1. Sfârşit creştinesc.

Despre moarte şi
judecata particulară

Învăţătura creştină despre moarte

Ca fenomen biologic, moartea este despărţirea în fiinţa omului a sufletului de trup:
sufletul nematerial şi nemuritor se duce la Dumnezeu, Cel Care l-a dat, iar trupul material şi muritor
se întoarce în pământ prin descompunere de unde a fost luat (Ecclesiastul 12,7). Moartea înseamnă
sfârşitul vieţii pământeşti şi nu este privită de către toţi la fel, deşi, în general, ea îi îngrijorează şi îi
înspăimântă pe oameni într-o anumită măsură.
Pentru cei care cred că viaţa încetează deodată cu moartea trupului, ea este un fapt
îngrozitor de care se feresc cu frică pentru a ajunge la ea cât mai târziu. Pentru cei grav bolnavi, care
îndură suferinţe cumplite, moartea este privită ca o eliberare pe care o doresc fără teamă, fără să se mai
întrebe dacă mai urmează ceva după ea. Alţii, care sunt legaţi de această viaţă prin diverse aspecte ale
ei (bogăţii, profesie, familie, pasiuni), sunt în stare să se supună la orice riscuri numai să-şi
prelungească viaţa fără vreun rost anume şi fără intenţia de a se pregăti mai bine pentru ea.
Concepţia de viaţă creştină dă morţii un alt sens, ea fiind considerată un eveniment
firesc, universal şi necesar prin care trecem din această viaţă nedeplină şi trecătoare la viaţa deplină şi
fără de sfârşit în comuniune cu Dumnezeu. Însă chiar şi pentru unii creştini moartea poate fi
înspăimântătoare, nu pentru că viaţa pământească se sfârşeşte, ci pentru că îndată urmează judecata
faptelor noastre la care nu toţi vor putea da un răspuns bun din pricina modului în care au trăit în viaţa
pământească.
Învăţătura creştină cu privire la moarte are patru puncte principale:
1. Moartea nu este caracteristică naturii umane, care a fost creată pentru nemurire, ci este
urmarea păcatului strămoşesc săvârşit de către primii oameni prin neascultare, care astfel au devenit
muritori: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit în el”(Romani 5,12); „Pentru că plata
păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul
nostru”(Romani 6,23).
2. Moartea înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti temporare şi începutul vieţii cereşti veşnice, ea
marcând limita ultimă până când omul îşi poate pregăti mântuirea. Pentru cei care au trăit în credinţă
după cuvântul lui Dumnezeu ea poate fi chiar dorită şi aşteptată, precum mărturiseşte Sf. Ap. Pavel
despre sine: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1,21). Este, însă, o
lipsă de înţelepciune şi un păcat dacă cineva doreşte moartea numai pentru a scăpa de greutăţile vieţii
acesteia.
3. Deoarece nimeni nu-şi cunoaşte sfârşitul vieţii pământeşti, orice creştin este dator să trăiască
astfel încât în orice clipă ar veni moartea să nu-l afle nepregătit. Aceasta, deoarece după moarte omul
intră în starea spirituală neschimbătoare şi nu mai poate face nimic pentru propria sa mântuire, după
cuvântul Mântuitorului Hristos: „Trebuie să fac până este ziuă lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine;
că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9,4).
4. Sufletul omului este nemuritor, întrucât este substanţă spirituală de origine divină, iar prin
moarte doar trupul îşi încetează viaţa şi activitatea, întrucât este substanţă materială supusă
descompunerii. Însuşi Dumnezeu a voit să facă sufletul nemuritor pentru ca prin el omul să fie în
legătură continuă cu Creatorul său. După despărţirea de trupul muritor, sufletul îşi păstrează funcţiile
sale: conştiinţa de sine, memoria, gândirea, imaginaţia, stările de bucurie sau întristare, dar caracterul
său rămâne aşa cum a fost format în viaţa pământească. Astfel, atât cei drepţi, cât şi cei păcătoşi, după
moarte duc o viaţă pe deplin conştientă, aducându-şi aminte de viaţa pământească şi dându-şi seama
deplin de binele sau de răul săvârşit.

1
 Desigur, viaţa de după moarte a sufletelor celor drepţi se deosebeşte de cea a
păcătoşilor în anumite privinţe. La sufletele celor drepţi, funcţiile spirituale sunt mai dinamice şi mai
active, cunoştinţele sunt mai clare şi mai unitare, iar amintirile sunt mai limpezi şi mai exacte, astfel
încât ei au o viziune mai amplă şi mai adâncă a realităţilor pe care le-au trăit în perspectiva veşniciei şi
a relaţiei lor cu Dumnezeu. Cei păcătoşi, care nu şi-au exercitat funcţiile spirituale în viaţa
pământească, ci au fost robiţi de plăcerile senzuale şi de bunurile materiale, nu vor fi în stare să se
acomodeze în lumea spirituală şi vor simţi un profund regret că nu şi-au pus în lucrare calităţile cu
care au fost înzestraţi de Dumnezeu. Viaţa lor acum va fi goală de conţinut, fiind cuprinşi de întristare
şi suspinare şi având o conştiinţă chinuită de remuşcări.

Judecata particulară
Îndată după moartea trupului, fiecare suflet este supus unei judecăţi particulare, prin
care va primi răsplata pentru faptele săvârşite în viaţa pământească. Această învăţătură este
consemnată clar în unele texte ale Revelaţiei divine. Astfel, Sf. Ap. Pavel zice: „Este rânduit
oamenilor o dată să moară, iar după aceea urmează judecata” (Evrei 9,27); iar în alt loc zice:
„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia
fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5,10).
Autorul judecăţii particulare este Mântuitorul Hristos, după cum El însuşi a spus:
„Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului… şi i-a dat putere să facă judecată
pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5,22,27). Judecata este dreaptă pentru că autorul ei cunoaşte nu
numai faptele, ci şi gândurile cele ascunse ale oamenilor. Criteriul după care se face judecata este
străduinţa sau dezinteresul pe care le-a manifestat în viaţă cel judecat de a-L cunoaşte pe Hristos şi a
se apropia de El, trăind după învăţătura Sa şi lucrând pentru mântuire.
Cu toate că nu este o judecată solemnă, ci una particulară, ea va avea martori, acuzatori
şi apărători. Cel dintâi martor este propria conştiinţă a celui judecat, care e liniştită şi liberă de
păcate la cei drepţi şi mustrătoare şi împovărată de răutăţi la păcătoşi. Acuzatorii sunt îngerii răi sau
diavolii care urmăresc să agraveze starea celui judecat, punând înainte toate faptele şi gândurile rele,
chiar şi cele iertate prin Taina Pocăinţei. Apărătorii sufletului sunt îngerii buni care îi îndepărtează pe
diavoli de lângă sufletul care şi-a pus nădejdea în Hristos şi arată faptele bune săvârşite de cel judecat.
Alături de ei sunt sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, precum şi Biserica de pe pământ, care prin
rugăciunile lor contribuie la soarta sufletului prezent la judecată.
Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii au încercat să arate în mod amănunţit felul în care se face
judecata particulară prin învăţătura despre vămile văzduhului. Conform acestei învăţături, după
despărţirea de trup, sufletul este dus la judecată, fiind însoţit de îngeri şi de demoni. El este nevoit să
treacă prin anumite vămi, în prezenţa însoţitorilor săi, unde este cercetat pentru faptele săvârşite în
viaţă. La fiecare vamă el dă socoteală dacă a făcut sau nu un anumit fel de păcate. Dacă rezultatul
cercetării este bun şi sufletul trece prin toate vămile cu bine, îngerii îl duc şi îl fac părtaş fericirii
veşnice. Dacă, însă, la vreuna dintre vămi se va descoperi că a făcut anumite păcate grele, îngerii răi îl
iau cu ei, făcându-l părtaş suferinţei veşnice. Desigur, Cel care judecă sufletul la aceste vămi este
Mântuitorul Hristos.
Cu toate că învăţătura despre vămile văzduhului nu este menţionată în Sfânta Scriptură,
ea nu contrazice conţinutul Revelaţiei divine cu privire la judecata particulară. Aceste vămi nu trebuie
înţelese în sens material şi concret, ci în sens spiritual şi simbolic, deoarece şi sufletul care trece prin
ele este de natură spirituală. Ceea ce trebuie înţeles din această învăţătură este ideea fundamentală pe
care o exprimă: îndată după despărţirea de trup, sufletul este supus unei cercetări sau judecăţi pentru a
primi răsplata cuvenită pentru modul în care a vieţuit în trup pe pământ. După judecata particulară,
fericirea drepţilor constă în bucuria oferită de comuniunea cu Hristos şi cu sfinţii, iar nefericirea
păcătoşilor constă în lipsa bucuriei din cauza îndepărtării de Dumnezeu, fapt resimţit ca un mare chin.
2
 Starea sufletului după moarte. Rai şi iad
Potrivit Revelaţiei divine, învăţătura creştină este că după moarte prin judecata
particulară pentru sufletele celor adormiţi începe o nouă viaţă, fie una fericită în comuniune cu
Dumnezeu, fie una de osândă în îndepărtare de Dumnezeu. Locul şi starea celor fericiţi se numeşte rai,
iar locul şi starea de suferinţă se numeşte iad. Raiul şi iadul sunt două stări sau realităţi existenţiale
total deosebite, legate indisolubil de ceea ce doreşte, simte, trăieşte sau suferă omul, între care nu
există nici o comunicare sau relaţie, încât nimeni nu poate să treacă dintr-o stare în alta sau dintr-un
loc în altul.
Starea de fericire a drepţilor în rai şi cea de suferinţă a păcătoşilor în iad, sunt înfăţişate
de Sfinţii Părinţi sub formă de imagini simbolice, care scot în evidenţă anumite aspecte ale lor. Astfel,
din cele cuprinse în Revelaţie şi în scrierile unor Sfinţi Părinţi, despre starea de fericire din rai se pot
preciza următoarele învăţături:
1. Cei drepţi în rai sunt lipsiţi de orice necazuri, dureri şi suferinţe, trăind într-o stare de linişte
şi bucurie deplină, întrucât sunt obişnuiţi cu viaţa spirituală încă de pe pământ;
2. În rai drepţii ajung în posesia unor bunuri spirituale care n-au analogie în lumea de pe
pământ şi nu pot fi explicate de mintea omului, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut
şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc
pe El” (I Corinteni 2,9);
3. Drepţii trăiesc în comuniune deplină cu Mântuitorul Hristos, cu îngerii şi cu sfinţii în iubire
dreptate, pace şi bucurie, fapt care le produce o mare fericire, căci sufletul îşi păstrează şi aici
caracterul de fiinţă socială, care nu poate trăi în izolare, ci împreună cu cei desăvârşiţi.
Iadul, fiind locul şi starea de suferinţă, este numit în Revelaţie „focul gheenei”, „focul
cel veşnic”, „întunericul cel mai dinafară”, „iezerul de foc”, „locul de chin”, acestea fiind imagini
simbolice prin care se sugerează suferinţa celor de acolo, caracterizată prin următoarele învăţături:
a) îndepărtarea de Dumnezeu şi lipsa comuniunii cu El, cu îngerii buni, cu sfinţii şi cu drepţii;
b) traiul în societatea îngerilor răi şi a sufletelor oamenilor răi;
c) mustrări de conştiinţă insuportabile datorită traiului nedrept şi nefiresc pe pământ;
d) vieţuirea în întunericul cel mai dinafară, groaza de necunoscut şi lipsa oricărei lumini;
e) dureri şi suferinţe insuportabile, redate prin expresia: „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”;
f) „focul iadului” este starea spirituală de suferinţă şi nepotrivire , datorată faptului că sufletul
osândit nu este obişnuit cu realitatea vieţii spirituale, resimţită ca o sete arzătoare de
bunurile dumnezeieşti pentru care el a fost creat.
Deşi toţi drepţii sunt fericiţi în comuniune cu Dumnezeu, starea lor nu este identică şi
nu se bucură de fericire în acelaşi fel, ci fiecare îşi primeşte răsplată după osteneala sa. Sf. Vasile cel
Mare spune: „unii se vor odihni într-o stare perfectă şi mai înaltă, iar alţii într-o stare mai redusă,
dar toţi se vor cinsti cu liniştea”. De asemenea, aceasta este şi starea păcătoşilor în iad: unii vor suferi
pedepse mai aspre, iar alţii mai mici, fiecare pe măsura răutăţii lor.
Starea sufletului după judecata particulară nu este definitivă, ci provizorie, ea putând fi
schimbată până la judecata universală. Biserica Ortodoxă învaţă că aceia care după judecata
particulară se duc în iad, fără să fi manifestat în viaţă o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, ci doar una
indiferentă, vor avea posibilitatea ca iadul să nu fie etern pentru ei. Aceasta datorită pe de o parte
faptului că au avut căinţă cel puţin în ultimele clipe ale vieţii, iar pe de altă parte datorită rugăciunilor
îngerilor, sfinţilor, drepţilor şi Bisericii de pe pământ. Dar cei care nu vor putea ieşi din iad până la
judecata universală, nu vor mai ieşi de acolo niciodată.
Biserica Romano-Catolică învaţă că pe lângă rai şi iad, mai există un loc şi o stare după
moarte, numit purgator, unde ajung cei cu păcate uşoare, pe care aici le ispăşesc prin suferinţe, iar apoi
curăţiţi de acestea intră în bucuria raiului. Învăţătura aceasta este greşită, întrucât în Revelaţia divină
nu se vorbeşte nicăieri de această stare intermediară distinctă între rai şi iad. Fer. Augustin spune: „Nu
este vreun loc mijlociu ca cineva care nu este cu Hristos să poată fi altundeva decât cu diavolul”.
3