P. 1
Material Silvicultura

Material Silvicultura

|Views: 2,320|Likes:
Published by Sergiu Gluscenco

More info:

Published by: Sergiu Gluscenco on Jan 22, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/14/2014

pdf

text

original

Sections

  • 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop)
  • 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase
  • 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase
  • Familia CYCADACEAE
  • Familia GINKGOACEAE Engl
  • Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE)
  • Familia TAXODIACEAE F.W.Neger
  • Familia CUPRESACEAE F.W.Neger
  • Familia TAXACEAE
  • Familia EPHEDRACEAE
  • Familia BETULACEAE S.F.Gray
  • Familia FAGACEAE Dumont
  • Familia JUGLANDACEAE Linde
  • Familia SALICACEAE Mirbel
  • Familia MORACEAE Lindl
  • Familia ULMACEAE Mirbel
  • Familia LORANTHACEAE Don
  • Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl
  • Familia POLYGONACEAE A.L.Juss
  • Familia BUXACEAE Dumort
  • Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss
  • Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss
  • Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss
  • Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss
  • Familia ROSACEAE A.L. Juss

DENDROLOGIE

Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetareError: Reference source not found 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoaseError: Reference source not found 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoaseError: Reference source not found 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoaseError: Reference source not found 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop)Error: Reference source not found 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoaseError: Reference source not found 4.2.1.Factorii climatici..................Error: Reference source not found 4.2.2. Factorii edafici....................Error: Reference source not found 4.2.3. Factorii geomorfologici.......Error: Reference source not found 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoaseError: Reference source not found 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoaseError: Reference source not found 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoaseError: Reference source not found 7. Particularităţile biochimice...............Error: Reference source not found Ordinul CYCADALES.........................Error: Reference source not found Familia CYCADACEAE..................Error: Reference source not found Genul Cycas L...............................Error: Reference source not found ORDINUL GINKGOALES..................Error: Reference source not found Familia GINKGOACEAE Engl........Error: Reference source not found Genul Ginkgo L.............................Error: Reference source not found ORDINUL CONIFERALES.................Error: Reference source not found Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE)Error: Reference source not found Genul Abies Mill...........................Error: Reference source not found Genul Tsuga Carr..........................Error: Reference source not found Genul Pseudotsuga Carr...............Error: Reference source not found Genul Picea Dietr..........................Error: Reference source not found Genul Larix Mill...........................Error: Reference source not found Genul Cedrus Trew.......................Error: Reference source not found Genul Pinus L...............................Error: Reference source not found Familia TAXODIACEAE F.W.NegerError: Reference source not found Genul Taxodium Rich...................Error: Reference source not found Genul Sequoia Endl.......................Error: Reference source not found Genul Metasequoia Hu et. Cheng. Error: Reference source not found Genul Cryptomeria D. Don..........Error: Reference source not found Familia CUPRESACEAE F.W.NegerError: Reference source not found Genul Thuja L...............................Error: Reference source not found Genul Biota Endl...........................Error: Reference source not found Genul Thujopsis Sieb et. Zucc......Error: Reference source not found Genul Cupressus L........................Error: Reference source not found Genul Chamaecyparis Spach........Error: Reference source not found Genul Juniperus L.........................Error: Reference source not found Familia ARAUCARIACEAE F.W.NegerError: Reference source not found Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.NegerError: Reference source not found Genul Cephalotaxus S. et. Z.........Error: Reference source not found ORDINUL TAXALES..........................Error: Reference source not found Familia TAXACEAE........................Error: Reference source not found

Genul Taxus L...............................Error: Reference source not found Genul Torreya Arn........................Error: Reference source not found ORDINUL GNETALES.......................Error: Reference source not found Familia EPHEDRACEAE.................Error: Reference source not found Genul Ephedra Town....................Error: Reference source not found ORDINUL FAGALES..........................Error: Reference source not found Familia BETULACEAE S.F.Gray....Error: Reference source not found Genul Carpinus L..........................Error: Reference source not found Genul Ostrya Scop........................Error: Reference source not found Genul Corylus L............................Error: Reference source not found Genul Betula L..............................Error: Reference source not found Genul Alnus Mill...........................Error: Reference source not found Familia FAGACEAE Dumont..........Error: Reference source not found Genul Fagus L...............................Error: Reference source not found Genul Castanea Mill.....................Error: Reference source not found Genul Quercus L..........................Error: Reference source not found ORDINUL JUGLANDALES...............Error: Reference source not found Familia JUGLANDACEAE Linde.. .Error: Reference source not found Genul Juglans L............................Error: Reference source not found Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)Error: Reference source not found Genul Pterocarya Kunth................Error: Reference source not found ORDINUL SALICALES......................Error: Reference source not found Familia SALICACEAE Mirbel.........Error: Reference source not found Genul Populus L...........................Error: Reference source not found GENUL Salix................................Error: Reference source not found ORDINUL URTICALES......................Error: Reference source not found Familia MORACEAE Lindl.............Error: Reference source not found Genul Morus L.............................Error: Reference source not found Genul Maclura Nutt......................Error: Reference source not found Genul Ficus...................................Error: Reference source not found Genul Broussonetia.......................Error: Reference source not found Familia ULMACEAE Mirbel...........Error: Reference source not found Genul Ulmus L..............................Error: Reference source not found Genul Celtis L...............................Error: Reference source not found ORDINUL SANTALALES..................Error: Reference source not found Familia LORANTHACEAE Don.....Error: Reference source not found Genul Viscum L.............................Error: Reference source not found Genul Loranthus L........................Error: Reference source not found ORDINUL ARISTOLOCHIALES.......Error: Reference source not found Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.Error: Reference source not found Genul Aristolochia L.....................Error: Reference source not found ORDINUL POLYGONALES...............Error: Reference source not found Familia POLYGONACEAE A.L.JussError: Reference source not found Genul Bilderdykia Dumort............Error: Reference source not found ORDINUL TRICCOCAE.....................Error: Reference source not found Familia BUXACEAE Dumort..........Error: Reference source not found Genul Buxus L...............................Error: Reference source not found ORDINUL RANALES.........................Error: Reference source not found Familia MAGNOLIACEAE A. L. JussError: Reference source not found Genul Magnolia L.........................Error: Reference source not found Genul Liriodendron L...................Error: Reference source not found Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss.Error: Reference source not found

Genul Clematis L..........................Error: Reference source not found Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss.Error: Reference source not found Genul Berberis L...........................Error: Reference source not found Genul Mahonia Nutt.....................Error: Reference source not found ORDINUL ROSALES..........................Error: Reference source not found Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.Error: Reference source not found Genul Philadelphus L...................Error: Reference source not found Genul Deutzia THUNB.................Error: Reference source not found Genul Ribes L...............................Error: Reference source not found Familia HAMAMELIDACEAE Lindl.Error: Reference source not found Genul Liquidambar L....................Error: Reference source not found Familia PLATANACEAE Dumort.. .Error: Reference source not found Genul Platanus L..........................Error: Reference source not found Familia ROSACEAE A.L. Juss........Error: Reference source not found Genul Spiraea L...........................Error: Reference source not found Genul Physocarpus Maxim...........Error: Reference source not found Genul Dryas L...............................Error: Reference source not found Genul Kerria D.C..........................Error: Reference source not found Genul Rhodotyphus Sieb et Zucc. .Error: Reference source not found Genul Rubus L...............................Error: Reference source not found Genul Rosa....................................Error: Reference source not found Genul Cydonia Mill.......................Error: Reference source not found Genul Chaenomeles Lindl.............Error: Reference source not found Genul Cotoneaster Medik.............Error: Reference source not found Genul Malus Mill..........................Error: Reference source not found Genul Pyrus...................................Error: Reference source not found Genul Sorbus L.............................Error: Reference source not found Genul Crategus L..........................Error: Reference source not found Genul Mespilus L..........................Error: Reference source not found Genul Prunus L.............................Error: Reference source not found ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES)Error: Reference source not found Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss.Error: Reference source not found Genul Albizzia Durazz...................Error: Reference source not found Genul Cercis L..............................Error: Reference source not found Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)Error: Reference source not found Genul Gymnocladus L...................Error: Reference source not found Genul Sophora L...........................Error: Reference source not found Genul Cladrastris Raf...................Error: Reference source not found Genul Genista L............................Error: Reference source not found Genul Laburnum Fabr...................Error: Reference source not found Genul Cytisus................................Error: Reference source not found Genul Amorpha.............................Error: Reference source not found Genul Wistaria (Wisteria) Nutt.....Error: Reference source not found Genul Robinia L............................Error: Reference source not found Genul Colutea L............................Error: Reference source not found Genul Halimodendron Fisch.........Error: Reference source not found Genul Caragana Lam...................Error: Reference source not found ORDINUL RUTALES..........................Error: Reference source not found Familia RUTACEAE A.L. Juss........Error: Reference source not found Genul Ptelea L..............................Error: Reference source not found Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.Error: Reference source not found GENUL Ailanthus Desf................Error: Reference source not found

... Error: Reference source not found Genul Cotynus Mill........... Juss......Error: Reference source not found Familia VITACEAE A......Error: Reference source not found Familia ACERACEAE A.............C...................Error: Reference source not found Genul Daphne L.......Error: Reference source not found ORDINUL RHAMNALES............................Error: Reference source not found Familia ARALIACEAE...........D...........................Error: Reference source not found Familia THYMAELEACEAE A........Error: Reference source not found Familia ANACARDIACEAE Lindl..Error: Reference source not found Familia ERICACEAE A.........................Error: Reference source not found Genul Parthenocissus Planch.......... Juss...Error: Reference source not found Familia SAPINDACEAE A.......... Error: Reference source not found Genul Koelreuteria LAXM......Error: Reference source not found Familia ELEAGNACEAE A.Error: Reference source not found Familia MALVACEAE A............Error: Reference source not found Genul Aesculus L....Error: Reference source not found Genul Euonymus L.Error: Reference source not found Genul Cornus L..............L........Error: Reference source not found Genul Rhododendron L.......... Juss.......................L.Error: Reference source not found Familia CELASTRACEAE R........Error: Reference source not found Genul Ilex L..Error: Reference source not found Familia CORNACEAE L..Error: Reference source not found Genul Paliurus Mill..........Error: Reference source not found Genul Bruckenthalia Reichenb.. Juss..........................................Error: Reference source not found Familia RHAMNACEAE A................... Error: Reference source not found Genul Rhamnus L......Error: Reference source not found Genul Eleagnus L......... Juss......Error: Reference source not found Genul Hybiscus L.....L................................................L................................. Juss......Error: Reference source not found ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)Error: Reference source not found Familia TILIACEAE Juss..........Error: Reference source not found . Juss...............Error: Reference source not found Genul Arctostaphyllos Adans........ ...............Error: Reference source not found ORDINUL BICORES......... (Evonymus L.........................Error: Reference source not found Genul Tamarix L......Error: Reference source not found Genul Frangula Mill....Error: Reference source not found Familia AQUIFOLIACEAE..Error: Reference source not found ORDINUL VIOLALES (PARIETALES)Error: Reference source not found Familia TAMARICACEAE L.................. Juss...Error: Reference source not found Genul Staphylea L............Error: Reference source not found Genul Rhus L.ORDINUL SAPINDALES..)Error: Reference source not found Familia STAPHYLACEAE Lindl......Error: Reference source not found Genul Calluna Sallisb.....Error: Reference source not found ORDINUL UMBELLIFLORAE..........L........... Br...........Error: Reference source not found Genul Tilia L...........L................P......................Error: Reference source not found Genul Vaccinium L.........................L..........................................Error: Reference source not found ORDINUL THYMAELEALES.................Error: Reference source not found Genul Vitis L............Error: Reference source not found Familia HIPPOCASTANACEAE A........Error: Reference source not found Genul Myricaria Desv...Error: Reference source not found Genul Acer L........Error: Reference source not found Genul Hippophae L.....Error: Reference source not found ORDINUL CELASTRALES.........L.........Error: Reference source not found Genul Hedera L......................

.............................................Error: Reference source not found Familia SOLANACEAE A.Error: Reference source not found Genul Campsis Lour.......Error: Reference source not found Genul Symphoricarpus L. Juss....................Error: Reference source not found Genul Forsythia Vahl.................................................................................ORDINUL TUBIFLORALES...Error: Reference source not found Genul Paulownia S......L............. Error: Reference source not found Genul Lycium L.......................Error: Reference source not found ORDINUL RUBIALES...Error: Reference source not found Familia BIGNONIACEAE A..........Error: Reference source not found Genul Sambucus L...Error: Reference source not found Genul Catalpa Scop....Error: Reference source not found Genul Viburnum L............Error: Reference source not found Genul Lonicera L....... et Link....................et Z.............Error: Reference source not found ORDINUL LILIALES..Error: Reference source not found Genul Syringa L.....Error: Reference source not found ..Error: Reference source not found ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)Error: Reference source not found Familia OLEACEAE Hoffmsgg..................Error: Reference source not found Familia CAPRIFOLIACEAE A.....Error: Reference source not found Familia LILIACEAE Dumort.......Error: Reference source not found Genul Fraxinus L...................Error: Reference source not found Familia SCROPHULARIACEAE Lindl............ Juss............L.L.... Juss............Error: Reference source not found Genul Ligustrum L.................Error: Reference source not found Genul Ruscus L......

Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor.1. silvo-biologic. metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. areologic. cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor. Dendrologia. subarbuşti). cât şi a însuşirilor lor ornamentale. Produsele pădurii. sunt preluate din geografia plantelor. pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic. respectiv Arhitectura peisajului. prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica. Studiile dendrologice includ şi preocupări privind cunoaşterea structurii anatomice a lemnului la principalele specii forestiere. Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase. cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului. logos-ştiinţă) care. nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare). Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase. a însuşirilor lor ornamentale şi al valorilor economice. deşi este o disciplină complexă. cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor. Legături interdisciplinare. ecologic. arbuşti. arealogic. metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice. bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice. morfologic. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore. cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor. respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane. care sunt cercetate în detaliu la disciplinele specializate ca: Tehnologia lemnului. . morfologic. de distribuţia acestora în spaţiu. silvo-biologic. ecologic. Obiect. Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică. Disciplina are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori. şi a valorii lor economice. pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic.

familia. Alte unităţi specifice sunt rasa geografică şi ecotipul. ordinul. . secţia. care se raportează la anumite rase georgrafice. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria. subîncrengătura. Rasa geografică şi ecotipul au caractere ereditare şi un anumit grad de interdependenţă la înmulţire şi evoluţie. tribul. reprezintă rezultatul adaptării speciilor la climate locale (fag de altitudine mare din Munţii Olteniei. subgenul. în analiza unităţii intaspecifice se prezintă cu precădere ecotipurile edafice şi mai ouţin climatice. se diferenţiază subspecia. specia. cunoaşterea prezintă mare interes practic în organizarea producţiei forestiere primare moderne. clasa. au caracter geografic-ecologic şi se vor trata corespunzător. are mai mult semnificaţie genetica. Multe specii lemnoase. de obicei. brad balcanic). durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”. ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică. molid carpatic de limită altitudială) sau pe substrate litologice şi soluri cu însuşiri particulare (stejar de luncă). care stă la baza marilor lucrări floristice. Provenienţa este o altă unitate de factură specială. de aceea este explicabil de ce cele două categorii ecologice se pot confunda. arbuşti. subarbuşti şi liane. cu areal propriu. mai ales cele de areal larg. pin de Riga. teritorii întinse şi continente. provenienţele includ asemenea grupări distincte de arbori (arborete) legate de un anumit mediu fizico-geografic. subfamilia. Între ecotipurile climatice şi rasele geografice ale unor specii există corelaţii. 3. forma. Unitatea sistematică fundamentală. De aceea. subclasa. unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii. Speciile forestiere sunt reprezentate în natură prin exemplare care se găsesc în asociaţii.2. sunt reprezentate în natură prin unităţi ecologice intraspecifice distincte. în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler. Ecotipul cu o scară de geneză mai restrânsă. are ca unităţi principale superioare: genul. fiind expresia adaptării speciilor la un anumit climat general. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere. Rasa geografică ocupă. ceea ce îi dă şi o anumită specificitate fizionomică (molidul scandinav. Clona. varietatea. În cadrul speciilor.

coroană este de obicei conică. obovoidă. părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). care ating înălţimi de cel puţin 7m. Tulpinile lianelor sunt volubile. rădăcini adventive sau peri sugători. În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: . Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază.arbori de mărimea II. coroană este globuloasă. înaltă. Arbuştii cu înălţimi sub 1m. Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii. Subarbuştii. întreruptă etc. se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei. cu goluri. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. chiar mii de ani. Arbuştii. cu înălţimi între 15 şi 25 m. coajă. curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă. coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). cu tulpina lemnoasă numai la bază. . înălţimi până la 7m şi diametre mici. Pomii fructiferi. Sunt plante lemnoase. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază. până la câţiva zeci de ani. cu durată de viaţă relativ redusă. produc lemn şi alte materii prime ca răşini. denumită forma forestieră. cu lungimi până la zeci de metri.arbori de mărimea III. . . de la zeci la sute. piramidală. neregulată. înălţimi până la 60cm. cilindrică. până la 10 ani. cu durată de viaţă medie. La foioase. cu o durată de viaţă relativ redusă.Arborii. ovoidă. în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. La forma forestieră tulpina este dreaptă. substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. La răşinoase. sub formă de tufă. cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici. Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile.arbori de mărimea I. Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv. uneori de dimensiuni mari. cu o durată de viaţă lungă. Forma arborilor diferă de la o specie la alta. fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. piramidală. neregulată. cu înălţimi între 7 şi 15 m. cu diametre mici. dar produsul lor principal îl constituie fructele. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină. concentrată spre vârful tulpinii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini. care depăşesc 25m înălţime.

textura. rezistente la forţele naturii. bine individualizate sub aspect morfologic. logos-ştiinţă). Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie. mai ales la valori extreme ale acestora. rămâne însă arbitrară. aciditatea. sălbatice. căldura din aer şi sol. profunzimea. Arborii. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”. de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale. care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor. a unui segment a acesteia. cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului). structura. prezintă o profundă specializare ecologică. elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer. sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2). Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă. cunoscut ca autecologie. deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare. mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale. în factori şi condiţii de mediu. 4. scheletul solului. De exemple.Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere. cât şi la acţiunea factorilor individuali. caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural. . deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici. Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. reliefului. domeniul ecologiei forestiere. integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul. solului.

1.geotopul (altitudine. Grupa factorilor biocenotici (biotici). desime. Factorii microflorei: compoziţie.2. schelet etc. Factorii păturii vii: compoziţie.Factorii climatici 1. relief. 2. înrădăcinare. vântul. litieră.Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice.climatopul: (căldura. II. precipitaţiile. factori climatici . permeabilitate. răspândire. redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici.Biotop a. microrelief. insecte) 2. Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice. căldură. expoziţie.1. luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi. apă. volum edafic. frecvenţă b. aer. aciditate şi alcalinitate.2. structură. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale. textură. de sinteză edafoclimatice. dimensiuni. 4. grad de acoperire. densitate. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4. factori zoocenotici (zootop): fauna 1. umiditatea atmosferică. păsări. compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. pantă). frecvenţă. Lumina . Factorii arboretului: compoziţie. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici. lumina. consistenţă. resturi organice 3. 4. factori geomorfologici . înrădăcinare. Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. habitat) a. profunzime. humus. structură. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase. resturi organice 4. factori staţionali. Factorul macrofaună (mamifere.) c. structură. consistenţă. Factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie. factori fitocenotici 1.

La asocierea speciilor de mărimi diferite. unele se dezvoltă în plină lumină. la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia. absorbţie şi transportul apei. Puieţii de brad. cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura.Este un factor determinant în procesul de fotosinteză. Platanus sp.specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină). în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor.specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu. Thuja sp.. Hibiscus syriacus. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor. Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei. Buxus sempervirens. Robinia pseudacacia. Pinus sylvestris. creştere. de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure.. . Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii. Hydrangea macrophylla. Acer campestre. Sorbus aria). . Ilex aquifolium. fructificare. transpiraţie.. În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină. . tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină. Carpinus betulus. Se modifică regimul iniţial de lumină. altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză).specii heliofile (cu temperament de lumină). Paulownia tomentosa. Tilia sp. Speciile montane heliofile.specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină. Thujopsis dolobrata. umiditatea aerului. Betula pendula.specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră). umbră şi semiumbră): Taxus baccata. Fagus sylvatica. datorită umbrii reciproce. cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor. . condiţii edafice. plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie . Acer saccharinum. specii relativ exigente faţă de lumină: Ulmus sp. dar care suportă puţină umbră). zidurilor. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi. prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente.. Abies nordmanndiana. Larix decidua. înflorire. exigente faţă de lumină: Gingko biloba. vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. se poate face următoarea clasificare: . Tsuga canadensis. fag. specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba. într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat. Daphne mezereum.

Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca. pentru a înlocui gazonul.moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. iar înălţimile să descrească spre exterior. ca Hedera helix. stejar). ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). rapiditatea de creştere a arborilor.30°C. florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia. nuc negru. Vinca minor. Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C. trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire. lujerilor. deshidratarea şi pot duce la efecte extreme . Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri. duglas. eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină. Ultima grupă fiind mai sensibilă. fag. Amorpha fruticosa. în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii. favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă. cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră. intrarea mai devreme în vegetaţie (pin. compactitatea frunzişului. În parcuri. Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii. alun) sau mai târziu ( catalpa. Euonymus fortunei radicans. completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). stejarul pufos adaptat la o . salcâm. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor.etajată. sub plantaţiile de-a lungul aleilor. Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul. Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor. De exemplu. mesteacăn. hibiscus). Mărimea. 2. puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de . Paulownia tomentosa). care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4°C.

cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C). În cazul solurilor reci şi umede. . Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie.specii euriterme. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat. cu mare amplitudine faţă de căldură. apa freatică).specii euterme. reacţia este inversă.specii oligoterme. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă. apă de condensare. cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C). . Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. umiditate atmosferică. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim. cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C). 1967). A. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor. chiciură. . de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. sub care nu se pot dezvolta): .temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu.specii mezoterme. . la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă.. apa din sol.specii subtermofile. Gruparea nu este rigidă. unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm.specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C). Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici. prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie. cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C. prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. mai ales în perioada estivală mijlocie. când maximele termice duc la . Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare. 3. prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob. . specii lemnoase tropicale şi subtropicale. zăpadă.

Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile. înfiltrare în pânza freatică. Deficitul ca şi excesul de apă. chiciură. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde . Prunus padus. Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. Pseudotsuga menziesii. care se dezvoltă în mlaştini. Prin consumul de apă. durata în raport cu pragul de toleranţă. în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase. uneori letale. -specii eurifite (eurifile). Relaţia inversă: plantă . poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase. specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă.factor ecologic. Betula pendula. Quercus frainetto.intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică. uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire. Fagus sylvatica. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă . ele se clasifică în: . pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum. subarbuşti) împotriva îngheţurilor. Alnus glutinosa. Quercus cerris. apa sub formă de zăpadă. scurgeri de suprafaţă. Carpinus orientalis. Quercus pubescens. ramurile se pot frânge. -specii xerofite (xerofile). În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă. cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides. dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus. cu exigenţe mari faţă de apă. astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate. Abies alba. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor. arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului.specii higrofite (higrofile).restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. Picea abies. Iarna. apără vegetaţia (semănături. dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. rezerva din sol se micşorează. Umiditatea atmosferică. . dacă poleiul este urmat de vânt. uneori a trunchiurilor. care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umede-ude. Alnus viridis. puieţi tineri. gheaţă. . poate fi o sursă de aprovizionare cu apă. pierderi prin evaporare. Ilex aquifolium.specii mezofite (mezofile). dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare.specii helofite (helofile). cu exigenţe mijlocii faţă de apă.

se înregistrează numai în masivele forestiere. La viteze mai mari ale vântului. plop. mesteacăn. de intensitate. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. reduce din apa în exces. aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor. . acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase. Vântul. iar arborii mari ancoraţi. în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate.de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante. Doborâturi pe suprafeţe întinse. frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. străzi. pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase. adevărate dezastre. bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie. efectele gerului sunt amplificate de vânt. În spaţiile verzi. exemplarele izolate. doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale. industriei. mişcările de aer se resimt mai puţin. exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia. Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. Aerul Dintre componenţii aerului. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie. 4. speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei. deoarece bilanţul în atmosferă a CO2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale). şosele). care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului. încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. Calitatea aerului depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere. de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor. salcâm) pot fi puternic afectate. maluri. fiind amplasate în aşezările urbane. puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor. în funcţie de compoziţie.

Fagus sylvatica.2.specii calcifuge sau calcifobe. sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor. Fagus sylvatica. 4. Fe ) şi microelemente (Zn. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior. Ulmus pumila . -specii eutrofe. puţin exigente faţă de troficitatea solului. foarte exigente faţă de troficitatea solului. Mn. Pinus sylvestris. Ca. Juniperus sabina.Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor. care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior. K. -specii euritrofe.sp. care necesită o mare cantitate de elemente. calcifile sau calcicole. P. Quercus petraea. necesare nutriţiei.specii megatrofe. Elementele nutritive. 25-85%: Acer campestre. au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora. Sodiul. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: . Cu. calciul prin acumularea sub formă de cloruri. Castanea sativa. B. Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. -specii oligotrofe. pe care plantele le absorb selectiv. Salix caprea. care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia. Mo. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: . se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus. Cl ). Co. magneziul. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N. se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo. sub formă de ioni. Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a lemnoase pentru spaţiile verzi. S. dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice. Betula pendula. cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului. -specii mezotrofe. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie.2. plantelor . Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace. cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies.

Juniperus communis. După exigenţele faţă de aciditatea solului. Pinus sylvestris. . provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Halimodendron halodendron. slab alcalin (7. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pHului. specifice diferitelor tipuri de sol. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente. Fraxinus sp.specii acidofile (pH 4. Tamarix romosissima. Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). Betula pendula.este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-. cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului). Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ.5-6. deşi mai puţin nociv.2): Tamarix ramosissima. Populus tremula. structura.5-5. în domeniul slab acid-neutru (6. se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra. . procesele biochimice din activitatea microorganismelor. Calluna vulgaris.Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate..specii slab acidofile (pH 5. Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH.5): Picea abies.. Gleditsia triacanthos. Larix decidua. Rhus typhina.0-7.5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice. Acer pseudoplatanus. Quercus robur.specii bazifile (pH peste 7. . Dintre anionii din solurile saline.5-7. Salix alba. ionul Cl. Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa. regimul de apă. Fagus sylvatica. Distingem: . Pinus mugo. Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7...2).specii halofile. care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia. Caragana arborescens. concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8.2): Tilia sp.5): Abies sp.8-4. Amorpha fructicosa. Ionul de Na+.specii nitrofile (nitrofite). . Erica sp.specii neutrofile (pH 6. Aciditatea solului.5): Vaccinium myrtillus.specii puternic acidofile (pH 3. Hippophae rhamnoides. Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile. accesibilitatea substanţelor nutritive.5-8. .8-7) sau neutru. plantele lemnoase se împart astfel: . căldura şi aer din sol. .

Cotoneaster integerrima. amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. În pepiniere. amendamente. sylvestris şi mugo. mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ. Picea pungens. se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale. Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile. Aesculus hippocastanus. Sorbus aria şi aucuparia. Alnus glutinosa. Gleditsia triacanthos. îngrăşăminte. Rosa canina. Acer monspessulanum. Pinus cembra şi mugo. În spaţiile verzi. Cornus mas. Populus tremula. frunzele căzute nu se vor înlătura. Sambucus racemosa. Cotinus coggygria. Acer campestre. . Berberis vulgaris. Caragana arborescens. Carpinus orientalis. în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal. Fraxinus ornus. -specii saxicole şi subsaxiole. lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi. bine structurate sunt favorabile. Larix decidua. Salix alba şi caprea. pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris. În plantaţiile masive din parcuri. deoarece sunt o importantă sursă de humus. Pentru majoritatea speciilor. Hippophae rhamnoides.Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă. Eleagnus angustifolia. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. Ulmus laevis. Colutea arborescens. Robinia pseudacacia. La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător. solurile cu textură luto-nisipoasă. Juniperus communis. Pinus nigra. pentru soluri scheletice: Picea abies. nisip. -specii compactifile. praf) generează însuşiri diferite. Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi. deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga. Rhus typhina. pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor. Structura solului Situaţiile extreme.

susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor.2. iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe chimice secretate de anumite plante sau microorganisme. iar umiditatea este ceva mai redusă. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor. presiunea fizică a rădăcinilor. Configuraţia terenului . concreşterea rădăcinilor.3. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile. Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. Expoziţia influenţează atât regimul de căldură. Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici. 4. de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie. se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe.câmpie. Pe pantele însorite. dealuri.3. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică. deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare.4. cât şi umiditatea solului. mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii. dezvoltarea plantelor lemnoase. microrelieful poate fi natural (depresiuni. determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice. munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului. ridicături) sau artificial (în parcuri). reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic. iar în văile reci.macro relieful . prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii. cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger. care duc la modificări climatice şi edafice. . Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite).

de substraturi şi de soluri. zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură. subtropicale. dintre care cele . Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale. De obicei. ar putea fi eliminate exemplare valoroase. care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi. în condiţii climato-edafice corespunzătoare. într-un cadru staţional bine determinat. latitudini şi altitudini. tăieri. temperate. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale. iar la alte specii s-a restrâns arealul. acre elimină uneori puieţii de gorun. au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. răriri. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind. uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. apare concurenţa între fag sau carpen. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale. uneori chiar până la totala lor dispariţie. 2004).Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire. Prin urmare. respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. boreale şi două zone de tufărişuri. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri. 5. cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă. În staţiuni de deal. Unele specii au fost introduse în afara graniţelor lor geografice. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă. raporturile de stânjenire. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale. elemente nutritive şi microelemente din sol. pe anumite forme de relief. tropicale. mai mult sau mai puţin.

orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă. fag. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice. Juniperus communis. b. plop tremurător. Vaccinium myrtillus. în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine. cât şi amestecate . Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. Lonicera xylosteum (caprifoliu). până la limita superioară a pădurii. adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. Rhododendron kotschyi. . rezistenţa la adversităţi. aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului. mesteacăn. alte specii lemnoase Alnus viridis. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali. Specia caracteristică este molidul. subarboretul este slab reprezentat. capacitatea de reproducere şi migrare. Temperaturile medii anuale sunt pozitive.Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii. care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere). Pinus cembra. Iernile sunt aspre. iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. altitudini de peste 2200m. limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m. Bruckenthalia spiculifolia. în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. Lonicera tatarica. Salix caprea (salcie căprească). Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo). Vegetaţia de munte a. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile. larice. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului). paltin de munte. pe soluri de regulă sărace şi acide. zâmbru. în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului). dar mai scurte. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed. ca şi rariştile de molid şi de larice. I.climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor. precipitaţiile abundente (9001200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu). 2. 2.brad. 1. Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. Se disting trei subzone de vegetaţie: 1.

constituie păduri dese închise. gorunul şi pinul silvestru. 3. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii. paltin de câmp. de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. Vegetaţia de câmpie. Altitudinal 6001200 m. favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat. exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. la peste 1400 m. Vegetaţia este predominant constituită din fag. pin negru de Banat.Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase. II. precipitaţii abundente (peste 800 mm). Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare. Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana). Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. chiar gârniţa şi cerul. De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea. dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol. dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). aninul alb. dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. mesteacănul. fiind specie de umbră. 2. ierni reci şi bogate în zăpadă. plopul tremurător. Pe lângă fag. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă. teiul. tei. ulm. în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. frasinul. De remarcat că fagul. păducelul (Crataegus monogyna). III. carpen.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat. iar pe solurile mai compacte şi grele. pin silvestru. pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp. În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. brad. specii care se asociază între ele. ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. călin (Viburnum opulus). apar şi multe specii termofile. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii. molid şi brad. precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. ulmul de munte. dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii. în M-ţii Măcinului. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării. jugastru şi chiar gorun şi stejar). Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C. 1. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor. . Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed. salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa). Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox).

puternic podzolite şi pseudogleizate. jugastru.a. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie. teiul. . jugastrul şi frasinul. Vegetaţia silvostepei. dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti. iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase. c. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). teiul alb. Subzona este fărâmiţată . compacte. Aici apar mai puţine specii lemnoase. gârniţa. neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu. IV. de regulă stepic. Munteniei şi Dobrogei. vişin turcesc (Prunus mahaleb). frasinul. ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. având prelungiri în vegetaţia silvostepei. b. argiloase. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. În condiţiile acestor soluri şi a unui climat. sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb. cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului. 1. dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu. jugastrul. neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. altitudinal 40-50m şi 300-500m. n-au mai rămas decât pâlcuri. 2. Vegetaţia stepei. sălcioara (Eleagnus angustifolia). plop cenuşiu). Arbuştii sunt mai puţin numeroşi. Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare.speciile care apar sunt: carpenul. Pădurea apare în pâlcuri. în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. pe lângă acestea pot apărea şi cerul. formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil. ulmul de câmp. se întâlneşte vegetaţie azonală. jugastrul. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens). mărul şi părul pădureţ. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării. (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei. Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat. Se localizează pe soluri grele. alternând cu pajişti ierboase. Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500550mm anual. ulmul. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei. În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. mojdreanul (Fraxinus ornus). dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate.

Populus. Ulmus. repede crescătoare Robinia. Quecus petraea. Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani. Paulownia. Particularităţile creşterii. creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. etc. pentru a obţine material semincer heterogen.6 ani . În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb. Ginkgo biloba. Acer la 30-40 ani.). dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală. Betula la 8-10 ani. 15-20 ani. de-a lungul existenţei. sub 50 ani: Salix caprea. Gleditsia. Fraxinus..12 ani. în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros. Quercus. speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase. Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie. ger. Picea. poluare. Vârste medii atinse de specii din ţară în condiţii staţionale corespunzătoare: . Thuja occidentalis. determinate genetic. Tsuga canadensis. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani.Q. excepţie face Buxus sempervirens. dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Betula. cerris la 4. Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol. Pseudotsuga. Ulmus sp. Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic. Salix. la Quercus robur 6-10 ani. apoi se activează. la Abies alba. Fagus la 40-50 ani. Longevitatea este caracteristică speciilor. Pseudotsuga. Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor. Abies alba la 60-70 . Buxus. pânză de apă freatică. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani. de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret. la Fagus sylvatica. altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă. In ritmul de creştere al speciilor. Tilia sp. Larix la 20-25 ani. Există specii încet crescătoare: Quercus.longevitate foarte mică. Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă). apar schimbări. Magnolia kobus la 10. redusă până la 15-20 ani. Ailanthus altissima. La Ginkgo biloba. 6. vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani). Robinia hispida. Acer pseudoplatanus. mai redusă la arbuşti. Tilia. este tot o caracteristică a speciei. Pinus sylvestris la ani.În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. Carpinus. Acer sp. Taxus.

Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase. Particularităţile biochimice Toxicitatea. Salix alba. sau moderată la Chaenomeles. de ex. ca mijloc de înmulţire a plantelor sau fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă. Carpinus. Fagus. Taxus baccata (frunze). Fraxinus. la Robinia pseudacacia. drajonarea la unele specii este foarte puternică. care asigură regenerarea vegetativă a acestora. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii.longevitate foarte mare. la Salix. specii din genurile Sorbus. Clematis vitalba. 7. Daphne mezereum (planta). Abies alba. Acer. Prunus. Ulmus.longevitate mică. biotici. frunze. Forsythia. iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus. 50-100 ani: Populus tremula. marcote este Taxus baccata. Populus nigra. În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici. Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor. Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. Capacitatea de marcotare naturală. Marea capacitate de drajonare.Taxodium distichum poate ajunge până la 5000-6000 de ani. Celtis. Quercus. edafici. > 300 ani: Larix. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici. pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii. Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele. Anumiţi alcaloizi toxici se . Populus. antropici. Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă.longevitate medie. fructe). liane. Syringa vulgaris. la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. la Rhus toxicodendron (lăstari). Taxus. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea.. Cotoneaster. În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină. Betula. Rhus typhina. apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis. Laburnum angygroides (scoarţă. Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. Acer. Arbori mai longevivi . Capacitatea de drajonare. Forsythia. . constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. . lăstari. Prunus laurocerasus (inflorescenţele). cum ar fi: Clematis vitalba. 200-300 ani: Platanus sp. dar numai puţine gimnosperme. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta. butaşi. Pinus sylvestris.. Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare.

Malus. Robinia. Prunus avium (dulceaţă de fructe). dulceaţă). Aesculus. Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae . Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem. Castanea sativa. Sophora (florile). sunt benefice şi pentru om. Juniperus communis. Pinus. Fraxinus (frunze). Populus). Quercus. Pinus mugo. pastă de fructe) Sorbus. Frangila alnus (scoarţa). în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. Calităţi medicinale au speciile: Betula. Hippophae (sirop).folosesc în indusrtia farmaceutică. prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). Populus (mugurii). deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei. Rosa cannina. Pinus sylvestris. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia. Juniperus sabina. Tilia. Sambucus (socată. Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies.

. Lemnul are o structură simplă. Caytoniales. Coniferopsida. florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. scoarţa. Ordinele Pteridospermae. cu ramificarea în verticil. Frunzele sunt de regulă persistente. solzi sau scvame. Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. mai rar căzătoare (Ginkgo. dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase. Taxales şi Gnetales. numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon. Ginkgoales . numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare. rareori dioice (Ginkgo. Larix. Pseudolarix. cu habitus în general regulat conic sau piramidal. provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite. Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida. frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus. sunt de forme variate. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili). cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite.Specii lemnoase de interes forestier Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi. Taxus. Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida). cu structură anatomică xeromorfică. Taxodium) în formă de ace. De obicei. fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales. în general la speciile dioice Cycas. din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales. Nilissoniales. rar acoperite cu un înveliş cărnos fals. acum 355 milionae de ani. Clasa Cycadopsida Ord. Juniperus. au apărut la sfârşitul perioadei devoniene. Lemnul. Cepalotaxus. Torreya. cu tulpini monopodiale. Ginkgoales. Coniferales. Ginkgo. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse. embrionul are numeroase cotiledoane. Taxus. Pentaoxylales şi Cordaitales includ numai fosile. Cephalotaxus). Cycadales Ord. Florile unisexuat monoice. 11 ordine. Bennettitales. este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate. cu o singură nervură. Subîncrengătura Gymnospermae A. Podocarpus.

Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam. Fam. Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus . Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus.B. Fam. Coniferales a. Fam. Cupressaceae Subfam. Pinaceae Subfam. Taxodiaceae Genul Sequoia. Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis c. Clasa Coniferopsida Ord. Calocedrus Subfam. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d. Pinoideae Genul Pinus b. Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium. Fam.

Frunzele sunt penat compuse. Podocarpaceae.e. care probabil a găsit specia în Japonia. rahisul se termină de regulă într-un spin. Fam. Cycas revoluta Thunb. Cycas revoluta (fig. Ephedraceae Genul Ephedra Gimnospermele au un areal vast. Taxales a. Fam. Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria C. poate fi considerată „o fosilă vie”. Gnetales a. Clasa Taxopsida Ord. din Cycadaceae. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus D. Sunt specii tropicale sau subtropicale. Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. Thunberg. CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. verde intens. Fam.P. Lungimea frunzelor este de 60100cm. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. Clasa Chlamydospermae Ord. estul Africii şi Australia. preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale. Auraucariaceae. Genul cuprinde 17 specii din Japonia. Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani. Este originară din Orientul îndepărtat. . – palmierul Sago. nordice .

Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior.semi-lucioase. Cycas revoluta var. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia. Cycas revoluta var. robusta Messeri. prolifera Siebold & Zucc. brevifrons Miq. semnifică arbore cu fruct de argint. Creşterea este înceată. . Seminţele sunt ovoide. lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm. brun roşcate. în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti. fără endocarp. agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică). Cycas revoluta var. Longevitatea depăşeşte 200 de ani. cel intern tare. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -11 0C la 420C. cel extern cărnos. cu înveliş dublu. Florile unisexuat dioice. cele mascule în formă de conuri. ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii. Cycas revoluta var. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). conferins peisajului in „aspect tropical”. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. cele femele grupate în coroană în formă de frunze. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 12cm lungime. grupate în smocuri. planifolia Miq.

în formă de evantai. afânate. lung pedunculate. dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. revene.Familia GINKGOACEAE Engl. lung peţiolate. acoperită de un înveliş cărnos. false drupe (galbulus). Tulpina este dreaptă. arborele cu fruct argintiu. pe lujerii lungi alterne. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri. Fiind o specie veche. ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. cele femele lung pedunculate. în formă de amenţi. Creşte încet în primii ani. îngust conic sau larg. relativ sărace în substanţe nutritive. Temperamentul este de lumină. Portul este variat. colecţii dendrologice. cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. Ritidomul este gros. profunde. cu limb lăţit. Este un arbore (fig. nervaţiunea paraleleă. sau larg. Înfrunzeşte în aprilie. cicatricea cu două urme fasciculare. netezi. conici. lucitori. ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule. Fructele. apoi ritmul de creştere se accelerează. sunt coriacee. de ~ 2. Frunzele caduce. tolerează calcarul. grupaţi câte 2-8. aşezat pe o umflătură cărnoasă. este o specie care se adaptează uşor. Mugurii sunt alterni. cu o sămânţă tare. nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu. verzi la început şi galbene după coacere. când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. depărtaţi de lujer.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. formate din două carpele. Lujerii sunt lungi (macroblaste) rotunzi. în climate reci. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal. monopodială. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa. parcuri. . etalat la cele femele. Florile unisexuat-dioice: cele mascule solitare.5cm lungime. Genul Ginkgo L. se observă cicatricele frunzelor căzute. cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental. Rezistă bine la geruri până la -300C. până aproape perpendicular pe lujer. cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată. dicotomică. la uscăciune şi poluarea din localităţi. cuneate la bază. Ginkgo biloba – ginkgo. galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici. obovoide. suportă şi soluri compacte. de 5-8cm lungime. toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate. variabilitatea este restrânsă. arborele pagodelor. iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. se acomodează şi în regiunile montane. în grădini. cu câte un ovul descoperit.

Pinus. piramidale sau conice. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată. monopodiale. . Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. lanciniata Carr. frunze mari. frunze cu striaţiuni galbene-aurii. Sub aspect morfoecologic. datorită mugurilor axilari (genul Pinus). După 1-2 ani de cultură în recipiente. triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră. pe puieţi de 3 ani.Maturaţie anuală. cu frunze galben aurii. umbrelată. Ginkgo biloba var.A. în locuri ferite de curenţi. ramificaţii în verticil. se seamănă în octombrie imediat în ghivece. din seminţe. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură.: altoirea în ochi. ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. divizate. aurea. cu coroana lăţită. cu coroana conică. pe portaltoaie în ghivece. rar arbuşti. dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate. Ginkgo biloba var. Ginkgo biloba var. Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix. pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. Se caracterizează prin tulpini drepte.. caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. În general sunt arbori de talie mare. fastigiata Henry. fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. cu nervuri evidente. prin octombrie. La noi în ţară fructifică destul de abundent. Fructele se recoltează în septembrieoctombrie. provenind din ovule nefecundate. pendula Carr. coroane înguste. ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies. late de 20-30cm. Pseudotsuga. seci. cu coroana conică până la columnară. Ginkgo biloba var. temperate sau meridionale. iarna. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var. Rareori se regenerează natural. la adăpostul perdelelor de răşinoase. în august. rar turtite.U. tabulare.. Longevitatea este de peste 1000 de ani. uneori au caracterul unei false verticilări. Picea. puieţii se plantează în sol primăvara. ramuri ± pendente. Cedrus. seminţele se curăţă de pulpă. ca în parcul Bazoş. variegata. sensibilă. în seră.

cu limbul îngust. Larix. Au dimensiuni mari. muguri. răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig. la uscăciunea din timpul iernii. Taxodiaceae.). Speciile cu frunze caduce din genurile Larix. Cephalotaxaceae. Pseudolarix. cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. cu hipodermul dezvoltat. ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies. constituie adaptări xerofite. Taxodium. Glyptostobus. tot axilare sau terminale. Corelaţii morfo-ecologice. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. adăpostite la subsuoara solzilor. constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă. Inflorescenţele femele. Ordinul include 10 familii. pieloasă. piramidală (rareori tabulară-turtită sau lăţită). Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. etc. Pseudotsuga. monopodială. Araucariaceae. Larix. Pentru o diseminare uşoară. cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae. subţiri. hermafroditismul nu apare în natură. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere. Taxodium au ace moi. tulpină dreaptă. ramificaţie regulat- . cu ovule ortrotope sau anatrope. Abies sp. Pseudolarix.. Familia PINACEAE Lindl. rar căzătoare la genurile Larix. rareori dioice (Juniperus. Celelalte şase familii. Cedrus. ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu). Frunzele persistente. cu polen de la alţi arbori (Picea sp. Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi. dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili. În lemn. scoarţă. numai cu semnificaţie filogenetică.Frunzele sunt aciculare sau solzoase. bogate şi cu mult polen. (ABIETINEAE. Podocarpaceae.). grupate în canale sau izolate. lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae. coroana regulat conică. protejate pe benzi de ceară. aciculare sau solziforme. şi prin urmare. spre axul conurilor. persistente. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus. cu stomate îngropate. continuă. cu cuticulă groasă. Pinus. tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare. care conţ răşină. Cupresaceae.. cu ovule descoperite. Florile femele. pe acelaşi exemplar. Florile unisexuat-monoice. rareori false drupe sau false bace. la degenerescenţă. Tsuga. din zone reci sau relativ calde. se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi.

.verticilată. Frunzele aciculare. Germinaţie epigee. cilindrică sau conică. Pseudolarix s. aşezate spiralat. de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). Florile unisexuat-monoice. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice. cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală. După fecundare. grupate în amenţi gălbui. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. se formează conul. Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază. cele mascule au numeroase stamine. câte doi saci polinici. steril – bracteea. La unele genuri apar atât lujeri lungi. alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi. Seminţele se coc în primul. cât şi lujeri scurţi (Larix. alungiţi sau globuloşi. Pseudolarix). persistente. fertil – solzul şi unul exterior.a). aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii. Cedrus. plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus). al doilea sau al treilea an de la apariţie. unul inferior. rar căzătoare (Larix. izolat sau în fascicule. au structură xeromorfă.

Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. Lujerii. Oradea) Este arbore de mărimea I. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. de 10-15mm lungime. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. se schimbă la 3-4 ani. solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. adăpostite. Seminţele aripate. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru. lungi şi scurţi. altitudinea de 2200. Cedrus deodora Loud. .8). tabulară. de 5-8cm lungime.53cm lungime. înfloreşte toamna. rigide. ascuţite la vârf.Genul Cedrus Trew. Acele de 1. Asia Mică şi Himalaia. Bazoş. Conurile erecte. Maturaţia la 2-3 ani. cu ramuri groase. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe. este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . unde creşte la altitudinea de 1400. cei scurţi. în spaţii intravilane. ovoidale. ssp. până la 40 m înălţime. Africa de Nord.2200m (fig. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării. 25 de ace) pe lujerii scurţi. începând de la vârste mijlocii devine neregulată.2700m. când solzii cad de pe axul conului. Florile sunt unisexuatmonoice. ca la brad. pretenţioasă faţă de umiditate. Cedrus atlantica (End.61). cedru de atlas Specie exotica. . brune. Preferă locuri însorite. Cedrul este o specie termofilă.cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei. verzi sau albăstrui. răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc. foarte răşinoase. carenate. solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. în majoritate inseraţi pe partea superioară a ramurilor (fig. atlantica] – cedru.

cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu. Arbore de până la 25 m înălţime. galbenă-verzuie. cenuşii. rigide. Conurile . răsucite şi curbate. creşte la altitudini de 900-1000m. foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. La noi se cultivă doar ca arbore de parc.6 ani. asimetrice. Acele câte două. cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig. câte două ace într-o teacă. Atinge înălţimi de până la 25 m. de culoare deschisă. poate vegeta pe soluri sărace. lungi de 7-14 cm. adeseori recurbate. 5. Conurile. Conurile se pot dezvolta şi direct pe tulpină. de culoare verde-închis. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. apoi cenuşii-roşcaţi. cu ramificaţii orizontale. În arealul natural este considerată specie pionieră. Acele. apofiza aproape plană. neregulată. tari. rigide. Tulpina dreaptă. având solzii cu vârfurile dezlipite. scurte. mai ales în Canada (fig. asemănătoare pinului silvestru. cu solzii strâns alipiţi. Lujerii tineri bruni-gălbui. din muguri proventivi.Genul Pinus L. răsucite. Acele câte trei. periodicitate anuală.12). lemn de calitate inferioară. Sămânţa este mică. Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. cu ramuri subţiri. Mugurii ovoid-alungiţi. Creştere destul de activă în tinereţe (până la aproximativ 20 ani) totuşi nu realizează dimensiuni mari. Secţia Taeda Spach. Rezistă bine la ger şi secetă. în secţiune transversală semicirculare. de 2-4 mm lungime. răşinoşi.65). Maturitatea arborilor forte timpurie. Pinus rigida Mill. uscate. glabri. foarte răspândită în America. conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana. pe soluri uscate. câte două în verticil. are capacitate de lăstărire.12). conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană. Secţia Banksia Mayr. Coroana este rară. neînţepătoare. pietroase sau nisipoase. Lujerii sunt bruni-gălbui. Coroana rară şi neregulată. de 2-4cm. aproape drepte. Specie exotică din estul America de Nord (fig. Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). de 3-6 cm lungime.

Lujerii sunt foarte groşi. drepte sau puţin îndoite. Tulpina dreaptă. partea internă a scoarţei are culoare gălbuie. aproape sesile. au apofiza rombică. scopulorum acele sunt mai scurte. În sud ajunge până în Noul Mexic. având consumuri specifice mici de elemente nutritive. mugurii mari. globuloase. cad imediat după diseminare. Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice.5-2. fragmentat. de 12-16 cm. impresionante. urcă până la 2000m altitudine. teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. Fructifică la vârste mici. Conurile simetrice. Arbore de mărimea I. formând de timpuriu ritidom gros. cilindrici. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. de unde şi denumirea de „pin galben”. Conurile câte trei sau patru în verticile. abundent şi aproape anual. carenată. în general rigide. asimetrice. cu apofiza proeminentă şi . lungi de 12-28 cm. răşinoşi. negricioasă. scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă. ascuţite. atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1. de-a lungul Pacificului. Câteva culturi forestiere se găsesc în făgete montane şi colinare în gorunete sau chiar stejerete şi ţleauri de luncă. La Pinus ponderosa var. crăpat în plăci neregulate. Sămânţa triunghiulară. îndeosebi sub raport climatic.12). Seminţe lung aripate. patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. – Pin galben. în nord până în Canada (fig. Coroana este îngust piramidală. de un verde-închis. pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. La noi. Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg. după căderea acelor. Cuprinde pini cu trei. Arborii vârstnici au coroane largi.. umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. simetrice.ovoide. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase. Se disting populaţii nordice. mai adesea câte două într-o teacă. Nu s-au făcut suficiente experienţe la noi pentru a trage concluzii definitive în ceea ce priveşte zonele de cultură şi provenienţă. de 3-7 cm lungime. brune-roşcate. Pinus ponderosa Laws. Formează păduri de amestec cu Pseudotsuga sp. mai adaptate la uscăciune în aer şi sol. Acele câte trei într-o teacă.5 m diametru. mobile sau cele mlăştinoase. Pinus jeffreyi. sunt lungi de 8-15 cm. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). Calocedrus decurens. Secţia Pseudostrobus Endl. ovoid-conice. uneori două sau cinci. Abies concolor etc. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică. de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi. Creşterile încetează practic la 100 de ani. strălucitoare. de 4-6 mm.

8cm diametru). terminat într-un ghimpe puternic. Balf Specie originară din America de Nord. pendente. Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. Sămânţa obovoidă. în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. Hemeiuş. răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig. Prezintă amplitudine ecologică largă. cu areal restrâns. lungi de 10-25 cm lungime. recurbat. Creşte activ în tinereţe. Ca şi la pinul galben. după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. Secţia Strobus Sweet. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. sunt pedunculate. este cenuşie. Acele.umbelic prevăzut cu ghimpe. se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. Arbore de până la 50 m înălţime. cu coroana globuloasă până la tabulară. rigide. câte trei într-o teacă. Lujerii brun-verzui-brumaţi. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate.67). Trunchiul cu un ritidom gros. Pinus jeffreyi Grev et. cu apofiza brună-lucitoare. alb-cretaceu. rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. cu apofiza puţin proeminentă. cu puncte negricioase (fig. în regiunea de câmpie. Stâna de Vale. lujeri subţiri iar conurile lungi. în regiunea de câmpie. puternic carenată şi umbelic caracteristic. Subgenul Haploxylon Koehne. aproape cilindrice. de 6-19 mm. necarenată şi umbelic terminal. Seminţele mari. crăpat în plăci neregulate. niciodată ghimpos. uneori recurbat. în smocuri la vârful lujerilor. Ca specie ornamentală. Cultura sa la noi ar fi indicată în zonele mai uscate. verzi-cenuşii sau glaucescente. Dofteana. cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. dispuse terminal. o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. Mihăieşti.67). . Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă. cu muguri mari ovoizicilindrici. lungi de 10-14 mm. Conurile până la 7-8 cm diametru. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7.

dar foarte sensibil la secetă. pinul strob (fig. Are temperament de semiumbră. Din punct de vedere forestier se poate introduce în regiunea montană inferioară şi la deal. la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus. În partea nordică a teritoriului respectiv. bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde. Culturile de interes ornamental. răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). verzui- .O. În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea. ferite de uscăciune. luto-argilos. pin neted. iar urmele verticilelor.S. fiind rezistentă la doborâturi de vânt. Sub aspect ecologic. Anina. elagajul lasă de dorit. pin silvicultură. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide. dar şi în amestec cu molid. Specie exotică din America de Nord. Bocşa Română (Banat) Gurahonţ (Crişana). Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată. Introdus în arborete pure. în parcuri publice şi grădini dendrologice. Scoarţa este subţire. cerinţele ecologice ale pinului strob au fost în mare măsură verificate.12). brad. de pe roci silicioase. În culturile indigene. aspră. arboretele au o stare de vegetaţie activă. Orăştie. în subzona stejeretelor (de terase joase).68) atinge înălţimi mari.Tarcău. ferite de extreme climatice. dar profunde. până la 50 m. Warthe. Tulpina dreaptă. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. În ţara de origine. dispuse inelar. Cele mai vechi plantaţii au aproximativ 100 ani. în staţiuni diferite. lutos. Culturile se întind pe aproximativ 1400-1500 ha. În staţiuni de luncă şi de terasă. Arealul este vast (fig. în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri. cilindrică. la 50 ani a realizat 18m3/an/ha. sub formă de cioturi groase. Râşnov). acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. Marginea (Moldova). a fost insuficient verificat. pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie. Văliug. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. sunt frecvente. Braşov (Răcădău. profunde şi cu suficientă umiditate. rămân adeseori până spre baza tulpinii. afânate. se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km. – pin strob. începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Lăzărescu şi Ionescu remarcă buna comportare (1964) a arboretului de la Valea Ursuui (O. în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m). Reşiţa.S.Cotmeana) pe sol relativ compact. În general.Pinus strobus L. larice. Frasin. Plantaţii reuşite .

flexibile. din California (3000m) până ân Columbia Britanicăşi insula Vancouver (700-1100m). aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. puţin proeminentă şi umbelic terminal. deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. caracteristici. Arbore de 30-50m. verzui-albăstrui. încovoiate. efectele daunătorului după câteva generaţii au fost dezastruoase. aşezate spre vârful ramurilor. foarte moale. . utilizat în construcţii. de 10-15 cm lungime. dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. valoros şi datorită însuşirilor lemnului – uşor. cu solzi bruni. apofiză subţire. Longevitate mare. Acele. trainic. subţiri. ambalaje. la 20-30 de ani. dar în populaţii naturale. pe versanţi umbriţi. de 56 mm. destul deasă. periodicitatea fructificaţiei este de 35 ani. Maturitatea arborilor este timpurie. stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. de circa 5-10 cm lungime. zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii. s-a ajuns la reconstituirea arboretelor de Pinus monticola pentru că specia a dispus de gene ale rezistenţei în fondul său genetic. industria mobilei. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (august-septembrie).cenuşie. câte cinci la un loc. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi. originară din vestul Americii de Nord. valea Dracului (Braşov) În arealul natural vegetează po soluri bogate. Coroana piramidală. cu pungi de răşină. Creştere rapidă. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola. Plantulele necesită umbrire în primele două luni. pendente. celuloză. bine aprovizionate cu apă. atacat de Cronartium ribicola. sunt îngust-cilindrice. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70. Cerinţele ecologice în condiţiile ţării noastre nu sunt stabile. sunt dotate cu o aripă îngustă. Se preferă semănăturile de toamna. Specie repede crescătoare. flexibile. Cultura pinului strob este relativ uşoară. Conurile. se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri. de culoare verzuie-cenuşie.90%. Seminţele lungi. chibrituri. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. unde formulează arborete pure. Dofteana Bacău. mult timp netedă. plan. Pinus monticola Specie exotică. La noi puţin cultivat cultivat SabedMureş. lucitoare.

ca şi scoarţa tânără. Conurile terminale. cu numeroase pungi de răşină. drepte. cu tulpină dreaptă. sunt brumate-albăstrui. de 2-3 cm. scoarţa cenuşie. lungi de 7-10 (12) cm.69). Acele câte cinci. Clelland (Pinus wallichiana. crăpat longitudinal. cu soluri profunde şi reavăne. verzui. piramidală. Conurile foarte lungi. aripate. pendente. după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore. Arbore de până la 50 m înălţime. câte cinci într-o teacă. Seminţele de 8-10 mm lungime. Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică. formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow. glabri. cenuşiu-verzuie. de 15-30 cm. Lujerii relativ groşi. glabri. cu climat moderat şi suficient de umed. Seminţele de 7-9 mm lungime. scurt pedunculate. dând un aspect foarte decorativ. lucitori. în staţiuni caracterizate prin climat umed. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani. lujerii şi conurile. lucitori. Creşterea este rapidă în tinereţe. Coroana este larg-piramidală. de 10-18 cm. lungi de 8-15 cm. erecte. mai târziu cu un ritidom solzos. având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. relativ rigide. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. dar foarte lungi. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace fiind rezistent la Cronartium ribicola. Bulgaria. cu ramuri scurte. cu pungi de răşină. Arbore de până la 30 m înălţime. din Grecia. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri. stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor. lemnul conţine multă răşină. în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor.9) între 1600 şi 4000m altitudine. unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. şi Albania. Acele. pe pedunculi de 2-5 cm. verzi-brumaţi. aspre la pipăit. rezultând astfel o coroană îngustă. prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă. striată longitudinal. atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig. în tinereţe subţire şi netedă. cu apofiza brună-gălbuie. răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig. . subţiri. aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora.Pinus griffithii Mc. moi. Lujerii relativ groşi. Scoarţa netedă în tinereţe.

răşinoşi. verzi-întunecate. ramificaţia la început verticilată. drepte. caracteristic nearipate. unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine. formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu. rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere. denumite coconari. Calimani. Lujerii. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. prin iunie-iulie. iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină .4 luni. cele femele violet-roz. Ţarcu şi mai ales în Retezat. gneise. groşi. Seminţele ovoide. bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi. şisturi cloricito-sericitoase. roşii carmin şi sesile. la maturitate cad întregi. flexibili. Apofiza prezintă umbelic terminal. fine. Conurile sunt erecte. . de pe granite. lăţită la bază. fiind striaţi longitudinal pe spate. plan. devine apoi neregulată. erecte. Necesită soluri bogate în humus. în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră. cu regim normal de umiditate. variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Înfloreşte târziu. prevăzut cu un mucron scurt. Tulpina conică. Bucegi. cu coroană ovoidă. sau cu aripă foarte scurtă. Făgaraş. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. Conurile terminale. au apofiza puţin bombată. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. sunt violaceu-brumate în tinereţe. cu vârful evident îndreptat în sus. Godeanu. glabri în al doilea an. îngrămădite la vârful lujerilor. Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. seminţele mari. în văile cu fenomene glaciare. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă. Florile sunt unisexuat-monoice. subsesile. în Munţii Rodnei. Solzii cărnoşi. acide. Mugurii sunt ovoizi. de 5-10 cm lungime. compactă. câte cinci într-o teacă. aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin. subţire şi adânc brăzdat. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3. destul de groşi. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. în tinereţe verde-cenuşie şi netedă. indehiscente. lucitoare. Acele. micaşisturi etc. brune la coacere. lăţită şi cu umbelic terminal. de 5-8cm lungime. durează 3-5 ani. câte 2-4 în verticile. brun-roşcat. sunt nearipate şi comestibile. Înrădăcinarea este pivotantă. Pinus cembra L. lăţitela bază. ascuţiţi. au tegument tare. Scoarţa.Secţia Cembra Spach. mari. pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. brun roşcaţi. cele mascule elipsoidale. destul de rigide. de 8-12 mm.

Înmulţirea prin butaşi. construcţii. Înmulţirea prin altoire. asemenea unor lumânări. Puterea germinativa este de 60. germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani). Pinus cembra şi Pinus nigra. cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane. eventual cu pregerminare. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara. fenomen care permite împrăştierea lor. Recoltarea conurilor se face diferenţiat. Pot fi plantaţi izolat. de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri. În pepiniere. longevitatea putând depăşi 1000 de ani. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente. uneori în masive. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară. se utilizează numai plante mamă tinere. mare vigoare de vegetaţie la altitudini mari. 6. ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris.10 ani. în grupuri. conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează. Lemn cu calităţi deosebite.80 de zile. sau se stratifică seminţele 70. coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. foarte durabil. . la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. şi spre iarnă pentru Pinus mugo. cultura zâmbrului în staţiuni înalte pentru a ridica limita pădurii. Creşterea în înălţime este foarte înceată. Pinus griffithii şi Pinus ponderosa. speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna. cât şi consolidarea molidişurilor subalpine este importantă pentru silvicultura montană şi subalpina. alungite. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină. Lemnul cu duramen roşcat. datorită creşterilor tinere. Înmulţirea prin seminţe. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric.80%. dar susţinută. Foarte greu. atât pentru frumuseţea lor. fin uşor. Se seamănă toamna şi primăvara. unde climatul corespunde. În placaj pentru varietăţi. în septembrie pentru Pinus strobus. pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire.Maturaţia este bienală. apreciat în industria mobilei. mai ales în nordul ţării. inele anuale şi egale. se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni. alburn îngust. în octombrie pentru Pinus sylvestris. moale.

pe malul canalului Strei. fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice. În ţara noastră. bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord. În Europa. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten. cele femele terminale. Astfel. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice calde. la câmpie. secete prelungite). în America de Nord şi Asia estică. au diametre de aproximativ 1m. Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria.U. Familia TAXODIACEAE F. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea.Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L.Neger Cuprinde 10 genuri exotice.W. Taxodium distichum (L. datorită pneumatoforilor. poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni. cu lujeri scurţi. în ţinuturile meridionale. aninul negru. Genul Taxodium Rich. formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. din Mexic). Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. în asemenea staţiuni extreme. din S. pinul cu trei ace. Neudorf. Craiova. cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate. cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria. Braşov etc).(secţia Pinea). Bazoş. deseori căzători şi frunze persistente sau caduce. endemic în Tasmania (emisfera sudică). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. aciculare. plopul alb). dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon. Pinus aristata (secţia Parryana). răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice. Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi. cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L. Creşte totuşi viguros pe soluri cu . Florile unisexuat-monoice. din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.. În interiorul continentului. se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă.14). excepţie face genul Athrotaxis. s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu. În ţară. valvaţi. Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare. solzoase sau scvamoase.

apoi globuloasă. capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii. uşor. ce cad toamna după un timp de la uscare. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă. cu umiditate constantă. cu funcţii respiratorii. rezistent la apă. foarte trainic. Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare. bruni-lucitori. cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. glabri. ritidomul subţire până la bătrâneţe. Semănatul se poate face în . Tulpina este dreaptă. turtite. lăstărind şi butăşind. mari. în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase. Se obţine din sămânţă sau prin butăşire. sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi. mucronaţi. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m.40 ani. arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. înguste. Florile. conurile se maturează în octombrie-noiembrie. Lemn valoros. mici. îngheţurile şi seceta. răsfirată. se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. protejează foarte slab solul. transparentă. de 1-1. Seminţele nearipate. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri. cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate. cei laterali. Maturitatea este timpurie. realizează înălţimi de 50cm. bine elagată. persistenţi. poartă frunze aşezate distic (fig. luminoasă. Se poate regenera vegetativ. după recoltare se păstrează până în martie-aprilie. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali. lipsiţi de muguri. când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn. din primul an. toamna. cu diametrul de 2-3 cm. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii. muchiată. romboidali. moale. Scoarţa este brună-roşcată. Puieţii au creşteri active. cu muguri şi frunze solzoase. ce se desface în fâşii înguste. însuşiri tehnologice superioare. cu o bază puternică. pneumatoforii nu se mai formează. groasă. omogen. pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. de până la 2 m înălţime. protuberanţe ca nişte genunchi. unisexuat-monoice. de forme neregulate. Are temperament de lumină. până la 5000. Coroana este piramidală în tinereţe. din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe solurile cu umiditate normală. căzători. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile. Acele. câte două la subsuoara fiecărui solz.6000 ani. Prin seminţe. dispuse spiralat.5 cm lungime. fructifică la 30. frumos colorat brun gălbui pînă la negricios. bogate în răşină.71). Este o specie deosebit de longevivă. subţiri.umiditate moderată.

neevidenţi. Are temperament moderat de lumină. are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Seminţele sunt mici. roşcate-întunecat. baza decurentă. Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut. solziformrme-aciculare. unde au creşteri active mai ales în diametru. sequoia. Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea. la 2. de peste 10m. Genul Sequoia Endl. foarte trainic. repicaţi şi produşi cu balot de pământ. de 3-6 mm. ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante. mici.răsadniţe sau paturi nutritive. cu două aripi înguste. .2400m. Lemn valoros. Tulpina conică.) Dechne (Wellingtonia gigantea. poate realiza creşteri remarcabile. Creşte la altitudini de 1500.4000 ani. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. câte 3-9 sub fiecare solz. Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord. cu vârful ascuţit. Baia Mare). de 3-12mm lungime. puţin îndepărtat de lujer. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală. fin uşor. eliptice. pe soluri profunde. turtite. Arbore gigant. în amestec cu Pinus ponderosa. Coroana piramidală.14). Frunzele sunt aşezate spiralat. În condiţii climatice favorabile. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane.71). cu muguri nuzi. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. lăţită. cu ramurile puternice. Lujerii. la început verzi-brumării. Fructifică abundent. după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. cu un scurt mucron la mijloc (fig.5 m grosime şi este fibros. arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi. lanceolate. cu solzi scutiformi. puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. valvaţi. apoi bruni-roşii. revene. duramen roşietic. prelung-cuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000. cu crăpături adânci. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare. cu două dungi de stomate pe dos. bogate. cu conţinut redus de carbonaţi. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig. Sequoia gigantea (Lindl. lăţită la bază. deasă.3 ani. permeabile. Ritidomul depăşeşte 0. brun-roşcat.

Este o valoroasă specie de parc. persistente. Coroana este piramidală. Cluj. Braşov). opuşi. caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). verzi-glaucescente pe faţă. Gurahonţ. canelată şi ritidom subţire. Florile unisexuat-monoice. chiar şi pe soluri hidromorfe. în China. Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. Cheng. precipitaţii abundente şi soluri profunde. exfoliabil în fâşii. Cu frunze aciculare. Craiova. Tulpina este dreaptă. cu baza îngroşată.) Endl. Este un arbore de mărimea I. Seminţele de 4-6mm lungime. a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. cu două aripioare laterale inegale. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară.2. până la 50 m înălţime. aciculare. verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria. cu baza decurentă. Prezintă două feluri de lujeri: lungi. Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat. opuşi: şi scurţi. Frunzele căzătoare. conurile subglobuloase. Genul Metasequoia Hu et. în spaţii adăpostite. terminali. de cca. nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat). Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. rară. În 1941. necăzători. dar suficient de umed.5 cm diametru. lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm. distici. bruni-roşcaţi. brun-roşcat. turtite. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat. . Necesită protecţie împotriva arşiţei. Sequoia sempervirens (Lamb. cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime.Se obţine din sămânţă.

Coroana este piramidalovoidă. subulate. Lemn cu duramen roşcat. La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii. cu vârful îndoit. cu aripioare laterale înguste. sunt curbate şi cu vârful ascuţit. Don. Florile apar de cu toamna. dar se refac primăvara. la început verzi. iar conurile mici. câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz. . Frunzele persistente. soluri bogate. aşezate spiralat în jurul lujerului. bine drenate. Maturaţia este anuală. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. Preferă climate blânde. apoi brune. Fiind o specie deosebită. Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna. moale. Seminţele mici. înălţimi până la 45m. pe lujerii scurţi. la vârf cu 3-6 dinţi. Lăstăreşte şi marcotează. cu aspect rugos. cu umiditate ridicată tot timpul anului. se pot semăna şi primăvara (seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). imbricaţi. o parte din lujeri se brunifică iarna. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate. Are temperament de umbră. Cryptomeria japonica L. sferice (1-3 cm).Genul Cryptomeria D. mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). cu precipitaţii bogate. cu ierni blânde. care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. dar se dezvoltă numai primăvara. Puieţii tineri se umbresc. aciculare. Se obţine din sămânţă. cu umiditate suficientă în sezonul estival. formele horticole prin altoire (în sere. În patria de origine atinge dimensiuni mari. iar mugurii nuzi. originară din Japonia şi China. cu trei sau patru muchii. Se obţine şi prin butăşire în luna august. Florile mascule sunt în formă de amenţi.rezistent. apoi bruni-roşcaţi. cu transfer în sere reci. de 4-8mm lungime. Are frunziş aparte. ascunşi la subsuoara frunzelor. Are tulpina dreaptă. Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. iar la bază decurente. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase. După diseminaţie. Don. sub sticlă în răsadniţe. Specie exotică. uşor. ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. marcote sau butaşi.conţine răşină.in Europaspongios. Conurile sunt sferice. îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice. turtite. sunt lanceolate. solzii lemnoşi. bracteea concrescută numai la bază. dispuse terminal. lungi de 12-15 mm. ritidom brun-roşiatic. conurile rămân pe arbori. destul de rigide. cu portaltoi crescuţi în ghivece). În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. de 2-3 cm lungime. Lujerii anuali sunt verzi. conică.

tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord. Thuia occidentalis L. cu solzi pieloşi. alungite. cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. de la câmpie până în regiunile montane inferioare. aşezate opus şi imbricate. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae. Plantula are două cotiledoane. alipite de lujer. aşezaţi valvat sau imbricat. Tulpina dreaptă. cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile. – tuie. originari din America de Nord şi Asia. Seminţele. Genul Thuja L. Maturaţia este anuală. acoperiţi cu frunze solziforme. cele mascule. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. solziforme sau aciculare. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele. Include Thuja L. conuri mici. Florile unisexuat-monoice. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice. ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi). Lujerii sunt comprimaţi. formând un singur solz. Coroana piramidală. şi Thujopsis Sieb. Ramificaţia în planuri orizontale. la coacere. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut.Familia CUPRESACEAE F. care se exfoliază în fâşii. opus sau verticilat. cu 1-2 (3) ovule. stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. plane şi în formă de luntre. pieloşi sau cărnoşi.) Endl. Cuprossoideae.W. Subfamilia Thujoideae Pilg. cu scoarţa brună-roşcată. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice. mici. în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. Conurile sunt mici. ovoide sau alungite. dispuşi în .. secetă şi suportă bine umbrirea. Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici. Juniperoideae. Lemn cu duramen şi fără canale rezinifere. Et Zucc. Arbore demărimea a III-a. este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ. îngust aripate.Neger Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale). Biota (L. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi. cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Lujerii sunt comprimaţi. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari. lemnoşi sau cărnoşi. arbori sau arbuşti cu frunze persistente.14). la bază cu 1-20 de ovule erecte. de forme variabile. care se poate modela uşor. Uneori apare dimorfism foliar. sferice. este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. cele femele. conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. unde prezintă un areal destul de larg (fig. Rezistă la ger.

cu 2 aripioare laterale. . Fructifică la vârste mici (15-20 ani). pieloşi.5 cm lungime.14). frunzele solziforme. verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngust-ovoide. Bazoş. fără glande proeminente. de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos. dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili.) – tuie gigantică. pentru că. Sighişoara) dar mai este mult de cercetat. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine. sunt mici. În ţara noastră. 1-1. pe soluri fertile. Thuja plicata Don. pe patru rânduri. pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui. calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu. aromat. de 12-18 mm. unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig. umede. Iarna se colorează în ruginiu. plane. Plantula are două cotiledoane. Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. fosfor. câte două la subsuoara solzilor. pentru a supravieţui necesită protecţie. fără pete albicioase (fig.planuri orizontale sau oblice.S. tuia nu prezintă importanţă forestieră. Braşov (în colecţia facultăţii. (Thuja gigantea Nutt. Este un arbore de mari înălţimi. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe. Seminţele. are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. Conurile sunt mari. La noi. Mihăieşti.2000m altitudine. compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. În partea de vest a Americii de Nord constituie un element principal al pădurilor de răşinoase. scurt mucronaţi la vârf. la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). Faţă de troficitatea solului. cele laterale îndoite sub formă de luntre. creşte încet şi nu realizezaă dimensiuni mari. Are temperament de umbra. cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. Frunzele solziforme. mici de cca. rotundă. La noi ar putea fi folosit în culturi forestiere (la Vidacut – O. frunzele perechi dorsoventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă. cele dorso-ventrale plate. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord. cu miros plăcut. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi. iar spre interiorul continentului între 600.73). Cultura ar putea da rezultate bune în Banat şi Oltenia. ferite de uscăciune.74). uscaţi. sunt aşezate opus. cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi. în patria de origine până la 60 m. îmbracă complet lujerul. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria. bruni-gălbui.

9). Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă. la maturitate solzii devin mai tari. nearipate. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere.) – tuia. relativ mari. au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă. Conurile sunt mai mari. Specie exclusiv ornamentala. Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa. solzii exteriori mai scurţi. alcătuite din 6-8 solzi groşi. Fructifică anual. putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a. până la 10 m. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis. în răsadniţe.) Endl. Rezistă bine la seceta şi fum.76). în formă de corn. se deschid larg. toate varietăţile. caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie. iarna se colorează uneori în roşubrun. dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. Rezistă relativ bine la poluanţi Genul Biota Endl Biota orientalis (L. Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile. verzui-albăstrui. iar pentru Thuja orientalis în octombrie. (Thuja orientalis L. are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe. caracteristice (fig. ca o zgârietură.cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident. în august-septembrie. În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante. lăsând să cadă seminţele. Astfel. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri. semănatul se face primăvara. aşezate opus. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. longevitate până la 1000 ani. cat si pentru garduri vii Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie. de culoare brună. se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe. multe seminţe sterile). arborele vieţii. mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală. Specie exotică originarădin China (fig. se lasă 2 ani pe loc. Frunzele tot solziforme. de 10-25mm. urmează selectarea plantelor cele mai fidele. dispuşi în planuri verticale. cărnoase. Prin butaşi: vara. abundent. cu vârful curbat în afară. lemnoşi. Seminţele de 5-7 mm lungime. de 5-7mm lungime. în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. .

de 4-5 mm. de 2. brun-cenuşiu. Specie adaptată la climat uscat. Seminţele. de la câmpie până în zonele montane. Simeria. concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig.15).rezultatele sunt bune. Este un arbore de până la 20 m înălţime. sunt globuloase sau alungite. cu ritidom subţire. . Frunzele mărunte.chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord. rombice. de obicei în patru muchii.chiparos de Arizona. pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă. brun sau negricios. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm. Florile unisexuat-monoice. bruneroşate. răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei.5-3cm. cu ierni blânde. Specie nord-americană. – chiparos. Specie tipică de climat mediteranean. de 3-5 mm. rezultatele sunt. Cupressus arizonica Greene . penta sau hexagonali. puţin alungite. subţiri până la 1mm. până la 20 sub fiecare solz. verzui-cenuşii sau glauce. Sabed. Noului Mexic şi Texas. cu ramurile de ordinul I scurte. . Conurile sferice.1500m altitudine. Lujerii subţiri. culturi s-au făcut puţine (Simeria. Conurile au 6-8 solzi scutiformi. din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ. apoi fibros şi crăpat. care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării.) Parl. la mijloc cu umbelic ascuţit (fig. cu umbelic puţin evident. între 1000.Mureş. Chamaecyparis lawsoniana (A. Cupressus sempervirens L.77). Siria. obtuze. opuse. Culturi forestiere există foarte puţine: Vidacut. cu 8-12 solzi scutiformi. iar cele de ordinul II divergente. Lujerii anuali. de mărimea unei nuci (2-4 cm).Genul Cupressus L. neexfoliabil. cu glande rezinifere pe dos. lucitoare. Murr. solziforme. suportă bine gerurile şi îngheţurile. originară din zonele est-mediteraneene (Iran. Specie exotică. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu. dese şi alipite de lujeri. solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici. de culoare verde-închis. Genul Chamaecyparis Spach. călduros şi uscat. Cipru). Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici. În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine. cu areal foarte restrâns. dispuşi opus. cu frunze solziforme mici. La noi. înconjurate de o aripioară îngustă. orizontale. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală.

drept. Frunzele solziforme. fără dungi albe de stomate. cu vârfuri mai acute. în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat.Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol. dezlipite de lujer. exfoliabil în fâşii longitudinale. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. până la 30-40 m înălţime. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor. carenate. mici. feriţi de vânturile reci şi uscate. cu două aripioare laterale. La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. Coroana este conică în masiv. 8-10 mm. rombice. dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol. cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer. Conurile sferice. verzui-albăstrui la început. Rezistă la poluare.chiparos de Nutka. atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. caracteristice. Lujerii sunt turtiţi. difuze (fig. caracteristic curbat 8nutant). cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte. rotunde. . 4 mm. Seminţele alungite. de 6-10 (12) mm diametru. altele centrale. cu diametru de cca. inegal rombici. În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc: . prezintă 8-10 solzi lemnoşi. cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente.78). Ritidomul subţire. cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic. Coroana conică. Vârful tulpinii. brune la maturitate. de cca. Maturaţia este bienală. pe soluri fertile. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger. pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar. mult mai mici. Scoarţa brună-roşcată. cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe. Seminţele. dispuşi orizontal. Originar din vestul Americii de Nord. Florile sunt unisexuat-monoice. umede. răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului. câte 2-4 sub fiecare solz. Arbore de talie mare. Conurile sunt sferice. aripate. la fel de late ca şi ele. înţepător. în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. strâns lipite de lujer. Este arbore de mărimea I. se exfoliază în plăci solzoase.

Chamaecyparis pisifera Setz. ramuri recurbate. cultivar pitic. Are conurile mature cărnoase (pseudobace). iar la Chamaecyparis nootkatensis.3 m înălţime. „nana”. cunoscut sub numele de „Hinoki”. Facultatea germinativă este de 10%. Altoirea se face în placaj în mai-iunie. care prezintă maturaţie bienală. seminţele se păstrează la rece. penduli. se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte. iar daca se execută primăvara. în răsadniţe reci. în seră.Chamaecyparis obtusa Setz. frunze verzi-cenuşii. la început neregulat sferică. amestecate cu praf de cărbune. se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). devin brune iarna. cu înălţimea de 10 m. la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă. compact. Subfamilia Juiperoideae Plig. forma sferică aplatizată. Se recomandă semănarea toamna. lăstari scurţi în formă de scoică. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. frunziş verde. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1. Se utilizează în parcuri şi grădini. bine închise. cu frunziş auriu.închis. cu înălţimea de 5 m.5 m înălţime. ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis. apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi. cu port îngust. . formele pitice în stâncării. provenite din concreşterea solzilor. Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”. ca altoiul să emită propriile rădăcini. în acest caz. se aleg numai lăstari erecţi. Originar din Japonia. în recipiente de sticlă. se cultivă în ghivece timp de 1 an. frunziş verde închis. cu ramificaţie în evantai. . frunze aciculare. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie.2 sezoane de vegetaţie.chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”. care nu se desfac. formă larg conică. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana. În primul an necesită umbrire. de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”. izolat sau în grupuri. lăstari subţiri. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august. 2. 0. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului. formă larg conică. Chamaecyparis pisifera „plumosa”. în schimb. terminali sau iarna în sere.

cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm. arbori şi arbuşti.79). mai mult sau mai puţin rigide. brune.5cm. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată. . rigide. iar fructificaţia anuală şi abundentă. acele până la 10mm lungime.Ienupăr. Fructifică bogat şi anual. Conurile sunt cărnoase. Acele. Rezistă la ger. Arbust până la 1m înălţime. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. relativ înţepătoare. pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig. unde se foloseşte ca fixator. la altitudini mici şi mijlocii. pe faţă plane. pe grohotişuri sau pe versanţii repezi. Florile sunt dioice. se coc numai în anul al doilea sau al treilea.. suculente (pseudobace). frunzele aciculare sau solzoase.9 mm. Conurile cărnoase. cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente). Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă. indehiscente (pseudobace). nana. puţin recurbate. exemplarele mascule au uneori şi flori femele. lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi. sferice. arşiţă şi vegetează pe soluri sărace. cu regim de umiditate variabil. Seminţele câte trei. Se instalează uşor în terenuri descoperite. Florile unisexuatdioice. lungi de 1-1. câte trei în verticile. sunt persistente. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia. pe faţă verzi-deschise.6-0. persistente. opuse sau în verticile câte trei. germinaţia se produce anevoie.Genul Juniperus L. cu ramuri numeroase. de 600-1400 m. formate din concreşterea solzilor la maturitate. cu trei muchii. La noi apare în întregul lanţ carpatic. îngheţuri. bătătorite. mai rar monoice. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). negre-albăstrui la maturitate. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. cu diametrul de 0. formează tufişuri dese. insular până în nordul Africii. înţepătoare. Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială. drepte. acide. acuminate. Juniperus communis L. Plantula prezintă trei cotiledoane.

terenuri degradate SabedMureş. pe faţă plane. prin parcuri. Acele de 4-8mm lungime). Frunzele sunt solziforme sau aciculare. cu 1-3 seminţe. superficiale. de regulă. un ulei otrăvitor.ienupăr de Virginia Originar din America de Nord. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. pe faţa superioară plane (fig. la noi nu depăşeşte cca.Juniperus communis ssp. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. de 1-3 mm lungime. pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). foarte ramificat şi des. Tulpina este dreaptă. Juniperus sabina L. Mehedinţi. – ienupăr pitic. Fără importanţă forestieră. formate pe marne. cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară. 15 m. cele aciculare.15). originar din Eurasia şi America de Nord. ca arbust ornamental. îngustate. Culturi forestiere pe suprafeţe mici. folosit în medicină. rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime. Are temperament de semiumbră. argile. La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate. mai ales pe ramurile exemplarelor mature. pe versanţi sudici. Atinge numai 0. calcare. localizată sporadic în Cheile Bicazului. sferice. unde ocupă o suprafaţă vastă (fig. unele tulpini marcotează în mod natural. piramidală. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. Frunzele conţin sabinol. Arbust indigen. negre-albăstrui brumate. nana Wild. este târâtor. ascuţite.cetina de negi. mai mult sau mai puţin rigide. zveltă. compacte. cărnoase. iar coroana compactă. cu lujeri scurţi şi groşi. sunt verzi-albăstrui. spre vârf oblic-ascendente. Munţii Vrancei. triunghiulare.5m. puţin recurbate. Specie indigenă. au cca. ajunge la 30 m înălţime. la vârf. pe dos convexe. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine. de 5-8 mm. Specie arborescentă care în mod excepţional. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate. Pseudobacele mici. Parâng. are ramuri târâtoare. scheletice. neînţepătoare. cele solziforme sunt opuse. moi. Specie nepretenţioasă.81). brădişor. . cu miros neplăcut. cu o glandă alungită. obtuze. ce se desface în fâşii longitudinale. cu scoarţa brună-cenuşie. grădini şi alpinetumuri. 4mm lungime. Cozia. . Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu . Juniperus virginiana L. largă.

Ca arbore decorativ este foarte apreciat. de cca. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis. mai ales forma columnară Juniperus horizontalis Mnch. mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare. lăstari scurţi. Arbore în arealul natural. rombic-ovate. pseudobace. în atmosferă umedă. la început verzi. arbust care poate atinge 3 m înălţime. rareori monoice. lungi de până la cca. cu ramificaţii orizontale de 3.5 mm lungime. Juniperus chinensis L. albăstrui-brumate. Rezultate bune în iulie august în răsadniţă Juniperus sabina. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire. câte două. Frunze frumoase. cultivarul „Meyeri”. în martie-aprilie. Adesea frunzele sunt numai aciculare. Juniperus chinensis.80). folosind procedeul în placaj. cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. 10 mm (fig. de culoare verde-albăstruie. Florile sunt dioice. aşezate opus. Semănatul se execută imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa cărnoasă. apar şi frunze aciculare. cu port alipit de sol. arbust târâtor. iar în august-septembrie în răsadniţe. Originar din America de Nord. Juniperus sabina. în Europa arbust. Juniperus hibernica (chiar butaşi simpli). Conurile. cu extremităţile tinere înclinate în jos. cărnoase. în China. Juniperus virginiana. pe faţă canaliculate. deşi. Juniperus squamata Buch. intens colorate în albastru-argintiu. solziform. ascuţite. cu ramuri subţiri şi frunziş dens. 15 cm înălţime. Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm.violacee. cu două dungi albe (frunze juvenile). au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. Înmulţirea prin butaşi: varietăţile. cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze. cu ramuri neregulate. în sere. aciculare. solzoase. Formă larg-conică sau semitârâtoare. 6-9mm lungime. Înrădăcinarea durează mult. de 1 m înălţime. apoi brune. ascendente. Altoirea se poate efectua iarna. grupate frecvent câte trei. liniar-lanceolate. ovoide. glauce. mai ales la exemplarele tinere.4 m lungime. 1. şi 3-4m larg. mici de cca.turtiţi ca la Chamaecyparis). Frunzele sunt obişnuit solziforme. Juniperus horizontalis var glauca. 2-6mm lungime. albăstrui. Juniperus communis. . Uneori. Originar din China. fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini. Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombrie-decembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi).

pe stâncării. Asia Mică şi nordul Africii (fig. sunt ovoizi. ca şi cele vârstnice. cu regim normal de umiditate. au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice. Se localizează soluri de pe calcare. Specie de climat montan-oceanic. lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor. mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. Ritidom timpuriu. Acele liniar-lăţite. persistente şi ritidom subţire. prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril. care acoperă sămânţa total sau parţial.. după fecundare. plane. ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. ca şi lujerii. Mugurii. bogate în schelet. de culoare cenuşieroşcată. canelată. grupaţi la vârful lujerilor. Tulpina este dreaptă. tulpina devine ascendentă sau culcată. de culoare întunecată. au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. aerisite. grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. căpătând formă de tufă. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m. iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. slab acide. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). Coroana ovoid-conică sau rotunjită. Embrionul are două cotiledoane. la . cu umiditate atmosferică ridicată. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat. dezvoltată până aproape de sol. În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu.Tisă Este o specie cu areal în Europa. are cetină foarte bogată. În locurile accesibile a fost exterminată. în câteva puncte coboară şi la dealuri. cu frunze aciculare. la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. tisa preferă staţiuni adăpostite. ortrotope sau anatrope. Genul Taxus L. Exemplarele crescute sub masiv. Are temperament pronunţat de umbră. 2 mm. Ovule în general solitare. subţire.16). dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă. care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. de culoare verzuie. deasă. În sudul Angliei. umbrite. la exemplarele provenite din lăstari. iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine.ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale. Taxus baccata L.

Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa. butaşi şi marcote. înconjurate de 3 perechi de solzi. . se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni). sunt moi. Fructifică destul de timpuriu (de cca. mucilaginos. solitare. se aseamănă cu cele de brad. Se pot tunde şi modela uşor. cu butaşi semilignificaţi cu călcâi. tare. în cultură creşte ca arbust. garduri vii. varietăţile şi formele prin altoire. cu un singur ovul. unul din cele mai compacte. fără dungi albe de stomate. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă. Seminţele se coc prin august-septembrie. Taxus cuspidata Set. brună la maturitate. fiind şi relict terţiar. Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în mugure încă din toamna precedentă. 20 ani) şi anual. Longevitate este foarte mare. cărnos. sunt aşezate pe un lujer scurt. plantele tinere compacte. comestibil. forme tunse. de până la 1 cm lungime. Sămânţa este ovoidă. cu tegument lemnos. distincte. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%.bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt. terminal. fără canale rezinifere. Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari. Din cauza rarităţii. decurent pe lujer. însă vârful lor este treptat acuminat. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. inele anuale foarte înguste. de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos. fiind constituite din 8-10 stamine. au putere germinativă ridicată (cca. ajungând până la 1000 de ani. acoperită până aproape de vârf de un aril roşu. după fecundare dau naştere unui fruct fals. prin marcotaj şi prin butăşire. Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire. grupuri. mai tari şi fine de la noi. cu un gust dulceag. tisa a fost declarată monument al naturii. cu duramen brun-roşiatic. întrucât exemplarele au aspect decorativ. Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late. 80%).– tisa japoneză În arealul natural arbore. denumit galbulus. sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie. Se folosesc ca exemplare solitare. foarte căutat pentru sculptură. iar diseminaţia se face prin păsări. strălucitor.84). erect. Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig. cele femele. Lemn omogen. căpătând forme deosebite. colorate verde mai deschis. Taxus baccata se obţine din sămânţă.

La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale. Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. dar şi pe stâncării calcaroase. vârful ascuţit. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare. Subarbust de 30-50cm înălţime. neplăcut mirositor (drupe false). la început verzi. drepte sau foarte puţin curbate. Creşte încet. acest ordin include cele mai evoluate specii. Florile sunt unisexuat-dioice. cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste. Este termofil. tolerează umbra.85). frunzele aciculare. brun deschis. inserate perechi la subsuoara unor ace.et. Z. aşezate distic. Ephedra dystachia L. albăstrui. . Genul Torreya Arn. apoi bruni-lucitori (fig. cu solzi parţial dezlipiţi. iarna în sere şi vara în răsadniţe reci. Lemnul are traheide şi trahei. cele femele foarte mici. care are scoarţa brună. Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. sunt liniar-lanceolate. puternic înţepător. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. cu tulpini ramificate. – cârcel. se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice. ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme.Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata. Mugurii prismatici. de câte 20-35 mm lungime. originare din America de Nord. Seminţele ovoide.) S. se maturează în al doilea an. sensibilă la ger. şi Torreya taxifolia. au un înveliş cărnos. Este un arbore de până la 15m înălţime. Lujerii sunt aproape distici. Specie termofilă. xerofit şi calcicol. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia.86). târâtoare. pe dos plane. ramuri verzi. Originară din Japonia. striate (fig. Torreya nucifera (L. peţiolul foarte scurt şi răsucit. în Cheile Turzii. de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime.

cele femele câte 1-2.Frunzele mici. roşiatic. Florile unisexuat-dioice. . comestibil. grupate. Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos. alcătuiesc o pseudobacă. înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar. galbene. sub formă de teacă. formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi. cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule. 2 mm. specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). opuse. Are importanţă naturistică.

În general. cuticulă subţire. Sunt plante lemnoase şi ierboase. în care se formează şi stau închise ovulele. Populus. fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere. reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna. tropicale şi subtropicale. Quercus. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. Ulmus. de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba). sunt mai plastice decât gimnospermele. alcătuind o cavitate ovariană. iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. greacă: aggeion = înveliş. în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Betula. ca şi în zonele ecuatoriale. iar sperma = sămânţă). Florile. extrem de diversificate. grup fosil) Genuri importante ca Fagus. Juglans. Tilia. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat. Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele. silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase. cu limb îngust. dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample.Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Origine. ceea ce se şi reflectă în morfologia lor. Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. poligame. se manifestă din neozoic. în zonele temperate). şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor. apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. în formă de limb lăţit sau de foaie. fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate. speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă. În condiţiile unui climat cald. Actualmente. flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente. Speciile care vegetează în climate reci şi umede. Salix. Areal general. Acer. prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică. Ovarul are un stigmat care primeşte polenul. . cărnoase adeseori. Carpinus. ca şi Magnolia. Caractere generale de diagnoză şi corelaţii morfo-ecologice. Fraxinus. Au tulpini simpodiale sau monopodiale. Nervaţiunea frunzelor este ramificată. Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute. bisexuate (hermafrodite). dar şi dioice. port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). Fructele. ramuri neverticilate. dar frecvent şi uscate. angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. frecvent unisexuat-monoice.

fibre şi parenchim lemnos bine dezvoltat. palmierii (Chamaerops sp. etc.). atât sexuat. . TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. altoaie. Rosaceae. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. butaşi.F. bananul (Musa sp. Phyllostachys sp. plantele lemnoase hermafrodite. Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales.Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale. prezintă vase complete (trahei). Florile unisexuat-monoice. în America de Sud. Frunzele sunt caduce. Lemnul are sturctură complexă. Fructul este o achenă. Angiospermele se împart în două clase. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale. tropicale: bambusul (Arundinaria sp. foarte rar lemnoase. cele mascule grupate în amenţi. excepţie fac Magnoliaceele. cele femele tot în amenţi sau fascicule.). Monocotiledonatele sunt plante ierbacee. drajoni. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei. la care polenizarea se face prin vânt. Americii de Nord.). simple. iar unii anini. din sămânţă. Leguminoase). au adeseori flori mari.. cu un singur cotiledon. ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S. Maturaţia este anuală. amenţii masculi se formează de cu toamnă. dinţate sau slab lobate. Chinei. uneori poate fi samară. temperate şi subtropicale din emisfera nordică. Speciile unisexuat-monoice sau dioice. depăşesc chiar Ecuatorul. cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. prevăzut cu involucru foliaceu la bază. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice.cuticulă groasă. cât şi pe cale vegetativă prin lăstari. Japoniei. La majoritatea speciilor. alterne. Foioasele se regenerează viguros. fără canale rezinifere. au învelişuri florale puţin dezvoltate. marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). la care polenizarea se face prin insecte.

Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii. pe soluri coluviale de pe calcare. numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe. Carpinus betulus L. fără perigon. turtită şi costată. care poartă o cimă bifloră. învelită la bază de o bractee păroasă. de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. moderate. Are temperament de semiumbră-umbră. aşezate distic. odată sau imediat după înfrunzire. Prosperă pe soluri fertile. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig. amentul devine pendent. grupate în amenţi. apar primăvara. pe soluri relativ grele. uneori în amestec cu bradul (ecotip termifil. fliş marno-gresos. compacte. După fecundare. Limitele răspândirii spre silvostepa Munteniei şi Moldovei coincid cu limitele estice ale arealului său european. uneori participă la compoziţia pădurilor de amestec cu bradul şi fagul. caduci. de la câmpie şi deal între cca. el lipseşte complet.17). este alcătuită dintr-un ovar bilocular. acut serate. bogate şi constant umezite. ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. care vegetează în climate reci. Floarea femelă. în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase. cu variaţii mari de umiditate. acesta este mezofit. bănăţean) şi o serie de specii termofile ecotip de mare altitudine (până la 1200 m) în Munţii Căpăţânii. la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente. mugurii alterni. pătrunde şi în regiunea pădurilor montane. fusiformi. ocupă 3% din suprafaţa păduroasă a ţării. Lăstăresc şi rareori drajonează. denticulat. cu perigon îngust. după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub –350C). . la îngheţuri târzii. Florile sunt unisexuat-monoice. Floarea masculă are 3-20 stamine. nu suportă seceta şi uscăciunea. vegetează în climate calde. aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole.Scoarţă netedă. 100 şi 450 m. argiloase. ca în staţiunile de terase sau de interfluvii. Din zona sa optimă altitudinal. 1000 m altitudine. de pe cele compacte. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. aşezat la baza involucrului fructifer. în Carpaţii Meridionali. Fructul este o achenă. amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi. pe soluri cristaline. frunzele ovat-eliptice. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special. ecotip sud-vestic din Banat. datorită amplitudinii ecologice relativ largi a carpenului se includ ecotipuri (rase) climatice şi edafice remarcabile: ecotip nordic din Bucovina. până la cca. brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat). La noi.

-

ecotipuri de soluri grele, pseudogleizate, de pe piemonturile subcarpatice;

Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25 m. Rădăcina este ramificată, puternic dezvoltată. Tulpina dreaptă în masiv, uneori răsucită, torsionată. Are scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă, asemănătoare cu a fagului, dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale. Are coroana ovoidă, bogat ramificată, cu frunziş des ce acoperă bine solul. Lujerii subţiri, geniculaţi, cu lenticele albicioase, slab-pubescenţi în tinereţe (fig.87). Mugurii sunt alterni, solzoşi, fusiformi, accuţiţi, la vârf păroşi, de 0,5-1 cm lungime şi alipiţi de lujer. Frunzele, aşezate distic, sunt ovat-eliptice, de 5-8 cm lungime, la vârf acuminate, la bază uşor cordate sau rotunjite, pe margini dublu serate, pe dos sericeu-păroase, cu nervuri proeminente. Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). Florile sunt unisexuatmonoice, grupate în amenţi pendenţi, cilindrici; apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie).cele femele au perigon îngust, denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici, care după fecundare, dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie, lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. Fructele sunt aşezate la baza involucrului, lat-ovoide, turtite lateral, de 0,8-1 cm lungime, verde-închis, apoi brune, costate longitudinal, la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. În anii de fructificaţie abundentă, (periodicitatea 1-2 ani), involucrele fructifere, bine dezvoltate, de 6-15 cm lungime, dau nota dominantă în întreaga coroană. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile, iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%), plantulele se instalează în număr apreciabil. Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă, carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă, din lăstari; invadarea pădurilor de stejar şi gorun - fenomen de cărpinizare. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani, pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. În staţiuni optime produce maximum 6-7m3/an/ha. Longevitatea mică cca. 80-100 ani. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă, modificând sensibil climatul intern, mediul devine umbros, răcoros, moderat, protejează şi solul, pe care-l structurează, îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată, uşor alterabilă. Lemnul este de culoare albicioasă, fără duramen, dur, compact, cu fibre răsucite, putrezeşte uşor în aer (nu se foloseşte în conmstrucţii) dar se utilizeză destul de mult pentru roţi dinţate, piese de maşini, calapoade, articole sportive, bun combustibil, superior fagului. Carpenul constitie o valoroasă specie de amestec, are calităţi de ameliorare, edafice şi de stimulator al creşterii şi elagajului stejarului.

Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii, deoarece poate fi tuns, îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale). Carpinus betulus se obţine din sămânţă, iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. Semănatul se execută toamna, după dezaripare, cu seminţe recoltate în pârgă (augustseptembrie), în aer liber. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate, seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. Carpinus betulus var. incisa, se obţine prin altoire, în despicătură, executate în februarie, în seră. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. Carpinus orientalis Mill. – cărpiniţă, sfinaec Specie indigenă, cu areal submediteranian, se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei, Crimeea Caucaz, Asia Mică şi Centrală, înaintând, în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian (fig.17). La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie, în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. Se întâlneşte în Dobrogea, sudul Banatului şi vestul Olteniei. Formează tufărişuri caracteristice, pe coaste însorite. Este o specie termofilă, dar destul de rezistentă la ger, şi pronunţat xerofită, nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice, vegetează şi pe solurile cele mai uscate, superficiale, cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră, mai de lumină decât carpenul, dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret, prin pădurile rărite de cvercinee. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă, 8-10m; lujerii foarte subţiri, fin pubescenţi, cu muguri mai mici, de 0,5 cm, în patru muchii (fig.88); frunzele de numai 2-5 cm lungime, mărunt dublu-serate, ciliate, pe dos pubescente, cu peţiol scurt şi păros; amenţi fructiferi mai scurţi, de 3-6 cm; fructele achene mici, fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită, mică, asimetrică şi neregulat dinţată. Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă, puterea mare de lăstărire, interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate, contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. Importanţă sporită are însă în Dobrogea, unde apare frecvent, devenind pe alocuri chiar copleşitoare. Cu toate că are aspect decorativ, este destul de rar folosit ca arbore ornamental. Fiind rara întâlnit şi din cauza dimensiunilor mici prezintă importanţă economică redusă.

Genul Ostrya Scop.
Ostrya carpinifolia Scop. – carpenul negru Specie de origine mediteraniană, cu frunze eliptice, asemănătoare celor de carpen (fig.89), dar ceva mai late, cu margini serate şi achene costate, înconjurate aproape complet de involucrul fructifer, desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). Specie termofilă, se adaptează în zone mai călduroase, rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol; tolerează terenurile calcaroase. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc. Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor, pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. Ne se pretează la tundere. Înmulţire. Prin seminţe, în septembrie, imediat după recoltare sau primăvara, după stratificare.

Genul Corylus L.
Cuprinde specii de arbuşti, rar arbori, din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. Florile unisexuat-monoice. Fructele, sunt nucule (aluna), sunt înconjurate de un involucru fructifer, rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. Corylus avellana L. – alun Alunul prezintă un areal întins, în Europa şi Asia Mică. În România, în staţiuni calde, însorite, pe calcare, urcă până în subzona molidului, la cca. 1400 m altitudine, la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. La noi apare frecvent în pădurile de câmpie şi deal, însoţeşte stejarul şi gorunul, participă la constituirea subarboretului sau se instalează în tăieturi, luminişuri, spre liziere. Alunul are nevoie de soluri fertile, bogate în substanţe nutritive, slab acide, ferite de uscăciune, adeseori scheletice. Se dezvoltă bine în plină lumină, este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire. Este un arbust de până la 4-5m înălţime, formând tufe bogate, din mulţi lăstari subţiri, drepţi, flexibili, porniţi de la bază. Lujerii sunt geniculaţi, gălbui-cenuşii, glandulos pubescenţi, cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig.90). Mugurii sunt ovoizi sau sferici, glandulos păroşi. Frunzele, de 5-10 cm lungime, obovate, sunt dispuse distic, la bază cordiforme, la bază inegal cordiforme, în partea superioară brusc acuminate, uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare), pe margini inegal dublu-serate, pe dos păroase (mai ales pe nervuri), prinse pe peţioli de 1-2 cm

tare şi muchiat-zgrăbunţoasă. Frunzele mari. cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate. cele femele închise în muguri. ce se exfoliază în solzi. crăpată (fig. câte (1) 2-4. glandulos-pubescenţi. interesează pentru fructe. Fructele (alune). Corylus colurna L. pe faţă glabrescente. Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc. se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar. . Specie indigenă. cenuşii-gălbui. pe coaste însorite. se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. Lujerii tineri sunt zvelţi. calcaroase. dispuse în amenţi cilindrici. cu muguri scurt ovoconici. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. apar foarte devreme primăvara.lungime. sunt nucule ovoide sau globulare. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10. cei de doi ani (uneori şi cei de un an. Constribuie la ameliorarea solului prin frunzişul bogat în substanţe minerale. spre bază) au scoarţa suberoasă. formaţi în anul precedent. pe dos pubescente.. Arbore de parc şi grădină. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani. cele mascule. Se acomodează însă şi în climate relativ reci. cenuşiu-gălbui. lăsând să iasă afară numai stilele roşii. Florile sunt unisexuat-monoice. perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. Importanţa forestieră este redusă. Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. până la 2 cm. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. Se coc în septembrie-octombrie. prin februarie-martie. Periodicitatea este anuală. puternic glanduloase. alunele mai mari. lobat neregulat în partea superioară. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos. la altitudini mari (Sinaia. dublu serate. ar putea înnobila unele arborete de cvercinee din zone cu climat favorabil. Fructele. fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. roşcat-glandulos-păroşi. Asia Mică. netedă. cu coaja groasă. înainte de înfrunzire. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului. – alun turcesc. cu areal sudic în Peninsula Balcanică. sunt prinse de un peţiol lung de 4cm. sunt lat elipsoidal-turtite.). Este o specie termofilă. adânc cordate. bruni. apar de timpuriu. Caucaz. lucitori.91). Preferă soluri calcaroase. de 8-12cm lungime. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. cu coaja subţire.

pe un peduncul lung de 1. este cultivată frecvent prin parcuri. înfrunzesc devreme. cu solzi imbricaţi. mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia. mai rar închisă. rămânând pe arbore numai axul floral. are frunze de culoare roşie-închisă. cultivată rar la noi.5-3. Au capacitate germinativă redusă. cu frunze mari. Mugurii sunt alterni.5 cm. cu aripioare laterale. Amenţii femeli se transformă întrun fel de con fructifer alungit. terminându-se în lobi înguşti. stratificat. 40 de specii de arbori. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos. Este cultivat frecvent în parcuri. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. Include cca. în zona boreală şi subarctică. arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică. Rehd. cu coaja roşiatică. După coacere. cu marginea serată. până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt. Corylus maxima var. purpurea (Loud). . Genul Betula L. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început.92). cilindric-alungită.Corylus maxima Mill. mai ales în Oltenia şi Banat. de 8-15 mm (fig. iar samarele se împrăştie o dată cu solzii. care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici. crenată sau lobulată. originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. Este un arbust. aluna mai mare. care se exfoliază circular în fâşii subţiri. Frunzele peţiolate. este complet închisă în involucrul tubulos. sesili. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. neregulatdinţaţi. Fructele sunt aşezate câte 1-4. amentul se risipeşte. – alun cu frunza mare Specie exotică. primăvara. până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. de culoare albă-cretacee sau gălbuie.

Optimul de vegetaţie îl realizază în subzonele pădurilor de deal. Provenienţe superioare apar în Munţii Apuseni şi Munţii Vrancei. ca şi în făgete montane sau în amestec de fag şi răşinoase mai ales în Carpaţii Nordici şi orientali. constituită din numeroşi lujeri pendenţi. uneori sinuoasă. (Betula alba L. Tulpina este zveltă. subţiri. cu temperament pronunţat de lumină. glabri.Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh. Balcani sau sudul Rusiei. La noi se diferenţiază mesteacănul de câmpie. mesteacănul de turbărie. Suporta bine gerurile puternice de iarnă. conică. de 6 (7) cm lungime. Coroana este foarte afânată şi luminoasă. poate fi comparat cu pinul silvestru. la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. la limita latitudinală a pădurilor. netedă. glabre. invadează repede terenurile descoperite. glabri. Din punct de vedere ecologic. în dimensiuni şi volum. La noi este localizat la munte 7001550m. presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase. în sud ajunge în Apenini şi Balcani. de exemplu mestecănul de Carelia (lemn dens. la care se adaugă o mare capacitate de regenerare prin sămânţă şi calitatea de specie repede crescătoare în tinereţe. .Dispunând de o asemenea amplitudine ecologică. iar câteodată rămâne arbustiv. Mesteacănul este cea mai de seamă specie pionieră din pădurile noastre. Provenineţele indigene sunt în general bine dotate din punct de vedere genetic în ceea ce priveşte capacitatea de creştere. de culoare albă pronunţată.18). în Rusia până în silvostepă (fig. baltice sau din apenini. mesteacănul de soluri (relativ) uscate. Frunzele sunt romboidale până la triungiulare. mestecănul are comportament ecologic unitar. prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate. Este cel mai important arbore pionier din pădurile noastre.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins. mai mult sau mai puţin glanduloase. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25 m înălţime. dezvoltă la bătrâneţe. Unele din rase denotă trăsături morfologico-anatomice distincte. prin urmare ecotipurile climatice sau edafice sunt puţine. lucioase pe faţă. mestecănul de mare latitudine. supli. atlantice. răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. de aceea. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare. multe însă au defecte de conformaţie a trunchiului. mai intens colorat). scandinave. un ritidom negricios. În Europa şi Asia. În diferitele zone de areal. dincolo de cercul polar. Scoarţa. luminoase.93). cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi. Rase geografice – rase siberiene. Mugurii sunt ovoid-conici. formând arborete derivate pe suprafeţe mari. elastici.). adânc crăpat. extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol. Este o specie rustică. la partea bazală. coboară rar la 250 m. acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig.

Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare. Necesită un climat mai blând. Cei femeli apar numai primăvara. paturi de armă. prevăzute cu două aripioare membranoase.se obţine din sămânţă. Adesea cu mai multe tulpini. alb-gălbui. Betula pendula . care se exfoliază în fâşii circulare subţiri. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani).5m înălţime. cu seminţe stratificate. la vârf ciliaţi. toamna. jucării. Betula nigra L. La 100 ani ajunge spre limita longevităţii fiziologice. scurte. Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie. în al doilea an atinge 0. în industria mobilei. chioşcuri. la vârful lujerilor. Betula albo-sinensis Burk. la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri). Creşterea este foarte rapidă în tinereţe. roşcat-negricioase. Puterea germinativă redusă (20-40%) se menţine numai până în primăvara următoare. sunt alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi. omogen. anual şi foarte abundent. obiecte mărunte: cuie. sunt cilindrici. semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor. amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis. Betula ermanii Cham. Lemn fără duramen. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. scoarţa se derulează în fâşii mari. cu scoarţă portocalie. Originar din China. chiurilor. necojite bănci. Lăstăreşte viguros numai în tinereţe. sub care se găsesc fructele. Amenţii masculi se formează în vara precedentă. elastic.prinse pe peţioli de 2-3 cm lungime. se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. greutate mijlocie. o dată cu înfrunzirea. La 40-50 ani se realizează maximul de producţie lemnoasă ~ 7-8 m3/an/ha. iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi. Se foloseşte la furnire şi placaje. înainte de căderea zăpezii sau primăvara. care nu se desprind . moale. În seră se poate altoi în februarie. putrezeşte repede în aer. Longevitate mică 6-90ani. devreme. saboţi. Prin altoire se obţin varietăţile. din ramuri groase.

18). . tomentoşi.4-1. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen. neregulat dinţate. dar pretenţios faţă de umiditate. iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. Trebuie ocrotit necondiţionat. în special de-a lungul nervurilor.94). neregulat-simplu sau dublu adânc-serate. circumpolar. este pe cale de dispariţie. de 2-4cm lungime. peţiolul este pubescent. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri.5m înălţime. .. sub formă de tufă.2cm. rămâne de multe ori arbust. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. Arbore de mărimea a III-a. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. fără verucozităţi. frunzele rotund-ovate. ca element boreal. cu ramuri culcate sau ascendente. et G. Spre deosebire de Betula pendula are ramurile. 0. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime. Foarte rezistent la ger. sunt pe faţă de un verde întunecat. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor. în turbării şi piemonturi. de 0. Frunzele. mici. de cca. lujerii verucoşi şi pubescenţi la început. foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor. crenate. Arbust pitic indigen.) A. amenţii erecţi. frunzele foarte mici. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane. Are importanta exclusiv floristica. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp. ca şi lujerii. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte. până la 2m. cu muguri mici şi glande verucoase. îndreptate în sus. au aripioara numai dublu de late decât sămânţa. Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. iar pe dos evident păroase. de 1-2cm. iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig. pe terenuri mlăştinoaseturboase.95). + rotunde. ovatrombice. nelucitori. din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig. apar primăvara. fiind considerat un endemism carpatic. amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici.Betula pubescens Ehrn. Prezintă interes naturalistic. la început pubescente (fig. apar primăvara. carpatica (Wild. scurt acuminate. scoarţa de culoare închisă.mesteacan pufos Arbore cu areal vast. Betula nana L. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane. cu 2-4 perechi de nervuri. Fructele samare. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi. La noi puţin răspândit. mai mici.

în văile râurilor. Se dovedeşte acomodabil în ceea ce priveşte climă. Rasa geografică indigenă include provenineşe deosebit de valoroase. care se coace toamna târziu. variabilă în funcţie de sol. – anin negru. După fecundare. amentul femel se transformă într-un con fals mic. arin Specie cu areal foarte întins. lemnos. dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. Creşterea în tinereţe rivalizezaă cu mesteacănul sau plopul. se formează de cu toamnă (numai câteva excepţii). la câmpie şi la dealuri. maximul se realizezaă la 30 ani. în staţiuni cu soluri argiloase. în Lunca Dunării apare foarte rar. manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol. denumit rânză. Este întâlnit frecvent sub formă arbustivă sau arborescentă. cu capacitate excepţională de creştere şi lăstărire şi calităţii tulpinilor. piemonturi. Jiului Argeşului etc. serate sau lobulate. fiind rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii. obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. Longevitatea sub 100 de ani. în amenţi. cei masculi pendenţi. în fascicule. Alnus glutinosa (L. Florile unisexuat-monoice. excepţie făcând la noi Alnus viridis. fiind specie higrofită.) Gaertn. depresiuni. Creştere rapidă. uneori. Rase geografice asemănătoare în linii mari sub aspectul adaptabilităţii climato-edafice. Amenţii femeli. în staţiuni optime produce 11m3/an/ha. în lunci. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei.19). Aninul negru este un arbore ce atinge frecvent înălţimi de 20-25m. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă. ex populaţiile din luncile Oltului. scurţi şi grupaţi în raceme. turbării. în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m.900 m.Genul Alnus Mill Se cunosc circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii. pe piemonturile carpatice. Urcă până în regiunea de munte 800. iar la unele specii chiar drajonează. Mugurii alterni. îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot). Înfloresc înainte de înfrunzire. Este pretenţios faţă de factorii edafici. Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine. Lăstăresc. pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori o serie de . iar. La noi creşte de regulă. se găseşte aproape pe întreg teritoriul Europei (fig. în America de Sud). Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici. vegetează activ pe soluri umede. se formează din vara precedentă. gleizate sau pseudogleizate.

glabri. depărtaţi de ax. rezultaţi din transformarea bracteelor florale. apreciat pentru furnire. Specie bioacumulatoare. obovate sau aproape rotunde. Rânzele prezintă solzi lemnoşi. asigurându-se o proucţie de masă lemnoasă apreciabilă atât calitativ cât şi cantitativ. mult mai scurţi. mici de 2-3mm (la 1kg intră cca. neregulat-dublu serată în rest. sunt roşcat-brumaţi.96). Lujerii sunt muchiaţi spre vârf. care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. de 6-12cm lungime. moale uşor. marginea întreagă spre bază. de asemenea. cuneate la bază. conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca. Mugurii evident pedicelaţi. gălbuie. după coacere. rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore. la maturitate negricioşi. sub cei masculi. amenţii femeli. lipicioase în tinereţe. cilindrici. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. . bruni-violeţi. stau pendent. prin expunere la aer devine portocaliu. după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi. de 6-10cm lungime. rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice. unisexuat-monoice. au vârful rotunjit sau caracteristic. de 1-2cm lungime. înainte de înfrunzire. de o rectitudine remarcabilă. în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot. dispuşi de asemenea în raceme.nodozităţi. Tulpina. îmbogăţeşte solul în azot datorită nodozităţilor de pe rădăcini. în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. Lemn fără duramen. capacitate germinativa foarte variabilă. de 23cm. îngroşaţi la vârf. verzi-întunecate. samare pentagonale. au flori lipsite de perigon. Aninul negru se impune în valorificarea staţiunilor cu exces de apă. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. larg emarginat. Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. Amenţii masculi. uneori până la 80%. glanduloşi şi vâscoşi (fig. se înnegresc. iar solzii se desfac. alb-roşiaric în secţiune proaspătă. grupaţi în raceme de câte 3-5. înainte de cădere. la maturitate se transformă în conuleţe (rânze). Toamna. poate fi urmărită până la vârf. cenuşie în tinereţe.5cm. Frunzele alterne. are mare rezistenţă la apă. care continuă să cadă până primăvara. până la 1. ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu. prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi se găsesc prinse pe un peţiol lung. ovoizi. conţin saci cu aer în tegument. Pe faţă sunt glabre. pe dos cu o nuanţă mai deschisă.16%). frunzele îşi menţin culoarea verde şi de regulă. Florile. ovoide sau elipsoidale. lăsând să se disemineze fructele. acoperiţi cu doi solzi. până târziu. bruni-verzui sau roşcaţi. Toamna. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. continuă. se foloseşte şi la plăci aglomerate. acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. Un milion de fructe). sunt grupate în amenţi. este utilizat în construcţii hidrotehnice.. ca nişte mărgele portocalii. Scoarţa este netedă. Fructele. foarte îngust aripate.

atingând rareori înălţimi de 18-20m. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare. numai spre baza exemplarelor bătrâne. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. bun fixator de sol şi terenuri degradate. până la 20.30 ani. Este o excelentă specie amelioratoare de sol. pubescenţi. din cauza dimensiunilor mici se foloseşte doar ca lemn de foc. Alnus incana (L. mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. cenuşiu-pubescente pe dos. de 4-10cm lungime. nemuchiaţi şi nelipicioşi. Suporată mai multă umbrire decât aninul negru. Tulpina este canelată.) Moench. Lujerii sunt pubescenţi. Specie polimorfă. cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. cu sezon de vegetaţie scurt. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu. Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide.Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces. ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). prin februarie.19). La noi înlocuieşte aninul negru la altitudini mari. pe coaste erodate.97). cenuşie albicioasă. asemănătoare. Lipseşte în Munţii Banatului. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci. în luncile montane. în america de Nord prezintă o serie de varietăţi. . Samara este tot pentagonală şi îngust aripată. Amenţii se formează vara. – anin alb Dispune de un imens areal (fig. Este un arbore de talie mai mică decât aninul negru. se plantează pe malurile apelor curgătoase. începând de la circa 50 de ani dă semne de evidentă slăbire a vitalităţii. adeseori strâmbă şi neregulată. glabre pe faşă. În Europa dincolo de cercul polar. aspre. dar se deschid şi mai de timpuriu. fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. are crăpături puţin adânci. dubluserate. Creşterea este rapidă la început. pot consolida malurile. Scoarţa netedă. iar mugurii cu doi solzi. grohotişuri şi bolovănişuri. Longevitate se menţine mai redusă. dar de culoare mai deschisă. Conuleţele. caracteristic acuminate sau acute la vârf (nu rotunjite sau emarginate) şi vâscoase. Nu suportă apa stagnantă. sunt grupate câte 4-8 în ciorchini. varietăţile prin altoire. ca şi la aninul negru. Se obţine din sămânţă şi marcotaj. Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice. Altoirea prin apropiere sau în placaj. Lemnul asemănător cu al aninului negru. mai scurt pedicelaţi. vegetează pe soluri relativ uscate. se întinde de asemenea în Asia de Est. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit).

serate sau dublu-serate. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). Florile sunt unisexuat-monoice. pe văi reci şi umede.18). frunzele simple. se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe. de mare altitudine. fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor. a grohotişurilor şi bazinlor torenţiale. cu smocuri de peri la baza nervurilor. la cote maxime. frunzişul. cu solzi imbricaţi. mugurii nepedicelaţi. unde îndeplineşte o importantă funcţie de protecţie antierozională şi de fixare a coastelor cu pante mari. rotund-ovate. cu trei solzi. pe dos palid-verzui. liliac de munte Se întâlneşte spontan în Alpi şi în Carpaţi (fig. amenţii se deschid mai târziu. Este interesant faptul că fagaceele. lipicioase în tinereţe. tulpinile. iar cei femeli apar din muguri numai primăvara.) Chaix – anin de munte. Uneori. Crescând în climate foarte aspre. întâlnindu-se cu aninul alb. fructele nucule. originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. la altitudini mari.Alnus viridis (D. Maturaţia anuală sau bienală. vitaliatea lor ieşită din comun. dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate. Muguri laterali. apoi brune-gălbui. Frunzele sunt mici. către limita superioară a pădurilor. lipicioşi. adeseori aşezaţi distic (fig. cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt. care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). prin mai-iunie. verzipurpurii. după înfrunzire. comprimaţi. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă. Lujerii sunt flexibili. Este un element caracteristic peisajelor alpine. Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă. caduce sau persistente. Este un arbust cu înălţimi până la 3 m. grele. de numai 3-4cm lungime. având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile. elastice. dezvoltă seminţe mari. caracter derivat din sempervirescenţa iniţială.98). cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde. Amenţii masculi se formează din vara precedentă. rânzele în ciorchini lung pedicelaţi.C. întregi. Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti. (excepţii câteva specii de Quercus. verzi-măslinii. sunt la început verzi-vâscoase. este puţin pretenţios faţă de sol. cu vârful acut. . samarele lat-aripate. cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare. când condiţiile climatice se îmbunătăţesc. coboară la 1000 de m.

.inclusiv Carpaţi. Frunzele caduce. care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial. Corsica. în prezent.fag. fusiformi. adică 31 % din suprafaţa păduroasă a ţării. Balcani . În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 510m altitudine). La noi. Fagul este o specie europeană. Florile sunt unisexuat-monoice. Coboară insular . din Franţa până în Grecia. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei. China. Sunt specii foarte rezistente la umbră. cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie. este specia cea mai răspândită (fig. mugurii alterni. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa. Fagus sylvatica L. Genul Fagus L. originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică. în Saxonia. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500 m. răspândită în ţinuturile vestice. el este într-un uşor declin în favoarea molidului. America de Nord). fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice. ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact. cu înrădăcinarea pivotant-trasantă. Se întinde în întregul lanţ carpatic. ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. Cuprinde circa 10 specii. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii. Japonia. iar spre nord se ridică până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte. datează din Cretacic. obişnuit fără ritidom. în Crimea. în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). scoarţa netedă. fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud.20). Apenini. Spania. În perioada glaciaţiunilor. închise complet într-o cupă. de acum aproape 100 milioane de ani. iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. Sicilia. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). Se consideră.21). În Europa. adeseori întregi. în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual. şi că. Franţa. cu secţiune triunghiulară. de altfel. cea superioară la 1200-1400 m. Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic. câte două.La noi. ocupând aproximativ 2 milioane de hectare. centrale şi sudice ale continentului (fig. că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană. urmată de România. Maturaţia anuală.

quercoides – Ciucaş. balcanica – din Balcani F. decât la răşinoase.pe văi umede până la 150-200 m. s. gallica – din Jura F. Dobrogea F. apennica – din Apenini F. alteori se asociază cu gorunul. Cernei. întunecate) – parcuri Rase geografice mai slab exprimate. pyrenaica – Pirinei F. alpina – Munţii Vestici F. Dintre subspecii. Parâng. czeczotte – pe Muntele Mic. s. F. s. atropunicea ( frunze roşii-negricioase sau brune. montana cuprinde climatipuri: F. austriaca – Alpii Austriei F. f. în Valea Nerei F. bradul. s. s. var. s. în Banat. s. s. s. s. constituie frecvent arborete pure pe mari surafeţe. în Carpaţii Meridionali şi în Apuseni limita superioară depăşeşte 1400 m (1650 m în Parâng şi Apuseni). la noi apar: F. s. f. var. pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100 m. urcă în parâng şi Apuseni la 1650 m altitudine. ssp sylvatica – în întregul areal F. var. eurcynica – din zona montană şi colinară a Europei centrale F. molidul. podolica – din Podişul Podolic şi Moldovenesc . În regiunea de dealuri participă la constituirea şleaurilor. Are areal altitudinal foarte larg. s. scandinavica – în Scandinavia F. s. transilvanica – din Carpaţii româneşti F. Muntele Roşu F. s. vulgaris . Oltenia (Cozia). celtica – în nordul Franţei F. s. În Carpaţii Orientali formează arborete de amestec cu bradul şi molidul. moesiaca – în Banat (Semenic-Domogled). borealis – la altitudini mici pe litoralul mării Baltice F. s. f. Sebeş). s.în întregul areal F. carpatica – din munţii Slovaciei F. polonica şi silesiaca – din Polonia F. constituie limita superioară a pădurii (Munţii Bihor. britanica – în Anglia F. s. s. s. Insule izolate se găsesc în Dobrogea Câmpia Olteniei (lângă Craiova şi Turnu Severin) şi în Câmpia Munteniei (lângă lacul Snagov). 800 m altitudine F. Semenic. varietăţi şi forme. s. s. pendula – în Munţii Banatului la cca. carpenul. s.

În făgetele autohtone din Carpaţi apar povenienţe valoroase cu înaltă capacitate biologică: populaţiile de fag din Banat (valea Nerei.Cernei), populaţiile din Subcarpaţii Moldovei (Fântânele - Bacău), cele din Ciucaş, Bucegi. În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane, cu caracter oceanic, atlantic. La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale, mai ales în ţinuturile răsăritene. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită, care-i permite pe văi, să coboare în regiunea de coline. În afară de umiditate, un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. În Carpaţi evită sistematic funduri de văi, depresiuni închise; la altitudini mici este înlocuit de carpen. Plantulele suferă din cauza îngheţurilor târzii, uneori şi exemplarele mature, se distruge aparatul foliaceu. Gerurile sunt suportate destul de bine. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). Şi arşiţa produce vătămări, mai mult la plantule dar şi la exemplarele mature, care izolate brusc suferă de pârlitura scoarţei (rămân cicatrice relativ evidente cu suprafaţa zgrunţuroasă şi contur neregulat). Fagul la fel ca bradul nu se regenerează de cât sub masiv. Arboretele mature crează un mediu deosebit de prielnic regenerării; în stare de masiv se mulţumeşte cu 1/60 până la 1/80 din luminozitatea totală; arbuştii lipsesc, din speciile erbacee rezistă doar cele umbrofile, uneori chiar lipsesc. Temperamentul – este cel mai pronunţat de umbră dintre toate foioasele de la noi, ocupă locul trei după tisă şi brad. Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună, constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. Creşte bine pe soluri bogate în humus şi baze de schimb, slab acide, reavene, aerisite şi permeabile, profunde, pe orice fel de roci. Potenţialul biologic ridicat permite dezvoltarea şi pe soluri mai sărace în baze, mai acide dar afânate, permeabile, fără variaţii accentuate de umiditate, aerisite cu textură nisipo-lutoasă sau lutoasă, se poate dezvolta şi pe soluri scheletice cu condiţia să fie trofice. Fagul carpatic include ecotipuri climatice şi edafice distincte: Fagul de Bucovina – de climat mai răcoros şi mai aspru, cu potenţial productiv şi de creştere relativ redusă Fagul de Banat – climatip mai termofil, se adaptează uşor în condiţii staţionale locale, la altitudini mici unele populaţii au o anumită individualitate genetică, sunt rezultatul unor hibridări ancestrale ale lui Fagus sylvatica cu F. orientalis.

Fagul din munţii Apuseni – ecotip termofil dar cu potenţial bioproductiv inferior celui din Banat. Fagul Dobrogean – în Munţii Măcinului ocupă o poziţie ecologică aparte, este adaptat la climatul local cald, relativ uscat şi ierni reci formând o insulă izolată la Luncaviţa. Fagul de mare altitudine din Munţii Olteniei – Parâng, Godeanu, formează frecvent limita superioară a pădurilor. Fagul de mică altitudine – apare insular în staţiuni calde şi uscate dr cu umiditate admosferică mare de pe Valea Dunării – taurica şi var. moesiaca sau de pe malul lacului Snagov F. taurica. Ecotipuri edafice: Fagul din Podişul central Moldovenesc care vegetează pe soluri grele, compacte, neaerisite. Arbore de mari dimensiuni, fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2 m. Rădăcina pivotantă în primul deceniu, se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale, ce se întind mult în suprafaţă, se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini), dând astfel o bună ancorare în sol, care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă, cilindrică, perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. Scoarţa, este netedă, subţire, cenuşie până la albicioasă, cu pete mari de culoare mai deschisă, nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. Prin elagarea ramurilor laterale, pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite „bărbi chinezeşti”. Coroana, ovoidalungită în masiv, bogată în ramuri şi frunze, se dezvoltă mult lateral şi în profunzime, la arborii izolaţi. Lujerii anuali sunt geniculaţi, bruni sau verzui, la început păroşi, apoi glabri (fig.99). Mugurii sunt fusiformi, mari, de 2-3cm lungime, ascuţiţi, cu numeroşi solzi bruni, foarte depărtaţi de lujer. Frunzele eliptice până la ovate, de 5-10cm lungime, sunt acute la vârf, la bază îngustate sau rotunjite, pe margini sinuate, slab dinţate sau aproape întregi, prinse pe peţioli de cca. 1cm; în tinereţe au peri moi pe ambele feţe; mai târziu devin glabre pe faşă, pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor; pe margini sunt ciliate. Spre toamnă devin pieloase, brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere, rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). Florile, unisexuat-monoice, apar concomitent cu înfrunzirea. Florile mascule, constituite dintr-un perigon campanulat, păros, cu 4-7 lacinii profunde, divizate şi 8-16 stamine, sunt grupate în capitule pendente, lung pedunculate; cele femele, câte două, cu trei stile, înconjurate de numeroase bractee, unite la bază, formând un involucru păros cu patru diviziuni, sunt erecte şi scurt pedunculate. Fructul, denumit jir, este o nuculă în trei muchii, brună-roşcată, de 1-1,5cm lungime, achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi, ţepoşi.

Fagul fructifică târziu, în masiv la 70- 80 de ani, iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani). Maturaţia are loc în septembrie-octombrie. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual), ulterior creşterea în înălţime se activează, abia către 30- 40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). Lăstăreşte slab. Longevitatea de 200-250 de ani, numai în cazuri rare 300 de ani. La 80 de ani în staţiuni optime (Banat) făgetele produc până la 12-13 m 3/an/ha. La 100 de ani numai cca. 5-6 m3/an/ha; din volumul de lemn exploatat anual fagul deţine 45-50 %. Tulpinile groase pe soluri cu umiditate multă au putregai în partea inferioară. Fagul este o specie relativ omogenă şi unitară cu variabilitatea restrânsă şi foarte bine studiată: F.s. ssp. sylvatica Beldie – cu frunze relativ scurte, 3,5-7 cm, număr relativ redus de nervuri, 6-8 perechi. F.s. ssp. moesiaca – cu frunze cu o lungime de 9-12 cm, 8-10 perechi de nervuri. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var. pyramidalis (Fagus sylvatica var.fastigiata), cu coroană îngustă, piramidală, ramuri erecte; Fagus sylvatica var. pendula, cu ramuri pendente, cele inferioare târâtoare; Fagus sylvatica var. tortuosa, forma pitică, cu tulpina şi ramurile răsucite. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var. grandidenta, cu frunze grosolan şi regulat dinţate, Fagus sylvatica var. atropurpurea (Fagus sylvatica f. atropunicea), cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate, Fagus sylvatica f. pupurea pendula, Fagus sylvatica var.asplenifolia (Bazoş), cu frunze lobate. Are mai puţini vătămători decât răşinoasele Orchestes fagii şi Mikiola fagii, formează gale, rod mugurii; Necria ditissima şi Nectria galigena provoacă cancere. Dintre foioasele indigene fagul este cel mai puternic creator de mediu – fitoclimatul umbros, răcros, omogen cu structură particulară. Solul de fag se menţine bine şi stabil structurat, litiera se descompune uşor, în staţiuni favorabile humusul este de tip mull, dezvoltându-se cea mai tipică floră de mull. În masive continue influenţa asupra regimului hidrologic este puternică, scurgerile de suprafaţă fiind mult diminuate, solul permiţând infiltrarea rapidă şi nelimitată a apei. Fagul este principala specie a pădurilor noastre. Prin introducerea în arboretele pure de fag a unor specii (Mo, Br, La, Go, Du) valoarea arboretelor poate creşte.

Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. La noi cultura fagului este relativ uşoară datortă condiţiilor climato-edafice favorabile şi sigură la starea de masiv încheiată vătămările factorilor abiotici şi biotici sunt reduse.Lemnul este de culoare albă în secţiune proaspătă (dacă nu apare „inima roşie”). Fagus orientalis Lipsky . Lemnul aburit se poate utiliza la fabricraea mobilei curbe. se prelucrează uşor. instrumente muzicale. care la bază prezintă apendiculi foliari. Caucaz. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă. Pe puieţii de Fagus sylvatica. piramidală. caracteristici. omogen. lujerii mai viguroşi şi mătăsos-pubescenţi până în iarnă. de 9-15cm lungime. Alba). Iran. Muntenia. se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect. pentru furnire. formele pletoase sau cu frunze colorate. Durabilitatea poate fi mărită prin imregnarea cu substanţe chimice. Arbore de mărimea I. uşor fizibil. Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun. se utilizează în industria mobilei. la producerea celulozei. aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. Specie indigenă.2. Se foloselte ca lemn de foc şi mangal. Transilvania (jud. de elasticitate medie. Banatului.c Fagus sylvatica se obţine din sămânţă. au dat rezultate bune. frunzele relativ mari. până la 40 m înălţime. Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros. greu. fag de Caucaz. Altoirea se aplică în februarie. placaje. creşterea este viguroasă. la 2. Pădurile naturale pluriene din Banat vor fi conservate ca bază unică de plasmă germinativă. Turciei. în seră. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice. în aer putrezeşte uşor. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica.100). suportă mai bine uscăciunea. varietăţile ornamentale prin altoire. tare. drajonează bine. ca nişte frunzişoare verzi. întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia. cu 7-14 perechi de nervuri secundare. curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig. Munţii Măcinului.fag oriental. peţiolate. care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă. mult mai alungiţi. plăci.20 m înălţime. iar în coroană. Lăstăreşte relativ puternic. parchete. în sudul Olteniei. . Cultura în staţiunile la limita inferioară a fagului.

câte 2-3 într-un involucru spinos.22). Cuprinde cca. prezintă caractere intermediare. bruni-roşcaţi. de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime. Lujerii anuali sunt viguroşi. cu miros specific. de unde trece în Asia Mică şi Caucaz.) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean. La noi apare în regiunile cu climat blând. ascuţit-dinţate. Are temperament mai de umbră decât stejarul. Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental. dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri (8-10). Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis. 10 specii. răspândite în Europa Meridională. dar fiind sălbăticit în multe puncte. cu lenticele albicioase. lungi de 10-13cm. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. glabri.5-2m. Castanea sativa Mill. lanceolate. în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare.101). Genul Castanea Mill. adânc crăpat. . Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi. aproape lemnoasă. de culoare galbenă. erecţi. Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed. vesca Gaertn. răspândită în Europa. Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică. Arbore de înălţimi mari. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi. permeabile (nu tolerează calcarul activ). Lăstăreşte puternic şi drajonează. Fructele suntnucule globuloase. prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse. Sunt arbori iubitori de căldură. probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. frunzele mari. Florile sunt unisexuat-monoice.Fagus x taurica Popl. aerisite. la noi se găseşte mai frecvent în Munţii Banatului unde ocupă suprafeţe întinse în Oltenia. larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis. acoperită cu spini . Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice. cca. inclusiv Japonia. afânate. prevăzută cu spini lungi. înţepători. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1. (C. Muntenia şi Dobrogea. ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi. apropiat de al carpenului. începând din Spania până în Peninsula Balcană. precum şi în sud-estul Americii de Nord. Asia Mică şi Orientală. Maturaţia anuală. cu ramificaţii joase.fag de Crimeea Originar din Balcani şi Crimeea. treptat îngustate spre vârf. de climat dulce. cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig. Au frunze caduce. închise câte 1-3 într-o cupă aproape sferică. Baia Sprie). oblong-lanceolate. care se transformă într-o cupă sferică. în Africa prezintă un areal restrâns (fig. Sămânţa este comestibilă. acide.

„Aureo marginata”. în majoritate arborescente. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. drajonează frecvent. „Pendula”. „Pyramidalis”. „Fastigiata”. uneori aproape în întregime. Castanea sativa cv. lobate sau dinţate. Se înmulţeşte prin seminţe. după stratificare. 19% din suprafaţa păduroasă. prin marcotaj prin muşuroire. Stejarii prezintă frunze alterne. La cinci ani poate să atingă 5 m înălţime. Genul Quercus L. marcescente sau persistente (specii exotice). „Argentea variegata”. se seamănă toamna sau primăvara. Castanea sativa cv. Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. se introduce izolat sau pe alei. înţepători. caduce. creşterile sunt active. răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice. Fructele. Specie ornamentală. liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. castanele. Castanele au mare valoare nutritivă. într-un involucru lemnos (cupă). prinsă la bază. „Purpurea”. prin octombrie.lungi. Fructul (ghinda) este nuculă. peste 1000 de ani. Periodicitatea 2-3 ani. Florile sunt unisexuat-monoice. Castanea sativa cv. Longevitate este foarte mare. diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă. Ca arbore forestier poate fi cultivat cu cvercinee în staţiuni cu climat moderat în vestul ţării. deşi. au culoare brună-întunecată (castanie). cilindrică. Castanea sativa cv. Se cunosc cultivarurile: Castanea sativa cv. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca. se desface în patru valve. Castanea sativa cv. la coacere. elipsoidală sau aproape emisferică. . Lemnul este de calitate superioară. varietăţile prin altoire. cu habitus şi frunziş frumos. rareori întregi (specii exotice). În staţiuni corespunzătoare lăstăreşte până la vârse înaintate. acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi. nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor. pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur. Gen cu peste 200 de specii.

Subgenul Erytrobalanus Spach. Include specii originare din America de Nord, cu frunze căzătoare sau persistente, întregi sau mai ales lobate; obişnuit cu lobi ascuţiţi, toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară, iar maturaţia este bienală. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor. Quercus rubra L. (Quercus borealis Michx.) – stejar roşu, stejar roşu american. Originar din estul Americii de Nord (fig.23). Specia a fost introdusă în Europa la sfârşitul secolului al VII-lea mai mult în vesrul şi centrul Europei. La noi folosit frecvent în cultură, în scop decorativ, prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor, dar şi în plantaţii în vestul ţării şi în terenuri degradate, dar rezultatele nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. În prezent ocupă o suprafaţă de 2500 ha, 1650 de ha în vestul ţării în ocolul silvic Săcuieni (Bihor). În America dispune de o largă amplitudine climatică, ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate, începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. Foarte importantă este provenienţa seminţelor, deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri, adaptate la climatul continental din nord, sau dimpotrivă, la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud, cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. La noi suportă bine gerurile de iarnă. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). Creşte bine pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate suficientă. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele, argiloase, complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. În staţiuni montane şi reci creşte încet, iar litiera, greu alterabilă, duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. Arbore de lumină, suportă şi umbrirea. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. 1m. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată; în arborete rărite, mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare, devine adeseori rău conformată, cu defecte. Spre deosebire de speciile indigene de stejar, are scoarţă subţire, cenuşie, netedă, asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. După 40 de ani, în special către baza tulpinii, scoarţa dezvoltă crăpături rare, ca la tei. Lujerii sunt roşii-bruni, cu lenticele gălbui, iar mugurii ovoid-ascuţiţi, roţii-bruni, lucitori, glabri, de cca. 6mm lungime. Frunzele oblongi, mari, de 10-22cm lungime, adânc lobate, până la mijlocul jumătăţii limbului, au lobii triunghiulari-ovaţi, lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu, pe faţă sunt verzi-întunecat, iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii, cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig.102). Spre toamnă frunzişul, bogat şi marcescent, se colorează în roşu sau portocaliu, fiind foarte decorativ. Ghindele sunt scurt-pedunculate, lat-ovoide până la semisferice, brune, de cca. 2cm grosime. Partea inferioară, pe cca. 1/3 din lungime, stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală).

Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul, aproape anual şi destul de bogat. Stejarul roşu este una din cele mai valoroase specii exotice de foioase introduse la noi, ţinând cont de marea capacitate de adaptare faţă de condiţiile staţionale şi de faptul că este o specie repede crescătoare în tinereţe, fructifică foarte bine şi se poate regenera pe cale naturală. Lemnul este mai puţin valoros decât cel al gorunului şi stejarului (pori mari, densitate mai mică), durabil, se poate prelucra uşor, se foloseşte în industria mobilei, construcţii, parchete. Coaja are un conţinut mai mic de tanin decât cea a speciilor indigene. Quercus borealis var. maxima (Marsh.)Ashe, L. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică. Arbore de dimensiuni mai mari, până, la 50m înălţime, are cupe mari, evident turtite, care cuprind ghinda numai la bază. Creşterea este foarte rapidă, mai ales în tinereţe, până la 30-40 de ani, când depăşeşte stejarii indigeni, inclusiv cerul. La 10 ani atinge, uneori, 6m înălţime. Quercus coccinea Muenchh. - stejar roşu Specie de origine americană, a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti, Cluj, Bacău, Timişoara, Braşov, Iaşi. Atinge înălţimi până la 25m, are tulpini drepte. Lujerii, roşii-portocalii, glabri, au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). Mugurii sunt bruni-întunecat, păroşi în jumătatea superioară. Frunzele, eliptice sau obovate, mai mici decât ale speciei precedente, de 8-15cm lungime, lobi alungiţi, prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire; sinusurile adânci, rotunjite la bază, depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei; pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor. Toamna frunzele se colorează în roşu aprins, rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. Frunzele sesile, aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor, sunt latovoide, de numai 1-2cm lungime, brune-ruginii; cupa îngust-gâtuită în partea bazală; se coc în anul al doilea. Quercus benderii – Benitz. Hibridul între Quercus borealis var. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea, cu 3-4 perechi de lobi, lobulaţi sau dinţat-lobulaţi, cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. A fost confundat deseori cu Quercus rubra, fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. Bucureşti, Şoseaua Kisselef).

Quercus palustris Muench. – stejar de baltă, stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. Atinge înălţimi mari, de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici, de 8-12cm, eliptice, lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm), cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite, foarte adânci. Quercus imbricaria Michx - stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord, se cultivă la noi în scop ornamental, ca şi specia precedentă. Atinge înălţimi de 20m, are scoarţa netedă, frunze oblongi, de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime, cu marginea întreagă, nelobată, pe dos pubescente. Subgenul Cerris (Spach.) Oerst. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde, subtropicale, mediteraneene. Are frunze căzătoare, uneori marcescente, foarte rar sempervirescente, cu marginea lobată, dinţată sau întreagă. Maturaţia, de regulă bienală, cupa prezintă solzi alungiţi, apendiculaţi, uneori înţepători. Quercus cerris L. – Cer, Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia. În ţara noastră se găseşte la câmpie şi urcă la 500-600m altitudine la coline; în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig.25). În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine. Cel mai mult pătrunde spre interiorul Transilvaniei în Hunedoara, lipseşte în Podişul Transilvaniei şi în Moldova (apare insular în zona Galaţiului şi rar în Dobrogea). Formează arborete pure (cerete) şi în amestec cu alte specii de stejar, cu gârniţa mai rar cu stejarul roşu şi brumăriu, în amestec cu alte foioase formează cereto-şleaurile. Ocupă 2% din suprafaţa păduroasă a ţării. Este o specie termofilă şi xerofită, creşte în climate calde, cu sezon de vegetaţie lung, suportă bine seceta şi uscăciunea. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei, dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase, compacte, greu permeabile, cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara, puternic uscate în timpul secetelor de vară). Cerul atinge dimensiuni mari, înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1,50m. Are tulpini drepte, cilindrice, care se pot urmări până la vârf, ritidom format de timpuriu, gros, pietros şi

negricios, cu crăpături longitudinale, în profunzime de culoare roşie-cărămizie, caracteristică. Coroana, concentrată spre vârful tulpinii, este îngustă şi destul de bogată în frunziş. Lujerii anuali muchiaţi, cenuşii sau bruni-verzui, tomentoşi. Mugurii, mici, ovoizi, de asemenea tomentoşi, se recunosc după stipele filamentoase, persistente, ce depăşesc lungimea mugurilor. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate, de 5-15cm lungime, la vârf acute, la bază îngustate, rotunjite, slab cordate, pe margini sinuat-dinţat-lobulate până la penat-sectate. Ele au lobii întregi, dinţaţi sau lobulaţi, triunghiulari, ascuţiţi la vârf, terminaţi într-un mucron scurt. Frunzele sunt pieloase, marcescente, pe faţă aspre, verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescenttomentoase (la maturitate, numai în lungul nervurilor). Peţiolul de până la 2,5cm lungime, este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate. Ghindele sesile, sau scurt pedunculate, se coc numai în toamna anului al doilea, ca la stejarul roşu. Au lungimi de până la 4-5cm, cu vârful caracteristic, trunchiat şi mucronat. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi, alungiţi, ghimpoşi, recurbaţi, divergenţi. Temperament de lumină (heliofil), ajunge la maturitate la 50-60 ani. Maturaţie bienală. Fructifică la vârste relativ reduse, mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). Lăstăreşte viguros, şi foarte rar drajonează. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun ulterior este depăşit de aceste specii. Productivitatea medie este de 5 m3/an/ha. Longevitate este relativ redusă, nu depăşeşte 200- 300 de ani. Lemnul prezintă alburn lat şi duramen roşietic, este dur, tare, se prelucrează greu, în aer trăinicia este relativ redusă, se foloseşte mai bine în indstrie şi construcţii, este folosit şi ca lemn de foc. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. „Laciniata” Are o valoare silviculturală deosebită, deoarece creşte în staţiuni improprii altor specii; în silvostepă, pe terase din zona de dealuri produce cantităţi însemnate de material lemnos. Subgenul Lepidobalamus (Ende.)Oerst. Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice, cu frunze caduce, lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente, dinţate sau întregi. Maturaţia ghindelor este anuală, rar bienală. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi, în afară de Quercus cerris, celelalte sunt incluse în acest subgen. Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii.

afânate. ca şi ghindele. Arealul este redat în fig. La limita superioară apare în goruneto-făgete. gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. urcă în zone premontane (foarte rar montane) 950-1000 m altitudine.27). Gorunii Cuprinde patru specii. prin Ucraina până la Don şi Nistru. Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate. Fa sau Br. În sudul Peninsulei Scandinave are loc disjuncţia arealului gorunului cu cel al stejarului. Seria sessiliflorae Loj.Secţia Roburoides Schw. sesile. adeseori pe soluri cu textură grosieră. Dolj. în Carpaţii Meridionali arborete pure sau de amestec apar la 700-800 m (900 m). se dovedeşte însă mai puţin adaptat la . Poiana Braşov. frecvent apare în şleaurile de deal. Marea Britanie înspre nord până în Norvegia la 60 grade latitudine nordică. în Podişul Dobrogei. lăţite treptat spre stigmate. La noi în ţară cele trei ssp de gorun ocupă 672 000 ha. La noi. gorunul fiind cel mai răspândit dintre stejari ocupă cca 56% iar din suprafaţa păduroasă a ţării este de 10 %. în general. Asia Mică. Din punct de vedere ecologic. pe terase şi coaste însorite. rar pe versanţii vestici şi pe fundul văilor unde este înlocuit de Ca. Mehedinţi. flori femele cu stile libere. Creta şi Cipru). Aici este depăşit de stejar (lipseşte în Insulele Baleare şi Sardinia. apare la dealuri în ambele părţi ale Carpaţilor. apare insular în Sicilia. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. rar ca specie diseminată. petraea (Liebl. Caucaz şi Liban. numite gorunete. gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. ssp. care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei.gorun Răspândit în centrul şi vestul Europei.26. Pe versanţi însoriţi formează arborete pure. Formează un subetaj de vegetaţi dintre toţi stejarii urcă la altitudinile cele mai mari. pe versantul sudic al Muntelui Cozia la 1300 m altitudine). Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii. urcă prin Europa Occidentală. în amestecurile de fag şi răşinoase. aerisite. cu marginile laterale nesudate între ele. gorunii se situează. Insular se găseşte în păduri montane (Munţii Bârsei 1100 m altitudine. deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure. Limita sudică se apropie de nordul Mării Negre.) Soó . arealul include şi porţiuni din Crimeea şi Caucaz deci Asia Mică. în Apuseni la 600-700 m (rar 900 m). În regiunea de dealuri. În Carpaţii Orientali urcă la 400-500 m altitudine (excepţional 600-800 m). Limita estică coboară spre sud-est. profunde (Fig. solzii cupei neconcrescuţi. În silvostepă apare rar la Brăneşti. cu 5-9 perechi de lobi. în vest ajnge până la Oceanul Atlantic (Peninsula Iberică). Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal.

cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă. gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice.105). Coroana este relativ bogată şi uniformă. în vestul Munţilor Apuseni. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. în general mai mici decât la stejar. La noi gorunul prezintă o mare eterogenitate adaptivă. stau îngrămădite către vârful lujerilor. Florile. Tulpina. variabile ca formă. mai îngust şi mai regulat brăzdat. Gorunete relativ termofile – populaţii adaptate la o cantitate sporită de căldură în sezonul de vegetaţie. verzi-întunecat. Frunzele. de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. la . cilindrică. frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate.rigorile climatului continental excesiv. rămânând totuşi o specie de lumină. Lujerii. Florile mascule sunt grupate în amenţi. 8mm lungime. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul. Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an. Gorunul atinge înălţimi mari. datorită litierei bogate în substanţe tanante. Gorunete relativ termofile şi xerofite – în sudul Moldovei şi Dobrogea (pădurile Ciucurova şi Babadag) au particularităţi morfologice-fiziologice adecvate. întregi sau slab lobulaţi. iar mugurii. cu humus brut. este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri.5. cu solzi mărunţi. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate. unisexuat-monoice. ph 4. Ritidomul este cenuşiu închis. greu alterabile. mai superficial. sunt ovoizi sau ovoconici (fig. mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni. de până la 40-45m. deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar. frunzişul acoperind destul de bine solul. cu 5-8 perechi de lobi. suportă mai greu solurile argiloase. Caracterul mezofil al gorunului.5cm. de 8-16cm lungime. apar prin aprilie-mai. la bază îngustate. fără a fi sensibil la doborâturi. aşa că. prinse pe un peţiol lung. Pe margini. temperaturi medii altitudini joase în Meridionali. Ecotipuri climatice: Gorunete submezoterme de mare altitudine – populaţiile din zona montană (Cozia. Munţii Bârsei) sunt probabil arborete relicte. glabri. smocuri de peri la subsuoara nervurilor. dreaptă aproape până la vârf. neauriculate. Ecotipuri edafice: Gorunete de terase şi piemonturi pe soluri compacte cu drenaj deficitar. cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. Gorunete pe soluri acide sau foarte acide. ca şi muguri. Gorunete de stâncării pe calcare sau conglomerate calcaroase. lipsite de peri. rotunjiţi.2-4. cele femele şi fructele (nucule) anuale 10-11ºC în Banat. de cca. pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin. de 1-2. au puţine lenticele eliptice. compacte. de regulă rombic-ovate. Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor. afânate.

de culoare brună. ovoid-elipsoidală. Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate.5 cm lungime. Lemnul seamănă cu cel al stejarului. „de butoiaş”. Quercus petraea pendula. la vârful lujerilor. uneori acuţi. cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară. puterea germinativă 60-70%. până la 1-1. la bază trunchiate sau lat-cuneate. Oltenia. mici. Arbore de mărimea I. în sud-estul Moldovei. România. Dobrogea în Mehedinţi şi Dolj vine în contact cu cerul şi în podişul Transilvaniei.5cm lungime şi sunt de formă caracteristică. petraea şi mezoxerofită. inelele sunt mai regulate şi mai înguste. atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 6070 de ani). Este folosit în industria mobilei (furnir de foarte bună calitate) în construcţii.dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt. până la gălbuie. Specie indigenă cu centrul de răspândire în peninsula Balcanică. petraea.5-2. Longevitatea atinge circa 300-400 ani. de 8-13cm. rectitudinea este mai puţin pronunţată. Maturaţie anuală. dalechampii (Ten) Soo. este foarte rezistent. lambriuri. Quercus petraea ssp. sunt subţiri. arborete pure gorunete şi amestecuri cu alte foioase (şleauri de deal). Ungaria. reprezintă numai 2530% din înălţimea totală. răspândită în sudul ţării. la altitudini de 250-550 m. În ţară apare în sudul ţării în zonele colinre joase şi mijlocii. frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului. de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari. au 1. apă şi sol. în est până în Asia Mică. Elagajul natural se produce ceva mai greu decât la gorunul comun. . Quercus petraea laciniata. în vest ajunge în sudul Italiei. parchete Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea. fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. spre vârf treptat şi lung îngustate. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. Gorunul constituie un subetaj de vegetaţi caracteristic. Gorunul creşte încet în primul deceniu. la 100 de ani 6 m3/an/ha. ovaţi până la oblong-lanceolaţi. ca stejarul. În optimul ecologic productivitatea la 120 ani poate să ajungă la 7. cu 5-7 perechi de lobi. Gorunul fructifică la vârste înaintate. Muntenia. asemănător cu Quercus petraea ssp.5 m3/an/ha. gorun de Dalmaţia. durabil în aer. cu frunze tinere purpurii. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5. ovoid ascuţiţi. Quercus petraea longifolia. în nord urcă mai puţin decât gorunul comun în Polnia. gorun auriu. dezvoltând mai puternic rădăcinile. Subspecie mai termofilă. uneori 500 de ani.

numai la vârf pubescenţi. se instalează foarte rar pe cele cu variaţii mari de umiditate. cu pereţi groşi. frunzele mari. până la 1. Frunzele sunt caracteristice. sunt sesile sau scurt pedunculate. la început pe dos stelat-pubescente sau glabre (fig.2cm. cupa cenuşie. fructe tot sesile. Rezistă mai bine pe solurile relativ compacte. dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. uneori glabre (fig. lujeri anuali. glabri. ca şi ghindele. Atinge până la 25m înălţime. îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe). baza trunchiată sau uşor cordată. aproape egal distanţate pe lujer. la maturitate. prevăzuţi cu solzi laţi. . Quercus petraea ssp. cu perii. la câmpie şi coline. cupa brună. petraea. lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat. pe dos. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase.gorun transilvănean Specie indigenă cu răspândire în Balcani şi Caucaz. prinse pe un peduncul lung. În general arealul se suprapune peste cel al gorunului auriu. sinuat-lobate. cu baza auriculată. florile femele. vegetând adeseori pe soluri superficiale. până la adânc penat-lobate.penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei. coroane globulare. cu marginile concrescute şi cu vârful liber. Secţia Robur Schb. de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime. solzii cupei alipiţi.107). câte 1-3. Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat. cu peţiol scurt. cu vârful lat rotunjit. în general. obovate. mugurii relativ mari. marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf). Ghindele. scheletice. ovoid-alungiţi. lat-eliptice până la obovate. Seria Pedubculatae Schwz. Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. la noi în ţară apare ceva mai rar. glabre sau păroase.106). cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi). cei de la bază evident gheboşi. polycarpa (Schur) Soo . la vârf pubescenţi.

în nord ajunge la 63º în Norvegia. din acest motiv este favorizată instalarea subarboretului care consumând substanţele minerale şi apa poate concura câte o dată stejarul. în prezent ocupă 2% din suprafaţa păduroasă a ţării (140. Arealul este foarte fragmentat. pierde lujerul terminal. se găseşte şi în Marea Britanie. Tufan Specie europeană. în pădurea Prejmer şi Geamăna (Braşov şi Neamţ). şi în vest arealul este asemănător cu cel al gorunului. urmăreşte paralela de 60º până în Urali. Comana-Mizil). În câmpie şi în zonele colinare joase defrişările făcute la noi au condus la reducerea suprafeţelor ocupate de stejar pedunculat. Stejarul este o specie de climat variat. Este pretenţios faţă de lumină. ajunge în bazinul mediteranean. Din cauza temperamentului heliofil arboretele se răresc timpuriu şi acoperă relativ slab solul. Este pretenţios faţă de sol. redat în fig. Mureş. în munţii Apuseni pe versanţii vestici. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie. Turcia. Alexandria. (Quercus pedunculata Ehrh. Timiş). 28. argiloase. Dacă umbrirea de sus este exrem de dăunătoare dezvoltării exemplarelor de stejar. în sud arealul se aseamănă cu cel al gorunului. se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. iar autoreceparea repetată duce la uscare. Asia Mică. Ecotipuri şi rase. este mezoterm. până la Marea Caspică. urcă la 600-650 (700) de metri. deoarece poate stimula creşterea în înălţime şi formarea unor trunchiuri bine elagate. Pentru că specia ocupă un areal mare este firesc să apară şi rase geografice: . Arad. nord-vestul Moldovei. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte. frecvent cu trăsături continentale.) – Stejar. La noi în ţară 80% din pădurile de stejar se găsesc în: Se găseşte la altitudini ceva mai mici decât gorunul. cea laterală este benefică. Braşov).000 ha). Creşte viguros pe soluri aluvionare din lunci. centrul şi sud-estul transilvaniei (Alba. izolat în munţii Bihorului unele exemplare urcă la 900 m.Quercus robur L. Formează arborete pure (stejărete) şi de amestec cu alte foioase (şleauri de câmpie şi de deal): goruneto-stejărete cereto-stejărete gârniţeto-stejărete sudul ţării (Piteşti. câmpiile din vest (Bihor. la 2-3 ani se autorecepează dacă lipseşte lumina. Punerea bruscă în lumină duce la „coronare” prin apariţia unui număr mare de crăci lacome care devitalizează.

întinse orizontal. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios. după care poate fi deosebit uşor de gorun. adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime). cel terminal cu cinci muchii. Apar şi rase de tranziţie de la climate relativ calde la reltiv reci. bruni-măslinii. pietros. rase de Caucaz şi Crimeea. Stejarul de la noi este tot o rasă de tranziţie de la climat moderat sudic şi vest european la cel aspru din nord-vestul arealului şi cuprinde populaţii bine adaptate ecotipic: climatipul submezoterm de la limita altitudinală superioară a speciei de la 500 m altitudine şi temperatura medie anuală mai mică de 7ºC Prejmer (Braşov). pe terasa Călmăţuiului. cu unele neregularităţi de creştere. tulpina devine conică. alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig. Frunzele. rasa vestică – nord-vestică de climat cald şi umed. climatipul de stepă cu populaţii de câmpie piemontane şi terase în contact cu stejarul brumăriu din silvostepa nordică din Moldova (Bârlad. Stejarul poate atinge până la 50 m înălţime şi 1-2 m diametru. noduroase. ecotip de terasă pe soluri relativ compacte agiloase în staţiuni specifice cerului şi gârniţei în Subcarpaţii Munteniei şi Olteniei pe piemonturi vestice. cu mare fracţie nisipoasă. se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două . Stejarul. În arborete rărite sau în special în stare izolată. umede la relativ sărace în precipitaţii: rase baltice şi sud-scandinave. rasa de climat cald şi relativ uscat populaţiile termofile din sudul Europei. Are înrădăcinare pivotantă. tare.108). glabri. profunde şi bogate în substanţe minerale. de 2-4 mm lungime bruni-lucitori. ecotipuri de lăcovişti. se desface în ramuri viguroase. edafotipul de soluri cu drenaj activ. mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului. muchiaţi. Braşov). deşi au caractere variabile. are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun. are tulpină dreaptă.- rasa continentală – populaţiile din Rusia dintr-un climat rece iarna cu amplitudini mari de temperaturi între sezoane. rădăcinile pe soluri profunde. Coroana. bine elagată şi coroană destul de îngustă. Lujerii sunt viguroşi. pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10 m). mugurii ovoizi. La maturitate. deşi cu caracter în general mezofil. Siret) ecotip de luncă cu performanţe de creştere productivitate şi stabilitate pe soluri aluvionare. de 6-20cm lungime. pe soluri hidromorfe bogate în humus cu un pivot slab dezvoltat cu transpiraţie mai intensă (Prejmer. edafotipul de soluri slab alcaline sărăturoase.

După port. late. se cunosc formele: Quercus robur fastigiata. . cu frunze galben aurii. pe dos. Florile uniasexuat-monoice. grupate câte 3-6 în ciorchini.Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică. Asia Mică. apreciate în industria furnirului. Creştere înceată în primii 5. Quercus robur pendula. glabre. de 2-4cm lungime. acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi.26). de culoare brună-gălbuie. sunt lobate până la penat-sectate. Fructifică târziu. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur. lipsită de peţiol sau peţiol scurt. elastic. Taninul din scoarţă de 8-20% este de bună calitate şi se găseşt şi în gale (Cynips). parchetze. Munteniei. de talie mică. lipseşte complet din Banat şi Transilvania. tâmplărie. La noi se găseşte în silvostepa Olteniei. la 100 ani. Lemnul are calităţi deosebite. concrescuţi. frize. Apar cu cca. strâns alipiţi. odată la 6-10 ani. lambriuri. Quercus robur concordia. obişnuit 500-600 de ani. relativ rezistent la secetă. de formă ovoidă. la 120 ani. verzi (la ghindele proaspete).29).urechiuşe evidente (auriculată). dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. formate pe loess dar şi pe psamosoluri. are utilizare în construcţii mai ales pentru grinzi de rezistenţă. izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp. în lungul nervurilor. liberi numai spre vârf. dogărie. cu duramen brun-roşcat cu inele anuale distincte. este tare. Trupurile de pădure în zona de câmpie şi la coline exercită funcţii productive asupra terenurilor agricole şi măresc umiditatea admosferică reducând pierderile de apă prin evaporare. 9 m3/an/ha. Caucaz (fig. Este un impunător arbore ornamental. Creşterea este activă până la 150200 de ani cu o bioacumulare maximă în volum între 50-70 de ani. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung. cu câteva dungi longitudinale. lungimea lujerului anual se menţine la 20-30 cm. Productivitatea din staţiunile de optim ecologic este de aproximativ 7. Importanţă. aproape semisferică. durabil în aer. Dobrogea (fig. alungită până la cilindrică. două săptămâni mai devreme decât la gorun.10 ani. cele femele lung pedunculate. Cupa lemnoasă. până la 0.6cm lungime. de 36(10) cm. în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1 m sau mai mult. Creşte pe soluri profunde. cu lăţimea maximă în treimea superioară.5 m3/an/ha. triunghiulari. la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi. Ghinda este consumată de mistreţi. Nucula. în masiv după 70 de ani. este la vârf acută. Quercus pedunculiflora K. plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază). Atinge longevitatea cea mai mare dintre toţi stejarii indigeni.

Frunzele. liberi. în Banat (la maxim 660 m pe Semenic) şi Transilvania. până dincolo de 500 m altitudine (fig.) . are tulpina dreaptă. pe dos caracteristic cenuşii-brumării. cupa are solzi gheboşi. până în Ungaria şi România (fig. solzii cupei alungiţi. frunze adânc penat lobate. la coline şi dealuri. au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf. lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. dreaptă şi plină. prin întreaga Peninsulă Balcanică. inclus în arealul cerului. pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. de peste 30m.Arbore cu înălţimi până la 25 m (exemplare chiar peste 25 m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi). Seria Confertae Simk. dar sensibilă la îngheţuri. cu vârf lat. Longevitate 200-300 ani. rezistă la geruri. Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm).29). Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). Stejarul brumăriu prezintă aptitudini pentru rgiunile de silvo-stepă. muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente. tomentoşi. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit. Se întinde începând din sudul Italiei. aşezaţi în rânduri circulare. La noi apare în Muntenia şi Oltenia. Secţia Dascia Kotschy. rareori glabrescente. de ţinuturi sudice. foarte caracteristici. cu veri lungi. de regulă pubescente. Ghinda este mare. Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar. Importanţă.gârniţă Prezintă areal restrâns. gârniţa este o specie semixerofită. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul. reuşind să fructifice mai des decât acesta. Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi. flori femele aproape sesile. gârniţa poate atinge înălţimi mari. reuşind să fructifice mai des decât acestea. glaucescente. Ca şi cerul. foarte diferite ca formă. Pe faţă sunt verzi-întunecat. în vestul ţării. dar în mod obişnuit. Tulpina.24). sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm. de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime. poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate. Ritidomul se formează de timpuriu. nu depăşeşte 25-30m. cu peri fasciculaţi. În staţiunile cele mai favorabile. formează de timpuriu ritidom . aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii. Sub raport edafic. numai dacă apa freatică este la adâncime prea mare condiţiile staţionale devin limitative. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. se dovedeşte foarte puţin exigent. călduroase şi ierni relativ blânde.

de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime.5cm lungime. Maturaţia este anuală. Coroana este largă.8cm lungime. mai scurte şi mai rare decât la cer. liniar-lanceolaţi. tomentoşi. dispuşi simetric aproape orizontal. cu stipele persistente. solzos. ovoizi. bruni-gălbui. tomentoşi sau pubescenţi. brun-negricios. cupa lăţit-conică. auriculate şi sesile sau scurt peţiolate. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus virgiliana.2cm înălţime). are solzi caracteristici. Puterea germinativă de 50-70%. cu lenticele eliptice. frunze mici. dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi. păroşi. tare. la 120 de ani productivitatea este de 6 m3/an/ha. concentrate spre vârful lujerilor.caracteristic. găsindu-şi utilizare în industria mobilei. acuţi. periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar. dar înaintea cerului. de culoare brună-gălbuie. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi. măslinii. până la 1. de până la 2. cu lobii principali profunzi. Este o specie de valoare în staţiuni extreme. solzii cupei ovat-lanceolaţi. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. Seria Lanuginosa Simk. deoarece crapă uşor. rezistent. mai subţire decât la ceilalţi stejari. Frunzele. dar şi lăstăreşte viguros până la vârste mari. specii exotice Quercus macranthera. obtuză sau trunchiată. nu prea mare (maximum 1.110). la 100 de ani gârniţa produce 4. şi ca lemn de foc. care înconjoară uneori mugurii terminali (fig. sinuat lobate până la penat-lobate. se înmulţeşte prin drajoni în pădurea Seaca (Olt). iarna glabri. . ste greu. moale şi friabil. Maturitatea este târzie. sunt lat până la obovat-eliptice. în contrucţii şi tâmplărie ceva mai puţin. câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. prin urmare valoarea silviculturală devine incontestabilă. lujeri viguroşi. Lemnul poate fi comparat cu cel de stjar şi gorun. de regulă mari. Ghinda este ovoidelipsoidală. despărţiţi prin sinuri foarte înguste.5 m 3/an/ha. relativ deasă. dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui. Creşterea în tinereţe este mai înceată decât la ceilalţi stejari. se înmulţeşte bine generativ. păros.

frunzele mai mari. situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. cărpiniţa. uneori rămânând chiar arbust. tomentoşi. cu mare uscăciune admosferică şi în sol şi cu insolaţie puternică. cu peţioli . tufă râioasă Este un element sud-european. îngust-ovoide. plaţi. . până la 600 m altitudine. des tomentoase. în dealurile Buzăului şi pădurea Mehedinţi. sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme.5-8cm lungime. lemn inutilizabil în construcţii şi industria mobilei. cu areal restrâns central-mediteranean. trunchiul rău conformat. în silvostepele din dobrogea. despărţiţi prin sinuri înguste. Oltenia.8-2cm. care se dezvoltă în regiuni deficitare în precipitaţii. din Dobrogea cu scumpia. Este o specie iubitoare de căldură. nedepăşind cca. iar mugurii mici. Lujerii sunt cenuşii. ovat-lanceolaţi. 100-150 ani. tare. şi foarte rar în Transilvania (Pădurea Bejani-Deva). Longevitatea limitată.111). fiind una din puţinele specii. mai ales în tinereţe. tari.stejar pufos. Muntenia. Importanţa. sunt sesile sau foarte scurt pedunculate. sudul Moldovei. dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. iar tulpina scurtă. simplu sau dublu lobate. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile. xerofită. acuminate (fig. strâmbă. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. Italia şi parţial peninsula Balcanică. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi. Banat. insular în Transilvania. Specie indigenă. luminoasă. Muntenia. În staţiunile de silvostepă din regiunea de coline şi câmpie formează arborete rărite în amestec cu speciile xerofile şi xerofite (asociaţii de Şibliac). Ghindele.Quercus pubescens Willd. mediteranean. Cupa are solzi mărunţi. de 8-16cm. Quercus virgiliana Ten. Apare în staţiuni calde. Oltenia. cenuşiu-pubescenţi. pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice. pieloase. liliacul. cu lobi pe margine ondulaţi. strâns alipiţi. are o foarte mare importanţă silvo-productivă. Cu toate că are cea mai înceată creştere dintre toate speciile indigene de stejar. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. La noi se găseşte mai rar şi anume la câmpie şi la deal în dobrogea. Frunzele. de 5-8mm. Se găseşte pe soluri grele şi uscate. de 0. de 4. des şi crăpat. 15m înălţime. dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios. ovoizi. defectuoasă. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni. Coroana este rară. mojdreanul. până la altitudini destul de mari 500-600m. submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. mici. rezistă la secetă şi uscăciune.

care se găsesc în diferite staţiuni din ţară. acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari. în seră. Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba. Se înmulţesc prin seminţe. pe dos tot pubescente tomentoase. dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan. Quercus suber L. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice este chiar mai termofilă decât stejarul pufos. mascule . În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus. Quercus macrocarpa Michx. Quercus bicolor Wild.. de 2-4cm lungime. aşezatespiralat.. Florile. imparipenat compuse. Este o specie mai valoroasă de cât Quercus pubescens deoarece realizează dimensiuni mai mari şi trunchiuri mai bine conformate. grupuri şi izolat.mai lungi. Quercus marilandica Muenchh. ghindele mari. decorează prin amenţii masculi primăvare. numai cu material de la plante tinere. cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne. Neudorf. după stratificare. tomentoşi. cei inferiori bombaţi. Arbori maiestoşi. etc. în insule lipsite de Quercus pubescens. sub tunel închis etanş. iar presupunerea este confirmată de instalarea acesteia în sudul Italiei. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare. triangulaţiei sau placaj lateral. sub ceaţă artificială. hibrizi cu caractere intermediare.. toamna sau primăvara. între speciile de stejari indigeni s-au produs o serie de hibridări. cu solzii mai lax imbricaţi. prin butaşi. Se utilizează pentru plantaţii masive. Datorită compatibilităţii la reproducere. prin altoire.112). cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte. câte 2-4 pe un peduncul lung de 1. ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. Bazoş. uneori până la 8cm. de lângă Deva. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria. Sunt specii unisexuat-monoice. cupa mai mare. cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. puternici. în aprilie prin procedeele copulaţiei.5-3cm.

Pachistan. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. apar e uneori sălbăticit (subspontan). cu cea mai mare răspândire la dealuri. Iran. cei terminali cu 2-5 solzi. aşa încât puieţii se transplantează greu. Mehedinţi Gorj. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. de 12-14m. cu coroană destul de strânsă. uneori suprapuşi câte doi. vegetează viguros pe soluri bogate. tanante şi colorate. mult timp netedă. în cea sudică (America de Sud). răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică. Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. primăvara se dezvoltă în amenţi lungi. dar şi în America de Nord şi Sud. cu trei grupe de urme fasciculare. China. Este pretenţios şi faţă de sol. axilari. pendenţi. Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg. fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme). Mugurii sunt alterni. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe. – nuc comun. iar coroana devine largă. mare. Himalaia. cu crăpături rare. de culoare argintie-cenuşie. nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia. Cicatricea frunzei. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural. Vrancea. India. iar cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. Scoarţa. 15 specii arborescente. cu umiditate suficientă. Plantaţii în fond forestier au fost făcute în Caraş-Severin. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase. în raceme terminale. Juglans regia L. constant asigurată (mezohigrofit). Înrădăcinarea pivotantă. are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis. având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. Are temperament mijlociu. foliole asimetrice. Vâlcea. cu 2-4 solzi. cu ramificaţii puternice. Florile unisexuat-monoice. pendenţi. specific. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci. totuşi starea de masiv nu-i prieşte. iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice. Asia Mică. începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine. globuloasă. au un miros aromatic. rădăcinile fiind cărnoase şi suculente. până la 30m şi formează tulpină dreaptă. arealul cuprinde Peninsula Balcanică. Frunzele imparipenat-compuse. cei laterali globuloşi. Lujerii . mai ales în Europa şi Asia. Maturaţia anuală Genul Juglans L Include cca. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari.sunt grupate în amenţi axilari. În stare izolată. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. În masiv poate atinge înălţimi mari. rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile.

. Furnirul se poate obţine şi din lemnul de rădăcini. asimetrice. lucitori.113). au miros aromat şi măduva largă.sunt viguroşi. sunt adeseori grupaţi câte doi. cu deosebite însuşiri tehnologice. înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii). Este apreciat şi ăn industria alimentară şi pentru obţinerea preparatelor cosmetice. Capacitatea germinativă 60-80%. Longevitatea până la 300–400 ani. Frunzele imparipenat-compuse. cu 5-9 (11) foliole opuse. dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară. are puţini dăunători biotici. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului. glabri. cei terminali mai mari. amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi. puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. Florile sunt unisexuat-monoice. până la 7 mm. după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. zbârcită. de 4-5 cm diametru. Se obţine din sămânţă şi lăstari. „Purpurea”. la 8 ani poate atinge 1m înălţime. plăcută la gust. florile femele terminale. brun. Creşterile se menţin active în tinereţe. pieloşi. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante. Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură. bruni-verzui. acoperită de o pieliţă subţire. se utilizează şi în sculptură. durabil. Nuca ovoidă. cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat. Cicatricea frunzei este mare. se seamăna toamna. omogen. Ca şi celelalte juglandacee. paturi de armă. pe margini întregi. flexibil. de 6-12 cm lungime. Mugurii cu solzi negricioşi. eliptice. pentru instrumente muzicale. incomplet despărţită de doi pereţi subţiri. nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. „Pendula”. lamelar întreruptă (fig. nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. ovoid-globuloşi. greu. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. câte 1-4. foarte nutritivă. dar e sensibil faţă de poluanţi. Lemnul este frumos colorat. tare. Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. au înveliş exterior cărnos. cu stigmate răsfrânte. lungi de 8-10 cm. rezistent. glabre. Juglans regia cv. pendenţi. este comestibilă. sunt acute sau acuminate. purpurii sau verzui. cu vine negricioase şi roşietice. sesile. Sămânţa. conţine substanţe tanante şi colorante. Drupele elipsoidale. sferici. fin. cu trei grupe de urme fasciculare. Lăstăreşte viguros. suprapuşi. iar cei laterali mici. folosit în industria mobilei. verde.

mai moale şi mai puţin omogen. nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig.Juglans nigra L. bine aprovizionate cu apă. brun întunecat. dar mai mari. des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos. unde se localizează de preferinţă în luci. puţin turtită. Tulpina dreaptă. mai adânc şi mai neregulat brăzdată. Longevitatea 400 ani. Se utilizează în mobile fină. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea. Simeria. nu suportă soluri compacte. rezistent. foliola terminală este mai mică (fig. Lemnul este la fel de fin. verde (la maturitate negru). este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. dar şi în fondul forestier. ritidom adânc brăzdat. uneori puţin piriforme. conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). pubescenţi. există exemplare de 20-30 m înălţime la 30-35 de ani. În partea de sud a Munţiilor Appalacheni urcă la 1000 m. cu muguri cenuşii-tomentoşi. însă pubescent şi nedehiscent. de asemenea. care atinge 40-45 (50) m înălţime. foarte zbârcită şi foarte tare. până la 40 cm lungime. lung acuminate. permeabile. . dar urcă adesea în zonele colinare. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia.23). creşteri active realizează numai pe soluri bogate. în unele culturi reuşite. afânate.114).nuc negru. nuca aproape globulară. cu veri lungi şi călduroase. neregulat serate pe margini. prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). ferit de îngheţuri timpurii şi târzii. în zonele cu climat blând. Arbore de talie mare. Frunzele imparipenat-compuse. S-a dovedit productiv. elastic şi durabil. Se foloseşte izolat. cu înveliş cărnos. în condiţiile ţării noastre. ovat-lanceolate. Constituie un excelent arbore ornamental.50 Ha). la 350-400 m. pe alei sau în grupuri. Nucul negru este unul dintre cei mai valoroşi arbori exotici introduşi la noi. 6-7 m înălţime la 6 ani. . Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine). Lujerii sunt nelucitori. ceva mai poros. drupe sferice. plină bine elagată. Moldova Nouă (în amestec cu castan bun). cu foliole mai numeroase (15-23). Are temperament mai de lumină decât nucul comun. plantaţii reuşite se găsesc la Lighed. Fructele. cu coaja mai groasă. Zăvoi Hereasca (Ilfov). Herculane. Săcuieni (Bihor.

plop. frunzele imparipenat-compuse. Atingând înălţimi relativ mici. mugurii terminali mari. de 12-18 mm. ca şi rahisul. Fructele sunt ovoid-alungite. în aliniamente sau grupe.Juglans cinerea L. stejar. iar cei laterali câte doi. Genul Carya Nutt. dehiscentă în 4 valve. se păstrează mult timp netedă. suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii. realizând păduri de amestec cu specii americane de fag. cei laterali. iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori. cu lujeri viguroşi. ovoizi. cu miezul dulce sau amărui. cu tegumentul adesea muchiat longitudinal. vâscoase. utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru. Arbore de mărimea a-II-a. unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru.nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord. cu măduva continuă. Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe. nuca. Se foloseşte izolat. Tulpina este destul de dreaptă. lipicioase.) Cuprinde specii arborescente. iar mugurii. glanduloase. pubescente. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă. cei terminali foarte mari. ulm. tomentoşi. Florile unisexuatmonoice.115). alungită. Frunzele au 11-17 foliole. câte 2-3. Este un interesant arbore ornamental. având lemn cu calităţi ceva mai reduse. Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată. s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. iar pe faţă numai fin pubescente(fig. Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci. pe dos glandulos-pubescente. La noi. până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). în patru muchii. suprapuşi. Nuca. este tare şi neregulat brăzdată. drupa globuloasă sau alungită. serate. . (Hicoria Raff. scoarţa este cenuşie. nu prezintă importanţă forestieră. mici. cel superior pedicelat. . în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. se sparge extrem de greu. adeseori suprapuşi. grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi.

nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie. cei laterali mai mici. În Europa nu realizează performanţe productive şi calitative tehnologice ale lemnului faţă de cele din patria de origine. lungi de 10-15 cm. . areal asemănător cu nucul negru. sferice. lăstăreşte puternic. Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci. Lujerii anuali viguroşi. din şapte foliole eliptice până la oblong-lanceolate. Longevitate 350 de ani. introdus în Europa din sec. În primii 5-10 ani creşte mai lent.Koch. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor. are miezul dulce. sesile.116). Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. În masiv are tulpină dreaptă. hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig. dezvoltă un înveliş gros. creşte bine pe soluri profunde. unde „lemnul de hicori” este elastic greu cu duramen de culoare închisă. aproape anual. lipsită de zbârcituri. dehiscent. alburie-cenuşie. Drupele. Bazoş. stau suprapuşi câte 2-3. de 13-17 mm lungime. dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. Spre deosebire de nuc. Nuca. care permit dezvoltarea pivotului. 1 m. apoi glabri. temperament de semiunmbră. este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari. al XVII-lea.) – carie.Koch. Mihăeşti). Fructifică abundent. rezistă destul de bine la ger. după aceea creşterea se intensifică. dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului. în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. bine conformată şi elagată. foliola din vârf fiind mult mai mare (fig. cu 3-4 solzi păroşi. de 3-6 cm diametru. bine dezvoltat. în patru valve de mărime asemănătoare. ritidomul său. cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri..Carya ovata (Mill. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria. netedă. comestibil. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K. pubescenţi numai la început. ca şi la nuc.23).) K. se desface în fâşii lungi. Dacă se obţine din sămânţă. Koch (Hicoria ovata Britt. pe margini serate şi ciliate. (Carya pecan). Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. compuse din cinci sau uneori. care se crapă regulat. revene. Carya glabra (Mill) Sweet. Reclamă zone de cultură cu climat blând. Carya illinoiensis (Wangenh) K. Mugurii terminali sunt mari. au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. Frunzele imparipenate. Creşte destul de încet în tinereţe.

iar fructele sunt nuci foarte mici. la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. marcotaj prin muşuroire sau drajoni. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Pterocarya caucasica C. în raceme lungi. fertile. Mugurii nuzi. Pterocarya ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu.Mey) Specie exotică. inclusiv pe cale vegetativă (lăstari. chiar mlăştinoase. fără geruri prea mari şi soluri umede. spre vârf puţin pubescenţi. sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive. stau la distanţă mare faţă de cicatrice. Multe vegetează pe malul apelor. uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi. are creştere rapidă. suprapuşi câte 2-3. Genurile Populus şi Salix. prezintă muguri pe rădăcini. Înmulţirea se poate face din sămânţa. cel superior mai mare. Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. răspândire mare. cei din vecinătatea cicatricei foarte mici. (Pterocarya fraxinifolia Spach. Florile sunt monoice. simplitatea structurii florale (specii unisexuatdioice). . prelungit în două aripioare semicirculare. de 8-12 cm lungime. racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime. din regiunile polare până în zona ecuatorială. rezistă la inundaţii. Realizează până la 30 m înălţime. pendente. acut-serate. drajoni sau marcote). Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare. sau primăvara. Se foloseşte izolat sau în grupuri. după o prealabilă stratificare. Semănatul se execută imediat după recoltare. pe dos cu peri stelaţi (fig. în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi.117). În general. care le-a permis să ocupe teritorii însemnate. cu 11-21 foliole. cu măduva lamelar întreruptă. oblong-lanceolate. Preferă climate montane. verzi-măslinii. asemănătoare cu cele de frasin. cu înveliş subţire. originară din Asia Centrală. butaşi.Genul Pterocarya Kunth.A. sălcii. butaşi de rădăcină. unii pedicelaţi. Scoarţa are crăpături subţiri. pterocarpa (Michx) Kunth. Lujerii sunt viguroşi.

se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). Capsulele sesile sau scurt pedunculate. Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore). umede). rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă. subrotunde sau ovate. negricios la bătrâneţe. adânc brăzdat. putrnic ramificată. în prezent interesul ar trwebui să crească prin preocupări pentru ameliorarea genetică prin selecţie. răspândite în majoritate în emisfera nordică. Coroana. albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros. Mugurii sunt alterni. Asia şi nordul Africii.Genul Populus L. se desfac în 2-4 valve. flori unisexuat-dioice. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. conţin seminţe cu smocuri de peri albi. La noi creşte la câmpie şi dealuri joase. albicioasă. Populus alba L. deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni. este exigent faţă de căldura estivală. America de Nord. Muguri alterni. Tulpina. de 3-4 mm . mai productivi.31). – Plop alb Specie indigenă. anin negru sau sălcii (zăvoaie). se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig. dar nu egalează capacitatea de adaptare pe sărături a sălcioarei sau cătinei roşii pe soluri cu descompunere greoaie a resturilor organice (humus brut hidromorf sau soluri turboase) vegetează foarte slab. de obicei prin luncile râurilor. în estul Asiei centrale şi Siberia. Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi (subsecţia Albidae) şi tremurători (subsecţia Trepidae). în Lunca şi Delta Dunării. unde formează arborete pure sau amestecate cu plop negru. dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. în amenţi pendenţi. cu textura uşoară. are scoarţa caracteristică. Cuprinde aproximativ 35 de specii. groasă. La un moment dat a fost înlocuit cu plopii euramericani. cu numeroase rădăcini laterale. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă. se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde. Fructele capsule. Frunzele. Europa. apare pe o fâşie îngustă în Africa de Nord. uneori lobate. Creşte satisfăcător pe soluri alcaline. cilindică. Are temperament mai de umbră decât plopul negru. rămâne totuşi o specie heliofilă. de la Marea Mediterană până la 55º latitudine nordică. verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). destul de luminoasă. Înrădăcinarea este relativ profundă. salinzate în condiţii improprii pentru celelalte specii de plop. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. ramificată viguros şi neregulat.5 m în diametru). afânate.

frunze adânc lobate. Lemnul are duramen alb-gălbui este moale uşor. .lungime.31). Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace. lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară. dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. 3-5 palmat-lobate. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice. creşte pe soluri de pantă.) Dippel. cu 3-5 solzi. palului. suprafeţe dezgolite de vegetaşie foresteră. dar de culoare cenuşie. cu scvame dinţate. prin martie-aprilie. Longevitate destul de mare. prevăzute cu smocuri de peri lungi. îndeosebi pe malul apelor. ajunge până la graniţa polară a pădurii. ovate până la oblongi. La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg. albicioşi. Formaţia plopişuri de rovină cu plop tremurător. dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime. cu port piramidal. Frunzele. Rezistă relativ bine la inundaţii. se împrăştie imediat. ovate până la rotund-ovate. Populus tremula L. prin mai. se utilizează pentru obţinerea pastei de hârtie. apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii. coboară frecvent la deal. chibrituri. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. de asemenea.118). instalâdu-se rapid şi uşor în păduri rărite. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate. rezistent la poluanţi. la începutul primăverii. Faţă de sol are pretenţii mici. Nu este un arbore tipic de luncă. cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici. nivea (Willd. urcă până la 1600 m în molidişuri. fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. scoarţa netedă verdecenuşiu-deschis. are puţini dăunători biotici. dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime. PFL-ului. parchete. Florile sunt unisexuat-dioice. ovo-conici. pyramidalis (Bunge) Dippel. Specie indigenă. formând arborete derivate. . la munte sau deal. furnire. cu 5-7 lobi. depăşeşte în nord latitudinea de 70º. alb tomentoase pe dos. 200–300 ani. iar seminţele sunt mici. acute. în sud trece şi în Africa de Nord. câteodată chiar la câmpie. lung peţiolate. Rezistă la asprimile climatul continental. ca de „vată”. Capsulele se coc de timpuriu. Prezintă două varietăţi mai importante: Populus alba var. cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. rar şi lung ciliate pe margini (fig. Înfloreşte devreme. puterea calorică este redusă. este o veritabilă specie pionieră. cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig. ca arborete pure pe suprafeţe mici cu productivitate inferioară se întâlneşte extrem de rar la noi. sărăturoase sau alcaline. la bază trunchiate până la slab cordate. pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate. numeroase. anual şi abundent. Fructifică la vârste relativ mici. Populus alba var. acide. argintii pe dos.plop tremurător. Are temperament pronunţat de lumină.

afânată. coroane înguste. după 20 de ani. 60-80 ani. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime). de 4-8 cm diametru sau lungime. Mugurii. Lujerii sunt obişnuit. uneori este specie de primă împădurire. de 6-7 (10) mm lungime. . mai rar sericeu păroşi. Sub aspect morfologic. formează uneori ritodm gros. mai mari decât la plopul alb. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat ovate. cu scvame laciniate şi lung ciliate. Sistemul radicelar este superficial. cu 3-4 solzi. rotunjite sau slab cordate. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. glabri. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. deşi specie e foarte decorativă. arbore de dimensiuni mijlocii. Ajunge la maturitate de timpuriu. respectiv rasa de origine sud şi central europeană de altitudine mică. Înfloreşte de timpuriu. poate deveni invadant. la vârste mari. Tulpina este dreaptă. susţinute până la 50-60 de ani când poate realiza înălămi de 25 m şi diametre peste 20-25 cm. cu trunchiuri sinoase şi coroane lăbărţate. şindrilă. lăstăreşte realtiv slab. Coroana. Seminţele se împrăştie rapid. uşor. Lemnul alb cenuşiu. cu peţiol puternic comprimat. ovat-triunghiulare. elastic. la vârf acute sau rotunjite. cele de pe lăstari sunt mai mari. păroase pe dos (fig. transparentă. fructifică aproape anual şi abundent. PFL. cordiforme. bruni-roşcaţi şi lucitori. În spaţii verzi. cei floriferi sunt globuloşi. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai.119). sunt foarte lucitori. din care drajonează puternic. Se cunoaşte Populus tremula var pendula. la distanţe foarte mari. de până la 15 cm lungime. conici. dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral. înaintea înfrunzirii. Longevitate mica. una de altitudini mari (în sudul arealului) cu tulpini bine conformate. cu scoarţa albicioasă-verzuie. de culoare negricioasă. Drajonează puternic. la bază trunchiate. glabre. lung de până la 8 cm (de aceea. pal. în partea inferioară. apropiaţi de lujer. în staţiuni favorabile producţia este de aproximativ 10 m3/an/ha. mai omogen decât plopul alb. se mişcă la cea mia mică adiere de vânt). pe margini inegal serat-crenate. este compusă din puţine ramuri groase. foarte păroşi. numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I. ovoidală sau larg cilindrică. bine elagată. plopul tremurător este obişnuit. bruni-roşcaţi. cu vârful ascuţit. până la 30 m.Specie cu areal extrem de larg. arbore mascul. Capacitatea de multiplicare vegetativă prin drajoni sau butaşi din rădăcini este mare. moale. se foloseşte pentru celuloză. dar totuşi s-au identificat doar două rase geografice: una la altitudini mici (în nordul arealului). netedă. cherestea. La executarea operaţiunilor culturale este extras deoarece capacitatea de concurenţă cu speciile de bază este foarte pronunţată în tinereţe.

dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător). frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate. cu muguri caracteristici. cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. Hibrid natural. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase.122). plută Arbore indigen. largă. iar lujerii sunt rotunzi. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig. Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat. – plop negru. terenul l-a pierdut în favoarea hibrizilor naturali şi de cultură. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor. sau lobulate. răspândit în Europa şi Asia. dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă. În trecut era mult mai bine reprezentat. suportă soluri mai compacte şi argiloase. Sub aspect edafic este mai puţin exigent. cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde. de 1-2 cm lungime. Ritidomul negricios. cele de pe . iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă. Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. (Populus tremula x Populusalba var. şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. glabre pe ambele feţe. cu miros aromat cleioşi. nivea) – plop cenuşiu. adânc brăzdat. Coroana este asimetrică. Populus nigra L.31). la noi. este mai rezistent la geruri. galbeni-verzui. rombic-ovate. cenuşii-tomentoase pe dos. Mugurii mari. cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. de până la 30 m înălţime. Este arbore de mărimea I. conici-alungiţi-ascuţiţi. cu peţiol tomentos. pe dos glabrescente. Frunzele verzi. lung acuminate. cenuşii-verzui. este negricios. apropiaţi de lujer. este format de timpuriu. mugurii şi frunzele cu toment.) Sm. galbeni-verzui. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori.Populus x canescens (Ait. pe margini mărunt crenat-serate. cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii. apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer). la bază lat-cuneate sau evident cuneate. mari. adânc brăzdat. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb. gros. relativ uscate estival (Lacul Sărat). În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede. Frunzele sunt lung peţiolate. sinuat-dinţate. numai cu vârful puţin recurbat spre exterior. Urcă de-a lungul văilor mai mult decât plopul alb şi participă în alcătuirea zăvoaielor. Capsule evident pedicelate. la câmpie şi coline. Arbore de mărimea I. glabri. dar de nuanţă cenuşie (fig. neregulată. Temperament pronunţat de lumină.

cu tulpina dreaptă. şi ritidomul adânc brăzdat longitudinal. . Capsulele. Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă.120). galbeni-deschis. dar prezintă aceleaşi utilizări. Lemnul este de bună calitate. considerat mai bun decât cel al plopului alb. productivitatea ridicată realizează 15-16 m3/an/ha şi chiar mai mult la 60 de ani. Creşterea activă de la vârste mici. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime. cenuşiu. rară. piramidal-columnar. ritidomul format la vârste înaintate. drepte. scoarţa cenuşie-negricioasă. plantierensis Originar din sud-vestul Europei. tulpina canelată la bază. lung pedicelate. fiind mai rezistent la putrezire. acuminate. poros. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. este subţire. Longevitatea 300-400 ani. cad de timpuriu. la bază rotunjite. iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig. Populus nigra var. moale. netede. Pentru furnire. caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase. cv. Frunzele. cu scvame glabre. cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. folosit la obţinerea celulozei. Lujerii glabri. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. Se cunosc numai exemplare de sex femel. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime. cu port caracteristic. canelată. laciniate. de 7-9 mm lungime. mai scurt acuminate. Este arbore de până la 25 m înălţime. în culturi forestiere sau ornamentale. tot lipicioşi. Italica. sunt glabre şi de culoare verde-deschis. pe margini crenat-serate. Lemnul cu duramen cenuşiu. Populus nigra L. lemnul exemplarelor cu gâlme este deosebit de apreciat. Frunzele. n. Coroana îngust piramidală. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime. Italica (P. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L.brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse. cv. Înfloreşte prin martie-aprilie. are ramuri subţiri. Thevestina (P. sunt ovoide. Scvamele mici. laciniate. căzătoare în timpul înfloriri. mai mici. cu crăpături relativ regulate. cv. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P.n. Este un arbore cu certe posibilităţi de utilizare în regiuni uscate. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. a participat la hibridările naturale. însă mai puţin apropiaţi de lujer. glabre. rombic-ovate. cilindrici. iar cei femeli au 10-15 cm. Mugurii sunt mici. triunghiular-ovate. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. cu plopii negrii americani. de 6-8 cm lungime. de până la 6-7 mm.

În lunca Dunării culturile snt instalate pe suprafaţa cuprinsă între malul apei şi digurile de protecţie. mai adesea însă deltoide. mai ales în lunca Dunării şi luncile râurilor inferioare unde plantaţiile ocupă peste 62 mii ha. Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. cu baza trunchiată. Serotina (Populus nigra x Populus deltoides) de sex mascul. din regiunile inundabile. de sex mascul. dar ceva mai îndepărtaţi de lujer. frunzele au forme şi mărimi variabile. profunde. bine aprovizionate cu apă. inclusiv la noi. obişnuit muchiaţi. caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. În general. Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni. Robusta (Populus nigra var. nisipoase. glabri sau dispers pubescenţi. rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. Nu tolerează apa stagnantă. trilobate. coroana îngustă. cu coroana piramidală. plantierensis x Populus angulata). plopi negri hibrizi. împreună cu celelalte specii de zăvoaie contribuie la punerea în valoare a staţiunilor improprii altor specii. Populus canadensis cv. dar şi ca specie ornamentală Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) . . apoi largă. cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig. muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru. cu cicatrice mari. Cultura plopilor negrii hibrizi s-a bucurat de o atenţie deosebită. Sunt arbori de lumină. larg cordată sau foarte larg sagitată. Primii hibrizi au fost descrişi la începutul secolului al IX-lea. iubitori de căldură.Este o valoroasă specie repede crescătoare. Cultivare larg creditate: Populus x canadensis cv. în programe de ameliorare în multe ţări. Lujerii viguroşi. american în cultură). Unii dintre plopii negrii hibrizi s-au adaptat şi în climate montane mai reci. . Rezistă bine la inundaţii cu apă curgătoare până la 100 zile pe an. nu suportă nici cel puţin umbrirea laterală. La evidenţierea fenomenuluoi de heterosis.Canada) mai întâi hibridările s-au produs natural în zonele de contact (european spontan. Poate fi folosi şi la consolidarea malurilor şi a depunerilor de aluviuni. mai rar lat cuneată. fertile. cu orizontul freatic până la 1 m de la suprafaţă.123).plopi euramericani. la unii din hibrizi a apărut ideea încrucişărilor dirijate. Realizează creşteri remarcabile punându-şi în valoare întregul potenţial biologic şi productiv pe soluri aluvionare.

PAL-ului. Cetate cv. nigra). n. Nu toţi hibrizii sunt deosebit de productivi. drajonează foarte slab. cv. au frunze şi muguri cu miros aromatic. coroana foarte largă. Secţia Tcamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi. drajonează foarte slab. folosit la obţinerea celulozei. cherestelei. Eugenei (P. se înmulţesc uşor din lăstari şi butaşi. nu se pot regenera decât pe cale vegetativă. Serotina (Clonele R1R3R4) cv. Populus canadensis cv. Lemnul de culoare albicoasă este uşor moale. se înmulţesc uşor din lăstari şi butaşi. Regenerata (Populus Serotina x P. Sunt hibrizi de un singur sex. sex femel. r). Argeş cv. Unii hibrizi sunt de ordinul I. placajelor. de sex mascul. omogen. de sex femel.Populus canadensis cv. Populus canadensis cv Marilandica (Populus Serotina x P. PFL-ului. Destul de rezistenţi la poluare. coroana piramidală. Marilandica Cu toată vigoarea lor de vegetaţie sunt expuşi la vătămări: Melasoma populi (Gândacul roşu de frunză al plopului). Robusta (R13R18R20) în special R16 cv. Sacrau (R59R79) cv. Italica (Clonele I214I45/51I45/55I69/55) cv. coroana îngustpiramidală. Arborii vârstnici pot atinge până la 40-50 m înălţime şi 2 m diametru. se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. Italica x P. În lunca Dunării în condiţii staţionale optime la 15-20 de ani productivitatea este de aproximativ 30 m3/an/ha. nu se pot regenera decât pe cale vegetativă. alţii sunt introgresivi. Principalele cultivare şi clone admise în culturile forestiere sunt: cv. Creşteri excepţional de rapide. În practica culturii plopilor euramericani este utilizată butăşirea. Dotychiza populea (care duce la uscarea lujerilor şi arborilor). nigra). Regenerata cv. . Deltoides (I227) cv.

vâscoşi-aromatici. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi. Mugurii au un singur solz aparent. arbuşti. Specii cu lujeri netezi şi flexibili. grupate în amenţi. glabri sau fin pubescenţi. lungi de 8-14 cm. recurbaţi puternic şi vâscoşi. la temperaturi de peste 0 0 C. frunze lanceolate. semănatul se face imediat după recoltare. Înmulţirea. Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală. pieloase. Se preferă arborii masculi în localităţi. frunzele mai mici. ascuţiţi la vârf. verzi închis şi lucitoare pe faţă. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie. ca arbore izolat. iar Populus alba var. bruni-roşcţi. fiind rezistent la ger. foarte flexibili. pe margine fin crenat-serulate. Prin butaşi lignificaţi. direct în teren. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane. se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă. pyramidalis se plantează în răsadniţe.Populus simonii Carr. Populus trichocarpa Torr. de regula erecţi. mai rar întregi.124). pe margini obişnuit serate sau crenate. Frunzele. iar coroana îngustă. La noi. peţiolate sau sesile. acuminate. arbori. albicioase sau ruginii pe dos (fig. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var. cu muguri lungi. . Flori unisexuat dioice. în parcuri. Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord. Frunzele. arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul. cu muguri mari. ovate sau obovate. masive. butaşii se recoltează primăvara timpuriu. în teren. Lujerii sunt gălbui-bruni. perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. tulpina fiind dreaptă. uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice. pe căile rutiere (plopul negru). Polenizarea se face prin insecte. în grupe. conici-alungiţi. Reprezentanţii acestui gen. cu luciu metalic (fig. plopul tremurător). Se butăşeşte uşor. prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb. la bază rotunjite sau slab cordate. ovoidalpiramidală. pe dos verzui-albicioase. cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită. rombic-ovate. cu stipele persistente. de 5-10 (12) cm lungime. Realizează înălţimi de până la 60 m. pe margine fin crenat-serate. glabri. Se foloseşte în aliniamente. cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. butaşii de Populus alba var. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică.124). în buchete. Realizează înălţimi de 15-20 m. GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride. pendula pe trunchi de Populus alba. culturi experimentale în staţiuni premontane.

globuloasă. Fructifică de timpuriu.stipele cad de timpuriu (fig. în lungul văilor urcă la dealuri. Himalaia) şi Africa de Nord (fig. iar lujerii sunt flexibili.125).salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină. cele femele în amenţi verzi. Fructificaţie este abundentă şi anuală. Frunzele lanceolate. alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. adânc crăpat. ajunge până în Asia Centrală (China. au vârful acuminat şi marginile mărunt serate. iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane. albe. la bază cu o singură glandă nectariferă. alipiţi de lujer. în special în lunca inundabilă. foarte decorative.vitellina pendula Rehd. Salix alba f. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. verzi-gălbui sau bruni. Salix alba L.splendes (argentea). până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. galbeni sau galben-roşcaţi. se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. Salix alba var. mici. manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. anual şi abundent. cu ovarul glabru.32). cu frunze argintii mătăsospăroase pe ambele feţe. porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice. Înfloreşte la începutul lunii aprilie. dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m. În general tulpinile sunt defectoase. cele mascule în amenţi gălbui. După retagerea apelor. vitellina (L) Stokes. cu răspândire foarte largă in Europa. Mugurii. alungiţi. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm. 80–100 ani. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte. o dată cu înfrunzirea. Longevitate scăzută. Salcia albă are o amplitudine termică largă. cu scvame păroase. rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii. gălbui-roşcaţi. iar seminţele încolţesc rapid. cu două stamine. . subţiri. În general este arbore de până la 10-15 m. Florile dioice. sinuoase. la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe. format de la vârste mici. La noi este o specie comună la câmpie. rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. rară. chiar pe apă. seminţele încolţesc rapid. Ritidomul este cenuşiu. cu lujeri elastici şi subţiri. dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună.Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. . Coroana este neregulată. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. Capsulele se coc prin mai-iunie. Are temperament pronunţat de lumină.

alb-tomentoase pe dos. cu stamine galbene aurii. cu răspândire asemănătoare cu salcia albă. Salix caprea f. . Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase. cenuţii-păroşi numai în tinereţe. cu vârful acut.Salix fragilis L. Florile. apoi glabri. formă bărbătească de talie mică. pendula. Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. cei femeli cilindrici.126). Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. pe dos verzi-deschis sau albăstrui. Realizează înălţimi de până la 20 m. Frunzele sunt oblong-lanceolate. amenţii femeli au până la 7 cm lungime. negricioşi spre vârf. cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig.32). Lujerii bruni-roşcaţi sau verzui-gălbui. verzui până la bruni-verzui. este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. relativ groşi. Mugurii. pletoase şi amenţi galbeni. La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal. gălbui-roşcaţi. dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. lung păroase şi cu două glande nectarifere. brundeschis spre bază. aproximativ 700 latitudine nordică(fig. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. iovă. ajungând la limita latitudinală a pădurilor. apoi cu ritidom subţire. Apar înainte de înfrunzire. rară. cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1. apoi glabri. cei masculi ovoizi. pe margini mărunt-glandulos-serate. lat cuneate la bază. formă bărbătească cu amenţi galben-aurii. puţin răsucit sau curbat. lucitori.salcie căprească. pe perniţe proeminente. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. comprimaţi. păroase. nervurile foarte proeminente. cu ramuri scurt arcuite. lucitori. prelung-acuminate. neregulat crăpat. stau alipiţi de lujeri. groase. Dintre varietăţi şi forme amintim Salix caprea mas. cenuşie-verzuie. în amenţi erecţi. cu ovarele verzui. Mugurii ovo-conici. Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime).salcie plesnitoare Specie indigenă. Preferă însă climate mai răcoroase estival. plesnind din locul de inserţie pe ramură. . se deschid primăvara foarte devreme. Frunzele.127). devenind invadantă. apar înaintea înfrunziri. cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe. cu peţioli de până la 2 cm lungime. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active. întreruptă.32). glabri. Coroana este neregulată. Are temperament de lumină. 5 cm lungime. Specie europeană şi asiatică. ceva mai restrânsă (fig. Lujerii. u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată. cu răspândire foarte largă. Salix caprea L. la început tomentoşi. se rup cu uşurinţă. aşa că limbul este încreţit (fig. obtuzi sau aproape ascuţiţi. pe faşă verzilucitoare. .53 cm. sporadic coboară până la câmpie.

de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. Amenţii apar înaintea înfrunzirii. adeseori curbat.5 cm lăţime.răchită roşie. Specie arbustivă. florile femele au un ovar glabru. la noi apare pe prundişurile râurilor. Salix cinerea L. cenuşii-pubescenţi la îneput. cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată. cu vârf obtuz. brune-gălbui.Salix silesiaca Willd. până dincolo de limita altitudinală a pădurilor. se întâlneşte sporadic. comprimaţi pe lujer. Specie arbustivă.răchită Specie indigenă. cel puţin dublu de lungi decât laţi. Specie cu areal larg. Mugurii sunt inegali ca mărime. . albicioşi-păroşi. Se deosebeşte de Salix caprea. foarte flexibili. cuneat-înguste. Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului. de la câmpie până în zona montană. pe dos alb-cenuşiu-păroase. Salix viminalis L. sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă. de 8-15 cm lungime şi 0. ovarul are stil lung şi stigmate divergente. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră. . Salix purpurea L .salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ. Specie higrofită. Specie indigenă eurasiatică. eliptice. până la 4m înălţime. fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri.5-1. cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig. întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine. prezentând scvame brune. verzui sau brun-gălbui.128). sunt la vârf prelung acuminate. Asia şi Africa de Nord. lujeri subţiri. lucitoare. uşor răsfrântă. elastici. roşii-purpurii sau galbeni (fig. Frunzele lanceolate. cu lujerii lungi. totişi: frunzele au peţiol mai scurţi. – zălog. uneori câte doi deasupra cicatricei. în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede. au lăţimea maximă în jumătatea inferioară. (6–12cm lungime). destul de greu. pe faţă glabre. erecţi. . răspândită în Europa. de până la 6 m înălţime. cu amplitudine ecologică largă. eurasiatică.128).

flexibili. plângătoare. Specie eurasiatică. Specie eurasiatică. de climă temperată şi boreală. pe dos mai deschise. prin luncile de câmpie şi deal. La noi apare în nordul ţării. datorită coloritul lujerilor. Salix babylonica L. frunze verde-închis pe faţă. brun roşcaţi. salcie pletoasă. galben-roşcaţi. îngust-lanceolate. Frunzele sunt glabre. La noi apare pe malul apelor. se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental. pe faţă verzi lucitoare. scoarţa cu miros de migdală.180). iar frunzele persistă până toamna târziu. uneori ajungând până la pământ. Arbust până la 1m.128). complet glabri şi lucitori. – salcie de nisipuri. Arbust până la 5m înălţime. lujeri subţiri (fig. Specie exotică. verde-albăstrui pe dos. lipicioase. aproape pieloase (Fig. frunze eliptice. Salix trianda (Salix amygdalina L. glabre (fig.130).Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală. mai ales în locuri mai umede. de 8-16 cm lungime. având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi. frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). gălbui. lujeri muchiaţi. la noi apare în Deltă. pe dos de un verde-cenuşiu (fig. pe malul apelor.130). Salix pentandra L. parcuri. originară din Iran şi China. turbării. Arbust cu lujeri glabri lucitori. Atinge până la 15 m înălţime. Specie extrem de decorativă. fiind frecvent utilizată prin grădini. late de 2-4cm. pendenţi. Salix rosmarinifolia L. în turbării şi mlaştini. . glabri.) Specie eurasiatică. în mlaştini.

Specie indigenă cu areal european. Flori unisexuat-monoice sau dioice. pe faţă verzi închis. în grupuri sau în componenţa masivelor. iar primăvara se plantează în teren. pe dos caracteristice. care drajonează. de multe ori asimetrice. frunze îngust-lanceolate. târâtoare sau ascendente. alcătuind o reţea deasă. cu ramuri erecte. iarna. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor. foarte variabile. creşte la altitudini mari. cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului. Înmulţirea. roşiatice.K. este de mărimea a III-a.salcie japoneză. prin butaşi lemnificaţi. Salix reticulata . Speciile din acest gen au muguri mici. sunt de tipul patru. marginea uşor răsfrântă. Importanţă numai naturalistică. exceptând Salix caprea. în etajul alpin şi subalpin. Se foloseşte izolat. . Frunze verzi iarna. cu nervuri proeminente. serate. în poziţii bine luminate. Cicatricele subrotunde. solzoşi. în staţiuni cu zăpezi abundente. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine.). pendula C. Originară din China şi Corea. frunze simple. dispuşi spiralat sau distic. tortuoase (Salix matsudana f. Ajunge la 30cm înălţime. Salix retusa L. Scheid. . mici (1– 3cm). cu numeroase urme fasciculare. de obicei pe Salix viminalis. subrotunde sau ovate. Genul Morus L. Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi. alburii. fructul este o soroză. tortuosa Vilm.) sau pendente (Salix matsudana f.Salix matsudana Koitz. prezentând tulpini noduroase. prin altoire. Lujeri glabrii. altoiul tutorează.salcie pitică. întregi. lucitoare pe ambele feţe. blabre. dinţate sau lobate. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm). . Arbori şi arbuşti originari din Asia. albăstrui-albicioase pe dos. America de Nord şi Africa. cu tulpini şi ramuri culcate. grupate în amenţi pendenţi. ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. frunze mici.salcie pitică.

cu numeroase ramificaţii secundare. cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig. Arbore de mărimea a III-a. Este o specie apreciată pentru sericicultură. glabri şi cicatrice mari. altoire. cu crăpături largi. marcotaj. constantinopolitana. cu ramuri groase. Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire. de 6-18 cm lungime. Specie subspontana originară din China şi Japonia. Frunzele sunt ovate sau eliptice. sunt subţiri. revene.5 cm lungime. Morus alba f. poate să apară şi sălbăticit. în aliniamente de-a lungul şoselelor. Introdus în Europa de peste 1000 ani. Florile. pe margini neregulat serate. alb roşietice şi chiar negricioase. alcătuiesc un fruct compus. întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici. pendente. Mugurii sunt mici (3 mm). ovoizi. s-a extins până la latitudinea de 550. dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare. Se poate folosi pentru garduri vii. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. dulci. Maturitatea este timpurie. netede. nana. – dud. ramificată de la mică înălţime. ritidom format de timpuriu. cu tulpina dreaptă. iar pe dos glabre sau răzleţ-pubescente pe nervuri. Coroana globulară. . tortuoase. are nevoie de protecţie în tinereţe. cu maturaţie anuală (iunie). cu vârful acut sau scurt acuminat. Morus alba f. din curţi. glabri sau slab pubescenţi. afânate. maturaţie anuală. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri. comestibil. scurtă. Din punct de vedere ecologic.fructele rezultate dintr-o inflorescenţă. are lujerii zvelţi. şi pentru fructele comestibile. excepţie fac exemplarele mascule). fructificaţia abundentă. (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor. Scoarţa brună-cenuţie. stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda. pe faşă glabre. apar în mai. s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri. pendula. de obicei are dimensiuni arbustive. cu ramuri subţiri. brunicenuţii. rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă). dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. până la 15 m înălţime. Temperament de semiumbră. creşte bine şi în plină lumină. dar evită solurile mlăştinoase. comestibile. Inundaţiile trecătoare sunt suportate. sincarp.133). în vară. iar baza uşor cordată sau rotunjită. Fructele. de 1-2. formată din ramuri lngi. Morus alba L. unisexuat-monoice sau dioice.

lujerii geniculaţi. mugurii mai mari. de 1-2. care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. pe faţă scabre.dud negru. dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre. în special pe nervuri (fig. Coroana este largă. Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă. dar mai rar. în aliniamente. rari. verzi-măslinii până la bruni. pretându-se la cultura în parcuri. Temperamentul este de semiumbră.134). prin parcuri şi grădini. dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. la noi a fost cultivat în curţi. În ţară este cultivată în scop ornamental.Schneid)]. Maclura aurantiaca Nutt. glabri. Atinge până la 20 m înălţime. iar pe dos mai pubescente. Florile sunt obişnuit dioice. Ca şi dudul alb. ramificată de la mică înălţime. aşezaţi lateral lângă muguri. Tulpina este dreaptă.maclură Specie originară din sudul Americii de Nord. de obicei nelobate. mici. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri. pe dos păroase). la bază profund cordate şi mai scurt peţiolate. din zona preeriilor. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii.5 cm lungime. Cultura dudului negru se face în mod similar. Rezistă la secetă. cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie). cu apă freatică la mică adâncime. izolat sau în grupuri. Este un arbore decorativ. de culoare roţie-închis până la neagră. foarte scurt pedunculate. iar dudele. vegetează pe orice sol. cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). de 5-9 mm. relativ groase. prin muşuroire.K.[Maclura pomifera(Raf. . Frunzele sunt întregi. Semănatul se face în răsadniţe. Morus nigra L. sferici. Marcotajul se practică rar. uneori rămânând sub formă de tufă. livezi. cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu. grădini. cu marginea neregulat şi adânc serată. fără a le descărna. frunzele. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. cu spini puternici. Genul Maclura Nutt. adânc brăzdat. etc. lujerii pubescenţi. puieţii tineri se protejează de îngheţuri. deasă. cu numai 3-5 solzi. Butăşirea se face vara (iunie-iulie). C. cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. mugurii alterni. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile. ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile.Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor. ovate .

cu călcâi. Specie mediteraneană şi asiatică. Se utilizează ca arbori izolaţi. Maclura aurantiaca var. 5-8cm lungime. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură.5-3. provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. pe faţă lucitoare (fig. globuloase. pe dos mai mult sau mai puţin păroase.135). verzui sau brun-violacee. Fructele sunt polidrupe. la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă. apetale. în aliniamente. Techirghiol) (fig. trunchiul ramificat de la bază. în octombrie. sicone. de culoare verde-gălbuie. la bază brusc îngustate ori slab cordate. Creşte destul de repede şi suportă tunderea. Lăstăreşte şi drajonează. cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice. Seminţale albe. marginale. dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Înfloreşte în luna mai. Florile unisexuat-dioice. Fructele. cu marginea întreagă. Genul Ficus Ficus carica L. de 5-15 cm lungime. acuminate. lung pedunculate. cu suprafaţa neregulată. care în contact cu aerul se înegreşte. la noi fructele nu dau în pârgă. seminţele germinează totuşi. dulci. groase. de 2.. se înrădăcinează greu) în răsadniţe. peţiol de 3-5cm lungime. subspontane (Mangalia. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi. lujeri verzi-măslinii până la bruni.137). pe marginea aleilor sau în garduri vii. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe. are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. neregulat dinţate. – smochin. Este o interesantă specie ornamentală. mari. are frunziş frumos. Arbore de 10m înălţime. în sudul ţării. gustoase. în decembrie. cele femele în capitule sferice.sau eliptice. glabre la maturitate.5cm diametru. cu sămânţă stratificată circa o lună. Maturaţia este anuală. 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi. compuse din numeroase drupe false. inermis (André) Schneid. conţin un suc lăptos. pieloase. S-au semnalat şi exemplare sălbatice. glabri. frunzele de la lat-ovate la subrotunde. mici. de 5-14 cm diametru. (sincarp). . formele ornamentale prin altoire în despicătură.

adânc şi simetric lobate. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. – dud japonez. turtită. Florile sunt hermafrodite. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. mici. Asia şi America de Nord. aşezate distic. pe margine dinţate. rezistentă la secetă. Frunzele polimorfe. polidrupe globuloase. Faţă de lumină se comportă diferit. iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. apar foarte devreme primăvara. înconjurat complet de o aripioară membranoasă. acuminate. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. ştirbită.. Lujerii sunt geniculaţi. Pe versanţi însoriţi. Lujerii pubescenţi. cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. frunzele căzătoare. obovată. Ulmus minor Mill. Ulmus glabra Mill.33).. pe tipul patru. după staţiune. la îngheţuri târzii şi timpurii. la câteva săptămâni după înflorire. Este o specie relativ termofilă. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. viguroşi. Este o specie de semiumbră. mai ales. de 7-10 cm lungime. cu soluri bogate.136). înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. la bază cordiforme sau rotunjite. de cca. . Florile dioice. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. 2 cm diametru. Ulmus campestris Auctnon L. Specie exotică.) – ulm de câmp Specie indigenă. Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia. originară din Japonia. la plantele tinere. urcă uneori până în zona montană inferioară. Ulmus carpinifolia Gled.Genul Broussonetia Broussonetia papyrifera (L) Vent. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime).. Coacere şi diseminare sunt timpurii. portocalii. asimetrice. răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig. Fructele compuse. (Ulmus foliacea Gilib. Fructul samară orbiculară eliptică. purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa. Familia ULMACEAE Mirbel Genul Ulmus L.

sunt glabre. mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase.138). Mugurii sunt ovoizi. cu coroana deasă. regulată. de 0. Ulmus minor var. scurt pubescenţi sau glabri. se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa. pe faţă. Fructificaţiile sunt dese. Sămânţa este plasată excentric. . cu coroana columnară. la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale. eliptice sau obovate. ritidomul timpuriu. cu lujeri pendenţi. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. mult dezvoltată lateral. apetale. de 5-9 (10) cm lungime. cu frunzele galbene-aurii. dampieri. cei de doi ani glabri. de culoare brunăviolacee. din care drajonează. Florile hermafrodite. uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome. Coroana este conică până la globulară. globuloasă. îngroşată la bază. pietros. aproape anuale şi abundente. uşoare. wredii. fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. netede.) Rehd. de 1. Fructele sunt samare turtite. cu solzi ştirbiţi. Ulmus minor var.5-2 cm lungime.6-1.2cm (fig. în rest scabre (aspre) pubescente. uşor păroase. până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. pe margini albicios-ciliaţi. umbraculifera. au crăpături fine. pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor. cu ramuri ascendente. cu ramuri ascendente. dublu-serate pe margini. dampieri f. cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase. Lujerii anuali subţiri. Frunzele eliptice până la obovate. Ulmus minor var. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată.Este un arbore de mărimea I. elagată.cu frunze cu pete albe. de culoare gălbuie. prinse pe un peţiol relativ lung. longitudinale. frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi. Longevitatea este de 300–400 ani. Ulmus minor f.. pot copleşi şi elimina puieţii de stejar. Tulpina dreaptă. bruni-violacei. fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie). În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală. bruni-roşcaţi. cenuşiu-închis. adânc brăzdat longitudinal. acuţi. distici. glabri sau pubescenţi. Lăstăreşte şi drajonează abundent. înainte de înfrunzire. Ulmus minor var stricta (Lindl. variegata. Ulmus minor var. sunt grupate în fascicule sesile. lucioase. cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). La maturitate. puieţii cresc repede. pendula. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. cu coroana piramidală. la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. sunt acuminate. evident asimetrice la bază. care sunt frecvent aspre.

la care pe direcţia est-vest. Are coroana mai largă. mugurii ovo-conici. Se coc ceva mai târziu. lujerii viguroşi. obtuzi. cu ritidom mai închis. scabru pubescenţi. Ulmus procera cv.. scoarţa de culoare închisă. are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”). caracteristic. asimetrice. arealul coincide cu cel al ulmului de câmp. lipsiţi de crăpături longitudinale. mai moale şi de culoare mai verzuie.Ulmus procera Salisb. scabre. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice. ulm păros de câmp. cu crăpături înguste. (Ulmus campestris L. Florile sunt mai mari. prin mai-iunie.139). aspre (rar netede) pe faţă. şi mai neregulat ramificată. Frunzele subrotunde până la lat-ovate. lucitori. Coroana este largă (la arborii izolaţi). neatinsă de ştirbitură (fig. La noi se întâlneşte sporadic. Este în mod obişnuit. cu peţiolul mai scurt. aproximativ 700 latitudine nordică în Suedia. răspândită în centrul vestul şi estul Europei. faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). Frunzele sunt eliptice până la obovate. (Ulmus montana With. de 4-6 mm. dreaptă sau cu creştere neregulată. Bea Schwartz. sămânţa aşezată central. lung şi brusc acuminate la vârf. cel puţin de-a lungul nervurilor. brui-negricioşi. cu aripă încreţită. Tulpina. prevăzuţi cu peri aurii. Specie indigenă. Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă. lujerii des şi scurt pubescenţi. dar cu lenticele numeroase. Varietăţi: . mai ales iarna. dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil). ritidom adânc brăzdat. altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m. la câmpie şi dealuri.5 cm lungime. limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene. de 8-16 cm lungime. uneori. samarele. Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. de până la 2. La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri. Christine Buisman. acut dublu-serate.) – ulm de câmp. pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente. atingând fundul crestăturii. din regiunea de deal până în cea de munte. iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. bruni-verzui sau roşcaţi.3-0. pubescenţi. arbore de mărimea a II-a. Ulmus glabra Huds.5 cm). scurt peţiolate (0. lat-eliptice până la rotunde. au sămânţa excentrică. este mai extins spre nord-vest şi nord. Samarele aproape rotunde. violacei. din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor.33).în masiv. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. pe faţă sunt verzi-închis. rar până la 30 m înălţime. pe dos pubescente. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă. este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp. sau lat-eliptice. cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). Are temperament de semiumbra. din arealul ulmului de câmp (fig. în special pe lăstari.

. Este atacat de Ophiostoma ulmi. des şi moale pubescente pe faţa inferioară. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. Mugurii. conici sau fusiformi. brun-verzui. Longevitate până la 100-200 de ani. cu lujeri pendenţi. Specie exotică. mai ales în regiunea de câmpie. înalt de până la 30-35 m . Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. drajonează slab. Este un arbore cu tulpina dreaptă. de cca. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde. răspândită în Siberia. neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată. Prezintă o amplitudine termică destul de largă.5 cm (fig. Samarele sunt pendente. Fructifică la vârste mici şi aproape anual. Longevitatea este de 100-200 de ani. La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi.33). adânc ştirbite la vârf. periodicitatea fructificaţiei. Specie indigenă. (Ulmus effusa Willd. După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă. au solzii bruni-deschişi.6-3 cm). cu areal destul de întins în Europa (fig. acuminate. Ulmus glabra var. cu frunze purpurii. 1cm) decât la speciile anterioare. au peţiolul scurt. mai mici (cca. 0. glabri.) – velniş.ulm de Turkestan. dublu-serate. Lăstăreşte bine. Ulmus laevis Pall. lung şi inegal pedunculate (0. pendula. exfoliabili. . costată la bază. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi).140). eliptice sau obovate. Lujerii sunt geniculaţi. de până la 1 cm lungime. Are mare amplitudine de adaptare la condiţiile edafice. Creşte rapid în tinereţe. uneori aproape pendenţi. Caracteristice sunt pronunţat asimetrice. ovate.33).Ulmus glabra var purpurea. subţiri. cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25. uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. Ulmus pumila L. Creşte într-un climat excesiv-continental. lucitori. maturitate. La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere. evident cicliate pe margini. vânj. zveltă. coroana aplatizată. ascuţiţi. este foarte rezistent la secetă şi geruri. Frunzele. Mongolia şi China (Fig. de culoare brună mai închisă. este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină.

obişnuit solitare. până la 15 m. prezentând o formă fastigiată. mult ramificată. acuminate. altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). cenuşii-pubescenţi. cu internoduri scurte. Lujerii sunt subţiri. Realizează înălţimi mici. simetrice. cu 3 nervuri din baza. bruni-întunecaţi. Tulpina are tendinţă de înfurcire. Cuprinde circa 70 de specii. iar samarele sunt orbiculare. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig. Frunze asimetrice.Rezistă bine la soluri grele. arbori izolaşi. dezvoltată lateral şi în profunzime. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind. în masiv. Lăstăreşte. andromonoice. ovoizi. eliptice sau eliptic-lanceolată. Lujerii au măduva întreruptă. distici.5 cm. de 2-7 cm lungime. mici. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. august). la vârf adânc şi lat crestate. marcote. altoirea da vară . din regiunile tropicale până în cele temperate. violete. Coroana este deasă. la 5-6 mm adâncime. Este o specie cu mare valoare ornamentală. Fructele – drupe sferice sau ovoidale. arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică. Înrădăcinarea este foarte puternică. nu drajonează. sămânţa centrală. glabri. butaşi şi drajoni. glabri. se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente. Longevitate 100 de ani. cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. Florile. peţioli de 2-4 mm lungime. ulterior ritmul scade foarte mult. compacte. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor. (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural. exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus. de 1. cele mascule în fascicule la baza lujerilor. Ulmus hollandica Mill.5-3 cm. Genul Celtis L. pe terenuri sărăturoase. uscate şi pietroase şi pe soluri degradate. Ulmii se obţin din sămânţă. Flori poligame. Samarele se seamănă imediat după recoltare. cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor. în grupuri. formată din lamele foarte dese. cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. glabre. prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. . Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa. cu port elegant. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an). Mugurii sunt mici. Frunzele.141). Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. de 1-1. au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată). piramidal.

lenticelaţi.sâmbovină americană. Specie exotică. Poate atinge 25 m înălţime. pe margini numai spre bază întregi. alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit). strâns alipiţi de lujer. roşii-bruni. Frunzele. pe faţă sunt netede. cu vârful lung acuminat. apoi se formează un ritidom caracteristic. . în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. Preferă soluri uşoare. răspândită în Europa mediteraneană. cu excrescenţe suberoase. specie xerofită. Se foloseşte în masive. formată din ramuri subţiri. fără excrescenţe suberoase. drupe sferice. Longevitate destul de redusă. comprimaţi. Lujerii glabri sau slab pubescenţi. ovoid-conici. răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. neregulată. Se poate utiliza pe terenuri uscate. Seminţele încolţesc greu. bruni-verzui. cu muguri mici.la maturitate brune-violaceinegricioase. Rezistă bine la secetă. la început verzi. cu peţiolul de până la 2 cm. solzi păroşi. Realizează înălţimi de până la 20m. Specie indigenă. serate numai în jumătatea superioară. dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă. cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică. Africa de Nord şi Asia de Vest. înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre). Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă. Fructele. Oltenia şi Dobrogea. cu muguri de 5-6 mm. cu pereţi tari. Celtis occidentalis L. Are temperament de semiumbră. o dată cu înfrunzirea şi sunt mici. Florile cu perigon cu cinci lacinii. pe faţă verziîntunecat. cenuşieînchis. verzui. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria). Este o specie termofilă. peţiolul de 5-18 mm lungime (fig. latcuneată sau rotunjită. fructificaţiile abundente. Este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. de culoare cenuşie. de 8-12 mm diametru. acoperă şi umbreşte bine solul. în rest acut-serate. – sâmbovină. se coc prin septembrie. dar de obicei. Maturitatea este timpurie. pe dos verzi-deschis şi moi pubescente. Vegetează activ pe soluri fertile. Frunzele de 5-12 cm lungime. Scoarţa este netedă. de 4-12 cm lungime. adânc şi neregulat crăpat.142). Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate. pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei. apar prin mai. creşte bine şi pe soluri sărăturoase. profunde. Lujerii sunt subţiri. sâmburele carenat. bine drenate. rezistă mai bine la ger. Creşteri active numai în tinereţe. ovat-lanceolate. grupuri sau izolat. geniculaţi. scabre. Scoarţa este netedă numai în tinereţe. . La noi apare sporadic în Banat. distice. fertile. sunt ovate sau ovat-lanceolate.Celtis australis L. în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. Lăstăreşte relativ viguros. pubescenţi. flexibili. negricios-punctaţi.

Puieţii au o creştere rapidă. concolore (fig. Frunzele persistente. opuse. cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat.145). de 7-10 mm. Schneid. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. Celtis tenuifolia Nutt.(originară din vestul Americii de Nord). galbene- . Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig. peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. sesile. care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă. Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. altoaie). sunt verzi-gălbui. vâsc alb. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează). uşor alungite. Viscum album L. 30-60 minute. întregi pe margine. Florile unisexuat-dioice. nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C. verzi-gălbui.K. persistente sau căzătoare. Ramificaţie dicotomică. Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni. frunze opuse. (originară din sud-estul Americii de Nord). marcote. Specie indigenă răspândită în centrul. – vâsc. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr.. ramificat dicotomic.144) şi Zelkova crenata. după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. Este un arbust de până la 50-60 cm. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie. portocalii sau purpurii-întunecat. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive. de 2-4 (8) cm lungime. fructul falsă bacă.glabre lucitoare. mici.(orginare din China şi Coreea). Celtis glabrata Stev. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului. fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat. (originară din Caucaz şi Crimeea). iar fructele sunt drupe globuloase. alungit-obovate. Florile au 6 lacinii. zbârcit. Se seamănă primăvara. iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig.143). Flori dioice. Genul Viscum L. seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi. glabre. groase. deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze. Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia).

paltin. cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă. îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent. păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport. false . oblong-obovate. Viscum album ssp. după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. în partea opusă suportului. vegetează pe diferite foioase. sferice. Fructele. abietis (Wiesb) Abromeit. tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. Prezintă interes medicinal. de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil. nu apare niciodată pe fag. stejar. Ca şi vâscul alb. prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă. se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări. carpen.austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var. vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. cu frunze lungi până la 4 – 6 cm. Se înmulţesc vegetativ. sămânţa dezvoltă un pseudopivot. parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra. Spre deosebire de vâscul alb. care fixează plantula în planta gazdă. ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). înfloreşte prin februarieaprilie. instalat masiv.album. peţiolate. lungi de 2-4 cm. Tulpinile cresc încet. cel puţin de 5 ori mai lungi decât late. chlorin şi histamin. ramificate dicotomic. conţine viscotoxin.145). Viscum album ssp. verzi-întunecate (fig. uneori revolută.vâsc de stejar. de regulă. cu marginea întreagă. La noi apare în regiunea de dealuri. rămân pe lujeri până primăvara. Florile unisexuat-dioice. tei argintiu. Loranthus europaeus Jacq. Genul Loranthus L. translucide. fructificaţii anuale sunt abundente. Diseminarea se produce. de cca. ulm. cu seminţe cu laturile plane (nu convexe). jugastru. Fructele. cuneate. apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme.pini). mesteacăn sau fag). formează tufe de până la 50-60 cm înălţime. vegetează pe brad şi molid. care se întăreşte în contact cu aerul. iar frunzele căzătoare. tei. de trei ori mai lungi decât late. albe. lujerii sunt bruni. realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei. mesteacăn. false bace. cleioasă – viscina. maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. 8 mm diametru. Se cunosc trei subspecii: Viscum album ssp. sălcii. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. rar pe frasin. plopi. .verzui. cu frunze lungi până la 8 cm. Maturitatea este timpurie.

xeromezofilă. de 4-10 cm lungime. cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată . Aristolochia durior Hill. Preferă locurile adăpostite. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. de 6-8 cm lungime. dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare. apar prin luna mai. Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). baza cordifomă. cu lujerii anuali verzi. Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord. Preferă locuri însorite. ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A. galbene. cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului. aşezate la subsuoara frunzelor. Haustorul este însă neramificat. La noi se cultivă prin grădini şi curţi. de cca. perigonul este format din 3 lobi verzui. 3 cm lungime. rezistentă la secetă. reniforme. marginea întreagă. Specie de lumină-semiumbră. Fructul. (Aristolochia sipho. Plantă volubilă de până la 10 m lungime. o capsulă dehiscentă. lung pedunculate. glabri şi frunzele mari (10-30 cm). Florile sunt solitare. aproape sferic. se coc în octombrie. cu vârful scurt acuminat sau obtuz. Genul Aristolochia L.146).bace sferice. ca liană decorativă. La noi se cultivă rar. la început pubescente şi cu peţiol lung (fig. recurbate (în formă de lulea). semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. nepretenţioasă faţă de sol.Juss Genul Bilderdykia Dumort. Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi. Frunzele alterne. ovate. Este un arbust volubil. striaţi. Prezintă numai importanţă ornamentală.L. palid-verzui pe dos. lujerii sunt glabri. cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. în regiunile de câmpie şi deal. sunt tubuliforme. verzi. debilitaţi. ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. alterne. provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. cu pete purpurii. în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive.

Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. cu frunze lanceolate. verzi-închis lucitoare pe faţă. ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort. Creştere este foarte înceată. balcoane. peţiolul de 1-3. Florile hermafrodite.anguatifolia. Înfloreşte din iulie până în octombrie. Asia Mica şi Asia de Vest. mici (1-3 cm). cu perigonul din 5 lobi. Tulpina este ramificată.147). mai late. trimuchiate. opuse. cu frunze ovale. faţă de sol este nepretenţios. dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera. de 2–3. Africa de Nord. Florile unisexuat-monoice. creşte mai înalt. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime. marginea întreagă. eliptice. necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. Buxus sempervirens L.5 cm lungime (fig. arborescens.rotundifolia. Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. Buxus sempervirens var. -merişor. cu frunze oval-rotunjite. cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud. Provine din regiuni cu climă blândă. sau ovate. (aureo-marginata). . Buxus sempervirens var. cu coroana deasă. Frunzele persistente. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină. fum şi praf.5cm. achene mici. uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii). au perigonul pe tipul 4. axilare. glabri. Buxus sempervirens var. 8 mm lungime. Genul Buxus L. Fructele. trivalvată.argenteo-variegata. Buxus sempervirens var.sau hastată. cu vârful obtuz sau emarginat. Rezistă bine la poluare. Buxus sempervirens var. pe margine întregi. cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule. verzigălbui pe dos (fig. apetale. de cca. Lujerii sunt verzi. longevitatea mare. în regiunile calde din sud-vestul ţării. la noi nu depăşeşte 5-6m. mici. cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve. Fructul. o capsulă globuloasă. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri. (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale. albe. negre. în patru muchii. stamine 4 şi ovarul trilocular.marginata. alburii.148). pieloase. ziduri şi garduri mai puţin estetice. uşor modelabilă prin tundere. rezistă bine la ger. mici.aureo-variegata (aureo-maculata). Are temperament pronunţat de umbră.

Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei. uneori foarte mari. dispuse în spirală pe receptaculul proeminent. Florile hermafrodite. lemnoase. cu marginea întreagă. uneori alungit sub formă de con. carpele libere. apar înainte sau după înfrunzire. Genul Magnolia L. apoi lemnoase. cicatricea lăsată de frunză este mare. Se obţine din sămânţă (foarte greu).În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate. seminţele sunt suspendate de un fir lung. Fructele frecvent folicule. 6-16 petale. cu 3 sepale. Familia MAGNOLIACEAE A. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei. Frunze căzătoare sau persistente. capsule sau bace. mugurii terminali mari. rar samare. receptaculul este bombat. cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă). simple. Frunze căzătoare sau persistente. Fructele plurifolicule. cărnoase până la maturitate. cu 6 sau mai multe urme fasciculare. numeroase carpele şi stamine. toamna) şi butăşire. în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. Flori solitare. despărţirea tufelor (primăvara. prin marcotaj (primavara). cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine. alterne. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit. fiecare foliculă are 12 seminţe acoperite de un aril roşietic. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral. dispunerea elementelor florale este spiralată. Florile sunt hermafrodite. alungit la maturitate. Lujerii viguroşi. ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. fructele multiple plurifolicule sau plurisamare. fie în garduri vii. carpelele şi pistilele numeroase şi libere. în formă de con. terminale. L. mari. .

Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia. de 4-6 cm lungime. Fructele sunt plurifolicule alungite. ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm.magnolie Specie originară din Japonia. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. (pe soluri aluvionare de luncă). iar cu timpul devine neregulat lăţită. Reprezintă un valoros arbore ornamental. cu frunziş abundent în tinereţe. în formă de con. Specie de semiumbră. Fructifică destul de bine. Tulpina dreaptă. Florile de 3-6 cm diametru. Fructele multiple. Varietăţi: Magnolia kobus var. Liriodendron. Creşte rapid. în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă. ritidomul este cenuşiu-deschis. Exemplarele izolate. rezistă bine la ger şi îngheţuri. Magnolia kobus var. dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. la 2-3 ani. Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. În ţara de origine. Arbore de mărimea a III-a. Juglans nigra. borealis . Fructifică abundent. Seminţele acoperite cu arile purpurii..C. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. cu 3 sepale şi 6 petale.Magnolia acuminata L. . puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). de 10 cm diametru. verzi-gălbui. Flori mari.creşte în climat cald si umed. La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria. nu au miros. înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. roşii-închis. de la câmpie până în regiunile premontane. – magnolie mare. când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini. bine şi constant aprovizionate cu apă. cenuşiu-albicioasă. magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi). La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral.iunie. se poate urmări până la vârf (fig. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite. 149). De obicei este arbore de mărimea a II-a. păroase. cu coroană conică. mai ales în tinereţe. în tinereţe au nevoie de protecţie. atinge până la 10-12m înălţime. 149). lucitoare. căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază. cilindrice. apar după înfrunzire în mai . Scoarţa este mult timp netedă. se coc în septembrie. se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini. brune-verzui. de 10-12 cm lungime (fig.arbore viguros. puterea germinativă este de 60-70%. dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. neprotejate. cu 3 sepale mici. Coroana larg-piramidală. Magnolia kobus D.

Arbore de 10 m înălţime. Originară din Japonia. Coroana largă şi bogată. cad în septembrie. Magnolia obovata Thunb. blânde. Frunze persistente de 8-18 cm lungime. cu diametrul de 12-14 cm. de 10-20 cm diametru. în parcuri trebuie ferită de vânturi. albe în interior. înălţime. Nigra – flori mult mai mari. apar în luna iunie. Magnolia denudata Desr. Magnolia liliiflora Desr. înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm. de 12 cm lungime. roz. de 10-18 cm. Atinge înălţimi de 25 m. piramidală. Originară din America de Nord. arbore până la 30 m înălţime. parfumate. Magnolia liliflora cv. coroana largă şi globuloasă. frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). Magnolia tripetala L. la bază cu o pată roz de semilună. de 20-40 cm lungime. frunze de 10-15 cm lungime. Originară din China. Este un arbust de 3 m înălţime. lucioase pe faţă. înfloresc din mai până în august. cu 6 petale albe. cad în anul al doilea. cu ramificaţie slabă. parfumate. obovate. păros. suportă numai climate calde. cu coroana larg. creşte numai pe soluri profunde şi bogate. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început. Flori mari în formă de cupă. Frunze obovate. cu petale purpuriiînchis la exterior şi purpurii-deschis în interior. albe. dar în China atinge 10 m.U. frunze cordate la bază.. la noi este arbust. Arbore de 2-4 m. mult cultivată în Japonia. Frunze nereticulate sau slab reticulate.Magnolia kobus var. Flori de 20-30 cm. Magnolia grandiflora L. Flori mari.A. albe.. cu lungimea de 20-50 (80) cm. Originară din S. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru.magnolie . apoi mai larg campanulate. Flori cu petale purpurii la exterior. Magnolia macrophylla Michx.

flori albe. robuste. de culoare roz. se utilizează metoda prin arcuire (în august septembrie). Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. de 30-60 cm lungime. Magnoliile sunt specii termofile. se poate face în seră. înfloreşte după înfrunzire. cu miros neplăcut. cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani.U. . pe dos mai mult sau mai puţin pubescente. Bod. Genul Liriodendron L. Magnolia x soulangiana Soul. Se folosesc izolat sau în grup. Marcotajul este o metodă des folosită.magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. frunze obovate. Pentru speciile viguroase. Arbust. cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite. mai ales cele cu frunze mari şi cele care înfloresc devreme. arbore de 10 m înălţime.Originară din S. fructe în formă de con de 10 cm lungime. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute. revene. lujeri glabri. cu coroana largă. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare. ferite de curenţi reci. frunze obovate până la eliptice. se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. . se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata. rar depăşeşte 3-4 m înălţime.. preferă un climat blând. multe specii cresc bine în condiţii de masiv. Se protejează iarna plantulele. de 10-15 cm lungime. Se dezvoltă bine la lumină. Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. în perioada de vegetaţie. cu umiditate suficientă. iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). dar şi la semiumbră.A. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara. se îngustează spre vârf. Toate speciile cresc pe soluri fertile. pe dos verzui-argintii.

Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. frumuseţii frunzelor şi florilor. toamna galben – auriu intens (fig. Fructificaţiile sunt destul de abundente.Liriodendron tulipifera L. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Fructe în formă de conuri alungite. 150). bine elagată. . sensibili la arşiţă. temperatura nu va depăşi 50C. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului. uneori răspândirea durează până primăvara. Preferă zonele cu climate moderate. Este un arbore de mărimea I. pe puieţii de 1an în ghivece. iar zăpezile abundente. de 6-8 cm. cu scoarţa subţire. . formei şi coloritului de toamnă al frunzelor. periodicitate mică. cenuşiu-închis. Puieţii. profunde.seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu. Frunze lung peţiolate. Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. relativ slab crăpat longitudinal. cu apa freatică la mică adâncime. putere de germinaţie foarte mică (10–15%). rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. Tulpina dreaptă. asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor. în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol. Longevitate de aproximativ 500 ani. Maturitatea are loc toamna. grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură. fiind sensibil la îngheţuri târzii. se vor proteja. la bătrâneţe are ritidom subţire. cilindrică. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă . include numeroase samare monoaripate. nu rezistă la secetă. Flori hermafrodite terminale. are temperament de lumină. preferă soluri afânate. La Simeria s-au obţinut rezultate deosebite.arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord.

dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. Cultivaruri: . flori albe. . Are frunze cu 3 foliole. campanulate. Cuprinde aproximativ 230 de specii. Liană agăţătoare de până la 10 m lungime. . Clematis montana Buch-Ham. La noi este comună.) Mill. Lăstăreşte şi drajonează viguros. mici. grupate în cime. Rezistă bine la fum. Cuprinde multe specii ierboase. mai rar dioice. muguri opuşi. Caucaz.curpen Specie originară din China.Juss. chiar pe stâncării. Flori cu 4 sepale. Viguroasă. scheletice. Africa de Nord. Fructele sunt achene cu stil lung. de 3-5 cm. de 2 cm. puţine lemnoase. multe ierboase. Clematis vitalba L. Fructe multiple. acide.L. de obicei liane agăţătoare. mult timp persistente. se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor.Familia RANUNCULACEAE A. Se instalează pe soluri superficiale. Rezistă bine la umbră. formate din numeroase achene plumoase. . Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis. flori hermafrodite. 152). solitare sau în panicule. albastre-violet. Fructifica anual şi abundent. plumos. în general nu provoacă vătămări arborilor-suport. introduce în general. Prezintă importanţă naturalistică. 151). puţine subarbustive. se poate dezvolta şi în plină lumină. o notă de disconfort în peisaj. parfumate. înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. Ornamental. persistent. grupate în panicule (fig. Este o specie rustică. Flori hermafrodite. urcă până în zonele montane inferioare. de la câmpie şi coline. la altitudini mari. Clematis alpina (L. de până la 2 m lungime. vegetează pe soluri grele şi uscate. Este utilizat numai ca portaltoi. Genul Clematis L. caracteristică regiunilor de mare altitudine. din Europa şi Asia. are importanţă redusă. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite. Himalaya. cu înălţime până la 8 m. cu climate reci. înfloreşte în mai – august (fig. poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. albe-verzui. târâtoare în lipsă de suport. Tulpinile sunt agăţătoare. dar şi pe cele revene.curpen de munte Specie indigenă.curpen de pădure Specie răspândită în Europa. deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor.

Clematis x jacmanii Th. Flori hermafrodite. 152). Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Are importanţă ornamentală deosebită. cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi. Moore (C. Fructe bace roşii sau negre. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe. grupate în fascicule sau raceme. Viticella) – curpen de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). mari (8cm). zidurilor şi gardurilor. căzătoare sau persistente. Lanuginosa x C. violet închis (fig. iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă.Clematis montana cv. Prezintă tulpini volubile lungi. solitare. flori roz-lila . Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii. „Tetraroze” – frunze roşcate. Prezintă tulpini de 2-4 m. în despicătură. se foloseşte la decorarea chioşcurilor. apoi verzi-bronz. Familia BERBERIDACEAE A. Clematis montana cv. . cu foliole întregi până la trilobate. Europa şi Nordul Africii. flori violet-albăstrui sau roz-purpurii. înfloreşte în iunie – august. Clematis viticela L. mari de 5-10 cm. „Rubens” – frunze purpurii la început. Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord. flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte. Genul Berberis L. Este indicat pentru locuri adăpostite. prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). însorite sau semiumbrite. frunze penate. Arbuşti spinoşi.L. pe rădăcini de Clematis vitalba. flori roşii-roz. Juss.

cu flori. cu înălţime de 2 m. lăstarii au spini trifurcaţi. Berberis wilsonae Hemsl. se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. uscate. de la câmpie la deal. atinge 0. dinţate.Berberis vulgaris L. cu frunze pătate cu alb şi var. drajonează uşor. atropurpurea nana – tufă deasă.dracilă Specie europeană. Fructe verzi-albăstrui până la negre. Se înmulţeşte uşor din lăstari. fum.dracilă japoneză Specie originară din Japonia.5 m înălţime. cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna. adesea calcaroase. Flori abundente. foarte decorativ. galbene-aurii. Rezistă la atacul ruginii grâului. Este o specie de interes ornamental. Arbust originar din China. are sistem radicular bine dezvoltat. 154). până la revene. chiar scheletice. poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii. fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne. Flori galbene. 153). Rezistă la ger. asemănătoare cu frunzele de Ilex. . mici. se instalează pe soluri eubazice. ornamentală prin abundenţa florilor. apar în aprilie – mai. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. Este un arbust des ramificat. scundă de (30-50 cm). Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. . grupate în fascicule. pe soluri uşoare sau grele. Este un arbust tufos. cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. poate vegeta în plină lumină sau la umbră. var. foarte deasă. et Wils. Tufa mică de 1 m înălţime. Arbust originar din America de Sud. ger. are temperament de lumină. la noi des întâlnită în toată ţara. frunze. grupate în raceme pendente. Rezistă bine la secetă. frunze verzi-închis. . lucioase. este sensibil la poluanţii cu fluor. Berberis thumbergii D. care are florile în inflorescenţe umbelate. Fructe bace elipsoidale. nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole. spinoase.C. apar în mai şi au miros puternic (fig. este nepretenţioasă faţă de sol. la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. grupate în mici raceme pendente. subtiri. Rezistă bine la fum. Are o anumită rusticitate. argenteo-marginata Schneid.5 m înălţime. fructe decorative. persistente. compact. Atropurpurea – frunze roşii-închis. Berberis darwinii Hook. Berberis vulgaris cv. Flori galbene. de până la 2-2.

Are importanţă ornamentală deosebită. până la 1m. Tolerează fumul. eliptice. groase. lucioase. rigide. este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. verzi-deschis pe dos (iarna devin vineţii sau roşietice). Se folosesc ca exemplare solitare. apar în mai – iunie. de 48 cm lungime.Berberis julianae Schneid. crestere densă. cu ramuri cu spini puternici. Genul Mahonia Nutt. uneori aproape albe. cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente. puternic brumate. Berberis amurensis. cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată. Berberis chinensis. spinosserate. Nutt. prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig. grupuri. viguroasă. Frunze persistente. Flori galbene. îngust-elipsoidale. grupate în facicule. Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: . Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive). negre-albăstrui. Mahonia aquifolium Pursh. revene. dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii. Berberis buxifolia. Ramurile cenuşii. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. constituind tufe dese. Este un arbust de mici dimensiuni. de 2-3 m înălţime. mici. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus. Fructele. Fructe mici. sunt grupate în raceme terminale erecte. bace negre-brumate. iar lujerii tineri sunt verzi. Frunzele persistente. devin mature prin septembrie. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire. . garduri vii libere şi tunse. sesile. imparipenat-compuse. Specie originară din China. mari. trifurcaţi. apar devreme. verzi-închis-lucitoare pe faţă. pe portaltoi de Berberis vulgaris. Se practică altoirea în cazul speciilor rare. cu 5-9 foliole ovate. în grădini. 155). contrar cu frunzişul multicolor de toamnă. seminţele se seamănă toamna sau primăvara. galbene. toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. Florile hermafrodite. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord.Berberis aggregata.

cu mai multe seminţe. întregi. bruni. Uneori este subspontană. frunzele cad de multe ori. glabri. îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. Genul Philadelphus L.Mahonia bealii (Fort) Carr. cu foliole mari cu spini. „Aureus” Rehd. Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis. Juss. ajunge la înălţimi de până la 4 m. ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A. După transplant. de 30-40 cm. se exfoliază longitudinal. frunze mari. Are pretenţii reduse faţă de sol. Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. dar cu înveliş floral dublu. eliptice. . plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite. drajonează. scoarţa este brun-roşcată. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. (Mahonia japonica var. florile sunt albe. 156). Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. Philadelphus coronarius var. Cresc încet. rezistă bine în zonele umbrite. . butăşeşte şi marcotează. Fructele capsule sau bace. cu flori foarte plăcut mirositoare. de culoare verde-albastrui închis. Philadelphus coronarius L. plăcut mirositoare. apar în luna iunie. Lăstăreşte. Rezistă destul de bine la geruri. acuminate. lămâiţă Specie exotică. în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. răspund bine la tăieri. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. pe tipul 5.) Specie originară din China. frunzele sunt. în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). apoi galben-verzui. grupate în raceme. fructele sunt capsule cu seminţe mici. lujerii sunt uşor muchiaţi. dar înfloreşte mai slab. puţin vizibili. Este un arbust de până la 3 m. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. complete. „Dublex” – flori des solitare. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii. la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. – frunze la început galben-aurii.L. treptat.iasomie. frunzele se înlocuiesc anual primăvara. mugurii sunt opuşi. bealii Fedde. răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. se regenerează natural pe versanţi. Cuprinde specii din regiuni temperate. otrăvitoare pentru păsări (fig.

cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază. solitare. din care s-au creat o serie de cultivaruri. flori foarte parfumate. Philadelphus tomentosus Wall. Philadelphus delavayi Louis. Specie originară din America de Nord. Philadelphus incanus Koehne. frunze mari. nu se recomandă. cu ramuri erecte. de 1 cm. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt. la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. Specie originară din America de Nord. arbust până la 1 m. până la 10cm lungime. flori pedunculate.. pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord. ovate. formează tufe până la 2 m înălţime. de 3 cm diametru. Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb. deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite. în apropierea aleilor. frunze foarte mici. Philadelphus inodorus L. flori fără miros. izolat. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu. se foloseşte un amestec de nisip şi turbă. Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri. Philadelphus lemonei (Philadelphus coronarius x Philadelphus microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii. tulpinile şi ramurile .august). Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie . este totuşi o specie rustică. frunze de 5 cm lungime. caliciu pubescent. Se utilizează şi în masive. butaşii se recoltează din lujeri laterali. Este o specie mai sensibilă la ger. în toată ţara. lucitoare pe faţă.Philadelphus latifolius Schrad. La noi se cultivă în parcuri şi grădini. în pat cald. rar grupate câte 3 (5 cm diametru). pe dos pubescente. Philadelphus microphyllus Gray. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. (Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia.

Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare. Varietăţi: Deutzia scabra var. vara sau iarna. marcote. ca nişte rozete. florile sunt albe sau roz. sferice. mărunt crenate. cu 3 stile lungi (fig. mici. – cu flori roz. se poate utiliza izolat.sunt brun-roşcate. – cu flori foarte pline. Plena Rehd. butaşi. Deutzia scabra var. Flori albe. compacte. Cuprinde peste 150 specii arbustive. la bază larg cuneate sau rotunjite.ovoizi. la exterior roşcate. pe dos glabrescente. Watereri Rehd. Formează tufe până la 2 m înălţime. arbust cu flori roz-albe duble. mai puţin cultivată la noi. dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali. mugurii sunt opuşi. Se înmulţeşte prin sămânţă. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri. Deutzia scabra var. mugurii alterni. grupate în raceme sau panicule erecte. necesită un amplasament mai ferit. Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae). flori larg campanulate. Candidissima Rehd. Tulpinile şi lujerii au uneori spini. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge. Marcotajul se execută primăvara. roşcaţi. – cu flori simple. Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens). marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari. fructele sunt capsule trivalente. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. roz-pal. Deutzia purparescens Rehd. rotunjite la bază. albe. Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. grupate în panicule compacte. 157). se exfoliază. rezistă bine la fum. frunzele obişnuit palmat- . formează o tufă de 1m. lung acuminate. răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. grupate în panicule albe. involte. Această specie lăstăreşte şi marcotează. Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. frunzele sunt ovat lanceolate. în grupuri sau masive. frunze oblong lanceolate. are lujeri mai subtiri. rar în garduri vii. cu pete roşii-carmin la exterior. Genul Ribes L.

bruni până la roşcaţi. campanulate. Se cultivă ca specie ornamentală. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane. Ribes nigrum L. uneori în garduri vii. Preferă soluri cu substrat calcaros. montan – alpin. cu scoarţa cenuşiunegricioasă. cu areal european. curbate. Ribes alpinum L. iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi. Tufele ating 2 m înălţime. mugurii sunt fusiformi. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă. mugurii sunt pedicelaţi. frunzele sunt cordiforme. uneori fără spini. negre. se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1. Florile hermafrodite. Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C. are pretenţii mari faţă de umiditate. pe margini ciliaţi. frunze ovate. negricioase. glabri. lujerii sunt cenuşii-gălbui. tulpinile sunt foarte numeroase. şi sunt formate din tulpini lungi. galben-cenuşii. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. .agriş Specie indigenă. numai pe lujerii scurţi în fascicule.lobate. (Ribes grossularia L. în ţinuturi reci (Transilvania. Este un arbust înalt până la 1-2 m. erecte. fructele sunt bace roşii (fig. este considerat relict glaciar. ovoizi. alterne. lujerii sunt subţiri. prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli. vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe.coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei. A şi B). grupate în raceme sau facicule. suportă umbrirea. cu 3-5 lobi. se cultivă în grădini ca arbust fructifer. au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii. cu urmele caliciului la vârf. cu 3-5 lobi triunghiulari. mai rar dioice. de culoare verzuie. în zonele Central-Vestice ale Asiei. mezofil-higrofit. cu areal european. în boli de inimă şi stomac. fructele sunt bace sferice. se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. Arbust de lumină. flori hermafrodite. lujerii sunt tomentoşi. creşte pe soluri scheletice.) . la altitudini mari. florile sunt unisexuatdioice. 159). se exfoliază. P.5 m.coacăz de munte Specie indigenă. în etajul montan. asiatic şi Nord-african. grupate în raceme erecte. Rezistă bine la ger şi îngheţ. oligoterm. cu gust neplacut (fig. pubescenţi. galbeni-cenuşii. . 158). aşezate în raceme. mugurii sunt . puţin pedicelaţi. neregulat dublu-seraţi. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei. Tulpinile sunt viguroase. fructele – bace polisperme. mari. Ribes uva-crispa L. Moldova).

frunzele sunt mari. au miros plăcut de cuişoare. cu scoarţa brun-închis. lujerii sunt cenuşii-gălbui. cu 3-5 lobi triunghiulari. fructele sunt bace ovoid-globuloase. cu areal în Europa şi Asia. florile sunt hermafrodite. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. frunze subrotunde. 162). cu 3-5 lobi obtuzi. hermafrodite. – păltior Specie europeană. aşezate în raceme. frunzele sunt mici. 162). fin-păroşi. Urcă pânî în subzona alpină inferioară. glandulos-păroase sau glabre. se exfoliază. mugurii sunt conici. dublu seraţi. uşor sărăturoase. frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi. eutrofice. cu gust acrişor (fig. Specia lăstăreşte şi marcotează. . Se cultivă ca arbust fructifer. verzui. florile verzi-brune. Preferă solurile humifere. .ovoconici. Ribes petraeum Wulf. 160). asiatică şi nord-africană. cultivată la noi în parcuri şi grădini.coacăz auriu. rar cultivat . mugurii sunt alipiţi de lujer. glabri. creşte şi pe soluri nisipoase. florile sunt hermafrodite. pietroase şi umede. pubescente numai pe dos. bruni. Ribes rubrum L. lucitori. originara din America de Nord. trilobate. bruni. Este înalt de până la 1m. marginea dublu-serată şi ciliată. fructele sunt bace negre-purpurii. 161). verzi-galbene sau roşii. lujerii sunt rotunzi. grupate în racem.coacăz roşu Specie indigenă. Atinge înălţimi de până la 2 m. Are cerinţe ecologice modeste. florile sunt mici. cenuşii. au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. vegetetând în locuri umbroase. rezistă la ger şi secetă. lucioase. contribuind la fixarea lor. viguroşi. de culoare roşie sau roz. ovoid-ascuţiţi. ascuţiţi. pe dos pubescente. dispuse în raceme. iar scoarţa nu se exfoliază. cuişor Specie exotică. de-a lungul nervurilor. fructele sunt bace negre forte acre (fig. Ribes aureum Pursh. sesili. superficiale. pe margine crenat-serate. Are înălţimea de până la 2m. tulpinile sunt viguroase. mai ornamental. scheletice. fructe bace roşii (fig. Este o specie de interes ornamental şi fructifer. lujerii cenuşii. sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. fără pretenţii faţă de sol.

Ribes sanguineum Pursh. Tulpina este dreaptă. acuminaţi. seamănă cu cele de platan. în raceme pendente de 8 cm. profunde. fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m). creşte activ în lunca râului Mississippi. . în axilele nervurilor. piramidală. Florile sunt unisexuat monoice. cu coroană deasă. cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci). apoi cu smocuri de perişori numai pe dos. lujeri aromatici. Fructele sunt compuse. Este o specie de semiumbră. Marcotajul se realizează prin muşuroire. “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime. se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. despărtirea tufelor. Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. seminţele se stratifică. înfloreşte în mai. tomentoase pe ambele fete la început. Preferă un climat moderat şi soluri fertile. Înfloresc timpuriu. marcotaj. ovoizi-conici. iar cele bărbăteşti în spice terminale. Speciile se obţin prin butăşire. alungiţi. dar suportă şi semiumbra. bruni-roşcaţi. cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. Liquidambar stryaciflua L. Se plantează izolat. înalt de până la 2 m. pluricapsule. Genul Liquidambar L. roşii. imediat după Forsythia. Specie exotică. glabri cu muguri alterni. Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri. drenate. Simeria. originară din America Centrală şi de Nord. Ribes sanguineum cv. frunze cu 3-5 lobi. La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş. . la bază trunchiate sau slab cordate. frunzele au 3-7 lobi triunghiulari. Macea). Cultivaruri: Ribes sanguineum cv. garduri vii libere.coacăz Arbust originar din America de Nord. 163). lujeri verzi-bruni. în grupuri. foarte decorativ prin florile mici. albe până la roşcate. “King Edward VII” – flori mari. înfloreşte în aprilie – mai. pendente. Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie). flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari.

Dacă este introdus în lunci. Are o creştere viguroasă. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei. rădăcinile laterale se dezvoltă mult. cu scoarţa caracteristică. Este o specie sensibilă la transplant. Frunzele mari. profunde. frunzele se colorează mai puternic. Are temperament de lumină. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. mărunt crăpat. Coroana are ramuri groase. întregi sau rar dinţaţi. palmat-lobate. rămâne pe arbore peste iarnă (fig. cu lujeri bruni-verzui. florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. pluriachenă sferică.platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis. cu 3-5 lobi triunghiulari. cenuşiugălbui. praf şi poluanţi. Frunzele sunt mari.Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu. Arbore de dimensiuni mari. 164). achenele au smocuri la bază. palmatlobate. geniculaţi. sferic. glabri.) . (Platanus x acerifolia Ait. Platanus x hybrida Brot. Înrădăcinare puternică. se exfoliază în placi mari. acoperă complet mugurele. pe malul apelor. peţiolul cu o teacă la bază. foarte decorativ. unisexuatmonoice. Florile pluriachenă. Mugurii sunt alterni. Cultura: prin seminţe şi marcotaj. poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. globuloase. grupate în inflorescenţe mari. Tulpina este scurtă şi groasă. cenuşii sau brun-roşcaţi. preferă soluri fertile. Americii de Nord şi Asiei Mici. Wild. afânate. revene sau chiar umede. Fructul este compus. la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu. la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini. longevitate de câteva sute de ani. alterne. Fructul este compus. Florile sunt unisexuat-monoice. Genul Platanus L. până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. de obicei se transplantează cu balot. o . Familia PLATANACEAE Dumort. Rezistă bine la ger. Rezistă bine la fum. conici. izolat sau în aliniamente. pendente.

fructele sunt pluriachenă. În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. La noi se întâlneşte rar. între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. . iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată. Rosoideae. pe dos slab păroase. la bază frunzele sunt cuneate. fructul este pluriachenă.Platanus occidentalis L. mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. Fructifică anual şi abundent. se confecţionează iarna şi se conservă până primavara. cu multă căldură estivală. slab lobate. Este o specie cu valoare ornamentală deosebită. cu marginea lobilor dinţat-lobulată. fructele drupe. . Pomoideae. când se plantează direct în pepinieră. 164). cultivat izolat. grupate câte 3-4 pe un peduncul lung. Juss. Asia Mică şi Caucaz.platan oriental Originar din Grecia. 164). frunzele au 5 lobi mici la bază. dar şi în forme tunse în aliniamente. de obicei alterne. dinţaţi pe margine. Semănatul se face primăvara în pepiniere. Seminţele au putere germinativă mică. scoarţa se exfoliază în plăci mari. Cuprinde peste 2000 de specii. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). Nu suportă apa stagnantă.platan occidental Originar din America de Nord. lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. frunzele sunt mari. iar staţiunile preferate sunt cele de lunci.L. Flori cu inveliş floral complet. Rezista bine la ger. chiar în scop ornamental. vârful achenei este rotunjit (fig. scoarţa se exfoliază în plăci mărunte. rar 5. . La noi este foarte putin cultivat. cu numai 3 lobi triunghiulari. Platanus orientalis L. pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor. Arbori de alei şi străzi. Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae. Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia). mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. Necesită un climat moderat. preferă soluri bogate şi umede. dându-i un aspect ţepos (fig. după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni). Arbore de până la 30 m înălţime. Familia ROSACEAE A. Longevitate 500-600 ani. butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere. folicule sau capsule sau drupe false (poame). Prunoideae. numai ca specie ornamentală.

peste 80. înfloreşte în maiiunie (fig. la bază cuneate. pe soluri calcaroase şi grohotişuri. 165). turbării. . cu margini simplu sau dublu-serate. ca tufe izolate sau gard viu. specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase.taulă. apoi glabri. înfloreşte în iunieiulie (fig. florile sunt albe. întregi în treimea superioară. Spiraea salicifolia L. Spiraea ulmifolia Scop. 165). muchiaţi. . Genul Spiraea L. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m. tavalgă Arbust indigen. Spiraea crenata L. cu baza cuneată până la rotunjită. lujerii sunt geniculaţi. terminale. acute. acute. glabre (fig. Această specie prezintă importanţă naturalistică. glabri. Se cultivă ca plantă ornamentală. în rest simple sau dublu-serate. bruni sau cenuşii. dispuse în umbele. întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară. prin păduri însorite şi luminate. fructele sunt folicule brune. ciliate. lujerii tineri sunt pubescenţi. stau departati de lujeri. ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor. . bruni-gălbui. răspândită în Europa şi Asia. rar întâlnit la noi. iar alte 4 specii sunt spontane.taulă Specie indigenă. frunzele sunt alungit-obovate. mugurii sunt mici. la deal şi în zona montană. la câmpie şi dealuri. Atinge 1 m înălţime. Rezistă bine la secetă. în chei. 165). ovoizi. spontană la noi în zonele montane şi subalpine. Se cultivă frecvent în scop ornamental. frunzele sunt lanceolate. frunzele sunt ovate sau ovatlanceolate. apar în mai-iunie. Arbust până la 2 m înălţime. Evită substratele calcaroase. florile sunt albe.cununiţă. în zăvoaie. cu ramuri arcuite. din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35. La noi creşte sporadic. cu baza cuneată.Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn. . taulă Specie eurasiatică. Cuprinde multe specii şi hibrizi. mlaştini. florile sunt roz. grupate în panicule erecte. grupate în raceme umbeliforme bogate.

Prezintă o largă amplitudine ecologică. fructele sunt folicule de culoare brundeschis (fig. se dezvoltă bine în plină lumină. Arbust de 1. se introduc în spaţiile verzi izolat. nepretenţios faţă de climă şi sol. se prezintă sub formă de tufa. (S. depărtaţi de lujer. Spirea x bumalda Burv. lujerii sunt nemuchiati. frunziş tânăr roşcat. lucitori. Specie originara din China si Japonia. Spiraea douglasii Hook. Este un hibrid între 2 specii asiatice (Spirea cantoniensis x Spirea trilobata).floarea miresei. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. Speciile rezistă la poluare. Butăşirea se poate face iarna în sere. acut serate în jumătatea superioară. duble. glabri. . Este un arbust până la 2 m înălţime.) Zab. 165). Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire. la bază întregi şi cuneate.5m. La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. dese. forma Little princess – pitică de 50 cm. de 1-3 cm. (S. înfloreşte abundent în mai-iunie. dar şi în zone relativ umede. de 2 m înălţime. florile de culoare albă. Spiraea x vanhouthei (Briot. frunze mai înguste. frunzele sunt rombice sau obovate. Spiraea japonica L.Spiraea cantoniensis Lour. bruni sau bruni-roşcaţi. cu flori roşii-purpurii. arbust cu înălţimea de 1. cu frunze mici. în grupuri. deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor. cantoniensis x S. cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi. mugurii sunt mici. Specie originară din America de Nord. marcotaj. subţiri. japonica) Arbust de talie mică. garduri vii libere sau tunse. Lanceata cu flori frumoase. până la 80 cm. albiflora x S. trilobata) . cu tufe compacte. flori roz-albe. diviziunea tufelor. masive. drajonează puternic. cununiţă. florile sunt grupate în umbele albe.5 m înălţime.

eliptice. fructele sunt achene negricioase (fig. La noi se cultivă ca specie ornamentală. fructele sunt folicule (fig. 168).Genul Physocarpus Maxim. 166). Physocarpus opulifolius (L. florile sunt solitare. Este o specie calcicolă. păroase pe dos. scoarţa este roşietică şi se exfoliază. 167). garduri vii tunse. are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. grupate în corimbe terminale. Kerria japonica ( L. verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară. apropiaţi de lujeri. – argintică Specie indigenă. la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte. glabri. mugurii sunt alterni. superficiale. în lungul nervurilor. ) D.) . Genul Kerria D. prelung acuminate.keria Creşte natural în Asia. . La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. Se foloseşte în grupuri. afânate. de soluri scheleto-pietroase. frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate. florile sunt solitare. lujerii sunt geniculaţi. alterne. crenate pe margini. subţiri. lung pedunculate. Creşte repede. deficitare în humus. originară din America de Nord.C. Genul Dryas L. albe. . rezistă la ger şi secetă. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini. ovat-oblongi. verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară.C. frunzele sunt alterne. se adaptează la semiumbră. America de Nord. erecte. de obicei cu 8 petale. Creşte bine pe soluri aluvionare.taulă Specie exotică. fructele sunt achene (fig. frunzele sunt persistente. florile sunt albe. cu mai multe petale galben-portocalii. cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei.) (Spirea opulifolia L. cu tulpini repente. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi. înfloreşte în mai. Tufele au 4 m înălţime. cu importanţă naturalistică aparte. ca arbust florifer. este un relict glaciar. răspândită în Europa. mari. fin striaţi. Este un arbust de 2 m înălţime. devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m). târâtoare şi apoi erecte. Asia. lujerii sunt brun-roşcaţi. Arbust pitic. Subfamilia ROSOIDEAE Focke. tulpina şi lujerii sunt verzi. Dryas octopetala L.

la început. de 4-8 cm lungime. înconjurate de caliciul persistent (fig. Pleniflora Witte. pe margine acut dublu serate. negre. Frunze alterne. cu frunze pe margine albicioase. revene. lujerii sunt glabrii. însorite sau semiumbrite. cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali. mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. Rezistă destul de bine la ger. cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie. Variegata T. Florile sunt tot solitare. cărnos. Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor. Se poate utiliza în locuri adăpostite. astfel încât formează tufe largi. obişnuit polidrupă. mai rar unisexuate. lăstarii degeră. de 3-5 cm diametru. de cca. albe. câte 4 (5). Genul Rhodotyphus Sieb et Zucc Rhodotyphus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China. iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi. diviziunea tufei sau butaşi.. Preferă locuri semiumbrite. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. cu ghimpi sau peri. sericeu-păroase. Fructele.Este o specie cu o mare capacitate de drajonare. dar opuse şi mai mari. obişnuit compuse. căţărătoare sau târâtoare. Moore. staminele numeroase. pe faţă verzi închis. în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica. Semanatul se face primăvara în sere. 169). Formeaza tufe de până la 2 m înălţime. la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. Flori hermafrodite. Kerria japonica var. verzui-cenuşii. uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute. relativ rar cultivată la noi. Se obţine din sămânţă. 8 mm. rar poliachenă. pe dos. pe soluri variate. globuloase sau elipsoidale. la bază cu 4 bractee mici. cu sămânţă stratificată. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive. acuminate. . Butăşirea se face în octombrie – noiembrie. lucitoare. drupe uscate. cu o valoare ornamentală deosebită. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite întrun fruct multiplu. învelişul floral pe tipul 4. în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. Genul Rubus L.

Deşi este o specie semiombrofilă. Preferă soluri afânate. În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. Albus Simk.5 m. lujerii sunt geniculaţi. 171). permeabile. de soluri bogate. ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. La noi se întâlneşte la câmpie. dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut. fructificaţii abundente. apar prin mai-iunie. Are temperament de lumină. cu tulpini roşietice-violacee. din regiunea de dealuri până la munte. cu înălţimi de 1-2. florile sunt mici. revene. dublu-serate. Rubus hirtus W.. frunzele sunt alterne. revene.mur de câmp Specie indigenă. preferă soluri bogate. . cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică. grupate în raceme. Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var. Formează tufe cu tulpini numeroase. Siberia şi Asia Centrală. tulpinile sunt erecte. Suportă bine gerurile şi îngheţurile. cu fructe albe. relativ acide. se detaşează uşor de receptacul (fig.mur târâtor. tomentoase pe dos. dar se poate dezvolta şi în plină lumină. La noi este o planta comună.Rubus idaeus L. glabre şi verzi pe faţă. roşie la maturitate. . mai ales în plină lumină. butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). cu vârful arcuit. relativ scund. glandulos păroase şi ghimpoase. verzi. imparipenat-compuse. umede. specie eutermă – mezotermă. suportă soluri compacte. dar nu rezistă la secetă. rezistă la ger şi îngheţ. Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. cu fructe galbene. frunzele sunt trifoliate. rugi Este foarte răspândit în Europa. albe. albicioase. foliolele sunt ovate inegal. Leucocarpus Heyene. mai rar cu 5 foliole. cu ghimpi foarte înţepători. Se obţine din samânţă. fructul este o polidrupă globuloasă. . verzi şi iarna (fig. Este un arbust târâtor. răspândită în Europa.zmeur Specie indigenă. destul de deşi. cu ghimpi pe tulpină. Tulpinile devin mature în anul al II -lea. cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile. et K. Rubus caesius L. 170). De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani. Rubus idaeus var.

Florile albe. pe margine dinţate. în augustseptembrie sau primăvara. cu sămânţă stratificată. terminale. Florile complete.Este o specie subarbustivă. verzi pe ambele feţe. cu ghimpi moi. în corimbe scurte. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi. comprimaţi lateral. hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. elipsoidal.cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi. urcă până la 1700 m.) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. trifoliate. primăvara sau vara. se maturează în august – septembrie (fig. Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. erecţi sau căţărători. Rosa canina L. cu ramuri arcuite. fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui. se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia. cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse. este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane. glabre pe ambele feţe. cu margini simplu sau imperfect dublu-serate. recurbaţi. obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene. Semănatul se face la sfârşitul verii. cu 7 foliole oval-eliptice. frunzele sunt imparipenat-compuse. alterne. cu numeroase achene mici. butaşi şi marcote. P şi D. roşii. (R. cu foliole subţiri. măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C. Arealul său cuprinde Europa. . acrişoare. solitare sau în raceme umbeliforme. Prezintă o amplitudine climatică mare. care include numeroase achene mici. Sunt arbuşti târâtori. cu înveliş floral pe tipul 5. formând un fruct fals multiplu (măceaşa). solitare sau în perechi până la 3. păroase (fig. Dumalis Bechst. florile sunt roz-albe. 172). Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane. cu ghimpi puternici. Asia Centrală şi Nordul Africii. păroase. Este un arbust de până la 2-3 m înălţime. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici. Are temperament de lumină. fructul este fals. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. Se obţine din sămanţă. scurţi. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. terminale. sepale întregi sau divizate. lungi de 3-7 cm. 173). Frunzele hibernante. La maturitate receptacul devine cărnos. recurbaţi. cu stipele concrescute la baza peţiolului. Specii spontane. se întâlneşte din câmpie. rari şi peri glanduloşi. multiplu. târâtoare. Asia Mică. mugurii sunt mici. lăţiţi la bază.

) . urcând în etajul subalpin.măceş de munte Specie indigenă. Rosa spinosissma L. cu 5-11 foliole. (R. Este un arbust scund. lucitoare.5 – 1 m. scheletice. frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice. cu soluri superficiale. Frunzele sunt pentate. cu înălţime de 0. de 1-1. drepţi sau arcuiţi. Se poate cultiva ca specie ornamentală. adesea fără spini.) . mai frecvent 7. cu stoloni subterani şi tulpini aeriene. Rosa gallica L. mici eliptice sau . fructele sunt elipsoidale. suportă o uşoară umbrire. Lujerii sunt verzi sau roşcaţi. verzi-deschis.măceş Specie indigenă. preferă soluri scheletice.5 cm. păroase pe fata inferioară. Prezintă importanţă naturalistică. mai ales pe nervurile principale.măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală. inegali şi cu peri rigizi. se obţine -“apă de roze”. Fructele sunt piriforme sau globuloase. uneori încovoiate (fig. La noi apare la munte. fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C. alpina L. întâlnită la noi de la câmpie până la munte. mărunt dublu-serate. ornamentală şi în cosmetică. Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina. erecte. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie. cu ghimpi inegali. Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. Rosa pendulina L. (R. 174). aspru păroase. glabre pe faţa superioară. rotunjit-obtuze la vârf. Florile sunt solitare. preferenţial pe substrate calcaroase. Frunzele imparipenat-compuse. răspândită la noi în regiunile de câmpie.închis. . (fig. în locuri însorite. formând tufe cu tulpini numeroase. divergente. rar grupate câte 2-3. aspre pe faţă. păroase. cu petale purpurii. Sudică şi Asia Vestică. cu răspândire în Europa şi Asia. Lujerii sunt subţiri. din care pornesc ramuri ascendente. de soluri bogate. cu nervaţiuni proeminente pe dos. Specie eutermă şi xerofită. pieloase. dar cu uşoară umiditate. verzi. brun-închis sau bruni-roşcaţi. adesea târâtoare. uneori pitic. pimpinellfolia L. superficiale. alteori până la 1 m. cu numeroşi ghimpi. efectuată la colet. dar suportă şi soluri compacte.Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. 175). Arbust până la 1 m înălţime. preferă substrate calcaroase. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. cu ramuri subţiri. florile sunt mari. eliptice. subţiri. răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud.

de până la 1 cm diametru. Rezistă la ger şi secetă. se cultivă la noi în toată ţara. mai ales la câmpie şi deal. Lăstăreşte.) . ferite de geruri şi îngheţuri. preferă soluri fertile. Mugurii sunt mici. 177). la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase. dar mai ales pe dos. albe. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke. aromate (fig. Genul Chaenomeles Lindl. 176). lat conici. Maturaţie anuală (în septembrie). decorativ în perioada de înflorire. doar cu baza gălbui sau slab rozee.subrotunde. Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală. . Fructele poame sferice sau uşor piriforme. cu umiditate suficientă. inclusiv pe faţă. În cultură se folosesc varietăţi horticole. mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi. izolat sau în garduri vii. Este un arbust cu înălţime mică. putând fi tuns. . cenuşii-păroşi. vulgaris Pers. unele dintre ele cu flori viu – colorate. negri-purpurii (fig. Este un arbust sau arbore de înălţime mică. Temperament de lumină. Se poate semana toamna sau primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni. nu este pretenţios faţă de sol. lujerii sunt verzi-gălbui la început. (C. numai spre vârf tomentoşi. Iran. mai târziu bruni-verzui. pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. Se obţine din sămânţă sau vegetativ. permeabile. Frunzele sunt ovate sau eliptice. Cydonia oblonga Mill. Se dezvoltă în plină lumină.gutui japonez Specie exotică din Japonia. mari. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Fructele sunt globuloase. pe margine întregi. alipiţi de lujer. la bază rotunjite sau slab cordate. Florile sunt de obicei solitare. dar suportă bine şi umbrirea. la vârf acuminate. până la 8 m. Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. drajonează şi marcotează. cenuşii-tomentoşi.gutui Specie exotică. tomentoase. Florile sunt solitare. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină. Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi. până la 1 m. Genul Cydonia Mill. originară din Turkestan. de culoare albă sau roz. Necesită climă caldă şi locuri însorite. galbene-verzui.

corimbe sau cime. Este arbust de mici dimensiuni. cu vârful scurt mucronat sau rotunjit. iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie . cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe. ovate sau obovate. Frunzele ovatsubrotunde. obtuze sau acute. pşăroşi. . galbene.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. mugurii sunt mici. bruni-verzui. pe margini crenat-serate. cu mugurii mici. pe stâncării calcaroase. Fructele sunt drupe false sau poame. nivalis cu flori albe. raceme umbeliforme. coriace. apar treptat. ovo-conici. la bază stipele rotund-ovate. prin altoire. târâtoare sau erecte. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. până la 2 m înălţime. de 2-4cm diametru. fin serate sau întregi.Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. târziu căzătoare. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane. simonii cu flori roşu – intens. Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul. Chaenomeles japonica var. apoi glabri. tari maturaţia în octombrie (fig. – gutui japonez Originar din China şi Japonia. flori solitare sau 2-6. frunzele alterne. Asiei şi Africii de Nord.iulie. fără ghimpi. înaintea frunzelor. cu resturi de caliciu la vârf. semiduble. prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu. păroşi îndepărtaţi între ei. Flori grupate în panicule. 178). de 1. mai rar persistente. de obicei cu flori puţine. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime. prin drajoni. Frunze simple. Fructe globuloase. glabre. cu înălţime de 2 m. Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. ramuri divergente şi lujeri spinoşi. întregi. Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei. În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. Genul Cotoneaster Medik. Lindl. primăvara după stratificare. căzătoare. verzi-închis lucitoare pe faţă. au tulpini ramificate. arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate.5-4 cm lungime. roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. în locuri uscate şi însorite. ceva mai mare decât Chaenomeles japonica. Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. Înmulţirea prin seminţe.

tomentosa (Ait. Frunzele lat eliptice.) C.glabre pe faţă.specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. înalte până la 2 m. erecte. Florile rozee sau albe. Fructele sunt poame globuloase. albe.) Fernald (C. negre. pe versanţii însoriţi. pe soluri scheletice superficiale. ramificatie distică. Speciile Cotoneaster multiflora. Tulpinile sunt de obicei. cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine. . flori mici. pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. pe coaste însorite. Fructele poame subrotunde. pe dos cenuşii-gălbui. toamna se colorează des în roşu. 179). sub 1 m cu tufe largi. Arbust originar din China. Florile albe sau roşietice. toamna se colorează în roşu. cimoase. de tipul 5. Se instalează pe stâncării calcaroase. verzi-închis.5-2 m înălţime. Cotoneaster nebrodensis (Guss. La noi este o specie rară. Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente. cu 1-4 (5) flori. cu înălţime de 1-2. . Arbust de până la 1. lucioase. de 7-8 mm diametru. Cotoneaster niger (Thunb. de 6-7 mm diametru. Koch. 179). cu baza roşcată. iar lujerii sunt cenuşiu-tomentoşi până târziu. melanocarpa Lodd. (C.) Lindl. tomentoasă (fig. stau dispuse în inflorescenţe nutante. verzi-închis. cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. obişnuit (fig. Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. frunze mici de 5-10 mm. de 3-6 cm lungime. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. roşie-purpurie.5 m. fructe roşii-închis. căzătoare. tomentoase. glabre. Fructele globuloase. din regiunea dealurilor până în cea subalpină. cu doi sâmburi (fig. Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. . câte 3-12. frunze eliptice. 179). glabre la maturitate.) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. stau pe arbust până în octombrie.bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică. căzătoare. de 6-8 mm. Florile roze. pe faţă pubescente. dar pe dos sunt alburii-tomentoase. Arbust originar din China. câte 312 în corimbe nutante. roşii-purpurii. pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. Cotoneaster bullata.). pe dos puţin păroase.

adeseori spinoşi. Tulpina neregulat ramificată. poame cu caliciul persistent. cărnoasă. bruni-închis. baza rotunjită. de 2-2. serate sau lobate. mai rar căzător. Florile complete. bruni-roşietici. compacte. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne. Suportă bine climatul continental. Mugurii sunt păroşi. eliptice sau subrotunde. în grupuri sau masive. În ţara noastră. speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente. gerurile. Fructele. grupate în raceme umbeliforme. cu receptacul adâncit. în raceme umbeliforme sau corimbe. mari. Malus sylvestris Mill. ritidom solzos. lat ovate. revene. în tinereţe sunt scurt pubescente. brahiblastele fructifere numeroase.Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere. cu caliciul persistent. concrescut cu carpelele. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi. scurtă. uscate.măr pădureţ Specie indigenă. răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. peţiolul de 1-3 cm lungime. în iunie – iulie. albe sau roze. numai pe dos. Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată. Are temperament mijlociu. mai mari decât la părul pădureţ. se folosesc izolat.5 cm diametru sau lungime. globuloase sau ovoidale.. dar suportă destul de bine umbrirea. au calităţi decorative deosebite. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură. în livezi sau în scop ornamental. în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus. apoi glabre. exfoliabil în plăci poligonale. Frunzele alterne. verzi-gălbui. Lujerii la început păroşi spre vârf. slab pubescente. puţin adaptate la soluri argiloase. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. apoi glabri. Fructul este o poama globuloasă. Genul Malus Mill. . flori hermafrodite. Prin butaşi. stipelate. 181). Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust. astringente (fig. marginile simplu sau dublu crenat-serate. în lungul nervurilor. brun-negricios. simple. preferă soluri permeabile. vârful brusc îngustat. hermafrodite.

Specie originară din America de Nord. verzi – gălbui. care ajunge până la 7 m înălţime. 181). roz-roşietice sau purpurii. de 3 cm. prin mai. petale albe. Fructe – poame de formă obovoidală. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea. de 0. foarte abundente. Fructe sub 1 cm. îngustate la bază. roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci. apoi verzi închis. globuloase. globuloase. Malus baccata (L. Genul Pyrus Cuprinde arbori. în corimbe umbeliforme. stipelate. mai rar arbuşti cu frunze simple. fructe globuloase. arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă. cu coroana îngustă şi foarte ramificată. roz. mici (1cm) diametru. cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig. flori albe. cu lujerii purpurii. cu cavitate numai la vârf. . în tinereţe purpurii. Arbust cu flori albe. Înmulţirea se face prin altoire. roşii-purpurii. galben-roşcate. pe margine întregi sau serate. pe toata lungimea lujerilor.) Borkh. lung pedunculate. apar în luna mai. Malus coronaria ( L.Malus floribunda S. flori de 3 cm diametru. flori mici. exact ca în pomicultură. înfloreşte abundent. Fructele mici. verzi. Originar din Japonia. pieloase. apar în aprilie – mai. frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm. la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. flori mari. parfumate.5 cm. de 4 cm. frunzele devin toamna roşcate şi arămii. galben – roşcate. roşcate pe partea însorită. foarte parfumate. cu peduncul lung (3-5 cm).) Mill. uneori roz. înfloresc târziu. Este un arbore scund. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental. Malus sieboldii (Rge) Rehd. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire. fructe decorative. lucitoare pe faţă. Flori complete. înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici. foarte de decorativ la înflorire. cu peduncul lung. în mai – iunie. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime. de 2 cm. frunze lucitoare. mici. sepale divergente. alterne.

) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă. la maturitate sunt verzi sau cafenii. înecăcioase (fig. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună. Portul caracteristic. se întâlneşte sporadic în sudul ţării. răspândită în sudul şi estul Europei. tomentoase. glabri lucitori. Fructele poame foarte tari. scundă. Frunzele mici. în silvostepă. Temperament de lumină. 183). sub 10 m sau arbust. Crimeea. de până la 3 cm lungime sau diametru. în zona montană inferioară apare rar. originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. înfloreşte abundent. Prezintă importanţă ca element naturalistic. peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite. Lujerii slab muchiaţi. Mugurii ovoid-conici. Este de dimensiuni mici. cu ramuri erecte şi coroana argintie. baza rotunjită sau uşor cordată. Asia Mică. slab brăzdat. uneori are dimensiuni arbustive. Caucaz.Pyrus pyraster (L. la noi apare prin luminişuri. rar fin serate. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi. . Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă. pe margine întregi sau fin dinţat-serate. depărtat de lujeri. obtuze sau scurt acuminate. rezistă la ger şi spre deosebire de măr. glabre. 182). compacte. arbore de mărimea a III -a. Este un element termofil şi xerofit. pe faţă verzi-închis lucitoare. rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. suportă soluri grele. vârful ascuţit. lat-eliptice sau rotund-ovate. albe. cu baza cuneată. de 4-7 cm lungime. mai ales în Dobrogea.) . la vârf cu resturi de caliciu. brun lucitori. La noi.tomentoase pe dos. la început alb . globuloase. vârful acut. coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. spinoşi. supuse uscăciunii prelungite. peţiolul cât limbul sau mai lung. iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu . mai ales primăvara. 2-5 cm. albe. Fructele poame obovoidale sau globuloase.tomentoase pe ambele feţe. pe terenuri degradate. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. Frunzele sunt lanceolate sau obovatlanceolate. Pyrus elaeagrifolia Pall. Tulpina cu ritidom solzos. glabri. (Pyrus babadagensis Prod. Poate ajunge până la 20 m înălţime.păr argintiu Specie indigenă. pe margine întregi. pieloase. Florile corimbe umbeliforme. 34). Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). până în zona dealurilor. de 2-3 cm diametru (fig. Tulpina este rău conformată. astringente. suportă însă şi o uşoară umbrire.

în grupuri. cu frunziş fin.Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac.. şi Pyrus salicifolia Pall. linear. la marginea masivelor. prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ). . Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari. Înmulţire: prin seminte.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->