Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Arbuştii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază, sub formă de
tufă, cu o durată de viaţă relativ redusă, până la 10 ani, înălţimi până la 7m şi diametre mici.
Arbuştii cu înălţimi sub 1m, cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de
arbuşti pitici.
Subarbuştii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini, cu durată de viaţă relativ redusă,
înălţimi până la 60cm, cu tulpina lemnoasă numai la bază, părţile superioare sunt nelignificate
(erbacee). Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere
prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii.
Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile, cu durată de viaţă medie, până la câţiva
zeci de ani, cu lungimi până la zeci de metri, cu diametre mici. Tulpinile lianelor sunt volubile,
se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei, rădăcini adventive sau peri sugători.
Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase
sunt cei din botanica generală şi forestieră.
4.2.1.Factorii climatici
1. Lumina
Este un factor determinant în procesul de fotosinteză, creştere, absorbţie şi transportul
apei, transpiraţie, înflorire, fructificare.
Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii; unele se dezvoltă în
plină lumină, altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză).
În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină, se poate face următoarea
clasificare:
- specii heliofile (cu temperament de lumină), exigente faţă de lumină: Gingko biloba, Pinus
sylvestris. Thuja sp., Larix decidua, Acer saccharinum, Betula pendula, Hibiscus syriacus,
Platanus sp., Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia.
- specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu, dar care suportă puţină umbră),
specii relativ exigente faţă de lumină: Ulmus sp., Tilia sp., Thujopsis dolobrata, Daphne
mezereum, Hydrangea macrophylla, Ilex aquifolium.
- specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină),
specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină.
- specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră), specii cu exigenţe mici faţă de
lumină: Abies alba, Abies nordmanndiana, Tsuga canadensis, Fagus sylvatica,
- specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină, umbră şi semiumbră):
Taxus baccata, Acer campestre, Carpinus betulus, Buxus sempervirens.
Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al
plantelor, cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura, condiţii edafice, umiditatea
aerului.
Puieţii de brad, fag, tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină, cu vârsta creşte
pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea.
Speciile montane heliofile, într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat, la câmpie
suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia, Sorbus aria).
Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei, de
aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină.
Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor
pentru spaţii verzi, în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor, zidurilor,
vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în
timp a plantaţiilor, prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. Se modifică
regimul iniţial de lumină, datorită umbrii reciproce.
În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. La
asocierea speciilor de mărimi diferite, plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie
etajată, iar înălţimile să descrească spre exterior, în aşa fel încât fiecare exemplar să poată
valorifica la maxim intensitatea luminii.
Mărimea, compactitatea frunzişului, rapiditatea de creştere a arborilor, trebuiesc luate în
consideraţie la preconizarea efectului de umbrire.
Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină
prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii, eliminarea exemplarelor care suferă din
cauza deficitului de lumină, completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră.
În parcuri, sub plantaţiile de-a lungul aleilor, cu timpul se vor introduce specii cu
temperamentul de umbră, ca Hedera helix, Vinca minor, Euonymus fortunei radicans, pentru a
înlocui gazonul.
2. Căldura
Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri,
favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă, deshidratarea şi pot duce la efecte extreme - moartea
puieţilor şi chiar a exemplarelor mature.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu
fenologia, intrarea mai devreme în vegetaţie (pin, mesteacăn, alun) sau mai târziu ( catalpa,
salcâm, hibiscus). Ultima grupă fiind mai sensibilă.
Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea
diferită faţă de acest factor, ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili
decât exemplarele mature). De exemplu, puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se
protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de - 30C.
Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura
minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor, lujerilor, florilor în curs de formare uneori
chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad, duglas, nuc negru, fag,
stejar).
Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon
lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca, Amorpha fruticosa, Paulownia tomentosa).
Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor
lemnoase ornamentale. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei
secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). Adaptarea speciilor la un
anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii
pozitive: molidul, care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4C,
necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 C, stejarul pufos adaptat la o
temperatură medie anuală de 9-12 necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10C
(Tomescu, A., 1967).
Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este
influenţată şi de factori specifici.
Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează
pornirea vegetaţiei mai devreme, prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a
diferitelor specii. În cazul solurilor reci şi umede, reacţia este inversă.
Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim, sub
care nu se pot dezvolta):
- specii euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +15 0C până la
+200C); specii lemnoase tropicale şi subtropicale;
- specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până
la +150C);
- specii subtermofile, cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute
(temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C;
- specii mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +5 0C
până la +90C);
- specii oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 0 0C şi sub
00C);
- specii euriterme, cu mare amplitudine faţă de căldură.
Gruparea nu este rigidă, unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor
faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm.
Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de
dezvoltare, de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea
plantelor în timpul iernii.
3. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică
Regimul de umiditate este foarte diversificat, prin formele variate prin care influenţează
dezvoltarea plantelor (ploaie, zăpadă, chiciură, apă de condensare, umiditate atmosferică, apa din
sol, apa freatică), prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob.
Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea
naturală a speciilor.
Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde , pierderi prin evaporare, scurgeri de
suprafaţă, înfiltrare în pânza freatică,restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă
de aprovizionare a plantei cu apă.
În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă, ele se clasifică în:
- specii helofite (helofile), cu exigenţe mari faţă de apă, care se dezvoltă în mlaştini, pe soluri
suprasaturate cu apă: Taxodium distichum, Alnus glutinosa, Alnus viridis;
- specii higrofite (higrofile), care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umede-ude, dar fără
apă stagnantă: Acer pseudoplatanus, Prunus padus;
- specii mezofite (mezofile), cu exigenţe mijlocii faţă de apă. Abies alba, Picea abies,
Pseudotsuga menziesii, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium.
-specii xerofite (xerofile), cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate, Quercus
pubescens, Carpinus orientalis;
-specii eurifite (eurifile), cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides, Betula pendula,
Quercus frainetto, Quercus cerris.
7. Particularităţile biochimice
Toxicitatea. În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici, de ex. la Rhus
toxicodendron (lăstari), Taxus baccata (frunze), Laburnum angygroides (scoarţă, frunze, fructe),
Daphne mezereum (planta), Prunus laurocerasus (inflorescenţele). Anumiţi alcaloizi toxici se
folosesc în indusrtia farmaceutică; în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea
acestor specii tocmai pentru a evita accidentele.
Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies, Pinus, Quercus, sunt benefice şi
pentru om, deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei.
Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia, Populus), prin perişorii de pe frunze
(Platanus) sau puful seminţelor (Populus).
Calităţi medicinale au speciile: Betula, Fraxinus (frunze), Pinus mugo, Pinus sylvestris,
Populus (mugurii), Tilia, Robinia, Sophora (florile), Aesculus, Juniperus communis, Juniperus
sabina, Rosa cannina, Frangila alnus (scoarţa), Vinca (partea aeriană)
Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem, pastă de fructe)
Sorbus, Malus, Prunus avium (dulceaţă de fructe), Castanea sativa, Sambucus (socată, dulceaţă),
Hippophae (sirop).
Gimnospermele sunt specii foarte vechi, au apărut la sfârşitul perioadei devoniene, acum
355 milionae de ani, dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani)
Toate gimnospermele actuale sunt plante lemnoase, cu tulpini monopodiale, cu habitus
în general regulat conic sau piramidal, numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau
tabulare, cu ramificarea în verticil.
Frunzele sunt de regulă persistente, mai rar căzătoare (Ginkgo, Larix, Pseudolarix,
Taxodium) în formă de ace, solzi sau scvame, cu structură anatomică xeromorfică, cu o singură
nervură. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse, Ginkgo biloba cu limb lăţit şi
unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat.
Florile unisexuat monoice, rareori dioice (Ginkgo, Taxus, Cephalotaxus), fără înveliş
floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales.; florile mascule sunt grupate în
inflorescenţe amentiforme, cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite.
Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili), sunt de forme variate, provenite din
lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite,
rar acoperite cu un înveliş cărnos fals, în general la speciile dioice Cycas, Ginkgo, Taxus,
Cepalotaxus, Torreya, Juniperus, Podocarpus.
De obicei, embrionul are numeroase cotiledoane, numai la speciile din genurile Cycas şi
Taxus are câte un singur cotiledon.
Lemnul are o structură simplă, este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu
punctuaţii simple sau dublu areolate.
Lemnul, scoarţa, frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere
exceptând Taxus.
Gimnospermele sunt sistematizate în patru clase: Cycadopsida, Coniferopsida,
Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida), 11 ordine, din care pentru flora lemnoasă actuală
prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales, Ginkgoales, Coniferales, Taxales şi Gnetales. Ordinele
Pteridospermae, Caytoniales, Nilissoniales, Bennettitales, Pentaoxylales şi Cordaitales includ
numai fosile. Subîncrengătura Gymnospermae
A. Clasa Cycadopsida
Ord. Cycadales
Ord. Ginkgoales
B. Clasa Coniferopsida
Ord. Coniferales
a. Fam. Pinaceae
Subfam. Abietoideae
Genul Abies
Genul Pseudotsuga
Genul Tsuga
Genul Picea
Subfam. Laricoideae
Genul Pseudolarix
Genul Larix
Genul Cedrus
Subfam. Pinoideae
Genul Pinus
b. Fam. Taxodiaceae
Genul Sequoia, Sequoiadendron
Genul Metasequoia
Genul Taxodium, Glyptostrobus
Genul Criptomeria
Genul Atrotaxis
c. Fam. Cupressaceae
Subfam. Callitroidae
Tribul Libocedreae
Genul Libocedrus, Calocedrus
Subfam. Cupressoideae
Tribul Cupresseae
Genul Cupressus
Genul Chamaecyparis
Tribul Thujopsideae
Genul Thujopsis
Genul Thuja
Tribul Junipereae
Genul Juniperus
d. Fam. Cephalotaxaceae
Genul Cephalotaxus
e. Fam. Araucariaceae
Genul Agathis
Genul Araucaria
C. Clasa Taxopsida
Ord. Taxales
a. Fam. Taxaceae
Genul Torreya
Genul Taxus
D. Clasa Chlamydospermae
Ord. Gnetales
a. Fam. Ephedraceae
Genul Ephedra
CLASA CYCADOPSIDA
Ordinul CYCADALES
Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de
frunze persistente. Sunt specii tropicale sau subtropicale.
Familia CYCADACEAE
Genul Cycas L.
Genul cuprinde 17 specii din Japonia, estul Africii şi Australia.
Cycas revoluta Thunb. – palmierul Sago.
Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii
200 de milioane de ani, poate fi considerată „o fosilă vie”. A fost descrisă în 1782 de botanistul
suedez C.P. Thunberg, care probabil a găsit specia în Japonia. Este originară din Orientul
îndepărtat.
Cycas revoluta (fig. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. Lungimea frunzelor este de 60-
100cm, rahisul se termină de regulă într-un spin. Frunzele sunt penat compuse, verde intens,
semi-lucioase, grupate în smocuri. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-
2cm lungime. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). Florile unisexuat dioice,
cele femele grupate în coroană în formă de frunze, cele mascule în formă de conuri. Seminţele
sunt ovoide, lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm, brun roşcate, fără endocarp, cu înveliş
dublu, cel intern tare, cel extern cărnos.
Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice.
Cycas revoluta var. brevifrons Miq.
Cycas revoluta var. planifolia Miq.
Cycas revoluta var. prolifera Siebold & Zucc.
Cycas revoluta var. robusta Messeri.
Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -11 0C la 420C.
Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. Creşterea este înceată.
Longevitatea depăşeşte 200 de ani.
În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului.
La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în
spaţiile verzi, conferins peisajului in „aspect tropical”.
ORDINUL GINKGOALES
Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii, în flora actuală
a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii
chinezeşti, semnifică arbore cu fruct de argint, agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică), care
apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia.
Familia GINKGOACEAE Engl.
Genul Ginkgo L.
Ginkgo biloba – ginkgo, arborele pagodelor, arborele cu fruct argintiu.
Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa, cultivat la noi în exclusivitate
ca arbore ornamental, în grădini, parcuri, colecţii dendrologice, este o specie care se adaptează
uşor, se acomodează şi în regiunile montane, în climate reci. Rezistă bine la geruri până la -30 0C,
la uscăciune şi poluarea din localităţi. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt
sensibili la secetă. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate, profunde,
afânate, revene, suportă şi soluri compacte, relativ sărace în substanţe nutritive, nu suportă
concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu, tolerează calcarul.
Temperamentul este de lumină.
Creşte încet în primii ani, apoi ritmul de creştere se accelerează. Pentru rodire este
necesară cultivarea în grupuri, ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele
mascule.
Fiind o specie veche, variabilitatea este restrânsă, dar include totuşi câteva forme şi
varietăţi.
Este un arbore (fig.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. Portul este
variat, îngust conic sau larg. Tulpina este dreaptă, monopodială, ramificată neregulat verticil şi
portul de conifere. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal, sau larg,
etalat la cele femele. Ritidomul este gros, cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. Lujerii
sunt lungi (macroblaste) rotunzi, netezi, lucitori, galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi
caracteristici, se observă cicatricele frunzelor căzute. Mugurii sunt alterni, conici, depărtaţi de
lujer, până aproape perpendicular pe lujer, cicatricea cu două urme fasciculare. Frunzele caduce,
de 5-8cm lungime, cu limb lăţit, în formă de evantai, cuneate la bază, cu marginea bilobată sau
neregulat denticulat lobată, nervaţiunea paraleleă, dicotomică; sunt coriacee, lung peţiolate, pe
lujerii lungi alterne, iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. Înfrunzeşte în aprilie, toamnă
frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. Florile unisexuat-dioice: cele
mascule solitare, în formă de amenţi, grupaţi câte 2-8; cele femele lung pedunculate, formate din
două carpele, cu câte un ovul descoperit, aşezat pe o umflătură cărnoasă. Fructele, false drupe
(galbulus), lung pedunculate, obovoide, de ~ 2,5cm lungime, verzi la început şi galbene după
coacere, cu o sămânţă tare, acoperită de un înveliş cărnos, când învelişul cărnos este strivit
emană un miros neplăcut.
Maturaţie anuală, prin octombrie. La noi în ţară fructifică destul de abundent, dar
seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate, seci, provenind din ovule nefecundate. Rareori se
regenerează natural, ca în parcul Bazoş.
Sunt cunoscute varietăţile:
Ginkgo biloba var. aurea, cu frunze galben aurii,
Ginkgo biloba var. fastigiata Henry, cu coroana conică până la columnară,
Ginkgo biloba var. lanciniata Carr., cu coroana conică, frunze mari, late de 20-30cm,
divizate, cu nervuri evidente,
Ginkgo biloba var. pendula Carr., cu coroana lăţită, umbrelată, ramuri ± pendente,
Ginkgo biloba var. variegata, frunze cu striaţiuni galbene-aurii, sensibilă.
Longevitatea este de peste 1000 de ani.
Sub aspect morfoecologic, caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de
răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ.
Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în
regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. Pe marginea aleilor nu se
recomandă plantarea exemplarelor femele, pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca.
Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu
creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. Fructele se recoltează în septembrie-
octombrie, seminţele se curăţă de pulpă, se seamănă în octombrie imediat în ghivece, în seră.
După 1-2 ani de cultură în recipiente, puieţii se plantează în sol primăvara, în locuri ferite de
curenţi, la adăpostul perdelelor de răşinoase. Semănatul se poate executa şi primăvara cu
sămânţă nestratificată, fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ.
Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură, triangulaţie sau oculaţie)
înaintea începerii creşterilor sau în seră, iarna, pe portaltoaie în ghivece. Pentru înmulţirea
exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S.U.A.: altoirea în ochi, în august, pe
puieţi de 3 ani, din seminţe.
ORDINUL CONIFERALES
Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale, temperate sau meridionale. În
general sunt arbori de talie mare, rar arbuşti. Se caracterizează prin tulpini drepte, monopodiale,
coroane înguste, piramidale sau conice, rar turtite, tabulare; ramificaţii în verticil, uneori au
caracterul unei false verticilări, datorită mugurilor axilari (genul Pinus); ramurile sunt în
exclusivitate lungi la genurile Abies, Picea, Pseudotsuga, Tsuga sau scurte şi lungi la genurile
Larix, Pinus, Cedrus.
Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cu limbul îngust, lăţit numai la Araucariaceae şi
Podocarpaceae, persistente, rar căzătoare la genurile Larix, Pseudolarix, Taxodium,
Glyptostobus.
Florile unisexuat-monoice, rareori dioice (Juniperus.). Inflorescenţele mascule sunt
poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. Inflorescenţele
femele, tot axilare sau terminale, constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor,
cu ovule ortrotope sau anatrope.
Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi, rareori false drupe sau false bace.
În lemn, scoarţă, muguri, tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare, grupate în
canale sau izolate, care conţ răşină.
Corelaţii morfo-ecologice. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a
luminii. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a
intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus, Larix. Frunzele persistente, aciculare
sau solziforme, cu cuticulă groasă, pieloasă, cu stomate îngropate, protejate pe benzi de ceară, cu
hipodermul dezvoltat, constituie adaptări xerofite, la uscăciunea din timpul iernii. Speciile cu
frunze caduce din genurile Larix, Pseudolarix, Taxodium au ace moi, subţiri, cu structură
xeromorfică mai slab pronunţată. Florile femele, cu ovule descoperite, adăpostite la subsuoara
solzilor, spre axul conurilor, se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule, bogate şi cu
mult polen, pe acelaşi exemplar. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de
conifere, hermafroditismul nu apare în natură, ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen
propriu), continuă, şi prin urmare, la degenerescenţă. La unele specii inflorescenţele femele sunt
situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite
fecundarea alogamă, cu polen de la alţi arbori (Picea sp., Abies sp., etc.).
Pentru o diseminare uşoară, seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală.
Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi, răşina din ţesuturi măreşte
rezistenţa acestora la frig.
Ordinul include 10 familii, dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili, numai cu
semnificaţie filogenetică. Celelalte şase familii, cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520):
Pinaceae, Taxodiaceae, Cupresaceae, Araucariaceae, Podocarpaceae, Cephalotaxaceae.
Cedrus atlantica (End.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. ssp. atlantica] – cedru,
cedru de atlas
Specie exotica, răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc, unde
creşte la altitudinea de 1400- 2200m (fig.8).
Cedrul este o specie termofilă, pretenţioasă faţă de umiditate. În climatul continental de la
noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. De
aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării, în spaţii intravilane, adăpostite.
Preferă locuri însorite. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii
staţionale (Macea, Bazoş, Oradea)
Este arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe;
începând de la vârste mijlocii devine neregulată, tabulară, cu ramuri groase. Lujerii, lungi şi
scurţi; cei scurţi, în majoritate inseraţi pe partea superioară a ramurilor (fig.61). Acele de 1,5-
3cm lungime, solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. 25 de ace) pe lujerii scurţi, rigide,
carenate, ascuţite la vârf, verzi sau albăstrui; se schimbă la 3-4 ani. Florile sunt unisexuat-
monoice, înfloreşte toamna. Conurile erecte, ovoidale, de 5-8cm lungime, brune; solzii cu o
dungă brun-închis la partea superioară. Seminţele aripate, de 10-15mm lungime, foarte răşinoase.
Maturaţia la 2-3 ani, când solzii cad de pe axul conului, ca la brad.
Pinus monticola
Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, din California (3000m) până ân
Columbia Britanicăşi insula Vancouver (700-1100m). La noi puţin cultivat cultivat Sabed-
Mureş, Dofteana Bacău, valea Dracului (Braşov)
În arealul natural vegetează po soluri bogate, bine aprovizionate cu apă, pe versanţi
umbriţi, unde formulează arborete pure.
Cerinţele ecologice în condiţiile ţării noastre nu sunt stabile. Arbore de 30-50m, atacat de
Cronartium ribicola, dar în populaţii naturale, efectele daunătorului după câteva generaţii au fost
dezastruoase, s-a ajuns la reconstituirea arboretelor de Pinus monticola pentru că specia a dispus
de gene ale rezistenţei în fondul său genetic.
Pinus griffithii Mc. Clelland (Pinus wallichiana, Pinus excelsa) – pin de Himalaia
Specie exotică, răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig.9) între 1600 şi 4000m
altitudine, în staţiuni caracterizate prin climat umed, formând arborete pure sau de amestec cu
Cedrus deodara sau Abies pindrow.
La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ
datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora.
Staţiunile recomandate sunt cele din zonele montane inferioare şi de dealuri, cu climat
moderat şi suficient de umed, cu soluri profunde şi reavăne.
Arbore de până la 50 m înălţime, cu tulpină dreaptă, scoarţa cenuşie, în tinereţe subţire şi
netedă, cu numeroase pungi de răşină; lemnul conţine multă răşină, ca şi scoarţa tânără, lujerii şi
conurile. Coroana este larg-piramidală, având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral. Lujerii
relativ groşi, verzi-brumaţi, glabri, lucitori. Acele câte cinci, dar foarte lungi, de 10-18 cm,
subţiri, moi, sunt brumate-albăstrui, atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig.69).
Conurile foarte lungi, de 15-30 cm, pendente, pe pedunculi de 2-5 cm, stau multe îngrămădite
spre vârful lujerilor, dând un aspect foarte decorativ; după împrăştierea seminţelor rămân încă
mult timp pe arbore, aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. Seminţele de
8-10 mm lungime, prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă, de 2-3 cm.
Creşterea este rapidă în tinereţe. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani
cu cinci ace fiind rezistent la Cronartium ribicola.
Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru
adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată
primăvara, datorită creşterilor tinere, alungite, asemenea unor lumânări. Pot fi plantaţi izolat, în
grupuri, uneori în masive. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente, coroana devine cu vârsta mai mult
sau mai puţin neregulată.
Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în
recipiente de gradină.
Înmulţirea prin seminţe. Recoltarea conurilor se face diferenţiat, în septembrie pentru
Pinus strobus, Pinus griffithii şi Pinus ponderosa, în octombrie pentru Pinus sylvestris, şi spre
iarnă pentru Pinus mugo, Pinus cembra şi Pinus nigra. După extragere seminţele se păstrează în
vase închise la rece şi întuneric. Se seamănă toamna şi primăvara, eventual cu pregerminare,
speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna, sau se
stratifică seminţele 70- 80 de zile.
Înmulţirea prin butaşi. Foarte greu, se utilizează numai plante mamă tinere, se recomandă
recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni.
Înmulţirea prin altoire. În placaj pentru varietăţi, ca port-altoi pentru cele cu două ace
Pinus sylvestris, la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece.
În pepiniere, pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea
mugurilor în faza de alungire.
Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L.(secţia
Pinea), dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon,
pinul cu trei ace, Pinus aristata (secţia Parryana).
Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau
cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor
în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.
Genul Thuja L.
Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia.
Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus
şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele
mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite,
cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele,
îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.
Biota orientalis (L.) Endl. (Thuja orientalis L.) – tuia, arborele vieţii.
Specie exotică originarădin China (fig.9). În culturile ornamentale de la noi este una din
speciile cele mai importante.
Rezistă bine la seceta şi fum, dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. Are totuşi
o amplitudine climatică relativ mare. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie
până în regiunea de munte. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse
Este o specie arbustivă, putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a,
până la 10 m. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis, mai ales în ceea ce priveşte portul şi
structura morfologică generală. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de
caractere. Astfel, are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe, dispuşi în
planuri verticale, caracteristice (fig.76). Frunzele tot solziforme, aşezate opus; în locul glandei
convexe au o adâncitură îngustă şi alungită, ca o zgârietură; iarna se colorează uneori în roşu-
brun. Conurile sunt mai mari, de 10-25mm, cărnoase, verzui-albăstrui, alcătuite din 6-8 solzi
groşi, cu vârful curbat în afară, în formă de corn; la maturitate solzii devin mai tari, lemnoşi, se
deschid larg, lăsând să cadă seminţele, relativ mari, de 5-7mm lungime, nearipate, de culoare
brună.
Specie exclusiv ornamentala, se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe, cat si
pentru garduri vii
Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează
în septembrie, iar pentru Thuja orientalis în octombrie. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele
cultivaruri, caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie; urmează selectarea
plantelor cele mai fidele.
Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile, multe seminţe
sterile). Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa, semănatul se face primăvara,
se lasă 2 ani pe loc.
Prin butaşi: vara, în august-septembrie, în răsadniţe, toate varietăţile.
Genul Cupressus L.
Cupressus sempervirens L. – chiparos.
Specie exotică, originară din zonele est-mediteraneene (Iran, Siria, Cipru), care a fost
mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei.
Specie tipică de climat mediteranean, călduros şi uscat, cu ierni blânde, din acest motiv la
noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ.
Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm, cu ritidom subţire,
neexfoliabil, brun-cenuşiu. Lujerii anuali, de obicei în patru muchii, subţiri până la 1mm.
Frunzele mărunte, solziforme, rombice, obtuze, opuse, dese şi alipite de lujeri; pe faţa superioară
au o mică glandă reziniferă, de culoare verde-închis. Conurile sferice, puţin alungite, de mărimea
unei nuci (2-4 cm), cu 8-12 solzi scutiformi, dispuşi opus, penta sau hexagonali, la mijloc cu
umbelic ascuţit (fig.77). Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici, de 3-5 mm, brune-
roşate, lucitoare, înconjurate de o aripioară îngustă.
Subfamilia Juiperoideae Plig. Are conurile mature cărnoase (pseudobace), provenite din
concreşterea solzilor, care nu se desfac. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului.
Genul Juniperus L.
Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială, arbori şi arbuşti. Se
caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată; lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi,
frunzele aciculare sau solzoase, persistente, opuse sau în verticile câte trei. Florile unisexuat-
dioice, mai rar monoice; exemplarele mascule au uneori şi flori femele. Conurile cărnoase,
indehiscente (pseudobace), formate din concreşterea solzilor la maturitate.
Juniperus chinensis L.
Arbore în arealul natural, în China, în Europa arbust. Formă larg-conică sau
semitârâtoare, cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze, solzoase, mici şi alipite de lujeri (frunziş
adult) şi aciculare înţepătoare, cu două dungi albe (frunze juvenile). Fructe pseudobace
globuloase de 6-8mm, la început verzi, apoi brune- violacee.
Familia TAXACEAE
Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale, cu frunze aciculare,
persistente şi ritidom subţire, ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. Ovule în general solitare,
ortrotope sau anatrope; după fecundare, prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere
o formaţiune cărnoasă numită aril, care acoperă sămânţa total sau parţial. Embrionul are două
cotiledoane.
Genul Taxus L.
Taxus baccata L.- Tisă
Este o specie cu areal în Europa, Asia Mică şi nordul Africii (fig.16). În sudul Angliei, la
Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. La noi se întâlneşte în zonele
montane carpatice, în câteva puncte coboară şi la dealuri, iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m
altitudine. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat, pe stâncării, grohotişuri sau sub
forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase.
În locurile accesibile a fost exterminată, lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor
şi săgeţilor, iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate.
Specie de climat montan-oceanic, tisa preferă staţiuni adăpostite, umbrite, cu umiditate
atmosferică ridicată. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive
de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). Se localizează soluri de pe calcare, bogate în
schelet, slab acide, aerisite, cu regim normal de umiditate.
Are temperament pronunţat de umbră, mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală.
În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până
târziu. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în
staţiuni favorabile
Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m, dar se întâlneşte frecvent sub formă
arbustivă. Tulpina este dreaptă, canelată; la exemplarele provenite din lăstari, tulpina devine
ascendentă sau culcată, căpătând formă de tufă. Ritidom timpuriu, subţire, de culoare cenuşie-
roşcată, care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină.
Coroana ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape de sol, are cetină foarte bogată,
deasă, de culoare întunecată. Exemplarele crescute sub masiv, ca şi cele vârstnice, au coroane
mult mai rare şi mai puţin compacte. Mugurii, grupaţi la vârful lujerilor, sunt ovoizi, de culoare
verzuie, ca şi lujerii. Acele liniar-lăţite, plane, au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. 2 mm, la
bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt, decurent pe lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă
vârful lor este treptat acuminat, sunt moi, de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos, fără
dungi albe de stomate; stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere
(fig.84). Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în mugure încă din toamna
precedentă, fiind constituite din 8-10 stamine; cele femele, înconjurate de 3 perechi de solzi,
solitare, sunt aşezate pe un lujer scurt, cu un singur ovul, terminal, erect; după fecundare dau
naştere unui fruct fals, denumit galbulus. Fructifică destul de timpuriu (de cca. 20 ani) şi anual.
Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime, cu tegument lemnos, tare, brună la maturitate,
acoperită până aproape de vârf de un aril roşu, cărnos, mucilaginos, cu un gust dulceag,
comestibil. Seminţele se coc prin august-septembrie, iar diseminaţia se face prin păsări; au putere
germinativă ridicată (cca. 80%). Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee).
Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de
înmulţire vegetativă prin lăstari, butaşi şi marcote.
Longevitate este foarte mare, ajungând până la 1000 de ani.
Din cauza rarităţii, fiind şi relict terţiar, tisa a fost declarată monument al naturii. Prezintă
valoare ornamentală remarcabilă, întrucât exemplarele au aspect decorativ. Se pot tunde şi
modela uşor, căpătând forme deosebite, Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii
şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa.
Lemn omogen, cu duramen brun-roşiatic, inele anuale foarte înguste, distincte, unul din
cele mai compacte, mai tari şi fine de la noi, fără canale rezinifere, foarte căutat pentru sculptură.
ORDINUL GNETALES
Dintre gimnosperme, acest ordin include cele mai evoluate specii.
Familia EPHEDRACEAE
ORDINUL FAGALES
TRIBUL CORYLEAE
Genul Carpinus L.
Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale
Europei, Chinei, Japoniei, Americii de Nord.
Scoarţă netedă, numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe; mugurii alterni,
fusiformi; frunzele ovat-eliptice, acut serate, aşezate distic. Florile sunt unisexuat-monoice,
grupate în amenţi, apar primăvara, odată sau imediat după înfrunzire. Floarea masculă are 3-20
stamine, fără perigon, învelită la bază de o bractee păroasă; amenţii femeli au numeroşi solzi
membranoşi, caduci, care poartă o cimă bifloră. Floarea femelă, aflată la subsuoara unei bractei
şi a două bracteole, este alcătuită dintr-un ovar bilocular, cu perigon îngust, denticulat. După
fecundare, amentul devine pendent. Fructul este o achenă, turtită şi costată, la vârf cu urmele
perigonului şi stilele persistente, aşezat la baza involucrului fructifer. Lăstăresc şi rareori
drajonează.
Genul Corylus L.
Cuprinde specii de arbuşti, rar arbori, din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei
nordice. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. Florile unisexuat-monoice. Fructele, sunt nucule
(aluna), sunt înconjurate de un involucru fructifer, rezultat din concreşterea bracteei şi
bracteolelor.
Genul Betula L.
Include cca. 40 de specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică, în
zona boreală şi subarctică, până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. Scoarţa este
prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos, stratificat, de culoare albă-cretacee sau gălbuie, mai
rar închisă, care se exfoliază circular în fâşii subţiri. Mugurii sunt alterni, sesili, cu solzi
imbricaţi. Frunzele peţiolate, cu marginea serată, crenată sau lobulată; înfrunzesc devreme,
primăvara. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. Amenţii femeli se transformă într-
un fel de con fructifer alungit, care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici,
cu aripioare laterale. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. După coacere, amentul se risipeşte,
iar samarele se împrăştie o dată cu solzii, rămânând pe arbore numai axul floral. Au capacitate
germinativă redusă. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început.
Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh.), (Betula alba L.) – mesteacăn
Prezintă un areal foarte întins, răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi
Altai. În Europa şi Asia, la limita latitudinală a pădurilor, dincolo de cercul polar, în sud ajunge
în Apenini şi Balcani, în Rusia până în silvostepă (fig.18). La noi este localizat la munte 700-
1550m, coboară rar la 250 m.
Optimul de vegetaţie îl realizază în subzonele pădurilor de deal, ca şi în făgete montane
sau în amestec de fag şi răşinoase mai ales în Carpaţii Nordici şi orientali.
Rase geografice – rase siberiene, scandinave, atlantice, baltice sau din apenini, Balcani
sau sudul Rusiei.
Unele din rase denotă trăsături morfologico-anatomice distincte, de exemplu mestecănul
de Carelia (lemn dens, mai intens colorat). Provenineţele indigene sunt în general bine dotate din
punct de vedere genetic în ceea ce priveşte capacitatea de creştere, în dimensiuni şi volum, multe
însă au defecte de conformaţie a trunchiului.
Provenienţe superioare apar în Munţii Apuseni şi Munţii Vrancei.
Din punct de vedere ecologic, poate fi comparat cu pinul silvestru. Este o specie rustică,
extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol, cu temperament pronunţat de lumină. Suporta
bine gerurile puternice de iarnă, arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine
edafică.Dispunând de o asemenea amplitudine ecologică, la care se adaugă o mare capacitate de
regenerare prin sămânţă şi calitatea de specie repede crescătoare în tinereţe. Mesteacănul este cea
mai de seamă specie pionieră din pădurile noastre; invadează repede terenurile descoperite,
formând arborete derivate pe suprafeţe mari.
În diferitele zone de areal, mestecănul are comportament ecologic unitar, prin urmare
ecotipurile climatice sau edafice sunt puţine. La noi se diferenţiază mesteacănul de câmpie,
mestecănul de mare latitudine, mesteacănul de soluri (relativ) uscate, mesteacănul de turbărie.
Este cel mai important arbore pionier din pădurile noastre. Acoperă foarte slab solul cu
coroanele sale rare, luminoase, de aceea, la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi
arbustive.
Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25 m înălţime; iar câteodată
rămâne arbustiv. Tulpina este zveltă, conică, uneori sinuoasă. Scoarţa, de culoare albă
pronunţată, netedă, cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi, dezvoltă la bătrâneţe, la partea
bazală, un ritidom negricios, adânc crăpat. Coroana este foarte afânată şi luminoasă, constituită
din numeroşi lujeri pendenţi, subţiri, supli, elastici, glabri, presăraţi cu o serie de glande –
verucozităţi albicioase. Mugurii sunt ovoid-conici, glabri, acoperiţi cu o secreţie vâscoasă
(fig.93). Frunzele sunt romboidale până la triungiulare, de 6 (7) cm lungime, prelung acuminate
dublu-serate până la lobulat-serate, glabre, lucioase pe faţă, mai mult sau mai puţin glanduloase,
prinse pe peţioli de 2-3 cm lungime. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. Amenţii
masculi se formează în vara precedentă, la vârful lujerilor. Cei femeli apar numai primăvara,
devreme, o dată cu înfrunzirea, sunt cilindrici, iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi; sunt
alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi, la vârf ciliaţi, sub care se găsesc fructele. Fructele sunt
samare mici şi foarte uşoare, prevăzute cu două aripioare membranoase, la vârf cu două firişoare
(resturi de stiluri), scurte.
Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani), anual şi foarte abundent.
Puterea germinativă redusă (20-40%) se menţine numai până în primăvara următoare. Lăstăreşte
viguros numai în tinereţe. Creşterea este foarte rapidă în tinereţe, în al doilea an atinge 0,5m
înălţime.
La 40-50 ani se realizează maximul de producţie lemnoasă ~ 7-8 m3/an/ha.
La 100 ani ajunge spre limita longevităţii fiziologice.
Longevitate mică 6-90ani.
Lemn fără duramen, alb-gălbui, omogen, elastic, moale, greutate mijlocie, putrezeşte
repede în aer. Se foloseşte la furnire şi placaje, în industria mobilei, chiurilor, obiecte mărunte:
cuie, jucării, saboţi, paturi de armă; din ramuri groase, necojite bănci, chioşcuri.
Betula pendula - se obţine din sămânţă, semănatul se face imediat după recoltarea
seminţelor, toamna, înainte de căderea zăpezii sau primăvara, cu seminţe stratificate. Prin altoire
se obţin varietăţile, se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. În seră se
poate altoi în februarie.
Genul Fagus L.
Cuprinde circa 10 specii, originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi
Asia Mică, China, Japonia, America de Nord). Sunt specii foarte rezistente la umbră, cu
înrădăcinarea pivotant-trasantă, scoarţa netedă, obişnuit fără ritidom, mugurii alterni, fusiformi.
Frunzele caduce, adeseori întregi. Florile sunt unisexuat-monoice. Fructele (jirul) sunt nuculeîn
trei muchii, cu secţiune triunghiulară, câte două, închise complet într-o cupă. Maturaţia anuală.
Genul Quercus L.
Gen cu peste 200 de specii, în majoritate arborescente; răspândite în regiunile temperate
şi subtropicale ale emisferei nordice. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un
loc cca. 19% din suprafaţa păduroasă. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă
introduse alte peste 20 specii exotice.
Stejarii prezintă frunze alterne, caduce, marcescente sau persistente (specii exotice),
lobate sau dinţate, rareori întregi (specii exotice). Florile sunt unisexuat-monoice. Fructul
(ghinda) este nuculă, cilindrică, elipsoidală sau aproape emisferică, prinsă la bază, uneori
aproape în întregime, într-un involucru lemnos (cupă), acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi,
liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi
tehnologice.
Subgenul Erytrobalanus Spach.
Include specii originare din America de Nord, cu frunze căzătoare sau persistente, întregi
sau mai ales lobate; obişnuit cu lobi ascuţiţi, toamna frunzele se colorează intens de la galben
până la roşu-purpuriu. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea
inferioară, iar maturaţia este bienală. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor.
Quercus rubra L. (Quercus borealis Michx.) – stejar roşu, stejar roşu american.
Originar din estul Americii de Nord (fig.23). Specia a fost introdusă în Europa la sfârşitul
secolului al VII-lea mai mult în vesrul şi centrul Europei. La noi folosit frecvent în cultură, în
scop decorativ, prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor, dar şi în plantaţii în vestul ţării
şi în terenuri degradate, dar rezultatele nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. În prezent ocupă o
suprafaţă de 2500 ha, 1650 de ha în vestul ţării în ocolul silvic Săcuieni (Bihor).
În America dispune de o largă amplitudine climatică, ceea ce a făcut să fie folosit în
Europa în condiţii variate, începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană
inferioară. Foarte importantă este provenienţa seminţelor, deoarece Quercus rubra prezintă mai
multe ecotipuri, adaptate la climatul continental din nord, sau dimpotrivă, la climatul călduros cu
nuanţe subtropicale din sud, cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. La noi suportă bine
gerurile de iarnă. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). Creşte
bine pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate suficientă. Rezistă surprinzător de
viguros şi pe soluri grele, argiloase, complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. În
staţiuni montane şi reci creşte încet, iar litiera, greu alterabilă, duce la acumulări de substanţe
organice nedescompuse. Arbore de lumină, suportă şi umbrirea.
Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. 1m. În
masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată; în arborete rărite, mai ales în condiţii staţionale
necorespunzătoare, devine adeseori rău conformată, cu defecte. Spre deosebire de speciile
indigene de stejar, are scoarţă subţire, cenuşie, netedă, asemănătoare într-o anumită măsură cu
cea de fag. După 40 de ani, în special către baza tulpinii, scoarţa dezvoltă crăpături rare, ca la tei.
Lujerii sunt roşii-bruni, cu lenticele gălbui, iar mugurii ovoid-ascuţiţi, roţii-bruni, lucitori, glabri,
de cca. 6mm lungime. Frunzele oblongi, mari, de 10-22cm lungime, adânc lobate, până la
mijlocul jumătăţii limbului, au lobii triunghiulari-ovaţi, lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu,
pe faţă sunt verzi-întunecat, iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii, cu smocuri de peri bruni în
axilele nervurilor (fig.102). Spre toamnă frunzişul, bogat şi marcescent, se colorează în roşu sau
portocaliu, fiind foarte decorativ. Ghindele sunt scurt-pedunculate, lat-ovoide până la
semisferice, brune, de cca. 2cm grosime. Partea inferioară, pe cca. 1/3 din lungime, stă aşezată
într-o cupă plană sau uşor conică. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală).
Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul, aproape anual şi destul de
bogat.
Stejarul roşu este una din cele mai valoroase specii exotice de foioase introduse la noi,
ţinând cont de marea capacitate de adaptare faţă de condiţiile staţionale şi de faptul că este o
specie repede crescătoare în tinereţe, fructifică foarte bine şi se poate regenera pe cale naturală.
Lemnul este mai puţin valoros decât cel al gorunului şi stejarului (pori mari, densitate
mai mică), durabil, se poate prelucra uşor, se foloseşte în industria mobilei, construcţii, parchete.
Coaja are un conţinut mai mic de tanin decât cea a speciilor indigene.
Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten) Soo, gorun de Dalmaţia, gorun auriu.
Specie indigenă cu centrul de răspândire în peninsula Balcanică, în vest ajunge în sudul
Italiei, în est până în Asia Mică, în nord urcă mai puţin decât gorunul comun în Polnia, Ungaria,
România. În ţară apare în sudul ţării în zonele colinre joase şi mijlocii, la altitudini de 250-550
m, în sud-estul Moldovei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea în Mehedinţi şi Dolj vine în contact cu
cerul şi în podişul Transilvaniei.
Subspecie mai termofilă. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea
ssp. petraea şi mezoxerofită, răspândită în sudul ţării.
Elagajul natural se produce ceva mai greu decât la gorunul comun, reprezintă numai 25-
30% din înălţimea totală, rectitudinea este mai puţin pronunţată.
Arbore de mărimea I, asemănător cu Quercus petraea ssp. petraea, de care se deosebeşte
mai ales prin: muguri evident mai mari, până la 1-1,5 cm lungime, ovoid ascuţiţi, de culoare
brună, până la gălbuie, frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului, sunt subţiri, mici, de
8-13cm, cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară, spre vârf treptat şi lung îngustate, la bază
trunchiate sau lat-cuneate, cu 5-7 perechi de lobi, ovaţi până la oblong-lanceolaţi, uneori acuţi,
penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei, la început pe dos stelat-pubescente sau
glabre (fig.106); fructe tot sesile, câte 1-3; cupa cenuşie, cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi
(gheboşi), la vârf pubescenţi.
ORDINUL JUGLANDALES
Genul Juglans L
Include cca. 15 specii arborescente, răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai
mică, în cea sudică (America de Sud). Înrădăcinarea pivotantă, iar scoarţa şi frunzele conţin
substanţe aromatice, tanante şi colorate. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă; au un
miros aromatic, specific. Mugurii sunt alterni, uneori suprapuşi câte doi; cei terminali cu 2-5
solzi, cei laterali globuloşi, cu 2-4 solzi. Cicatricea frunzei, mare, cu trei grupe de urme
fasciculare. Frunzele imparipenat-compuse, foliole asimetrice. Florile unisexuat-monoice. Cele
mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase, primăvara se dezvoltă în amenţi
lungi, pendenţi, axilari. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe, în raceme terminale.
Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă, având sâmburele cu tegument lemnos şi
neregulat brăzdat.
ORDINUL SALICALES
GENUL Salix
Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride.
Reprezentanţii acestui gen, arbori, arbuşti, arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul,
cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală.
Specii cu lujeri netezi şi flexibili. Mugurii au un singur solz aparent, frunze lanceolate,
peţiolate sau sesile, pe margini obişnuit serate sau crenate, mai rar întregi, cu stipele persistente.
Flori unisexuat dioice, grupate în amenţi, de regula erecţi. Polenizarea se face prin insecte.
Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de
peri albi. Fructificaţie este abundentă şi anuală, seminţele încolţesc rapid, dar puterea
germinativa se păstrează cel mult o lună.
Salix pentandra L.
Specie eurasiatică, de climă temperată şi boreală. La noi apare în nordul ţării, în mlaştini,
turbării, pe malul apelor.
Arbust cu lujeri glabri lucitori, brun roşcaţi, frunze eliptice, late de 2-4cm, pe faţă verzi
lucitoare, pe dos mai deschise, lipicioase, aproape pieloase (Fig.180).
ORDINUL URTICALES
Genul Morus L.
Arbori şi arbuşti originari din Asia, America de Nord şi Africa.
Speciile din acest gen au muguri mici, solzoşi, dispuşi spiralat sau distic. Cicatricele
subrotunde, cu numeroase urme fasciculare, frunze simple, întregi, serate, dinţate sau lobate, de
multe ori asimetrice. Flori unisexuat-monoice sau dioice, grupate în amenţi pendenţi, sunt de
tipul patru, fructul este o soroză, cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului,
fructele rezultate dintr-o inflorescenţă, alcătuiesc un fruct compus, sincarp, comestibil, cu
maturaţie anuală (iunie).
Genul Ficus
Ficus carica L. – smochin.
Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă,
în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol)
(fig.135).
Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzi-măslinii până la bruni,
glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri
largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase,
peţiol de 3-5cm lungime.
Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.
Genul Broussonetia
Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez.
Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice.
Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri.
În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime).
Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la
bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric
lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele
compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.
Genul Ulmus L.
Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire
largă în Europa, Asia şi America de Nord.
Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini
dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii
şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată,
turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la
partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva
săptămâni după înflorire.
Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris
Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp
Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33).
Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează
aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe
versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară.
Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile
de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului.
Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de
lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este
o specie de semiumbră.
Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru.
Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase
rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă, elagată, îngroşată la bază; ritidomul
timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la
globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau
pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii
sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini
albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate,
evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm
(fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi
numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande
punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe
crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la
determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-
violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele
sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată
excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul
seminţei.
Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi
varietăţi:
Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase;
Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente;
Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi;
Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi;
Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii,
Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă;
Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe.
Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt
dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte
şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating
înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani.
În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă
sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate
în aliniamente în regiuni calde şi secetoase.
Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp.
Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte
sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor,
mai ales iarna.
Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom
adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele
subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre,
pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au
smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică,
atingând fundul crestăturii.
Cultivaruri rezistente la grafioză:
Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman.
Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte
Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp,
este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 700 latitudine nordică în Suedia, limita sudică
lasă în afară unele zone mediteraneene, din arealul ulmului de câmp (fig.33). La noi este
răspândit diseminat sau în pâlcuri, din regiunea de deal până în cea de munte, altitudinea maximă
fiind de 1100 – 1300m.
În ceea ce priveşte cerinţele ecologice, este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm)
decât ulmul de câmp, dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil), faţă de
precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). Este pretenţios faţă de bogăţia solului
în substanţe nutitive. Are temperament de semiumbra.
Este în mod obişnuit, arbore de mărimea a II-a, rar până la 30 m înălţime. Tulpina,
dreaptă sau cu creştere neregulată, are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”),
cu ritidom mai închis, cu crăpături înguste. Are coroana mai largă, şi mai neregulat ramificată- în
masiv; lujerii viguroşi, bruni-verzui sau roşcaţi, scabru pubescenţi, lipsiţi de crăpături
longitudinale, dar cu lenticele numeroase; mugurii ovo-conici, obtuzi, brui-negricioşi, violacei,
pubescenţi, prevăzuţi cu peri aurii, lucitori. Frunzele sunt eliptice până la obovate, asimetrice,
acut dublu-serate, de 8-16 cm lungime, scurt peţiolate (0,3-0,5 cm), aspre (rar netede) pe faţă, pe
dos pubescente, cel puţin de-a lungul nervurilor; caracteristic, lung şi brusc acuminate la vârf,
uneori, în special pe lăstari, cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). Florile sunt mai
mari; samarele, de până la 2,5 cm lungime, lat-eliptice până la rotunde, cu aripă încreţită, mai
moale şi de culoare mai verzuie; sămânţa aşezată central, neatinsă de ştirbitură (fig.139). Se coc
ceva mai târziu, prin mai-iunie.
Varietăţi:
Ulmus glabra var purpurea, cu frunze purpurii;
Ulmus glabra var. pendula, cu lujeri pendenţi, coroana aplatizată.
După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă, periodicitatea
fructificaţiei, maturitate, uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. Lăstăreşte mai
slab şi nu drajonează. Creşte rapid în tinereţe.
Longevitatea este de 100-200 de ani.
Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi).
Genul Celtis L.
Cuprinde circa 70 de specii, arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică, din regiunile
tropicale până în cele temperate. Lujerii au măduva întreruptă, formată din lamele foarte dese.
Frunze asimetrice, cu 3 nervuri din baza. Flori poligame, andromonoice, cele mascule în
fascicule la baza lujerilor, cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor, obişnuit
solitare. Fructele – drupe sferice sau ovoidale, cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos.
Celtis australis L. – sâmbovină.
Specie indigenă, răspândită în Europa mediteraneană, Africa de Nord şi Asia de Vest. La
noi apare sporadic în Banat, Oltenia şi Dobrogea.
Este o specie termofilă, în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. Rezistă bine la
secetă, specie xerofită. Preferă soluri uşoare, fertile, bine drenate, creşte bine şi pe soluri
sărăturoase. Are temperament de semiumbră, acoperă şi umbreşte bine solul.
Realizează înălţimi de până la 20m, dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă,
formată din ramuri subţiri, neregulată. Scoarţa este netedă, fără excrescenţe suberoase, cenuşie-
închis. Lujerii sunt subţiri, flexibili, lenticelaţi, bruni-verzui, pubescenţi, cu muguri mici,
comprimaţi, ovoid-conici, alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit); solzi păroşi. Frunzele,
distice, ovat-lanceolate, de 4-12 cm lungime, cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică, lat-
cuneată sau rotunjită, pe margini numai spre bază întregi, în rest acut-serate; pe faţă verzi-
întunecat, scabre, pe dos verzi-deschis şi moi pubescente; peţiolul de 5-18 mm lungime (fig.142).
Florile cu perigon cu cinci lacinii; apar prin mai, o dată cu înfrunzirea şi sunt mici, verzui.
Fructele, drupe sferice, de 8-12 mm diametru, la început verzi,la maturitate brune-violacei-
negricioase; sâmburele carenat, cu pereţi tari, negricios-punctaţi; pedunculul puţin mai lung
decât peţiolul frunzei; se coc prin septembrie.
Maturitatea este timpurie, fructificaţiile abundente. Seminţele încolţesc greu. Lăstăreşte
relativ viguros. Creşteri active numai în tinereţe. Longevitate destul de redusă.
Este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. Se poate utiliza
pe terenuri uscate, pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre).
Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate, înverzeşte peisajul şi
umbreşte bine solul. Se foloseşte în masive, grupuri sau izolat, în parcuri de-a lungul aleilor şi
şoselelor a dat rezultate foarte bune.
ORDINUL SANTALALES
Genul Viscum L.
Viscum album L. – vâsc, vâsc alb.
Specie indigenă răspândită în centrul, nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de
obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină
frecvenţă de instalare a vâscului, deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor
să germineze, după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate.
Este un arbust de până la 50-60 cm, ramificat dicotomic. Fixarea de planta mamă se face
prin haustori. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie; sunt verzi-gălbui.
Frunzele persistente, opuse, alungit-obovate, de 2-4 (8) cm lungime, sesile, glabre, groase,
întregi pe margine, verzi-gălbui, concolore (fig.145). Florile unisexuat-dioice, mici, galbene-
verzui, îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent; înfloreşte prin februarie-
aprilie. Fructele, false bace, sferice, de cca. 8 mm diametru, albe, translucide; se coc prin
decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări, rămân pe lujeri până primăvara. Diseminarea se
produce, de regulă, cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă, cleioasă –
viscina, care se întăreşte în contact cu aerul; păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa
aderă la suport; în partea opusă suportului, sămânţa dezvoltă un pseudopivot, care fixează
plantula în planta gazdă, realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi
cele ale gazdei; ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”).
Se cunosc trei subspecii:
Viscum album ssp. abietis (Wiesb) Abromeit, cu frunze lungi până la 8 cm, de trei ori mai
lungi decât late, vegetează pe brad şi molid;
Viscum album ssp.austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var.pini), cu frunze lungi
până la 4 – 6 cm, cel puţin de 5 ori mai lungi decât late, parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus
nigra;
Viscum album ssp.album, cu seminţe cu laturile plane (nu convexe), vegetează pe diferite
foioase, mesteacăn, plopi, sălcii, tei, jugastru, paltin, rar pe frasin, ulm, stejar, carpen, nu apare
niciodată pe fag.
Maturitatea este timpurie, fructificaţii anuale sunt abundente. Tulpinile cresc încet, după
fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod.
Se înmulţesc vegetativ, prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă; instalat masiv,
vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor.
Prezintă interes medicinal, conţine viscotoxin, chlorin şi histamin, maceratul se foloseşte
pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental, tradiţie
la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou.
Genul Loranthus L.
Loranthus europaeus Jacq. - vâsc de stejar.
Răspândit în Europa sudica şi central-estică. La noi apare în regiunea de dealuri, de
preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil, tei argintiu, mesteacăn sau
fag).
Ca şi vâscul alb, formează tufe de până la 50-60 cm înălţime, ramificate dicotomic. Spre
deosebire de vâscul alb, lujerii sunt bruni, iar frunzele căzătoare, peţiolate, oblong-obovate, lungi
de 2-4 cm, cuneate, cu marginea întreagă, uneori revolută, verzi-întunecate (fig.145). Florile
unisexuat-dioice, apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. Fructele, false
bace sferice, galbene, se coc în octombrie. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. Haustorul este
însă neramificat, aproape sferic, provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. Atacul se poate
solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. Se instalează de
preferinţă tot pe arbori slăbiţi, debilitaţi.
ORDINUL ARISTOLOCHIALES
Genul Aristolochia L.
Aristolochia durior Hill. (Aristolochia sipho, Aristolochia macrophylla) – mărul lupului
Specie exotică originară din America de Nord. La noi se cultivă rar, ca liană decorativă.
Preferă locurile adăpostite, semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. Plantă volubilă de
până la 10 m lungime, cu lujerii anuali verzi, glabri şi frunzele mari (10-30 cm), alterne,
reniforme, cu vârful scurt acuminat sau obtuz, baza cordifomă, marginea întreagă, palid-verzui
pe dos, la început pubescente şi cu peţiol lung (fig.146). Florile sunt solitare, aşezate la
subsuoara frunzelor, lung pedunculate, cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului; sunt
tubuliforme, recurbate (în formă de lulea), de cca. 3 cm lungime; perigonul este format din 3 lobi
verzui, cu pete purpurii; apar prin luna mai. Fructul, o capsulă dehiscentă, de 6-8 cm lungime.
Prezintă numai importanţă ornamentală.
ORDINUL POLYGONALES
ORDINUL TRICCOCAE
Genul Buxus L.
Buxus sempervirens L. -merişor, cimişir
Specie exotică originară din Europa de Sud, Africa de Nord, Asia Mica şi Asia de Vest.
Provine din regiuni cu climă blândă, dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate
degera, uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii); rezistă bine la ger, faţă de
sol este nepretenţios. Are temperament pronunţat de umbră, necesită protecţie în tinereţe
împotriva insolaţiei. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină.
Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime; la noi nu
depăşeşte 5-6m. Tulpina este ramificată, cu coroana deasă, uşor modelabilă prin tundere. Lujerii
sunt verzi, în patru muchii, glabri. Frunzele persistente, opuse, eliptice, sau ovate, mici (1-3 cm),
cu vârful obtuz sau emarginat, marginea întreagă, pieloase, verzi-închis lucitoare pe faţă, verzi-
gălbui pe dos (fig.148). Florile unisexuat-monoice, mici, alburii, apetale, axilare, cu o floare
femelă înconjurată de mai multe flori mascule; au perigonul pe tipul 4, stamine 4 şi ovarul
trilocular. Fructul, o capsulă globuloasă, trivalvată, de cca. 8 mm lungime, cu câte două seminţe
negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve.
Prezintă o serie de forme şi varietăţi:
Buxus sempervirens var. arborescens, creşte mai înalt, cu frunze ovale;
Buxus sempervirens var.rotundifolia, cu frunze oval-rotunjite, mai late;
Buxus sempervirens var.anguatifolia, cu frunze lanceolate, de 2–3,5cm;
Buxus sempervirens var.marginata, (aureo-marginata),
Buxus sempervirens var.aureo-variegata (aureo-maculata),
Buxus sempervirens var.argenteo-variegata.
Rezistă bine la poluare, fum şi praf. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi
numai în plină lumină, în regiunile calde din sud-vestul ţării. Creştere este foarte înceată,
longevitatea mare.
În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau
grupate, fie în garduri vii.
Se obţine din sămânţă (foarte greu), prin marcotaj (primavara), despărţirea tufelor
(primăvara, toamna) şi butăşire. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august)
şi plantaţi la loc umbrit, în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. Formele horticole se
obţin prin altoire în placaj lateral.
ORDINUL RANALES
Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. Florile sunt
hermafrodite, cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă), receptaculul este bombat, uneori alungit
sub formă de con, dispunerea elementelor florale este spiralată, carpelele şi pistilele numeroase şi
libere. Fructele frecvent folicule, rar samare, capsule sau bace.
Genul Magnolia L.
Magnolia grandiflora L.
Originară din America de Nord, suportă numai climate calde, blânde. Atinge înălţimi de
25 m. Frunze persistente de 8-18 cm lungime, lucioase pe faţă, cad în anul al doilea. Flori mari,
de 10-20 cm diametru, albe, parfumate, înfloresc din mai până în august.
Genul Liriodendron L.
Liriodendron tulipifera L. - arbore lalea
Specie originară din sud-estul Americii de Nord. La noi specia este mult introdusă de
mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. La Simeria s-au obţinut rezultate
deosebite. Preferă zonele cu climate moderate, fiind sensibil la îngheţuri târzii, rezistă relativ
bine la gerurile mari din iarnă, iar zăpezile abundente, grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor
destul de fragile. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol, preferă soluri afânate, profunde,
cu apa freatică la mică adâncime, nu rezistă la secetă, are temperament de lumină.
Este un arbore de mărimea I, în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4
m. Tulpina dreaptă, cilindrică, bine elagată, cu scoarţa subţire, cenuşiu-închis, la bătrâneţe are
ritidom subţire, relativ slab crăpat longitudinal. Frunze lung peţiolate, toamna galben – auriu
intens (fig. 150). Flori hermafrodite terminale, asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte
leirion înseamnă crin şi dendron arbore). Fructe în formă de conuri alungite, de 6-8 cm, include
numeroase samare monoaripate. Maturitatea are loc toamna, uneori răspândirea durează până
primăvara. Fructificaţiile sunt destul de abundente, periodicitate mică, putere de germinaţie
foarte mică (10–15%). Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. Longevitate de
aproximativ 500 ani.
Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului, formei şi coloritului de
toamnă al frunzelor, frumuseţii frunzelor şi florilor.
Forme horticole:
Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă.
Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal.
Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi
admirate sau de-a lungul aleilor.
Înmulţire:
Se practică semănatul de toamnă - seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează
greu, temperatura nu va depăşi 50C.
Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Puieţii, sensibili la
arşiţă, se vor proteja.
Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. Altoirea dă rezultate bune în sere prin
procedeul în despicătură, pe puieţii de 1an în ghivece.
Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss.
Cuprinde multe specii ierboase, puţine lemnoase. Interes dintre speciile lemnoase
prezintă cele din genul Clematis.
Genul Clematis L.
Cuprinde aproximativ 230 de specii, multe ierboase, puţine subarbustive, de obicei liane
agăţătoare, muguri opuşi, flori hermafrodite, mai rar dioice, grupate în cime, solitare sau în
panicule. Fructele sunt achene cu stil lung, persistent, plumos.
Clematis viticela L.
Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Prezintă tulpini de 2-4 m, frunze
penate, cu foliole întregi până la trilobate, flori violet-albăstrui sau roz-purpurii, înfloreşte în
iunie – august.
Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: - Berberis
aggregata, Berberis amurensis, Berberis buxifolia, Berberis chinensis.
Se folosesc ca exemplare solitare, grupuri, garduri vii libere şi tunse, cele cu frunze persistente şi
de talie mică se utilizează în recipiente, în grădini.
Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire, seminţele se seamănă toamna sau
primăvara.
Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu
călcâi în răsadniţe reci.
Se practică altoirea în cazul speciilor rare, pe portaltoi de Berberis vulgaris.
ORDINUL ROSALES
Genul Philadelphus L.
Philadelphus coronarius L. - iasomie, lămâiţă
Specie exotică, răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. La noi se cultivă în grădini şi
parcuri. Uneori este subspontană, se regenerează natural pe versanţi, în apropierea centrelor
urbane (Tâmpa). Rezistă destul de bine la geruri, la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii;
îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. Are
pretenţii reduse faţă de sol, rezistă bine în zonele umbrite, dar înfloreşte mai slab, în plină lumină
înfloreşte abundent şi anual.
Este un arbust de până la 3 m, cu flori foarte plăcut mirositoare, scoarţa este brun-roşcată,
se exfoliază longitudinal, lujerii sunt uşor muchiaţi, bruni, glabri, mugurii sunt opuşi, puţin
vizibili, frunzele sunt, întregi, eliptice, acuminate, florile sunt albe, plăcut mirositoare, grupate în
raceme, apar în luna iunie, fructele sunt capsule cu seminţe mici, otrăvitoare pentru păsări (fig.
156).
Varietăţi horticole:
Philadelphus coronarius var. „Aureus” Rehd. – frunze la început
galben-aurii, apoi galben-verzui.
Philadelphus coronarius var. „Dublex” – flori des solitare, dar cu înveliş floral dublu.
Lăstăreşte, butăşeşte şi marcotează. Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. Este una din
cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. Se poate tunde şi utiliza pentru
garduri vii.
Philadelphus latifolius Schrad. (Philadelphus pubescens)
Specie originară din America de Nord, frunze mari, până la 10cm lungime, pe dos
pubescente, cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază, flori pedunculate, caliciu pubescent.
Philadelphus inodorus L.
Specie originară din America de Nord, frunze de 5 cm lungime, ovate, lucitoare pe faţă,
pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor, flori fără miros, solitare, rar grupate câte 3
(5 cm diametru).
Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus
hirsutus Nutt., Philadelphus delavayi Louis, Philadelphus incanus Koehne, Philadelphus
tomentosus Wall.
Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri, în
apropierea aleilor, izolat. Se utilizează şi în masive, la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii
tunse.
Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie - august), butaşii se recoltează din lujeri
laterali, se foloseşte un amestec de nisip şi turbă, în pat cald. Butăşirea de primăvară dă rezultate
bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Înmulţirea prin
sămânţă sau marcotaj se face mai greu, nu se recomandă.
Varietăţi:
Deutzia scabra var. Candidissima Rehd, – cu flori foarte pline, compacte, grupate în
panicule albe.
Deutzia scabra var. Plena Rehd. – cu flori roz, involte.
Deutzia scabra var. Watereri Rehd. – cu flori simple, albe, cu pete roşii-carmin la
exterior.
Această specie lăstăreşte şi marcotează; rezistă bine la fum. Se înmulţeşte prin sămânţă,
marcote, butaşi. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. Lădiţele cu
puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. Marcotajul se execută primăvara, vara sau
iarna.
Genul Ribes L.
Cuprinde peste 150 specii arbustive, răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din
emisfera nordică. Tulpinile şi lujerii au uneori spini, mugurii alterni, frunzele obişnuit palmat-
lobate, alterne, numai pe lujerii scurţi în fascicule. Florile hermafrodite, mai rar dioice, grupate în
raceme sau facicule, fructele – bace polisperme, cu urmele caliciului la vârf.
Genul Liquidambar L.
Liquidambar stryaciflua L.
Specie exotică, originară din America Centrală şi de Nord, creşte activ în lunca râului
Mississippi, fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m).
La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş, Simeria, Macea). Preferă un climat
moderat şi soluri fertile, profunde, drenate, cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci).
Este o specie de semiumbră.
Tulpina este dreaptă, cu coroană deasă, piramidală, lujeri verzi-bruni, glabri cu muguri
alterni, ovoizi-conici, frunzele au 3-7 lobi triunghiulari, alungiţi, acuminaţi, la bază trunchiate
sau slab cordate, tomentoase pe ambele fete la început, apoi cu smocuri de perişori numai pe dos,
în axilele nervurilor. Florile sunt unisexuat monoice, cele femeieşti grupate în capitule
globuloase pendente, iar cele bărbăteşti în spice terminale, înfloreşte în mai. Fructele sunt
compuse, pendente, pluricapsule, seamănă cu cele de platan, se păstrează foarte mult timp pe
arbore (fig. 163).
Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu,
foarte decorativ. Dacă este introdus în lunci, pe malul apelor, frunzele se colorează mai puternic.
Cultura: prin seminţe şi marcotaj. Este o specie sensibilă la transplant, de obicei se
transplantează cu balot.
Genul Platanus L.
Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei,
Americii de Nord şi Asiei Mici. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. Frunzele mari, palmat-
lobate, alterne, peţiolul cu o teacă la bază, acoperă complet mugurele. Florile unisexuat-
monoice, florile femeieşti grupate în capitule globuloase pendente. Fructul este compus, sferic, o
pluriachenă, achenele au smocuri la bază.
Genul Spiraea L.
Spiraea ulmifolia Scop. - cununiţă, taulă
Specie eurasiatică, spontană la noi în zonele montane şi subalpine, pe soluri calcaroase şi
grohotişuri, în chei. Se cultivă frecvent în scop ornamental, ca tufe izolate sau gard viu.
Arbust până la 2 m înălţime, cu ramuri arcuite, lujerii sunt geniculaţi, muchiaţi, bruni sau
cenuşii, glabri, mugurii sunt mici, ovoizi, stau departati de lujeri, frunzele sunt ovate sau ovat-
lanceolate, acute, cu baza cuneată până la rotunjită, întregi în treimea superioară, în rest simple
sau dublu-serate, florile sunt albe, grupate în raceme umbeliforme bogate, apar în mai-iunie,
fructele sunt folicule brune, glabre (fig. 165).
Această specie prezintă importanţă naturalistică, ornamentală şi pentru amenajarea
terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor.
Genul Dryas L.
Dryas octopetala L. – argintică
Specie indigenă, răspândită în Europa, Asia, America de Nord.
La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine.
Este o specie calcicolă, de soluri scheleto-pietroase, superficiale, deficitare în humus, cu
importanţă naturalistică aparte, este un relict glaciar.
Arbust pitic, cu tulpini repente, târâtoare şi apoi erecte, frunzele sunt persistente, alterne,
eliptice, crenate pe margini, verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea
inferioară, florile sunt solitare, albe, lung pedunculate, erecte, de obicei cu 8 petale, fructele sunt
achene (fig. 167).
Genul Rubus L.
Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive, căţărătoare sau târâtoare, cu ghimpi sau
peri, mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. Frunze alterne, obişnuit compuse.
Flori hermafrodite, mai rar unisexuate. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-
un fruct multiplu, cărnos, obişnuit polidrupă, rar poliachenă.
Rubus idaeus L.- zmeur
Specie indigenă, cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. La
noi este o planta comună, din regiunea de dealuri până la munte. Suportă bine gerurile şi
îngheţurile, dar nu rezistă la secetă. Preferă soluri afânate, permeabile, relativ acide, revene.
Are temperament de lumină.
Formează tufe cu tulpini numeroase, tulpinile sunt erecte, cu înălţimi de 1-2,5 m, cu
vârful arcuit, lujerii sunt geniculaţi, verzi, cu ghimpi pe tulpină, destul de deşi, frunzele sunt
alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile;
foliolele sunt ovate inegal, dublu-serate, glabre şi verzi pe faţă, albicioase, tomentoase pe dos,
florile sunt mici, albe, grupate în raceme, apar prin mai-iunie, fructul este o polidrupă
globuloasă, roşie la maturitate, se detaşează uşor de receptacul (fig. 170).
Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor:
Rubus idaeus var. Leucocarpus Heyene. cu fructe galbene.
Rubus idaeus var. Albus Simk. cu fructe albe.
Tulpinile devin mature în anul al II -lea, fructificaţii abundente, mai ales în plină lumină.
De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani, dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi
devine un concurent de temut.
Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. Se obţine din samânţă, butaşi sau prin
marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină).
În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen.
Genul Rosa
Cuprinde foarte multe specii montane, hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol.
Specii spontane, se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. Sunt arbuşti târâtori, erecţi sau
căţărători, cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse, alterne, cu stipele
concrescute la baza peţiolului.
Florile complete, terminale, solitare sau în raceme umbeliforme, cu înveliş floral pe tipul
5, sepale întregi sau divizate, căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia.
La maturitate receptacul devine cărnos, formând un fruct fals multiplu (măceaşa), care include
numeroase achene mici, păroase.
Genul Pyrus
Cuprinde arbori, mai rar arbuşti cu frunze simple, alterne, stipelate, pe margine întregi
sau serate. Flori complete, în corimbe umbeliforme, sepale divergente, petale albe, uneori roz,
îngustate la bază. Fructe – poame de formă obovoidală, cu cavitate numai la vârf.
Pyrus pyraster (L.) Burgsd – păr pădureţ
Specie indigenă, originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. 34); la noi
apare prin luminişuri, în silvostepă, până în zona dealurilor, în zona montană inferioară apare rar.
Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă, rezistă la ger şi spre deosebire de măr,
suportă soluri grele, compacte, supuse uscăciunii prelungite.
Temperament de lumină, suportă însă şi o uşoară umbrire.
Poate ajunge până la 20 m înălţime, uneori are dimensiuni arbustive.
Tulpina cu ritidom solzos, slab brăzdat, coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi
numeroase brahiblaste. Lujerii slab muchiaţi, brun lucitori, glabri. Mugurii ovoid-conici, vârful
ascuţit, depărtat de lujeri, glabri lucitori. Frunzele mici, 2-5 cm, lat-eliptice sau rotund-ovate,
vârful acut, baza rotunjită sau uşor cordată, pe margine întregi sau fin dinţat-serate, glabre,
pieloase, pe faţă verzi-închis lucitoare, peţiolul cât limbul sau mai lung. Florile corimbe
umbeliforme, albe, înfloreşte abundent.
Fructele poame obovoidale sau globuloase, de până la 3 cm lungime sau diametru, la vârf
cu resturi de caliciu; la maturitate sunt verzi sau cafenii, astringente, înecăcioase (fig. 182).
Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură.
Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi, pe terenuri
degradate.