Vlad Tepes

Unul dintre fiii lui Mircea cel Batrân a fost Vlad, supranumit ,,Dracul". Din 1431 si pâna
în 1436, Vlad Dracul a trait în Transilvania. El a locuit într-o casa din Sighisoara, în care îsi
instalase si o monetarie, din ale carei venituri se întretinea. Prin 1428-1429 i se nascuse un fiu,
caruia îi daduse numele de Mircea, în amintirea tatalui sau. Nu dupa multa vreme a venit pe lume
înca un baiat, care a primit numele tatalui, Vlad.
      Toate acestea au luat sfârsit în anul 1436, când Vlad Dracul, aliat cu cei doi fii ai lui
Alexandru cel Bun, Ilias si Stefan, ajunsi domni ai Moldovei, a ocupat tronul parintesc al Tarii
Românesti. O viata noua a început pentru el si pentru fiii lui, la care s-a adaugat un al treilea,
Radu, viitorul domn Radu cel Frumos.
      Educatia pe care a primit-o Vlad nu s-a deosebit de aceea a cavalerilor occidentali din aceea
vreme. De la vârsta de sase ani, copilul era luat din grija mamei sale si dat în seama unor dascali,
de obicei boieri. Copilului i se dadeau în special precepte privind caracterul divin al domniei, i se
explicau raporturile dintre domn si boier, dintre domn si supusi, principiile generale ale politicii
externe si modul de conducere a razboaielor.
      În anul 1442, nenorocirile au reînceput sa se abata asupra Tarii Românesti. Evenimentele
care au urmat au dus la pierderea domniei de catre tatal lui Vlad Tepesi. În vara anului 1444,
dupa încheierea unei paci între Ungaria si Imperiul otoman, pace la care adera si Tara
Româneasca, Vlad Dracul si-a trimis doi fii, pe Vlad Tepesi si pe Radu cel Frumos, ca ostateci la
turci. Ei au fost dusi în Asia mica, într-o cetate izolata în muntii Anatoliei, numita Egrigöz, astazi
un mic orasel în tinutul Kütahya, unde au stat pâna în 1448. În acel an, toamna, scapat din
închisorile turcesti, Vlad Tepesi s-a refugiat în Moldova, unde domnea ruda sa Alexandrel, fiul
lui Ilias. A ajuns pe tronul tarii printr-o fapta de sânge, anume uciderea lui Vladislov al II-lea.
      Anul 1459 a fost anul de cotitura al domniei lui Vlad Tepesi. Începând de atunci el n-a mai
platit haraci turcilor, bizuindu-se pe ajutorul lui Stefan cel Mare si al lui Matei Corvin. În tara a
reusit sa faca liniste si sa taie din radacina uneltilire vrajmasilor. În vara anului 1459, chiar în
ziua de paste, a avut loc pedepsirea boierilor si a orasenilor târgovisteni pentru a razbuna
uciderea fratelui sau, Mircea.
      Masurile radicale pe plan intern aveau drept scop pregatirea tarii pentru marea înfruntare cu
otomanii, pe care domnul român o simtea ca se apropie. Mahomed al II-lea îi ceru în iarna anului
1461 tributul neplatit de trei ani, adaugând si 500 de copii pentru corpul de ieniceri. Tepesi
trebuia sa se prezinte personal cu tributul la Sublima Poarta. El a respins toate pretentiile Portii.
      Fiindu-i dezvaluita o încercare a turcilor de a-l prinde într-o cursa, aprigul domnitor trase în
teapa pe conducatorul turc al Nicopolei Hamza-pasa, împreuna cu secretarul grec Catavolinos si
o trupa de soldati. La 11 februarie, Dunarea, de la Vidin pâna la varsare, era controlata de trupe
românesti. Tepesi statea în Giurgiu si scria regelui Ungariei, cerându-i ajutor.
      La venirea primaverii, însusi sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în
fruntea unei numeroase armate, a aparut la Dunare si a pornit o expeditie de pedepsire a lui
Tepes. Fortând trecerea Dunarii pe la Vidin, oastea turceasca a început înaintarea prin Tara
Româneasca, spre Târgoviste, capitala tarii. Caldura era înabusitoare în câmpia olteana. Turcii se
îndreptau cu pierderi mari spre Târgoviste. În drumul ei nu întâlneau nici cetati, nici orase, pe
care sa le asedieze, ci doar, nevazuti, pe ostasii lui Tepes, care îi hartuiau în continuu.
Detasamentele otomane plecate dupa prada erau atacate sistematic, grânele arse, fântânile
otravite.
      În noaptea de 16 spre 17 iunie a avut loc una dintre cele mai îndraznete actiuni - un atac de
noapte având ca scop uciderea sultanului Mahomed al II-lea. Sultanul când a aflat i-a chemat pe
ostasi, le-a înfatisat situatia si i-a convins sa invadeze tabara dusmana si fie sa cada vitejeste în
lupta, fie sa se razbune împotriva dusmanului. Dupa ce Tepes a provocat un mare macel,
împaratul turcilor, pierzând încrederea în privinta situatiei, a parasit în ascuns tabara si a luat-o la
fuga.
      Retragerea otomanilor a fost grabnica si rusinoasa. Armata bântuita de ciuma si înjumatatita,
a ajuns la Andrianopole abia pe la sfârsitul lunii iulie. La Braila a fost lasat Radu cel Frumos, ape
ai convinge pe boierii munteni sa-l tradeze pe Tepes.
     Venit sa se întâlneasca cu regele ungur, Tepes, care nu banuia nimic, a fost arestat. Fara sa fie
lasat sa se justifice, a fost trimis la Buda, apoi la castelul Visegrad, unde a stat 12 ani. Abia în
1475 a fost eliberat si regele I-a dat posibilitatea sa lupte din nou împotriva otomanilor.
      În vara aceluiasi an a participat, cu gradul de capitan, la o campanie în Serbia, împotriva
aceluiasi imperiu. Un an mai târziu, în noiembrie 1476, va reusi cu ajutorul lui Stefan cel Mare
sa reocupe tronul tarii.
      Revenit pe neasteptate cu ajutor turcesc, fostul domn Basarab Laiota, l-a surprins pe Tepes
care avea în jurul sau o garda de numai 200 de moldoveni lasati de Stefan cel Mare si l-a ucis
într-o zi rece de iarna a anului 1477.
      Marele voievod nu împlinise nici 50 de ani, dar devenise cunoscut în toata Europa. Luptele
duse împotriva turcilor trezisera admiratia principilor italieni si germani, a Venetiei si a papei, ba
chiar a lui Mahomed al II-lea.
 Mihai Viteazu- Unirea de la 1600

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va desfăşura sub
semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor Române. Puternica personalitate a marelui
domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române.
Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind în raporturile cu Poarta, el a
dovedit resursele puterii pe care Ţara Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin
Unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea
otomană şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Dar domnia lui Mihai
Viteazul, şi mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim
semn al prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un
simbol în epoca emancipării naţionale pentru unirea într-o singură ţară.
Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perşii şi, în Europa, cu puterile creştine, cerinţele
Imperiului Otoman faţă de Ţările Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de
tot felul şi ştirbirea autonomiei interne vădeau intenţia de a le transforma în paşalâcuri. Tributul
Ţării Româneşti ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura soluţie de a ieşi din acest impas
era o angajare de puterile creştine în lupta antiotomană.
În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-
1601) pe tronul Ţării Româneşti. Înainte de a fi domn, a câştigat o vastă experienţă străbătând
lumea Răsăritului. A parcurs toate treptele dregătoriilor, ajungând ban al Craiovei. Cu
asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzeştilor, de Cantacuzinii de
la Constantinipol, în 1593 ocupă tronul. El a avut şi sprijinul principelui Transilvaniei,
Sigismund Báthory.
Confruntat de la începutul domniei cu opresiunea şi exploatarea otomană, Mihai aderă, din
proprie iniţiativă, la Liga creştină. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea, împăratul Austriei,
Sigismund Báthory, urmat de Aron Vodă s-au alăturat şi ei Ligii. În aceste împrejurări,
declanşarea răscoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii
levantini la vistierie şi I-a ucis, lichidând şi o unitate otomană, cantonată în Capitală. În
continuare, atacă cetăţile de la Dunăre: Giurgiu, Brăila, Nicopole etc. Între timp, la Putinei şi
Stăneşti (Ilfov), Mihai învinge o oaste tătărească ce venea din Ungaria, iar la Şerpăteşti (Ilfov), o
armată otomană. Cu excepţia Giurgiului, unde otomanii rezistaseră, toate celelalte cetăţi din
stânga Dunării sunt cucerite de oştile muntene şi moldovene.
Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunării ameninţau cu o răscoală
generală. Pentru a o preîntâmpina şi, mai cu seamă, pentru a reduce Ţările Române sub ascultare,
otomanii pregătesc o ofensivă împotriva Ţării Româneşti. În această gravă situaţie, Mihai trimite
o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea alianţei. Depăşind instrucţiunile domnului,
delegaţia de boieri şi clerici a încheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu condiţii
nefavorabile, recunoscându-l pe Sigismund drept suzeran.
Domnul Ţării Româneşti, conform tratatului, era socotit locţiitor a principelui. Conducerea ţării
era încredinţată unui număr de 12 boieri munteni, care urmau să facă parte din Dieta
Transilvaniei. Pus în faţa acestei situaţii şi datorită apropiatei confruntări cu otomanii, Mihai
Viteazul a fost nevoit să accepte condiţiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornică şi ea să
limiteze şi ea puterea domnească şi să şi-o lărgească pe a ei. S-au prevăzut cu acest prilej, şi
restabilirea vechilor hotare ale ţării şi ajutor militar împotriva otomanilor, precum şi
subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din Ţara Românească.
Sigismund, intervenind apoi în Moldova, l-a înlocuit pe Aron Vodă cu Ştefan Răzvan. La 3
iunie, la Alba-Iulia, el a încheiat şi cu acesta un tratat, asemănător celui din 20 mai. Astfel,
principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două ţări Româneşti.
Sprijinit de unii boieri munteni în frunte cu Buzeşti, Mihai şi-a organizat o armată proprie, de
mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături de acesta, el şi-a format unităţi de
călăraşi, “roşii”, unităţi de “dărăbanţi” şi voluntari din sudul Dunării.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595,
oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat să treacă fluviul. Primele tentative au
eşuat. Mai multe unităţi de munteni, moldoveni şi cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării,
pustiind Nicopole şi Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredinţeze comanda
trupelor bătrânului vizir Sinan-Paşa, care, între 14 şi 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu.
Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o oaste din Transilvania,
condusă de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului.
Folosind cu pricepere terenul (râul, mlaştina, zona păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a
repurtat, şi datorită exemplului personal, o mare victorie.
Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o nouă luptă, se
îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, Sinan-Paşa a ocupat
oraşul la Bucureşti, începând organizarea ţării în paşalâc. Încercarea de organizare a paşalâcului
a provocat o categorică opoziţie a tuturor forţelor sociale şi mai cu seamă a maselor ţărăneşti.
În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un contingent de
artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei eliberează Târgoviştea şi-I urmăresc
pe otomani. Contraofensiva le-a fost uşurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor
otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici,
trupele unite ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele otomane, care
încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obţinând o strălucită victorie.
Această izbândă a însemnat asigurarea independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că
unirea eforturilor Ţărilor Române este cheia succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării.
În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de
confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. În aceşti ani
reapare însă şi opoziţia boierească, nemulţumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la
Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor, intenţiile
polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum şi
confruntările dintre imperiali şi otomani în Ungaria îl fac pe Mihai să-şi dea seama că singura
soluţie posibilă este pacea cu otomanii, în condiţiile recunoaşterii domniei şi independenţei ţării.
Mihai încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de a fi întărit alianţa cu Transilvania. Pacea
cu Imperiul Otoman a fost determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de
înscăunarea lui Ieremia Movilă în moldova de către Polonia şi de renunţarea lui Sigismund la
tron în favoarea austriecilor. În aceste împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o
situaţie dificilă.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce tratative cu Imperiul
Habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Aceasta a anulat pretenţiile de suzeranitate ale
principelui Transilvaniei asupra Ţării Româneşti. Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare şi
iscusit diplomat, ştiind să deschidă noi posibilităţi de afirmare a ţării şi planurilor sale de viitor.