de
27,7), deoarece, înveselindu-se inima, fruntea repede se
descreţeşte (cf. Proverbe 15,13).
în sfârşit, când omul în întregime a fost inundat,
mistuit şi înlănţuit de cereasca iubire, atunci, pe chipul lui, ca
reflectându-se într-o oglindă, va iradia strălucirea şi
seninătatea sufletului său. Astfel s-a proslăvit şi Moise cel ce L-
a văzut pe Dumnezeu. Cine a ajuns la această treaptă
îngerească a iubirii uită adesea să se îngrijească de hrana
trupului. Şi nu e lucru de mirare, deoarece adesea o dorinţă
contrară ne îndepărtează de mâncare. La cei ce au dobândit o
atare nestricăciune, însuşi trupul nu se mai lasă uşor subjugat
c boală, deoarece, intr-un fel, şi el s-a sfinţit şi a devenit
nestricăcios, pentru că prin flacăra neprihănirii a stins focul
patimilor şi slăbiciunilor trupeşti.
12.Creşterea fricii divine este semnul naşterii iubirii, iar
culmea castităţii constituie premiza teologiei. Cel ce şi-a unit
toate simţurile cu Dumnezeu, acela e călăuzit de Dumnezeii
însuţi la înţelegerea celor dumnezeieşti. Dar pentru cei ce nu
au ajuns încă la această unire este greu şi primejdios să
vorbească despre Dumnezeu.
13.Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pătrunde în suflet
şi desăvârşeşte curăţia acestuia, ucigând moartea prin
prezenţa Lui. Moartea -adică patimile care distrug sufletul- fiind
ucisă, învăţăcelul este pătruns de lumina revelaţiei
dumnezeieşti şi astfel ajunge la cunoaşterea Teologiei.
Cuvântul lui Dumnezeu sfânt este, dăinuind în veşnicie, iar
cine nu-L cunoaşte pe Dumnezeu vorbeşte despre lucrurile ,
dumnezeieşti numai prin conjecturi, prin presupuneri.
14.Neprihănirea îl crează pe adevăratul discipol al
Teologiei, care, curat fiind, poate apoi să vorbească cu
d mnitate despre Dumnezeu şi să pătrundă dogmele Sfintei
1 ií.Tli.

15.Cine-l iubeşte pe Dumnezeu, mai înainte l-a iubit pe


fratele său, căci prin iubirea fratelui mărturisim iubirea faţă de
Dumnezeu (cf. I loan 3,11.). Cine îşi iubeşte aproapele nu va
îngădui ca el să fie vorbit de rău, iar de clevetire va fugi ca de
Pătrologle 261

foc. Cine spune că-L iubeşte pe Dumnezeu şi porneşte


împotriva fratelui său, acela este asemenea celui ce aleargă în
somn!
16.Puterea- iubirii o constituie nădejdea, deoarece cu
nădejde aşteptăm răsplata iubirii. Nădejdea este o avere din
bogăţiile nevăzute, o dobândă neîndoielnică înaintea primirii
întregii comori. Aceasta este odihnă şi uşurare de osteneli,
poartă a iubirii, moarte a deznădejdii şi imagine a bogăţiilor
viitoare. Când dispare speranţa, iubirea piere. De nădejde sunt
legate toate ostenelile noastre, pe ea se bazează sârguinţele
noastre şi pe ea mila lui Dumnezeu o înconjoară..
17.Nădejdea este o sabie cu care credinciosul luptă i
nimiceşte nepăsarea şi trândăvia. Din degustarea şi experierea
cereştilor daruri se naşte speranţa, iar cel re nicicând n-a
gustat este mereu şovăielnic. Mânia distruge nădejdea, căci,
după cum spune Scriptura, „nădejdea nu ruşinează1 ;Romani
5,5), iar „bărbatul iute la mânie nu e de preţuit” (Pilde 11,5).
18.Dragostea este izvorul profeţiei, leagănul minunilor;
ea este adâncul nesecat al luminii dumnezeieşti, obârşia
focului ceresc care, cu cât se revarsă mai mult, cu atât mai
lacom pârjoleşte pe cel ce însetează. Iubirea e starea
îngerească; dragostea-i urcuş spre cele veşnice.
Spune-mi tu, cea mai vestită şi mai frumoasă dintre
virtuţi, „unde îţi paşti oile? CInde te odihneşti la amiază? (Cânt.
1,7). Luminează-ne, scoală-ne, îndrumă-ne, condu-ne, căci la
Tine râvnim cu toţii să ajungem! Tu eşti stăpâna tuturor, acum
mi-ai robit inima”, iar flacăra Ta nu o mai pot stinge. Aş vrea
să te laud şi nu mai ştiu cum. „Tu stăpâneşti puterea mării şi
puterea valurilor Tu o potoleşti. Tu ai smerit ca pe un rănit pe
cel mândru; cu braţul puterii Tale ai risipit pe vrăjmaşii Tăi”.
(Psalm 88,9-11), iar pe cel ce Te iubeşte îl faci de nebiruit. Dar
eu doresc cu ardoare să ştiu, cum te-a văzut Iacob întărită ■
înaltul scării? Spune-mi -sufletu-mi tânjeşte- care fu chipul
acelui urcuş? în ce fel, ce chezăşie şi răsplată compun această
scară prin care „suişuri în inima sa a pus” (Psalm 83,6) cel ce
Te iubeşte? Şi-aş vrea să ştiu, câte trepte vom avea de urcat şi
364 Curs de
cât timp ne va răpi această urcare? Călăuza aceea doar lupta
sa cu îngerul ne-a povestit (cf. Facere 22,24-31), însă nimic
altceva n-a mărturisit sau, mai bine zis, n-a putut.
Iubirea -cu toate că socotesc mai bine să spun Acela
(=Dumnezeu)- regina, pogorându-se parcă din cer, vorbi astfel
la urechea sufletului meu: „Tu, care-atât de mult mă iubeşti,
; i; vei putea contempla întreaga frumuseţe a chipului Meu
pană ce nu te vei lepăda de acest trup pământesc. Dar
această scară să te înveţe structura duhovnicească a virtuţilor;
în vârful scării sunt întărită Eu, aşa după cum şi marele
învăţăcel al meu a spus: „Şi acum rămân acestea trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate
acestea este dragostea” (1 Cor 13,13).
CJrcaţi-vă, fraţilor, urcaţi-vă! Cu sufletul plin de dor
nevoiţi-vă la urcuş, urmând pe cel ce a spus: „Veniţi să ne
suim în muntele Domnului şi în templul Dumnezeului lui
lacob, ca să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările
Sale (Isaia 2,3). El este „cel ce face picioarele noastre agere
ca ale cerboaicelor şi ne ridică pe cele înalte (Ps. 17,36), ca să
biruim preamărindu-L pe El. Alergaţi aşadar cu acela ce
spune: „Să ne străduim să învăţam până ce vom ajunge cu
toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu,
la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii
lui Hristos (Efeseni 4,13); care, la vârsta de treizeci de ani, S-a
botezat şi S-a urcat pe cea de a treizecea treaptă a scării
duhovniceşti. Să urcăm, aşadar, şi noi până la ultima treaptă a
c Mjostei, pentru ca să ne unim cu Dumnezeu -întrucât iubire
este Dumnezeu-, căruia I se cuvine cântarea, a căruia este
împărăţia şi puterea, care este cauza a tot binele şi care a fost
şi va fi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a ¡X-a: Despre


cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, trad. de Pr. Prof. D.
Fecioru, în rev. „Biserica Ortodoxă Română“, an XCVI, nr. 9-
10/1978, septembrie-octombrie, p. 1146-1148.
P e trologie

Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul


Sfintei Liturghii; şi iarăşi, nici când suntem în biserică, să stăm
de vorbă. Să stăm cu frică şi cu cutremur, cu ochii plecaţi în
jos, dar cu sufletul ridicat în sus. Să suspinăm, fără să ni se
audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare nu vedeţi cât
de nemişcaţi stau cei ce sunt lângă împăratul acesta
pământesc, trecător şi muritor? Nu scot o vorbă, nu se
clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, ci stau înfricoşaţi, trişti si
plini de cutremur, la pildă de la ei, omule, şi te rog sa i
înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu aşa cum te-ai duce înaintea
împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te înfăţişezi cu
mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea
vi le-am spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce
nu voi vedea că v-aţi îndreptat.
Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui
Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de răzbunare, ca nu
cumva rugându-ne când spunem: ,,Iartă-ne nouă, precum şi
noi iertăm greşiţilor noştri”, să ne rugăm împotriva noastră,
înfricoşătoare sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte,
aproape că strigă aşa lui Dumnezu: „Am iertat, Stăpâne, iartă-
mă! Am dezlegat, desleagă-mă! Le-am lăsat , lasă-mi-le! Dacă
le-am ţinut, ţine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui,
nu mi le ierta nici Tu pe ale mele. Cu măsură am măsurat,
măsoară-mi şi Tu mie!”.
Ştiindu-le, dar, pe toate acestea, gândindu-ne la ziua
cea înfricoşătoare a judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele
înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră
cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se a
risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei v:;. ,
nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai
putem fî încununaţi. Timpul de acum e timp de pocăinţă;
acela, de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela al
cununilor! Timpul de acum e timp de osteneală; acela de
odihnă! Timpul de acum e timp de muncă, acela de răsplată!
Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă
cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit
366 Curs de
în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie,
s -5trăim şi în pocăinţă! „Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?”.
Pentru ce te mândreşti, omulu? Pentru ce te făleşti? Ce
nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la
morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe
om, descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti
înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e
împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine
e înţeleptul, cine e neînţeleptul? Onde-i frumuseţea tinereţii?
Gnde-i faţa cea frumoasă? (inde-s ochii cei strălucitori? Gnde-i
nasul cel bine întocmit? (Jnde-s buzele cele arzătoare? Unde-i
frumuseţea obrajilor? Onde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s
toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate
putreziciune?
Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte
de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem
timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu
sânge scump. Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ s-a
arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ s-a arătat şi
nu avea unde să-şi plece capul. Vai, ce minune! Judecătorul
vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viaţa gustă, moarte!
Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de
serafimi, este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este împuns
cu suliţa, este pus în mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti,
dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule? Nu ştii că chiar dacă
ţi-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai
dator să faci! Că altul e sângele Stăpânului şi altul sângele
robului! PocĂieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului,
ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără,
de folos. Că aici pe pământ are putere pocăinţa; şi numai aici;
în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem
timp! Să facem binele, ca să scăpăm şi de iadul cel fără de
sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim şi de împărăţia
cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru
lisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.
R a tm la g ie 367

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron,


traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia „Părinţi si
Scriitori Bisericeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune-, 1
B.O.R., Bucureşti 1986, voi. 17, p. 179-180.
„Să facem pe om!”
Ascultă, tu care lupţi împotriva lui Hristos, ascultă că
Dumnezeu vorbeşte cu Cel Care a luat parte cu El la facerea
lumii, cu Cel „prin Care a făcut şi veacurile, Care ţine pe toate
cu cuvântul puterii Sale”. Dar luptătorul acesta împotriva lui
Hristos nu primeşte în linişte cuvântul dreptei credinţe. După
cum fiarele acelea care urăsc cumplit pe om, când sunt
închise în cuşti, urlă în închisoarea lor şi-şi dau pe faţă
cruzimea, dar nu pot să-şi satisfacă furia, tot aşa şi neamul
acesta, duşman al adevărului, iudeii, nemaiavând ce să spună,
spun că multe sunt persoanele cărora Dumnezeu le-a adresat
cuvânt; ei spun: „îngerilor, care stau în jurul lui Dumnezeu, lor
le-a spus: Să facem pe om!”. Născocire iudaică! Basm ieşit
din uşurătatea minţii lor! Ca să nu primească o singură
persoană, introduc mii! îndepărtând pe Fiul, dau slujitorilor
vrednicia de sfătuitori! Fac din cei care sunt robi împreună cu
noi domni ai creării noastre. Omul când ajunge la desăvârşire
este ridicat la vrednicia îngerilor. Dar care creatură poate- fi
egală cu Creatorul? (Jită-te şi la cuvintele care urmează:
„După chipul nostru”.
Ce spui în faţa acestor cuvinte? Nu cumva unu! şi
acelaşi este chipul lui Dumnezeu şi al îngerilor? Că trebuie
neapărat ca aceeaşi formă să aibă şi Fiul şi Tatăl. Negreşit
înţelegem forma aşa cum se cuvine lui Dumnezeu, nu în chip
trupesc, ci în însuşirea dumnezeirii.
Ascultă şi tu, care eşti din proaspăta tăiere împrejur,
care profesezi iudaismul, făcând-o pe creştinul. Cui îi spune
Dumnezeu: „După chipul nostru?”. Cui altcuiva decât „Celui
Care este strălucirea slavei şi chipul ipostasului?, Care este
chipul Dumnezeului celui nevăzut”? Deci propriei Sale icoane
vii, Celui Care a spus: „Eu şi Tatăl una suntem” şi: „Cel Care
M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. Acestuia îi spune: „Să
368 Curs de
facem pe om după chipul nostru”. Deci acolo unde-i un singur
chip, unde-i neasemănarea ?
„Şi a făcut Dumnezeu pe om”.
Scriptura nu spune: „Au făcut”. A evitat aici pluralul
persoanelor, fnstruind pe iudei prin primele cuvinte, iar prin
ultimele excluzând păgânismul, Scriptura revine cu tărie la
monadă, ca să înţelegi pe Fiul împreună cu Tatăl şi să fugi de
primejdia politeismului.
„După chipul lui Dumnezeul l-a făcut pe el”.
Iarăşi Scriptura vorbeşte de persoana Celui Care a
lucrat împreună cu El. Că n-a spus: „După chipul Lui”, ci
„După chipul lui Dumnezeu”.
în ce are omul „chipul lui Dumnezeu” şi cum participă
la „asemnănare” vă voi- spune, dacă va da Dumnezeu, în alte
cuvântări.
Acum atâta să fie spus: Dacă este un singur chip, de
unde ţi-a venit nefericita rătăcire de Ia dreapta credinţă, să
spui că Fiul nu este asemenea cu Tatăl? Câtă nerecunoştinţăl
Asemănarea de care te-ai împărtăşit n-o dai Binefăcătorului?
Socoţi că eşti stăpân pe cele pe care le-ai primit prin har şi nu-
I îngădui Fiului să aibă fireasca asemănare cu Cel Ce L-a
născut?
Să se ruşineze anomeul, să fie făcut de ruşine iudeul,
să se bucure de dogmele adevărului cel binecredincios şi să
fie slăvit Domnul, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor.
Amin.

Sfântul Grigorie Teologul, Contra lui Apolinarie,


trwd. de Prof. Dr. Nicolae Cotos, în rev. „Mitropolia Ardealului”,-
an II, nr. 3-4/1957, martie-aprilie, p. 242-246.
Să nu înşele oamenii aceştia pe alţii, şi nici pe sine să
nu se înşele, afirmând că Omul Domnesc, cum zic ei, care
însă se numeşte, mai bine, Domnul nostru şi Dumnezeu, este
fără minte. Căci noi nu despărţim omul de dumnezeire, ci pe
unul şi acelaşi îl mărturisim şi-l învăţăm, mai-nainte, ce-i drept,
nu om, ci Dumnezeu şi Fiul unul născut mai-nainte de veci,
Patrologie 369

neîmpreunat cu trup şi cu nimic din cele trupeşti; la sfârşit


însă şi om, luând asupra Sa umanitatea pentru mântuirea
noastră: după corp a suferit, după dumnezeire însă n-a putut
sâ pătimească; mărginit cu trupul, cu spiritul însă nemărginit;
acelaşi şi pământesc şi ceresc, văzut şi înţeles, cuprins şi
necuprins; ca prin El, om întreg şi Dumnezeu, să se restaureze
întregul om căzut în păcat.
Cine nu crede că Sfânta Maria e Născătoare de
Dumnezeu, acela e afară de dumnezeire; iar de va zice cineva
că Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal, şi nu va
mărturisi că s-a format în ea atât în mod dumnezeiesc cât şi
omenesc deodată: dumnezeiesc, pentru că s-a conceput fără
bărbat, şi omenesc, pentru că s-a format după legea naşterii,
acela este aşişderea ateu. De va zice cine/o că omul s-s
format, iar Dumnezeu s-a adăugat mai p.2 urmă este
condamnat. Căci asta nu înseamnă naşterea lui Duruoezeu, ci
ferirea Lui de naştere. De va introduce cineva doi Fii, pe unui
născut din Dumnezeu şi Tată, iar pe al doilea născut din
mamă, acela să cadă din înfierea promisă celor credincioşi.
Naturi, cei drept, sunt doua, Dumnezeu şi om, deoarece este
suflet şi corp; dar totuşi nu sunt doi fii, nici doi Dumnezei. Căci
deloc nu sunt socotiţi doi oameni, când vorbeşte şi Pavel
astfel despre omul cel dinăuntru şi cel dinafară. Şi dacă e
vorba să mă exprim pe scurt, atunci şi din una şi alta se
compune Mântuitorul -fiindcă doar nu este acelaşi lucru ceea
ce se poate vedea cu ceea ce este nevăzut, şi ceea ce nu e
temporal cu ceea ce stă sub timp- dar el nu este şi unul -i
altul. Nicidecum. Căci amândouă una sunt în această uniune.
Dumnezeu înomenindu-se şi omul îndumnezeindu-se, sau cum
i-ai mai putea zice. Eu zic: şi una şi alta (cu privire la firea
dumnezeiască a lui Hristos); cu Treimea stă lucrul tocmai
invers, căci acolo este şi unul şi altul, ca să nu confundăm
ipostasele; însă nu şi una şi alta, căci tustrele sunt una şi
aceeaşi cu privire la dumnezeire.
Cel ce va zice că dumnezeirea s-a efectuat din har, ca
într-un profet, şi nu s-a unit şi este unită după fiinţă, acela să
370 Curs de
fie lipsit de inspiraţie mai bună, ba mai degrabă (să fie) plin de
una contrară. Cine nu se închină Celui răstignit, anatema să
fie şi să se înşire între cei ce au omorât pe Dumnezeu. De va
zice cineva că El a fost deplin pe urma faptelor Sale, şi abia
după botez sau după învierea Sa din rnorţi s-a învrednicit de
infiere, aşa ca şi acei (zei), pe care grecii îi induc ca adaoşi,
anatema să fie. Căci ceea ce a avut un început, sau are un
curs, sau prosperează şi se desăvârşeşte, nu este Dumnezeu,
cu toate că şi acestea se pot zice despre El din cauza
descoperirii pe-ncetul. Cel ce va zice că sfântul corp s-a depus
şi dumnezeirea este goală de corp şi nu este cu trupul cel
primit, atât acum cât şi la a doua venire, unui ca acela să nu
v tă mărirea venirii Lui. (Jnde să fie acum trupul, dacă nu cu
ac sa natură, de către care s-a primit? Căci doar nu s-a aşezat,
potrivit închipuirilor nebune ale Manicheilor, în soare, ca să se
venereze cu batjocură ori s-a vărsat în aer şi s-a difuzat, aşa
cum e felul sunetului, cum e mersul miresmelor şi cursul
fulgerului, ce ţine atât de puţin? Dar unde să punem şi faptul
că după înviere a fost pipăit, ori că odată are să fie văzut de
către cei ce l-au străpuns? Căci dumnezeirea în sine este
nevăzută. însă eu cred că El va veni cu trupul, aşa cum s-a
arătat învăţăceilor Săi pe munte, aşa cum a mai dovedit-o
când dumnezeirea a întrecut ceea ce era carne. Precum
acestea le spun pentru înlăturarea ocării alegoriei aşa şi acelea
le scriu pentru îndreptarea înnoirii.
De va zice cineva că trupul lui Hristos s-a pogorât din
cer, şi nu că este de aici de la noi, deşi mai presus de noi, să
fie anatema. Căci acel: „Omul al doilea este din cer”, şi
„precum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti”, şi „Nimeni
nu se va sui la cer, decât cel ce s-a pogorât din cer, Fiul
omului” şi altele de felul acesta, câte credem, că se pot zice
di i cauza uniunii cu ceea ce este ceresc, precum şi acele
c /inte, că prin Hristos s-au făcut toate, şi „Să locuiască
Hnstos în inimile voastre”, nu se referă la Dumnezeu, care se
poate vedea cu ochii, ci la cele ce se înţeleg cu spiritul, bine-
P a trolog ía 211

nţeles aşa, ca fiind unite atât naturile, cât şi însuşirile lor, şi


păstrându-se una pe alta, din cauza strânsei legături între ele.
De a nădăjduit cineva într-un om fără de minte, nebun
este întru adevăr şi cu totul nevrednic de mântuire. Căci ceea
ce nu s-a primit, este nevindecat; iar ceea ce s-a unit cu
Dumnezeu, aceea se mântuieşte. Dacă a căzut Adam pe
jumătate, atunci s-a înjumătăţit şi ceea ce s-a primit şi ceea ce
a primit mântuirea. Iar dacă a căzut întreg, atunci s-a unit cu
întregul ce s-a născut şi totul se eliberează. Deci să nu
invidieze ei completa noastă mântuire şi să nu pună pe seama
Mântuitorului numai oasele, nervii şi figura omului. Căci dacă
omul a fost fără suflet -chiar şi aceasta o zic Arienii, ca să
poată atribui lui Dumnezeu patima; dar ceea ce mişcă corp
nu poate să pătimească. Dar dacă are sutlei, de minte în .
este lipsit, atunci cum (de se mai numeşte) om? Căci omul nu
este o vietate fără minte. Şi e necesar ca numai specia,
masca, să fie omenească, sufletul însă poate să fie de cai, de
bou sau de alt dobitoc ce n-are minte? Ş-apoi aceasta e şi
ceea ce are să se mântuiască; iar eu m-am înşelat de către
adevărul însuşi, ca unul ce mă fălesc şi mă înalţ singur, în
vreme ce altul are parte de laudă, iar dacă omul are minte şi
nu e lipsit de ea, atunci să înceteze ei a fi într-adevăr fără
minte!
însă ajunge, zic ei, dumnezeirea în locul minţii. Dar ce
mă importă aceasta? Dumnezeirea numai cu trupul singur nu
este om, şi nici numai cu sufletul singur, dar nici cu
amândouă, căci lipseşte mintea, care cu deosebire 11 face pe
om. De aceea pe om reţine-1 întreg şi leagă de el dumnezeirea,
ca să-mi faci binefacerea deplină. însă doua deplinătăţi, vei
zice, nu a putut cuprinde. Dar nu este aşa; afără doar dacă
priveşti (lucrul) numai din punct de vedere omenesc. Căci un
vas de o măsură nu va cuprinde două măsuri şi nici spaţiul
unui singur corp două sau mai multe corpuri. De le consideri
pe aceste însă ca pe nişte lucruri intelectuale şi necorporai..,
atunci ia aminte, că eu, unul şi acelaşi, am cuprins şi sufletul
şi raţiunea şi mintea şi pe Duhul Sfânt, şi că înainte de mine,
372 Curs d e

lumea aceasta care se compune adică din lucruri văzute şi


nevăzute, l-a cuprins pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Căci
aşa este natura celor intelectuale, că se amestecă în mod
necorporal şi nedespărţit, atât întreoialtă cât şi cu corpuri,
fiindcă şi de o singură ureche se pot cuprinde mai multe
sunete, şi feţele mai multora se pot vedea simultan de aceiaşi
c hi, şi de acelaşi miros se pot simţi mai multe miresme, aşa
că nici simţurile nu se strâmtoresc întreoialtă şi nu se
înlăturează, şi nici lucrurile simţite nu se micşorează din
pricina percepţiei.

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre


întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă după
trup, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniioae, în colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 15, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1987, p. 110-111 şi
151-152. ’ 1
Valoarea mântuitoare a întrupării Cuvântului. Căci
nu a fost închis în trup; nici fiind în trup, lipsea din altă parte.
Nici nu mişca trupul spre ceva, lăsând toate celelalte goale de
lucrarea şi de purtarea Lui de grijă. Ci, minune covârşitoare
fiind, Cuvântul nu era cuprins de ceva în chip deosebit; ci mai
degrabă le cuprindea El însuşi pe toate. Şi precum, deşi este
în toată zidirea, este în afară de toate după fiinţă, dar este în
toate prin puterile Lui, orânduindu-le pe toate, întinzând în
toate purtarea Lui de grijă şi dăruind viaţă fiecăreia şi tuturor
d' odată, tot aşa, cuprinzând toate, este necuprins, fiind întreg
numai în Tatăl în toate privinţele.
Astfel fiind şi în trupul omenesc şi făcându-1 viu El
însuşi, Ie făcea de asemenea vii pe toate şi era în toate şi în
acelaşi timp în afară de toate. Şi făcându-Se cunoscut din trup
prin fapte, nu era mai puţin văzut prin lucrarea Sa în toate. E
propriu sufletului să vadă prin cugetări şi cele din afară de
trupul său, dar nu să şi lucreze în afară de trupul său, sau să
mişte cele departe de acesta prin prezenţa sa. Căci niciodată
cugetând omul la cele de departe, nu le şi mişcă şi nu le mută.
Patrologie. 171

Nu mişcă soarele şi nu face cerul să se învârtească, şezând în


casa sa. Ci le vede pe acestea mişcându-se şi săvârşindu-se,
dar nu are şi puterea să facă el acestea.
Nu aşa era însă Cuvântul lui Dumnezeu în trup. Căci
nu era legat de trup, ci mai degrabă El îl stăpânea pe acesta,
încât era şi în el şi în toate, ba şi în afară de cele ce sunt. Şi
totuşi
» nu Se odihnea decât în Tatăl. Si > lucrul cel mai minunat
era că vieţuia şi ca om, dar dădea în calitate de Cuvântul viaţă
tuturor şi era în calitate de Fiul împreună cu Tatăl.
Astfel când Fecioara îl năştea, El nu pătimea, nici nu
Se întina de trup, ci mai degrabă sfinţea şi trupul. Şi fiind în
toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă tuturor le
dă viaţă şi le hrăneşte. Căci dacă soarele făcut de El şi văzut
de noi se învârteşte pe cer fără să se întunece de corpurile Je
pe pământ pe care le atinge, nici nu e întunecat de întunsi
ci mai degrabă el le luminează şi le curăţeşte pe acestea, cu
mult mai vârtos Prea Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Care e
şi Făcătorul şi Domnul soarelui, făcându-Se cunoscut în trup,
nu Se întina, ci mai degrabă nestricăcios fiind şi trupul Lui
muritor aflându-se îl făcea viu şi-l curăţa şi pe acesta, El, “Care
păcat n-a făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru
2,22 ).
Efectul universal al întrupării. Precum cel ce doreşte
să vadă pe Dumnezeu, Care este prin fire nevăzut şi nu poate
fi nicidecum văzut, îl înţelege şi îl cunoaşte din faptele din
natură, aşa cel ce nu vede prin înţelegere pe Hristos să caute
să-L afle măcar din faptele trupului şi să cerceteze de sunt ale
unui om. Si de sunt omeneşti, să râdă; iar de nu sunt
j >

omeneşti, ci cunoaşte că sunt ale lui Dumnezeu, să nu râdă de


cele ce nu sunt de râs, ci mai degrabă să se minuneze, că cele
dumnezeieşti ni s-au arătat printr-un mijloc aşa de smerit şi
prin moarte a ajuns la toţi nemurirea şi prin întruparea
Cuvântului s-a făcut cunoscută purtarea Lui de grijă pe 'ru
toate şi că Dăruitorul şi Făcătorul tuturor este însuşi Cuvâ: ui
lui Dumnezeu. Căci El S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeit
El S-a arătat pe Sine prin trup, ca noi să primim cunoştinţa
374 Curs d e

Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi să


moştenim nestricăciunea. Căci El n-a fost vătămat întru nimic,
fiind nepătimitor şi nestricăcios şi Cuvântul însuşi (de Sine) şi
Dumnezeu. Iar pe oamenii ce pătimeau, pentru care a şi
răbdat acestea, i-a atras şi îi ridică întru nepătimirea Sa. Şi,
peste tot, biruinţele Mântuitorului cele câştigate prin întrupare,
sunt de asa f fel si
» atât de mari, 7 că dacă ar voi cinevasă Ie
povestească, s-ar asemăna celor ce privesc la noianul mării şi
voiesc să numere valurile ei. Căci precum nu poate cuprinde
cineva cu ochii toate valurile, pentru că pe măsură ce se
apropie copleşesc simţul celui ce încearcă să le cuprindă, Ia
fel, celui ce voieşte să cuprindă faptele lui Hristos în trup, îi
este cu neputinţă să le primească pe toate, fie şi numai în
cugetare, cele ce întrec gândirea lui fiind mai multe decât cele
pe care socoteşte că Ie-a cuprins. Mai bine e deci de a nu
vorbi de toate câte se arată privirii, din care nu poate înfăţişa
cineva prin cuvânt nici măcar o parte, ci de a mai pomeni
doar de una şi de a te lăsa pe tine minunându-te de celelalte.
Căci toate sunt la fel de minunate şi oriunde ar privi cineva ar
fi covârşit de uimire văzând dumnezeirea Lui.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu


;jdeul Tryfon, traducere, introducere şi note de Fr. Prof.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1980, p. 94-95 şi 99-100
Pe când mă găseam astfel, părându-mi-se că port în
mine o mare linişte şi voind să fug şi mai mult de orice urm,ă
omenească, m-am dus într-un sat nu departe de mare. în timp
ce mă apropiam de locul acela, în care ajungând, aveam să
fiu numai eu cu mine însumi, un bătrân respectabil, cu
înfăţişarea destul de frumoasă, cu chip blând şi cuvios, venea
pe urma mea, numai la câţiva paşi depărtare. întorcându-mă
spre el şi oprindu-mă din cale, l-am fixat cu privirea straşnic.
El mi-a zis:
Patrologie 375

-Mă cunoşti?
I-am spus că nu.
-De ce, atunci, mi-a zis el, te uiţi aşa ia mine?
-Mă mir, i-am răspuns eu, că te-ai întâmplat să i ' în
acelaşi loc cu mine. Căci nu m-am aşteptat să văd pe nimeni
aici.
-Eu caut nişte oameni de-ai mei, mi-a zis acela, care au
plecat de la mine, ca să se ducă într-altă parte. Am venit să
văd, dacă nu cumva se vor arăta pe undeva. Dar tu, mi-a zis
el, ce cauţi pe aici?
-Simt o plăcere deosebită, i-am răspuns eu, să mă
ocup cu astfel de îndeletniciri. Căci aici pot să stau de vdrbâ
cu mine însumi, nefîind alte lucruri care să mă împiedice, aşa
cum se întâmplă de obicei. Nişte astfel de locuri sunt cât se
poate de prielnice pentru meditaţie.
-Aşadar, tu eşti un om iubitor de meditaţie, mi-a zis el,
şi nu eşti un om iubitor de faptă şi de adevăr, după cum nu
încerci să fii un om mai mult practic decăt un sofist?
-Dar, i-am răspuns eu, ce lucru poate fi mai de seamă,
pe care l-ar putea săvârşi cineva, decăt să arate că raţiunea
este mai presus de toate celelalte şi lăsându-se astfel stăpânit
şi condus de raţiune, să poată vedea rătăcirea altora şi
îndeletnicirile lor, anume că ei nu săvârşesc nimic sănătc? şi
plăcut lui Dumnezeu? Fără de filozofie şi fără de raţiunea aa
dreaptă, nimeni nu poate dobândi înţelepciunea. Pentru
aceasta, tot omul trebuie să se îndeletnicească cu filozofia şi
să socoată lucrul acesta ca fiind cel mai de seamă şi mai
vrednic din toate, şi că celelalte nu sunt decât de o a doua şi a
treia mână, devenind lucruri moderate şi vrednice de acceptat
numai în legătură cu filozofia şi că fără de ea, sau fără ca
filozofia să urmeze în chip natural celor care se ocupă cu
aceste lucruri, ele devin împovărătoare şi nişte lucruri de rând.
-Aşadar, filozofia duce la fericire? a reluat acela.
-Da, am răspuns eu, ea şi numai ea singură.
376 Curs d e

-Dar ce este oare filozofia şi în ce constă fericirea la


care duce ea? Dacă nu te împiedică ceva să-mi răspunzi,
răspunde-miî
-Filozofia, am reluat eu, este ştiinţa fiinţei şi
cunoaşterea adevărului, iar încoronarea unei astfel de ştiinţe şi
de înţelepciuni este fericirea.
-Dar ce numeşti tu Dumnezeu? mi-a zis el.
-Dumnezeu este aceea ce este întotdeauna acelaşi şi
care este în acelaşi fel; El este cauza fiinţei tuturor celorlalte.

Cu mult mai înainte de aceşti aşa filozofi, au fost nişte


oameni fericiţi, drepţi şi iubitori de Dumnezeu, care au vorbit
în Duhul Sfânt şi care au arătat cele viitoare, care se întâmplă
e um: aceştia sunt profeţii. Numai aceştia au văzut şi au spus
oamenilor adevărul, netemându-se şi neascultând de nimeni.
Ei nu au fost învinşi de dorinţa de slavă, ci au spus numai
ceea ce au auzit şi au văzut, fiind plini de Duhul Sfânt. Scrierile
lor se păstrează chiar şi acum şi, îndeletnicindu-se cineva cu
ele, dacă crede în ele, poate folosi foarte mult: atât cu privire
la începuturi, cât şi cu privire la sfârşit şi la toate cele ce
trebuie să ştie un filozof. Ei nu vorbesc cu dovezi, căci sunt
nişte martori vrednici ai adevărului, mai presus de orice
dovadă. Cele ce s-au întâmplat, însă, sau se întâmplă şi acum,
silesc pe orişicine să fie de acord cu cele grăite de ei. Chiar şi
numai pentru minunile pe care le-au săvârşit, ei pot fi socotiţi
drepţi, atunci când au slăvit pe Făcătorul tuturor, Dumnezeu şi
Tatăl şi au vestit pe Hristos, Care avea să vină de la El şi Care
avea să fie Fiul Lui. Lucrul acesta nici nu l-au făcut şi nici nu-1
fac profeţii mincinoşi, care sunt plini de duhul cel necurat şi
rătăcitor şi care, deşi îndrăznesc să săvârşească oarecare
minuni, spre uimirea oamenilor, slăvesc, în schimb, duhurile
rătăcirii şi pe demoni. Roagă-te, deci, mai presus de toate, să
ţi se deschidă porţile luminii, căci toate acestea nu pot fi
v.izute şi nici înţelese de toţi, dacă Dumnezeu şi Hristosul nu
d$ cuiva să înţeleagă.
Patrologie 211

Apologia l, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.


Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 2,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti
1980, p. 70-71
în ce ne priveşte pe noi, după spălarea celui ce crede
şi care a căzut întru totul de acord cu noi, îl aducem în locul
unde se găsesc adunaţi cei pe care noi îi numim fraţi, făcând
rugăciuni comune pentru noi înşine şi pentru cel luminat, ca
şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni, cu multă stăruinţă, ca să
ne învrednicim ca, aflând adevărul, să ne găsim şi prin fapte a
fi nişte buni trăitori şi păzitori ai celor ce ne sunt poruncite, în
aşa fel ca să ne mântuim cu mântuirea veşnică. încetând
rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sarutarea păcii.
Apoi, se aduce celui ce prezidează adunarea fraţilor pâine şi
un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-ie,
înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului şi al
Duhului Sfânt şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire,
pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat
rugăciunile şi euharistia, întreg poporul care este de faţă
rosteşte cu glas mare: “Amin”. Cuvântul Amin este un cuvânt
ebraic care înseamnă “aşa să fie”. După ce întâistătătorul a
terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia
care sunt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei ce se
găsesc de faţă să se împărtăşească din pâinea şi vinul
amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie, iar celor
ce nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor.
Hrana aceasta se numeşte la noi euharistie. Nimeni nu
poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele
propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin bsia
iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-
a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine
comună şi nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin
Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus, Mântuitorul nostru, S-a întrupat
şi a avut în vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel
378 Curs de

ş hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului


celui de la EI, hrana aceasta din care se hrănesc sângele şi
trupurile noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că este atât
trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat. Apostolii, în
Memoriile lor, care se numesc Evanghelii, aşa ne-au transmis
că li s-a poruncit lor: Iisus luând pâinea şi aducând rugăciuni
de mulţimire asupra ei, a zis: ’’Aceasta să o faceţi în amintirea
Mea; acesta este trupul Meu”. Şi, de asemenea, luând şi
paharul şi aducând rugăciuni de mulţumire asupra lui, a zis:
“Acesta este sângele Meu”. Şi i-a împărtăşit din ele numai pe
ei. Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că
aceasta are loc şi în misterele lui Mithra, deoarece şi aici, în
slujbele care se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pune
înainte pâine şi un pahar cu apă însoţite de unele formule. Voi
ştiţi bine acest lucru, iar de nu, îl puteţi afla cu uşurinţă.

Origen, Despre rugăciune, traducere de Pr. Prof.


Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în
c lecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, volumul 7, Editura
Ir, titutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1982, p.
217-221.
Iertarea şi starea de nepătimire, condiţii
fundamentale ale rugăciunii. l.Cele spuse adineauri le
putem argumenta pe baza Sfintei Scripturii în modul următor:
Cel ce se roagă se cade să ridice “mâini sfinte”, ceea ce
înseamnă că va ierta tuturor greşelile lor, alungând din suflet
patima şi nepizmuind pe nimeni. Tot astfel, pentru ca mintea
să nu fie stăpânită de gânduri străine, va trebui ca în timpul
rugăciunii să uite tot ce nu este în legătură cu rugăciunea. Ce
ar putea fi mai fericit decât acest lucru? Tocmai despre
aceasta ne învaţă Pavel în întâia epistolă către Timotei, cu
vorbele: ’’Vreau, aşadar, ca bărbaţii să se roage în tot locul,
ridicând mâini cucernice, fără de mânie şi fără de gâlceavă”.
Cât despre femei, ele trebuie să fie, mai ales la rugăciune,
PălmLogie m

cuviincioase şi curate atât sufleteşte cât şi trupeşte, dar, i


chip deosebit, trebuie să fie temătoare de Dumnezeu,
alungând din inima lor orice gând nestăpânit şi orice
apucături femeieşti, “făcându-şi lor podoabă din sfială şi din
cuminţenie, iar nu din păr împletit şi din aur, ori perle sau
veşminte de mult preţ, ci fapte bune, aşa cum se cuvine unor
femei care se făgăduiesc temerii de Dumnezeu”. Ar mai putea
fi pusă la îndoială fericirea unei femei care se pregăteşte de
rugăciune aşa cum o arată şi ţinuta? Căci tocmai acest lucru
îl spune Sfântul Pavel în aceeaşi epistolă: “De aceea femeile
să se poarte în ţinută cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din
sfială şi din cumpătare, nu din păr împletit şi din aur, din
mărgăritare sau din veşminte de mult preţ, ci, precum se
cuvine unor femei care se făgăduiesc temerii de Dumnezeu,
făcându-şi lor podoabă din fapte bune”.
2. Şi proorocul David a descris calităţile colul ce se
roagă Domnului şi cred că n-ar fi fără folos dacă am cita
cuvintele lui pentru ca să iasă şi mai mult în lumină marile
avantaje, dacă nu singurele: ţinuta sufletească şi pregătirea
pentru rugăciune din partea aceluia care s-a afierosit lui
Dumnezeu. Anume, el spune: “Către Tine, Cel ce locuieşti i
cer am ridicat ochii mei”, şi, “Către Tine, Doamne, am ridicat
sufletul meu”.
Dacă ochii sufletului se înalţă în aşa măsură încât nu
mai zăbovesc asupra celor pământeşti şi nu se mai lasă
împovăraţi de reprezentări lumeşti, atingând o înălţime atât de
mare, încât nici nu se mai uita la lucrurile din lumea aceasta,
ci-şi pironesc gândul doar la Dumnezeu, pe care-I. ascultă cu
respect şi cu evlavie, atunci cum nu s-ar trage înapoi de la
cele mai mari avantaje aceşti ochi care văd ca în oglindă, cu
faţa descoperită, strălucirea măreţiei Domnului, prefăcându-se
în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului? Ei
se împărtăşesc atunci dintr-o revărsare dumnezeiască a
harului, precum ne lămureşte Psalmistul când zice:
“însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!”,
înălţarea sufletului spre lumina Duhului înseamnă depărtare
380 Curs de

de cele trupeşti, căci de la o vreme nu numai că urmează


Duhului, ci se şi uneşte intim cu Dumnezeu, după cum rezultă
din enunţarea: ’’Către Tine, (Doamne) ridic sufletul meu”.
Cum, dar, nu se va lepăda de ceea ce este ca să devină un
suflet înduhovnicit?
3.Dacă uitarea răului e culmea desăvârşirii, atunci,
după vorba proorocului leremia, într-însa se cuprinde întreaga
Lege, când spune: “Părinţilor voştrii nu le-am dat o anumită
poruncă când au ieşit din Egipt, ci iată porunca pe care le-am
dat-o: “fiecare să ierte din inimă greşelile aproapelui. Nimeni
să nu pună la cale fărădelegi, în inima sa, împotriva
aproapelui său”. Să iertăm deci înainte de a ne ruga, împlinind
porunca Mântuitorului, care spune: “ Şi când staţi de vă rugaţi,
iertaţi orice aveţi împotriva cuiva”. Aşa ajungem să stăpânim,
Î! mod văzut, cele mai sublime virtuţi, dacă ne îndreptăm spre
rugăciune în modul acesta.
Când rugăciunea se face cu mare încredere îh
pronia dumnezeiască, atunci însuşi Marele Arhiereu
Hristos se roagă pentru noi. l.Cele dinainte au fost spuse în
ipoteza că, chiar dacă n-am folosi nimic din rugăciune, avem
totuşi cel mai mare câştig dacă cunoaştem şi aplicăm modul
corect de a ne ruga. E limpede, însă, că cel ce se roagă în
modul acesta, cât timp încă vorbeşte şi contemplă pe Cel
care-1 ascultă, acela deja aude cuvântul Primitorului: ”Iată-mă,
sunt aici”, dacă bineînţeles, a depărtat înainte de rugăciune
toate îndoielile privitoare la Providenţă. Aceasta se lămureşte
din enunţarea: ’’Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea,
ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire”, căci, cine-i
mulţumit cu ceea ce se întâmplă, acela a devenit, de pe acum,
liber de asuprire şi nu mai ridică mîna împotriva lui
Dumnezeu, care rânduieşte totul în vederea mântuirii noastre,
nici nu mai murmură în ascuns fără ca să-l audă cineva.
Cârtirea aceasta seamănă cu a slujitorilor celor răi care nu-şi
varsă necazul în chip văzut împotriva poruncilor Domnului lor,
c: cârtesc doar fără să ridice glasul, fiind porniţi cu totul
împotriva Providenţei divine ca şi cum ar vrea să ascundă din
RalmLogie 381

faţa Providenţei şi a lui Dumnezeu, Cel peste toate,


nemulţumirile de care se plâng. La aceasta cred că se resVă
cartea lui Iov, când grăieşte: ”Şi cu toate acestea, Iov n-a
păcătuit deloc împotriva Iui Dumnezeu cu buzele sale”, căci s-
a precizat încă înainte de a fi fost pus la încercare: ’’întru toate
acestea Iov nu păcătui împotriva lui Dumnezeu”. Locul din
cartea Deuteronom, care opreşte aceasta, spune: ”Păzeşte-te
să nu intre în inima ta gândul nelegiut şi să zici: se apropie
anul al şaptelea” ş.a.m.d.
2.Cine se roagă, deci, în modul acesta, acela are de la
început un mare folos şi ajunge mai uşor să se unească cu
Duhul Domnului, care umple tot rotogolul pământului, ca să
se împreuneze în mod intim cu El, Domnul care umple tot
pământul şi cerul, căci proorocul vorbeşte clar: ’’Oare nu
umplu Eu cerul şi pământul?, zice Domnul”.
Afară de aceasta, prin curăţire, de care a fost vorba,
creştinul va participa prin rugăciunea sa şi Ia rugăciunea
Fiului lui Dumnezeu, care stă şi în mijlocul acelora care nu-L
cunosc, dar care nu lasă pe nimeni fără de ajutor şi care se
roagă Tatălui împreună cu cei pentru care mijloceşte. Fiul lui
Dumnezeu este doar arhiereu pentru jertfele noastre şi
apărător înaintea Tatălui; El se roagă cu cei care se roagă şi
stăruie pentru cei care stăruie. însă El nu se roagă ca pentru
nişte casnici ai Săi, pentru aceia care nu se roagă necontenit
în numele Său, nici nu va reprezenta înaintea lui Dumnezeu pe
cei care nu urmează îndrumările Sale de a se ruga în tot
timpul, fără să se ostenească. El spune doar, într-o pildă, cum
trebuie să se săvârşească rugăciunea şi să nu se lenevească:
”într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se
temea...”.
Iar în cele premergătoare s-a spus: “şi a zis către ei:
cine dintrevoi, având un prieten se va duce la el în miez de
noapte şi-i va zice: prietene, împrumută-mi trei pâini, că a
venit din cale un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte”.
Şi îndată după aceea: ”Vă zic vouă chiar dacă, sculându-se,
382 Curs de

nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar pentru îndrăzneala lui,


sculându-se , îi va da cât îi trebuie”.
Cine, dintre cei care cred în cuvântul neînşelător al lui
Iisus, n-ar fi îmboldiţi spre rugăciune neîncetată, câtă vreme El
zice: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va
deschide?”. Binevoitorul Tată dă pâine vie celor ce cer de la
Tatăl, iar nu piatră, care, după voia potrivnicilor, s-ar preface
pentru Iisus şi ucenicii lui în hrană, celor ce au primit Duhul
înfierii Tatălui, “darul Său cel bun îl dă Tatăl acelor care-L
roagă, întrucât El lasă să cadă ploaie din cer”.

Sfântul Grigorie al Nissei, Despre viaţa lui Moise


şi Tâlcuire am ănunţită la Cântarea Cântărilor,
traducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr.
loan Buga, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
v iumul 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti 1982.
7 »

Viaţa lui Moise


„întâi cel ce priveşte pe Moise şi norul, care amândoi
călăuzesc pe calea virtuţii, vede în Moise învăţăturile legii, iar
în nor, pe Conducătorul în ale legii. Apoi după ce şi-a curăţit
cugetul trecând prin apă, omorând şi alungând de la sine tot
ce este de alt neam, va gusta apa amară a Merei, adică din
viaţa lipsită de plăceri, ce pare la început amară şi neplăcută
celor ce o gustă, dar se face dulce celor ce primesc lemnul
(crucii) în simţurile lor. Pe urmă, desfătându-se de frumuseţea
fînicilor şi a izvoarelor evanghelice şi umplându-se de apa vie
care ţâşneşte din piatră şi primind în sine pâinea cea
cerească, se îmbărbătează împotriva celor de alt neam,
făcându-i-se întinderea mâinilor legiuitorului pricină a biruinţei,'
fapt care închipuie taina crucii.
După toate acestea este călăuzit la vederea
(contemplarea) firii celei mai presus de toate. Calea către o
astfel de cunoaştere este curăţirea nu numai a trupului, spălat
prin oarecare stropiri, ci şi a oricărei pete a veşmintelor,
spălate în apă.
Aceasta înseamnă că cel ce vrea să se aproprie de
R& im lagie. 382

vederea (contemplarea) celor ce sunt trebuie să se curăţească


de toate, că cel ce le-a spălat pe amândouă, potrivit lor, de
orice pată, să fie curat şi nepătat şi cu sufletul şi cu trupul.
Aceasta, pentru a ne arăta curaţi Celui ce vede cele ascunse,
dar şi pentru că bunul chip din afară dă pe faţă starea
dinăuntru a sufletului. De aceea, înainte de urcare pe munte îşi
spală, potrivit poruncii dumnezeieşti, veşmintele, prin chipul
veşmintelor arătându-se înfăţişarea vieţii cu bun chip. Desigur
n-ar putea spune cineva că o pată văzută a veşmintelor e o
piedică în suişul celor ce urcă spre Dumnezeu. Dar socotesc
că este potrivit să se numească veşmânt înfăţişarea purtărilor
din viaţa aceasta.
împlinindu-se aceasta şi lăsându-se departe de murite
şi turmele de vite, se aproprie de urcuşul spre înţelesurile cele
înalte. Iar oprirea oricărui animal de a se arăta pe munte
înseamnă, după înţelegerea noastră, ridicarea peste conştiinţa
ce ne vine prin simţuri, la contemplarea celor cunoscute cu
mintea (celor inteligibile). Fiindcă este propriu firii ce' r
necuvântătoare să se conducă numai după simţuri, rară
cugetare. Pe ele le conduce văzul şi adeseori le împinge spre
ceva auzul. Şi toate celelalte prin care cunosc simţurile au un
loc mare în viaţa animalelor. Dar contemplarea lui Dumnezeu
nu se săvârşeşte prin ceea ce se vede, nici prin ceea ce se
aude şi nu este cuprinsă în vreun înţeles din cele obişnuite.
Fiindcă nici ochiul nu L-a văzut, nici urechea nu L-a auzit, nici
nu este ceva dintre cele ce se suie în mod obişnuit Ia inima
omului (I Cor., 2,9). Şi cel ce voieşte să se aproprie de
înţelegerea celor înalte trebuie să-şi curăţească felul de viaţă
de toată mişcarea simţuală şi animalică, să-şi spele cugetarea
de orice părere născută din vreo.obişnuinţă şi să se despartă
de unirea obişnuită cu soţia sa, adică cu simţirea care este
soţia firii noastre.
Numai după ce s-a curăţat astfel, să îndrăznească să
se aproprie de munte. Căci cu adevărat munte înălţat pieptiş
şi greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu (teologia)...
Iar dacă este vreun Moise, acela poate să se urce primind în
auz sunetul trâmbiţelor, despre care spune cuvântul istorisirii
că se aud tot mai tare pe măsura urcării. Iar trâmbiţa care
384 C u rs de

! veste auzul este predica despre firea dumnezeiască şi ea e


f .ternică încă de la prima auzire, dar se întăreşte şi mai mult
şi loveşte şi mai tare auzul celor ce au înaintat până la capăt.
A trâmbiţat şi legea şi proorocii taina dumnezeiască a
întrupării; dar primele sunete erau încă prea slabe, ca să poată
fi auzite de urechea neascultătoare. De aceea, auzirea greoaie
a ideilor nu a primit sunetul trâmbiţelor. înaintând însă, cum
spune cuvântul, trâmbiţele s-au făcut mai puternice, iar
ultimele sunete produse de propovăduirea evanghelică au
ajuns la auz. Căci Duhul sufla tot mai tare prin organe în cei
următori şi făcea să răsune sunetul tot mai puternic. Iar
organele care răsunau de sunetul Duhului erau proorocii şi
.apostolii, al căror sunet, cum spune psalmistul, „a ieşit în tot
pământul şi până la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 5).
Iar mulţimea nu poate să cuprindă glasul ce vine de
sus, dar iui Moise i se îngăduie să cunoască prin el cele
negrăite, şi apoi să înveţe şi pe popor poruncile pe care s-a
învrednicit să le afle din învăţătura de sus. Şi acest lucru e
unul din cele ce se practică şi în Biserică, pentru că nu toţi se
pot îmbujzi la cunoaşterea tainelor, ci aleg dintre ei pe cel ce
poate să înţeleagă cele dumnezeieşti şi lui îşi pleacă cu
recunoştinţă urechea, socotindu-1 vrednic de crezare în toate
c e le vor auzi, ca pe unul ce a fost învăţat în cele
dumnezeieşti. „Căci nu toţi sunt apostoli, zice, nici toţi
prooroci” (I Cor., 6, 29). Numai că acest lucru în multe
biserici nu mai este acum păzit. Fiindcă mulţi care mai au
nevoie de curăţirea de cele făcute în viaţa lor trecută, unii din
cei nespălaţi şi cu veşmântul vieţii pătat, împinşi de simţirea
necuvântătoare, îndrăznesc să se aproprie de urcuşul
dumnezeiesc, din care pricină sunt îngropaţi în propriile lor
cugetări. Căci părerile lor eretice sunt ca nişte pietre necioplite
care doboară şi îngroapă pe propriul născocitor al relelor
învăţături.
Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric şi
vederea lui Dumnezeu în acesta? Căci ceea ce istoriseşte
acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu.
Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum, în
întuneric. Dar nici acest lucru nu-1 socotesc abătându-se din
Patrologie

şirul celor tâlcuite de noi după înţelesul lor mai înalt. Căci
cuvântul ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei
credinţe se arată prima dată în lumină celor ce o primesc.
Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e
întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărţirea de
lumină. Dar mintea înaintând şi, printr-o luare-aminte din ce în
ce mai mare şi mai desăvârşită, ajungând la înţelegerea
adevăratei cunoaşteri, cu cât se aproprie mai mult de vedere
(contemplare), cu atât vede mai mult că Firea dumnezeiască
este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles). Părăsind
deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simţurile, ci
şi pe cele câte socoteşte minte că le vede (le înţelege),
înaintează mereu spre cele dinăuntru până ce, străbătând prin
multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de
neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă
adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L cunoaşte stă chiar
în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat e mai
presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de
necuprinsul Lui, ca de întuneric. De aceea zice şi înţeleptul
loan, ajuns în acest întuneric strălucitor, că „pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut vreodată“ (In. 1, 18). Căci cunoaşterea
fiinţei dumnezeieşti rămâne neapropiată nu numai oamenilor,
ci şi întregii firi gândite cu mintea (inteligibile).
Când deci Moise ajunge mai tare la cunoaştere,
mărturiseşte că vede pe Dumnezeu în întuneric, pentru că e
propriu firii lui Dumnezeu să fie mai presus de orice
cunoaştere şi înţelegere.
„Căci a intrat, zice, Moise, sub întuneric unde era
Dumnezeu” (leş., 10, 21). Cine este Dumnezeu? „Cel ce a pus
întunericul ascunziş al Său” (Ps. 17, 10), cum zice David, în
care s-au descoperit tainele cele negrăite. Şi ajungând Moise
acolo, cele despre care fusese învăţat mai înainte prin
întuneric i se fac iarăşi cunoscute prin întuneric, pentru că,
după cum socotesc, să se facă mai întemeiată învăţătura
despre acestea, fiind mărturisite prin glasul dumnezeiesc. Căci
cuvîntul dumnezeiesc opreşte mai întîî să fie asemănat
Dumnezeu cu ceva din cele cunoscute de oameni, dat fiind că
orice înţeles care se iveşte în cugetarea sau socotinţa firii prin
386 Curs d e

vreo imaginare care mărgineşte plăzrnuieşte un idol despre


Dumnezeu şi nu vesteşte pe Dumnezeu. Iar în dreapta
credinţă este o îndoită virtute: una care se ocupă cu
Dumnezeu şi alta care se ocupă cu curăţia; căci şi curăţia
n orală este o parte a dreptei credinţe. Dar mai întâi a fost
: Aţat cele ce trebuie cunoscute despre Dumnezeu. Iar
cunoaşterea constă în a nu primi cu privire la El nimic din cele
ce se cunosc prin înţelegerea omenească. Apoi a învăţat
celălalt fel al virtuţii, aflând prin ce fel de fapte se dobândeşte
viaţa virtuoasă.
După aceasta intră în cortul nefăcut de mână. Cine va
urma celui care păşeşte pe calea virtuţii şi-şi ridică mintea atât
de sus, celui care, urcând dintr-o culme în alta, prin urcuşul
spre înălţimi, ajunge mereu mai înalt ca sine. Acesta părăseşte
mai întâi poala muntelui, despărţindu-se de toţi cei care au
slăbit în urcuş. Apoi primeşte în auz sunetul trâmbiţelor, fiind
atras de el spre înălţimi. După aceasta pătrunde în adâncul
nevăzut al cunoaşterii lui Dumnezeu. Dar nici aici nu rămâne,
ci trece la cortul nefăcut de mână. Şi abia aici ajunge la capăt
cel ce suie prin astfel de urcuşuri.
Dar mi se pare că şi în alt mod trâmbiţa cerească se
face învăţătoare celui ce urcă la cortul nefăcut de mână. Şi
anume armonia minunilor cereşti vesteşte înţelepciunea ce se
arată în făpturi şi povesteşte marea slavă a Iui Dumnezeu din
cele ce se văd, după cum s-a spus: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu” {Ps. 18, 2): Iar aceasta se face trâmbiţă prin
sunetul ei limpede.şi răsunător, cum zice unul din prooroci:
„Trâbiţat-a Dumnezeu din înălţimi”
* * #

Dar şi Domnul, Care a grăit atunci lui Moise, după ce


S-a făcut El însuşi plinitorul legii Sale, Ie spune ucenicilor Săi
la fel, dezvăluind înţelesul celor spuse odinioară prin ghicitură,
zicând: „De voieşte cineva să-Mi urmeze Mie” (Mt. 10, 21). El
nu zice: „De voieşte cineva să meargă înaintea Mea”. Acelaşi
lucru H spune celui care îl roagă pentru viaţa veşnică: „Vino,
zice, şi-Mi urmează“ (Mt. 19, 21).
Iar cel ce urmează vede spatele celui dinaintea lui.
Aşadar, Moise, care se străduieşte să vadă pe Dumnezeu, e
Patrologie

învăţat acum cum poate fi văzut Dumnezeu: a vedea pe


Dumnezeu înseamnă a urma lui Dumnezeu oriunde te-ar
conduce. Căci trecerea Lui înseamnă conducerea de către EI
a celui ce-1 urmează. Fiindcă nu poate ajunge altfel în chip
sigur la El cel ce nu cunoaşte calea, decât urmând celui ce-1
călăuzeşte. Deci cel ce călăuzeşte arată calea prin aceea că
merge înaintea celui ce-1 urmează. Iar cel ce urmează nu se va
abate de la calea cea dreaptă, dacă el va vedea mereu spatele
îndrumătorului. Căci cel ce se abate în mişcarea sa într-o
latură sau alta, sau îşi îndreaptă privirea spre faţa
călăuzitorului, îşi taie sieşi o altă cale, neurmând pe cea
arătată lui de către îndrumător. De aceea spune .celui călăuzit:
„Faţa Mea nu o vei vedea”, adică: nu trece în faţa celui ce te
călăuzeşte! Fiindcă în acest caz îţi va fi drumul împotriva lui...
Căci cel ce priveşte împotrivă nu va trăi. De aceea hotărăşte
glasul dumnezeiesc: „Nimeni văzând faţa Domnului nu va
trăi” (leş. 33, 20).
Vezi ce lucru mare este să înveţe cineva să urrneze lui
Dumnezeu? Căci abia spre sfârşitul vieţii, după urcuşurile
acelea atât de înalte şi după arătările înfricoşătoare şi slăvite
ale lui Dumnezeu, se învredniceşte de acest har cel ce a
învăţat să meargă pe urmele lui Dumnezeu”.

La Cântarea Cântărilor
„Prin aceasta ne învaţă că unul este modul de
cuprindere a puterii ce întrece toată mintea: a nu ne opri
niciodată la ceea ce am cuprins, sau a nu înceta de a căuta
pururea ceva mai mult decât ceea ce s-a cuprins (înţeles).. . .
Căci cine nu ştie treptele acelea pe care a urcat Moise,
care mereu se făcea mai mare şi niciodată nu se oprea a
creşte mai mare? A crescut la început, când a pus mai presus
de împărăţia egiptenilor ocara pentru Hristos, alegând mai
bine să fíe necăjit cu poporul lui Dumnezeu, decât să se
bucure de gustarea vremelnică a păcatului. A crescut iarăşi
când egipteanul, asuprind pe evreu, a omorât pe cei de alt
neam, luptând pentru israelit. Şi vei înţelege, fără îndoială,
felul creşterii, de vei lua istoria ca chip al unui înţeles mai înalt.
Şi iarăşi s-a făcut mai mare ca sine, păzindu-şi viaţa
388 Curs de
netulburată de zgomote, prin îndelungata înţeleaptă petrecere
în pustie. Apoi se luminează de focul din rug. Pe lângă acestea
îşi goleşte tălpile de învelişul mort. Pierde şerpii egipteni cu
toiagul. Scoate de sub tirania lui faraon neamul său şi îl
conduce prin nori. Desparte marea. Acoperă sub mare tirania,
îndulceşte Mera. înmoaie piatra. Se hrăneşte cu mâncarea
îngerilor. Aude trâmbiţele, îndrăzneşte să se urce pe muntele
ce arde. Atinge vârful. Ajunge sub nor. Intră în întunericul în
care era Dumnezeu. Primeşte legământul. Se face soare
neapropiat celor ce se apropie, fulgerându-i faţa de lumină.
Dar cine ar putea înfăţişa prin cuvânt toate faptele Lui şi
feluritele arătări ale lui Dumnezeu...
De aceea şi sufletul cheamă pe Cuvântul cum poate,
dar nu poate cum voieşte. Căci voieşte mai mult decât poate.
Şi totuşi nu voieşte atât cât este Acela, ci cât poate voia lui
liberă să voiască. Fiindcă, deci, Cel chemat nu poate fi ajuns
de străduinţa celui ce-L cheamă, de aceea zice: „L-am chemat
şi nu m-a auzit”...
Cuvântul ce urmează ne întăreşte înţelesul pe care 1-
am descoperit înainte, că mărimea firii dumnezeieşti nu se
cunoaşte în faptul de a o cuprinde, d în faptul de a trece peste
toată închipuirea şi puterea de cuprindere. Căci sufletul care a
ieşit din fire, în aşa fel că nu mai e împiedicat de nici un lucru
din cele obişnuite în cunoaşterea celor nevăzute, nu se opreşte
de a căuta pe cel neaflat şi nu încetează de a chema pe Cel ce
nu poate fi chemat. Căci zice: „ L-am căutat pe El şi nu L-am
aflat”. Căci cum ar putea fi aflat cel pe care nu-1 vesteşte nimic
din cele ce se cunosc ? Nici o formă, nici o culoare, nici o
hotărnicire, nici cantitate, nici loc, nici o înfăţişare, nici o
presupunere, nici o asemănare, ci se află pururea în afară de
orice încercare de a-L cuprinde, sau scapă întotdeauna voinţei
de apucare, celor ce-L caută.
Pentru aceea zice: „L-am căutat prin puterile de aflare
ale cugetării, în raţionamente şi înţelesuri, şi totdeauna era în
afară, scăpând de apropierea înţelegerii. Iar Cei ce Se află
pururea în afară de orice cugetare prin care poate fi cunoscut,
cum ar fi cuprins prin înţelesul vreunui nume? De aceea
sufletul născoceşte tot felul de înţelesuri ale numelor, pentru
Patrologie 12

înfăţişarea binelui negrăit, dar toată puterea de tălmăcire a


cuvântului e înfrântă şi se dovedeşte mai slabă ca adevărul.
Pentru aceea zice: „Eu l-am chemat pe cât am putut,
născocind cuvinte care să înfăţişeze fericirea negrăită“. Dar El
era mai mare decât arătau aceste înţelesuri. E ceea ce face şi
marele David, numindu-L pe Dumnezeu adeseori cu nesfârşite
nume şi mărturisind că e înfrânt de adevăr”.

Sfântul loan Damaschin, Despre cele două voinţe


în Hristos, trad. de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1938,
p. 83-85.
„Despre proprietăţile naturale". Este proprietate naturală
aceea ce constituie natura, cu alte cuvinte aceea fără de care
natura, a cărei proprietate este, nu poate să existe; de
exemplu: viaţa, raţiunea, voinţa, simţirea, mergerea, respiraţia,
atunci când este vorba de om şi altele de felul acesta. Astfel
cel ce nu raţionează nu este om, căci nu a fost niciodată vreun
om care să nu raţioneze, fie bine, fie rău. Tot astfel nici ce' ce
nu simte, sau cel ce nu merge, sau cel ce nu res; ă.
Proprietatea naturală este deci aceea ce constituie natura şi
ceea ce desparte o specie de alta, adică o natură de altă
natură şi ceea ce se poate observa în fiecare ipostasă de
aceeaşi specie. De ex. raţiunea: ea constituie natura omului,
ca una care este luată în consideraţie atunci când este vorba
de definiţia omului. Căci omul este un animal raţional muritor.
Raţiunea desparte pe om de toate cele neraţionale; căci orice
om este raţional.
» Cel ce nu este raţional
> nu este om,1întrucât
este cu neputinţă ca omul să nu fie un animal raţional
muritor.
„Despre proprietăţile ipostatice”. Este proprietate
ipostatică aceea ce desparte o ipostasă de altă ipostasă; de
exemplu: cârn, alb, negru, chel şi altele de felul acesta. Căci
nu orice om este cârn, ci unul este cârn, altul cu nasul acvilin,
iar altul cu nasul mare. De asemenea nu orice om este alb, ci
unul este alb, altul negru, iar altul galben. Nici chel nu este
390 Curs de
orice om, ci unul este chel, iar altul păros, adică cu părul des.
Şi ca să zicem pe scurt, cu privire la omenire, toate acelea
care sunt dăruite de Creator tuturor oamenilor, după Sfinţii
Părinţi şi după raţiunea cea adevărată, sunt proprietăţi
naturale, unele fiind ale creaţiei, iar altele ale condamnării.
Natura este puterea dată fiecărei specii din poruncă
dumnezeiască, prin care aceasta poate să săvârşească o
lucrare, sau să sufere ceva. Astfel este ceva natural ca să aibă
cineva ochi, nas şi celelalte mădulare, căci cel care este lipsit
de unul dintre acestea nu poate fi om desăvârşit. Ipostatică
este numai deosebirea care provine de pe urma acestora.
Astfel, vederea şi a vedea sunt ceva natural; vederea
deosebită, însă, adică vederea cea bună sau vederea cea rea
sunt ipostatice. Dorinţa- mâncării şi chiar rnâncarea sunt ceva
natural; dorinţa deosebitelor mâncări, însă, ca şi dorinţa
deosebită, cu alte cuvinte dorinţa mai mare, sau mai mică
sunt ceva ipostatic. Voinţa şi a voi este ceva natural; voinţa
deosebită însă, ca şi a voi în chip deosebit, este ceva ipostatic.
Toate câte le au numai unele dintre ipostasele de aceeaşi
specie, iar altele nu le au, sunt proprietăţi ipostatice.
„Deosebirea dintre proprietăţile naturale şi cele
ipostatice”. Trebuie să ştim că orice ipostasă a oamenilor are,
ca ceva indispensabil, aceea că există şi că a fost adusă de
C'eator din nefiinţă la fiinţă. Cu alte cuvinte orice ipostasă a
oamenilor are în sine aceea că este creată, că vieţuieşte, că
lucrează, că simte, că gândeşte, că raţionează, că pofteşte, cu
alte cuvinte că voieşte. Mai are, deasemeni, în sine aceea că
constă din fiinţă si accidente. Ei bine toate acestea arătate
* i

până acum sunt elemente fiinţiale şi naturale. Mişcarea


particulară şi deosebită a acestora este însă o deosebire
ipostatică, pe când participarea la toate cele arătate mai sus
înseamnă identitatea naturii. Felul existenţei însă, ca şi
ipostasă separată şi cu constituţie proprie, sau construcţia
fiecărui fel de existenţă şi folosirea particulară ca manifestare,
sau particulară ca mişcare şi diferită a celor naturale, face ca
ipostasele să fie separate şi face ca să zicem că sunt mai mulţi
Patr.olo.g ie. 29.1

oameni. Astfel şi cu privire la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh;


fiindcă existenţa fiecăruia este deosebită, înseamnă că sunt
trei ipostase.

Sfântul Chirii al Ierusalimului, Catehezele, trad. e


Pr. Dumitru Fecioru, în col. „Izvoarele Ortodoxiei”, nr. 6,
partea I, Bucureşti 1943, p. 88-89.
Cu adevărat, fraţilor, mare este lucrul acesta; de aceea
apropiaţi-vă cu luare aminte de el. Fiecare din voi are să se
înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în prezenţa nenumăratelor
oştiri de îngeri. Duhul cel sfânt are să pecetluiască sufletele
voastre. Veţi fi înrolaţi în armata marelui împărat! Pentru
aceea pregătiţi-vă, fiţi gata! Nu vă îmbrăcaţi cu veşmintele
foarte strălucitoare ale hainelor, ci cu evlavia cea cu bună
conştiinţă a sufletului. Nu te uita că apa botezului este apă
obişnuită, ci uită-te la harul duhovnicesc dat împreună cu apa!
După cum darurile aduse pe altarele idoleşti sunt prin natura
lor daruri obişnuite, dar se pângăresc prin invocarea idolilor
asupra lor, tot astfel în chip contrar, apa obişnuită, dacă
primeşte invocarea Duhului Sfânt şi a lui Hristos şi a Tatălui,
capătă putere de sfinţire.
Pentru că omul este dublu, alcătuit din suflet şi trup,
dublă este şi curăţirea: una netrupească pentru suflet, iar alta
trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, iar Dur îl
pecetluieşte sufletul ca să ne apropiem de Dumnezeu fiindu- e
stropită inima de Duhul şi fiindu-ne spălat trupul cu apă
curată. Aşadar când te vei coborî în apă, nu te uita numai la
apă, ci primeşte mântuirea prin lucrarea Sfântului Duh! Căci
fără amândouă este cu neputinţă să te desăvârşeşti. Nu sunt
eu care-ţi spun aceasta, ci Domnul lisus Hristos, care are
stăpânire peste această taină. El spune: „Dacă cineva nu se
va naşte de sus” şi adaugă „din apă şi din Duh, nu poate să
intre întru împărăţia lui Dumnezeu”. Nu are harul desăvârşit
nici cel care este scufundat numai în apă, dar n-a fost
învrednicit cu Duhul şi nici nu va intra în împărăţia cerurilor
unul oricât de virtuos ar fi în fapte, dacă nu va primi prin apă
92 Curs de
pecetea. Cuvântul este îndrăzneţ, dar nu-i al meu. Iisus este
cel care a hotărât. Iar dovada cuvintelor ia-o din
dumnezeeasca Scriptură! Corneliu era un bărbat drept; a fost
învrednicit să vadă pe îngeri şi i-au ridicat, în ceruri, înaintea
lui Dumnezeu rugăciunile şi milosteniile sale ca pe o coloană
măreaţă. A venit la el Petru şi Duhul s-a revărsat peste cei
credincioşi şi au vorbit în alte limbi şi au profeţit. Scriptura
spune că după primirea harului Duhului, „Petru a poruncit ca
să se boteze în numele lui Iisus Hristos”. Aceasta, pentru ca să
participe harului, prin apă, şi trupul, odată ce sufletul s-a
renăscut prin credinţă.
Petrologie 393

Cuprins
Cuvânt înainte 5
Introducere 7
Partea întâi 13
I)Părinţii apostolici 13
1)Simbolul apostolic 13
2)Didahia (învăţătura celor 12 Apostoli) 14
3)Sfântul Clement Romanul 16
4)Sfântul Ignatie Teoforul 18
5)Sfântul Policarp al Smirnei 21
6)Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba 23
7)Păstorul lui Herma 25
II)Apologeţi greci 30
1)Aristide 30
2)Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful 31
3)Taţian Asirianul 38
4)Teofil al Antiohiei 39
5)Atenagora Atenianul 40
6)Scrisoarea către Diognet 42
HI)Apologeţi latini 44
1)Tertulian 44
2)Minucius Felix 49
IV)Polemişti 50
1)Sfântul Irineu 50
2)Sfântul Ipolit 56
V)Scriitori latini 59
1)Sfântul Ciprian 59
2)Lactanţiu 67
394 Curs de
VI)Şcoala alexandrină 70
1) Clement Alexandrinul 70
2)Origen 76
3)Dionisie al Alexandriei 87
4)Sfântul Grigorie Taumaturgul 89
5)Metodiu de Olimp 91
Partea a doua 94
I)Scriitori din Egipt 94
1) Sfântul Atanasie cel Mare 94
2)Didim cel Orb 101
3)Sfântul Chirii al Alexandriei 103
II)Scriitori din Palestina şi Cipru 112
1)Eusebiu al Cezareei 112
2)Sfântul Chirii al Ierusalimului 116
3)Sfântul Epifanie 123
UI)Sfinţii Părinţi Capadocieni 126
1)Sfântul Vasile cel Mare 126
2)Sfântul Qrigorie al Nissei 147
3)Sfântul Qrigorie Teologul 165
4 )Amfilohie de Iconiu 174
IV) Scriitori antiohieni 176
1/Sfântul Ioan Gură de Aur 176
2)Diodor de Tars 200
V)Istorici 202
VI) Asceţi 204
Evagrie Ponticul 204
VII)Scriitori sirieni 207
Sfântul Efrem Şirul 207
VIII)Scriitori latini 211
1 )Ilarie de Poitiers 211
2)Firmicus Maternus 214
3)Alţi scriitori latini 215
4)Rufin 217
Petrologie 315

5)Fericitul ieronim 219


6)Sfântul Ioan Casian 221
7)Sfântul Niceta de Remesiana 225
8)Sfântul Ambrozie al Milanului 230
9)Fericitul Augustin 239
IX)Poeţi latini 259
Partea a treia 261
1)Dionisie Pseudo-Areopagitul 261
2)Leonţiu de Bizanţ 265
3)Sfântul Maxim Mărturisitorul 268
4)Sfântul Ioan Scărarul 277
5)Anastasie Sinaitul 280
6)Ioan Moshu 281
7) Sfântul Sofronie 281
8)Sfântul Ioan Damaschin 287
9)Imnografi greci 297
a)Roman Melodul 297
b)Andrei Criteanul 299
10)Scriitori latini 300
a)Sfântul Qrigorie cel Mare 300
b)Alţi scriitori latini 303
Literatură post-patristică 306
l)Sfântul Simeon Noul Teolog 306
2) Sfântul Qrigorie Palama 311
Bibliografie pe teme 315
Anexă: Texte 352
Cuprins 393