VIAŢA CA LIBERTATE ŞI DATORIE

Vasile Morar
Autobiography a fost scrisă - de cel care este considerat, alături de Jeremy Bentham,
ca fiind un co-părinte fondator al doctrinei morale utilitariste şi, totodată, drept reprezentantul
exemplar al liberalismului clasic - în două intervale de timp marcate de evenimente cruciale
din viaţa sa. Este vorba, în primul rând, de perioada de după moartea soţiei survenită în 1859,
la Avignon, în Franţa. Cert, acesta este motivul de ordin psihologic şi moral care a declanşat
redactarea febrilă, câtva timp după aceea, a peste patru cincimi din textul atât de îngrijit al
acestei mărturii despre sine a unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai secolului al XIX-lea.
Ultima cincime este compusă zece ani mai târziu, în 1870, când simte nevoia să-şi facă
publice opiniile, după ce, timp de trei ani, între 1865-1868, a avut o experienţă politică
nemijlocită ca deputat în Camera Comunelor, unde a reprezentat muncitorii din circumscripţia
Westminster. Nu este deloc exclus ca decizia de a scrie partea finală să fi fost determinată şi
de un factor extern, Războiul Civil American, care, prin cauzele declanşatoare şi consecinţele
între timp întrezărite, l-a obligat să-şi afirme când răspicat, când nuanţat poziţia faţă de tema
libertăţii şi a egalităţii fiinţelor umane.
Cu modestie, dar conştient pe deplin de valoarea sa ca gânditor, Mill găseşte de
cuviinţă să-şi depene pentru contemporani şi posteritate „etapele vieţii", nu printr-un apel facil
la gesturi excepţionale („nu-mi închipui pentru nimic în lume că vreo parte din ceea ce am de
povestit poate fi interesantă pentru public ca istorisire sau prin faptul că are legătură cu mine")
precum cele descrise în literatura romantică a vremii din Insulă sau de pe Continent, ci ca
reflecţie intelectuală asupra unor chestiuni politic presante, cum ar fi reprezentarea într-un
sistem democratic -dominat, totuşi, autoritar de conservatorismul tory -, sau asupra unor
probleme morale, cum ar fi cele ridicate atât de utilitarismul lui Bentham ca teorie etică, cât şi
de „aplicarea" acestuia prin măsuri legislative, sau, în fine, ca meditaţie asupra unor teme
realmente îndrăzneţe, cum ar fi, de pildă, cele atât de pregnant formulate chiar în titlul,
devenit celebru, inclusiv, se înţelege, pentru feministele de atunci şi chiar de azi, Înrobirea
femeilor. Oricum, este autobiografia unui filosof ajuns la maturitate ce se raportează la propria
viaţă şi operă ca un întreg, unul cu sens. Mai mult, putem spune că se poate extrage din tot
acest conţinut de autoestimaţie şi de reflecţie lucidă - ce se întinde pe nu mai mult decât 204
pagini - ceea ce, se numeşte acum, printr-un concept potrivit teoretizat şi exemplificat de
Maclntyre, „unitatea unei vieţi". Din ce se constituie această unitate? MilI nutreşte
convingerea fermă că el, mai întâi, are datoria să facă cunoscute aceste fire ale destinului său
individual -totuşi, de excepţie - înainte ca alţii s-o facă cu mai multă sau mai puţină dorinţă de
veracitate. Ştia, desigur, că era deja judecat - uneori amical, alteori deloc cu simpatie şi
înţelegere - şi tocmai de aceea simte nevoia să accentueze, şi explicit şi implicit, că îndreptăţit
este şi el, alături de ceilalţi ce au dreptul la opinie liberă, să fie supus unei priviri publice cât
mai corecte. Nu este nici orgoliu şi cu atât mai puţin vanitate în toate rândurile
Autobiografiei. Este drept că Autobiografia nu este un Jurnal, nu este ceva supus şi expus
trăirilor, opiniilor şi circumstanţelor zilnice, ci ea este tot un studiu, mai personal, menit să
explice şi să facă comprehensibile ideile, tezele şi ipotezele din lucrările sale fundamentale:
Consideraţiuni asupra guvernământului reprezentativ, Despre libertate, Sistemul de logică,
Utilitarismul, Înrobirea femeilor. Nefiind un Jurnal, Mill poate să-şi păstreze distanţa
necesară pentru a-şi corecta unele atitudini prea „încărcate" de subiectivitate, dar el are, în
acelaşi timp, şi puterea şi onestitatea - ceea ce nu este un lucru prea des întâlnit nici când este
vorba de filosofi - să recunoască ce şi cui datorează pentru formarea sa spirituală şi
sufletească. Nu-şi uită nici prietenii apropiaţi, nici colegii de generaţie care credeau înflăcăraţi
în radicalismul filosofic şi-n virtuţile impunerii unui mod de gândire utilitarist (aceasta mai
ales între 1822-1830). De asemenea, nu ezită, dimpotrivă, ceea ce este iar demn de apreciat,
dacă luăm în seamă „norma" britanică de a-i primi cu rezervă în special pe francezi, să spună
ce şi cât datorează unor contemporani iluştri de pe Continent, în speţă din Hexagon. Astfel,
este adusă în planul din faţă relaţia sa (şi epistolară) cu Auguste Comte, întemeietorul
filosofiei pozitive, cu tot ceea ce a însemnat până la urmă atât acord, cât şi dezacord între cei
doi. Tot astfel, transpare admiraţia sa constantă pentru Alexis de Tocqueville, autorul în epocă
al Democraţiei în America, receptat ca aparţinând aceleiaşi familii spirituale. Avem în faţă un
personaj realmente generos, bucuros mereu să constate că a avut un fel de şansă destinală să
întâlnească la momentul potrivit „pe cine trebuie şi-n cele mai naturale împrejurări". Evident
însă că, fidel aceleiaşi norme de onestitaie şi bună credinţă, nu omite deloc să recunoască
faptul că el însuşi a provocat şi cultivat cu bună ştiinţă unele întâlniri. Este ceva goethean în
această atitudine atât realistă, cât şi entuziastă faţă de viaţă. Dar tabloul atitudinilor sale
fundamentale nu ar fi deloc complet dacă n-am aminti că el îl preferă, de pildă, pe Shelley
dintre romanticii contemporani lui, are unele rezerve motivate faţă de Byron, îl înţelege pe
Wordsworth şi, de asemenea, pe Coleridge, în fapt, pe amândoi, cu deosebire în momentele de
depresie ce l-au stăpânit în mijlocul tinereţii. Este, ca şi tatăl său, un raţionalist, predispus însă
să nu-şi anuleze cu totul efuziunile sentimentale, după cum uneori este chiar, tipologic
vorbind, un romantic, bine temperat totuşi de acea parte a sufletului preocupată cu atâta
asiduitate de treburi publice, precum, de exemplu, guvernământul reprezentativ (cine, ce, cum
şi de ce să reprezinte interesele legitime ale cetăţenilor), sau de estimarea şi aplicarea
criteriului utilităţii, prin apel la Principiul Celei Mai Mari Fericiri pentru cel mai mare număr
de oameni.
Sincer şi repetat mărturiseşte că datorează enorm tatălui său, James Mill - nu numai un
apropiat al lui Bentham, dar el însuşi un fervent raţionalist încrezător în guvernarea
reprezentativă şi în libera exprimare a opiniilor, ambele văzute ca pârghii ale perfectibilităţii
vieţii sociale şi umane - iar portretul acestuia, care ocupă pagini memorabile în Autobiografie,
poate fi dat drept pildă de relaţie exemplară părinte-fiu, care, e de mirare, n-a trezit decât un
palid interes pentru psihanaliză, disciplină teoretică mereu predispusă să vadă şi să
interpreteze această relaţie umană fundamentală mai degrabă sub semnul conflictelor şi
tensiunilor mai mult sau mai puţin deschise. Iată câteva rânduri greu de egalat într-o
imaginară antologie a relaţiei tată-fiu, părinte-discipol ascultător: [Bentham] „este un nume
mult mai mare în istorie. însă tatăl meu a exercitat un ascendent personal mult mai
semnificativ. El era căutat pentru vigoarea şi caracterul instructiv al conversaţiei sale, pe care
o folosea ca un instrument pentru răspândirea propriilor opinii. Nu am cunoscut niciodată
vreun om care să-şi poată onora astfel cele mai bune gânduri într-o discuţie familiară. Perfecta
stăpânire a marilor sale resurse mentale, concizia şi expresivitatea limbajului său şi
seriozitatea morală, precum şi forţa intelectuală a rostirii sale îl făceau unul din cei mai
remarcabili dintre toţi interlocutorii cu pasiune pentru argumentaţie; şi era plin de anecdote,
avea un râs sănătos şi, când se găsea împreună cu oamenii care îi erau dragi, era un
companion foarte vesel şi distractiv. Puterea lui nu se manifesta numai în răspândirea
convingerilor sale pur intelectuale, ori cu precădere în această direcţie, ci, într-o măsură încă
şi mai mare, prin influenţa unei calităţi a cărei raritate extremă am învăţat abia atunci să o
apreciez: acel exaltat spirit public, şi respect mai presus de orice pentru binele întregului [s.
n.], care a încălzit la viaţă şi activitate fiecare germen de virtute similară ce a existat în minţile
celor cu care a venit în contact..." (p. 73-74).
Cea de-a doua fiinţă care 1-a marcat destinai a fost Harriet Taylor, căreia îi creionează
un portret extras parcă din scrierile sentimental-romantice ale vremii. începe prin a afirma că
Harriet a reprezentat „cea mai de preţ prietenie din viaţa mea" şi sfârşeşte numind-o
„principiul călăuzitor al progresului meu mental" (p. 129). Ceva din miezul acestui portret
este zugrăvit printr-o „gândire colorată", cum ar spune la noi, chiar dacă în alt context, Sorin
Vieru: „Talentele ei intelectuale nu au făcut decât să contribuie la un caracter moral ce era, în
acelaşi timp, cel mai nobil şi mai echilibrat din câte am întâlnit în viaţă. Devotamentul ei nu
era cel al unui sistem învăţat de îndatoriri, ci al unei inimi care se identifica în întregime cu
sentimentele altora, şi de multe ori ducea la exces, din respect pentru ei învestind imaginativ
emoţiile lor cu intensitatea ei proprie. Pasiunea pentru dreptate ar fi putut fi considerată
sentimentul ei cel mai puternic, dacă nu ar fi fost generozitatea sa fără margini, şi o bunătate
sufletească gata oricând să se reverse asupra oricărei sau tuturor fiinţelor omeneşti care erau
capabile să ofere cea mai mică simţire în schimb. Celelalte dintre caracteristicile sale morale
erau de talia celor care însoţesc în mod firesc aceste calităţi ale inteligenţei şi sufletului: cea
mai autentică modestie combinată cu cea mai nobilă mândrie; o naturaleţe şi sinceritate care
erau absolute, faţă de cei care erau apţi să le primească; cel mai mare dispreţ pentru orice era
meschin şi mişelnic, şi o indignare cumplită faţă de tot ce e brutal sau tiranic, neloial sau
dezonorant în comportament şi caracter..." (p. 127). Mill idealizează, desigur, această relaţie
care - prin dispariţia neaşteptată şi brutală a celei ce i-a devenit soţie după o lungă aşteptare
plină de incertitudine - se situează definitiv în zona marilor iubiri, dar, în acelaşi timp,
îndatorat mereu cerinţei de adevăr în viaţă şi aceleia de adevăr asupra propriei vieţi, povestite
altora, afirmă fără echivoc, într-o notă substanţială (vezi pp. 161-162), scrisă probabil în 1870,
că tema eliberării femeilor, în măsura în care el a perceput-o ca una a egalităţii umane, a
gândit-o şi înainte de „intimitatea confidenţială" cu Harriet Taylor: „Ceea ce este adevărat e
că, până ce am cunoscut-o, opinia era în mintea mea ceva mai mult decât un principiu
abstract. [...] Dar acea percepţie a vastelor implicaţii practice ale impedimentelor din calea
femeilor care a găsit expresie în cartea despre Înrobirea femeilor a fost dobândită în special
din învăţăturile dânsei. Dacă n-ar fi fost excepţionala sa cunoaştere a naturii umane şi intuirea
de către ea a influenţelor morale şi sociale, deşi aş fi susţinut fără îndoială opiniile mele
actuale, aş fi avut o percepere foarte insuficientă a modului în care urmările poziţiei inferioare
a femeilor se împletesc cu toate relele societăţii existente şi cu toate dificultăţile progresului
uman."
Oricum, ceea ce este dincolo de orice dubiu este faptul că Mill nu vrea să
nedreptăţească pe nimeni şi de aceea mereu îi pomeneşte pe toţi cei ce au avut o cât de mică
înrâurire asupra lui. Aşa se face că prin el avem acces la acel climat de prietenie intelectuală -
de la 1820 la 1870 din Anglia - care s-a statornicit între oameni care voiau să fie radicali în
filosofie şi reformatori sociali şi morali în societate. În fapt însă, cum se întâmplă adeseori,
Mill este şi el redus doar la câteva etichete, dintre care două revin constant: liberal şi
utilitarist. Structura gândirii şi activităţii sale este însă mult mai complexă. Să nu amintim, de
pildă, decât că liberalismul său politic este, şi istoric şi tipologic, de stânga şi nu de dreapta,
cum se petrece acum cu ceea ce sunt neoliberalii de sfârşit de secol XX. Chiar formula pe care
singur o găseşte în Autobiografie, Libertate şi Datorie*, ar trebui şi acum să ne dea de gândit,
când social-democraţii cei mai noi sunt dispuşi să-şi revadă adevăratele origini într-un chip
mai nuanţat. Or, Mill a accentuat şi libertatea, dar şi nevoia de egalitate, şi datoria, dar şi
importanţa dreptăţii într-o societate democratică. Astfel, el este mai mult decât un simplu
liberal şi un simplu utilitarist: el ne oferă prin opera sa, în fapt, nu un document, ci un
monument al gândirii filosofice a secolului al XIX-lea. Iar monumentele au calitatea că rămân
să depună mărturie veşnic nouă despre zbaterile cu adevărat semnificative comise de oameni
în vederea perfectabilităţii societăţii civile şi a statului.
Mill a crezut că poate fi redusă cota de tragic din viaţa oamenilor printr-o posibilă
administrare a fericirii prin aplicarea principiului utilitarist. Când depresia a pus stăpânire pe
el timp de câţiva ani, şi-a dat însă seama de un adevăr elementar: fericirea este trăită
întotdeauna personal (nu este numai o variabilă impersonală în calculul utilităţii), iar
urmărirea de către individ a fericirii, ca scop unic, poate conduce, mai degrabă, la suferinţă şi
nemulţumire în viaţa de zi cu zi. Tocmai asemenea observaţii dau şi mai multă valoare
scrierilor sale teoretice pur-sânge. în teorie dramele sunt, inevitabil, abstracte. În
Autobiografie, dramele nu se poate să nu fie mai pline de viaţă, mai saturate cu sens. Iar Mill
dă seama tocmai despre plinătatea vieţii şi despre încrederea că sensul este imanent omului.
Poate şi, de aici, supravalorizarea libertăţii şi a datoriei, văzute ca valori fundamentale ale
vieţii demne. Mai este, din acest punct de vedere, atât de departe Mill de Kant?