greşelile papalităţii au fost cu adevărat o cauză a Reformei.

Se poate însă accepta

ideea că situaţia creată a slăbit Biserica şi a făcut-o vulnerabilă în momentul în care ea
a fost atacată.

a) Cauze pe termen scurt

Tradiţional, cauzele pe termen scurt ale Reformei sunt legate de activitatea
umaniştilor. Cărturari erudiţi, aceştia erau interesaţi de studiul scrierilor greceşti şi
latine antice precum şi a Sfintei Scripturi. În cercetarea lor, ei foloseau texte cât mai
apropae de original. Scopul lor era să înţeleagă mesajul original al acestor scrieri,
debarasându-se de interpretările facute în Evul Mediu şi bazate pe traduceri deficitare.
Umaniştii şi activitatea lor era tolerată de către Biserică atâta vreme cât ei nu
contestau structura conducătoare a acesteia. Cel mai cunoscut umanist al vremii a fost
Desiderius Erasmus (1466? – 1536) care ţinea legătura cu oadevărată reţea de
umanişti ai vremii. Specialist în exegeză, el refuza să folosească Vulgata – traducerea
latină a sfintei Scripturi realizată de Fericitul Ieronim şi care cuprindea o serie de
greşeli. Ca şi alternativă la vulgata, el a publicat în anul 1516 o versiune greacă a
Noului Testament pe baza căruia o serie de cărturari au făcut mai apoi traduceri în
limbile naţionale europene.
Erasmus îşi dorea ca Biserica să încurajeze credincioţii să urmărească dobândirea
mântuirii prin trăirea vieţii asemeni lui Hristos şi nu prin practicarea unor formalităţi
goale. La fel ca şi el au gândit, începând cu aproximativ un secol înainte, mai mulţi
umanişti din întreaga Europă, care însă nu au creat o reţea a ideilor lor. Erasmus a
compus o lucrare cu titlul Elogiul nebuniei care a devenit repede ceea ce astăzi am
numi un best-seller în care ridiculiza pe oamenii Bisericii pentru ideile lor. Tocmai în
acest timp, Luther devenea faimos printre admiratorii lui Erasmus din întreaga
Europă, unii dintre ei ocupând poziţii înalte. De aceea mulţi istorici au avut tendinţa
de a vedea în acest sprijin pentru ideea de reformă venit din partea umaniştilor, una
din cauzele majore ale Reformei. Contemporani lui Erasmus şi a lui Luther afirmau
deja că „Erasumus a aşezat oul şi Luther a scos pui din el.” Este însă o realitate faptul
că Erasmus şi mulţi dintre ucenicii săi nu l-au urmat pe Luther ci au preferat să
rămână fideli Bisericii Catolice, căutând pe mai departe o înnoire a acesteia din
interior. În acest sens este concludentă replica lui Erasmus la afirmaţia
contemporanilor săi citată mai sus: „eu am pregătit oul găinii; dar ceea ce a scos
Luther din el a fost un cu totul altfel de pasăre.
 În concluzie, nu se poate spune că Reforma a avut loc ca urmare directă a
activităţii umaniştilor dar se poate demostra că lucrările lor au creat un climat
intelectual în care învăţăturile lui Luther au devenit acceptabile.

În ciuda enumerării şi descrierii acestor cauze ale Reformei, persistă totuşi

întrebarea de ce a avut loc reforma în acel loc şi în acel moment, de vreme ce au avut
loc şi în alte părţi contestări ale autorităţii Bisericii dar care nu au dus la apariţia unei
Biserici rivale. Este şi cazul lui John Wycliffe în Anglia şi a lui Ian Huss în Boemia.

Martin Luther

S-a născut la 10 noiembrie 1483 la Eisleben în Turingia ca fiu al unui miner.

Tatăl lui a dorit ca fiul lui să studieze dreptul, fapt pentru care, între 1501-1505 a
urmat studii juridice la Universitatea din Erfurt unde a devenit magistru în drept. La
numai câteva săptămâni după examenul de absolvire, Luther a hotărât să intre în
ordinul călugărilor augustinieni. Motivul acestei hotărâri surprinzătoare a fost o
făgăduinţa făcută în momentul în care a fost pus în pericol de moarte de către un
fulger. Cu siguranţă că hotărârea călugăriei stă în legătură cu reflecţiile tânărului
Luther cu privire la starea sufletului său şi la modul în care se va prezenta în faţa
înfricoşatei judecăţi, reflecţii cauzate de moartea prematură a unui prieten. În
concepţia timpului, mântuirea era cel mai sigur abţinută doar de cei care intrau în
monahism căci doar aceştia duceau cu adevărat o viaţă creştină.
 La început, Luther a fost un fidel călugăr augustinian. Despre viaţa lui ca şi
monah, el scria mai târziu: „Este adevărat, am fost un călugăr pios şi am respectat
regulile ordinului meu atât de strict încât pot să spun: dacă vreun călugăr a intrat în rai
datorită monahismului, atunci şi eu ar trebui să intru...” Luther a făcut carieră în
cadrul ordinului augustinian. A fost hirotonit preot (1507), a studiat teologie, a făcut o
călătorie la Roma cu ordinul său, fără ca ceea ce a văzut acolo să-l fi smintit în vreun
fel (1510). În 1511 s-a mutat la Wittenberg, iar în 1512 după ce a obţinut titlul de
doctor în teologie, a devenit profesor de exegeză la Universitatea din acest oraş.
La început, la cursurile sale, el a predat soteriologia catolică. Esenţa acestei
soteriologii era: în ciuda păcatului, omul poate să facă fapte bune. Dacă face fapte
bune şi urmează învăţătura Bisericii, poate să se mântuiască. Totuşi Luther nu putea
să fie sigur de propria mântuire, conform acestei soteriologii. De unde putea omul să
ştie că Dumnzeu este mulţumit de faptele lui bune? Ca şi exeget biblic, el a descoperit
că noţiunea de „dreptate a lui Dumnezeu” nu se bazează pe existenţa unui Dumnezeu
judecător, care răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, ci pe un Dumnezeu milostiv, care
ia asupra lui păcatele, pe baza credinţei. Aşa s-au născut ideile centrale ale Reformei,
anume sola gratia – numai prin har şi sola fide – numai credinţa. „Faptele bune” nu
mai sunt văzute ca şi condiţie a îndreptării, ci drept o urmare a acesteia. Nu ştim exact
când a început Luther să creadă astfel. Unii plasează această schimbare a sa în anul
1514, alţii în anul 1518, după afişarea tezelor.
Cert este faptul că disensiunile sale cu Biserica Catolică au început în anul 1517.
În acelaşi an, papa Leon X a permis vinderea de indulgenţe pentru că avea nevoie de
bani pentru construirea catedralei Sfântul Petru de la Roma. În Germania, inclusiv la
Wittenberg, unde se afla Luther, indulgenţele erau vândute de către călugărul
dominican Johann Tetzel. Luther a fost scandalizat de modul în care aceste indulgenţe
erau vândute, precum şi de efectele lor în practica religioasă. Se credea că după
cumpărarea lor, nu mai era nevoie de penitenţă. Luther a scris cele 95 de teze în latină
şi le-a trimis episcopului catolic şi unor prieteni, ele urmând a constitui punct de
plecare pentru o discuţie între teologi erudiţi. Probabil că au fost afişate şi pe uşa
catedralei din Wittenberg. Spre surprinderea lui Luther, imediat ce tezele au fost
traduse în germană, au cunoscut o rapidă răspândire în statele germane. Din acest
motiv, în 1518, Luther a fost chemat la Roma spre a fi judecat ca suspect de erezie.
Friedrich cel Înţelept de Sachsen, şeful politic al lui Luther a reuşit să obţină audierea
lui Luther de către legatul papal Thomas Cajetan, la Ausburg. Audierea a rămas fără
reuzultat, căci Luther a refuzat să renunţe la tezele sale.
În 1519 a avut loc ceea ce istoria bisericească universală numeşte disputa de la
Leipzig între Luther şi profesorul de teologie de la Ingolstadt Johannes Eck. În cadrul
acestei dispute, Luther a respins primatul papal, valabilitatea conciliilor şi şi-a
reafirmat învăţătura. A recunoscut doar Scriptura ca unică autoritate – sola Scripruta,
punând la îndoială valabilitatea întregii teologii medievale.
În anul 1520, Luther a redactat trei lucrări: