Sunteți pe pagina 1din 20

PRINCIPALELE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE : DE LA

TRATATUL SEMNAT LA ROMA, LA CONSTITUŢIA EUROPEANĂ

1. Deschiderea „santierului european”

2. Nasterea Comunitatii Economice Europene: Planul Schumann (1950)

3. Tratatul de la Roma (1957): relansarea economica

4. Actul Unic European (1986)

5. Tratatul de la Maastricht (1992). Nasterea Uniunii Europene

6. Tratatul de la Amsterdam (1997)

7. Tratatul de la Nisa (2001)

8. Conventia asupra viitorului Europei si Tratatul Constitutional al Uniunii


Europene.

TEMA V

PRINCIPALELE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE: DE LA


TRATATUL SEMNAT LA ROMA,

LA CONSTITUŢIA EUROPEANĂ

1. Deschiderea „santierului european”


Unii istorici considera ca întâlnirea de la Elba a fortelor militare sovietice si
americane, din primavara anului 1945, odata cu zdrobirea Germaniei fasciste, simboliza
înfrângerea Europei si prefigura divizarea acesteia. De ce ? Pentru ca Europa distrusa de
razboiul devastator, slabita si saracita, urma sa fie împartita între cei doi învingatori: SUA
si URSS.

În aceste conditii, oamenii politici din Europa Occidentala au avut o obsesie: cum
sa organizeze în mod durabil pacea, cum sa refaca rolul si influenta Europei în lume, cum
sa faca sa renasca economiile devastate de razboi ? si astfel „ideea europeana” – prezenta
mai ales în cercurile intelectuale si universitare – devine o idee foarte populara.

Vointa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul tinut, la 19


septembrie 1946, de fostul premier britanic Winston Churchill – aflat la acea data în
opozitie – la Universitatea din Zürich, reprezenta prima luare de pozitie oficiala a
unui om de stat în favoarea unificarii europene. „Trebuie – spunea acesta – sa
construim un fel de Statele Unite ale Europei … De ce nu ar exista o grupare
europeana, care ar da popoarelor, îndepartate unul de celalalt, sentimentul unui patriotism
mai larg si a unui fel de nationalitate comuna? …. si de ce o grupare europeana n-ar putea
ocupa locul ce-i revine în mijlocul altor mari grupari, contribuind la conducerea barcii
umanitatii ?”.

Miscarile europene se regrupeaza si organizeaza, în mai 1948, un Congres la


Haga unde se afirma un puternic curent federalist. Ulterior, „ideea europeana” a fost
însusita rapid de guvernele vest-europene, iar constructia europeana a devenit,
esentialmente, o preocupare interguvernamentala. Motivatia principalelor state vest-
europene pentru a participa sau nu la „constructia europeana” era diferita:

- Franta era înca ezitanta între renuntarea la statutul de mare putere coloniala
pe care-l detinea si vointa de a fi motorul principal al integrarii europene;
- Marea Britanie favoriza mai degraba o alianta cu SUA decât sa renunte la
politica sa insulara, printr-o integrare cu vechiul continent;
- Germania si Italia urmareau sa iasa din izolarea impusa de statutul lor de tari
învinse în razboi;
- Ţarile Benelux, respectiv Belgia, Olanda si Luxemburg, organizate, din 1948,
într-un sistem de liber-schimb comercial se pronuntau pentru integrare,
inclusiv pentru a fi protejate de tendintele dominatoare ale marilo 616d38g r
vecini: Franta si Germania.
2. Nasterea Comunitatii Economice Europene: Planul Schumann (1950)
Esecul Conferintei de la Moscova a ministrilor de externe ai URSS, Frantei si
Marii Britanii asupra Germaniei, din aprilie 1947 a condus la ruptura dintre fostii aliati.
Europa s-a rupt în doua blocuri diametral opuse. Procesul a fost accentuat în iulie 1947
când Uniunea Sovietica si tarile satelit din Europa Rasariteana au refuzat sa accepte
planul Marshall si sa adere la Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana
(OCEE) înfiintând în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În aceste conditii, SUA si Marea Britanie îi confera Frantei sarcina de a lua


initiativa în privinta Germaniei. Astfel s-a putut afirma „planul Schumann” – pe atunci,
ministrul de externe al Frantei.

În ce consta acest plan ? Elaborat de Jean Monnet, planul este prezentat


ministrului francez de externe, Robert Schuman la 29 aprilie 1950 care, la rândul sau, l-a
facut public, la 9 mai 1950, printr-o Declaratie a Consiliului de Ministri al Frantei. De
aceea, nu întâmplator data de 9 mai este sarbatorita, azi, ca „Ziua Europei”.

NOTĂ: Robert Schuman, luxemburghez de origine (nascut în 1886), provenea


dintr-o familie de exilati din Lorena – aflata atunci sub ocupatie germana (din 1918 a
revenit la Franta).

Jean Monnet s-a nascut în Franta, în 1888. Bun negociator. A fost secretar
general adjunct al Ligii Natiunilor, creata dupa primul razboi mondial. A fost membru al
Guvernului Provizoriu, condus de generalul de Gaulle, la Alger, în 1943. A luat parte la
punerea în aplicare a planului Marshall pentru Europa.
Planul Schumann prevedea plasarea industriei carbunelui si otelului din Franta si
Germania, sub o înalta autoritate comuna, care stabilea si libera circulatie a celor doua
productii, reglementând astfel nivelurile de productie din Ruhr. Propunerea franceza a
fost acceptata de Germania, Italia si cele 3 tari din Benelux, care semneaza, la 18
aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunitatii Economice a
Carbunelui si Otelului (CECO).

În acest plan trebuie remarcata mai ales semnificatia sa politica: CECO va stabili
o egalitate în drepturi si îndatoriri între tari învingatoare si tari învinse în sânul unei
organizatii noi, supranationale fondata pe delegarea liber-consimtita de suveranitate de la
statele membre la Comunitate.

Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este si punctul de plecare


pentru Europa comunitara. Aceasta substituie relatiilor diplomatice traditionale,
fondate pe cooperarea interguvernamentala, un sistem juridic original unde se articuleaza
apararea interesului national cu promovarea interesului comun, exprimat prin institutiile
supranationale.

3. Tratatul de la Roma (1957): relansarea economica.


Perioada 1950 – 1954 a fost dominata de proiectul francez privind crearea unei
Comunitati Europene de Aparare (CEA). Urmare declansarii razboiului din Coreea, SUA
si-a propus reînarmarea Germaniei. Franta însa, tematoare, a propus integrarea armatei
RFG într-o forta europeana de aparare. Tratatul privind înfiintarea CEA a fost semnat în
1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Frantei (august 1954), proiectul a
cazut.

Esecul înregistrat în politica de aparare, a determinat tarile vest-europene sa caute


un alt domeniu, respectiv cel economic. Asa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957 sa fie
semnate, la Roma, doua tratate privind crearea Comunitatii Economice Europene
(CEE) si a EURATOM-ului.

Comunitatea Economica Europeana nu reproducea modelul Comunitatii


Economice a Carbunelui si Otelului, care avea competente limitate. CEE va permite
exprimarea atât a intereselor nationale, cât si o viziune comunitara.

Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1


ianuarie 1958. Perioada 1959 – 1970 a fost dominata de concretizarea obiectivelor
Tratatului, respectiv crearea unei „Piete Comune”, în doua sectoare principale : uniunea
vamala industriala si agricultura.

Eliminarea taxelor vamale intercomunitare si suprimarea contingentelor


cantitative au fost programate pe o perioada tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însa
redusa cu 18 luni, ceea ce a permis sa se constate realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie
1968. De aceea, între 1968 si 1993, CEE a fost cunoscuta, mai ales sub denumirea de
„Piata Comuna”.
Între 1958 si 1970, efectele înlaturarii barierelor vamale au fost spectaculoase:
comertul intercomunitar a crescut de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al tarilor membre a
crescut în medie cu 70 %.

Articolele 38 si 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole


Comune (PAC). Prin aceasta, Piata Comuna s-a realizat, odata cu deschiderea
frontierelor si în domeniul productiei agricole. Ţarile membre ale CEE si mai ales Franta
au considerat Politica Agricola Comuna (PAC) ca principalul instrument de modernizare
a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esential de integrare comunitara. Se
apreciaza ca PAC – de care ne vom ocupa într-un curs special – a contribuit
puternic la procesul de unificare europeana.

Uniunea Europeana de azi constituie rezultatul unei evolutii, a unei constructii


de-a lungul a peste cinci decenii. Aceasta perioada n-a fost lipsita de reculuri, de
momente de criza, precum cea dintre 1962 si 1969 din timpul generalului de Gaulle,
revenit la presedintia Frantei. Ceea ce este important însa este faptul ca, de fiecare data, s-
au gasit personalitati – adeseori din tari mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al
Luxemburg-ului – care au facut ca aceste momente sa fie depasite. În plus, motorul
constructiei europene pe care l-a reprezentat alianta franco-germana a functionat
aproape permanent în perioada presedintelui francez Mitterand si a cancelarului
german Kohl.

Fundamentala, în aceste perioade, a fost cooperarea între tarile membre pentru


a gasi solutii unanim-acceptabile diverselor provocari cu care s-a confruntat Uniunea.
Toate aceste solutii aveau nevoie de o baza juridica, de unde a decurs si nevoia
modificarii Tratatului de la Roma din 1957.

4. Actul Unic European (1986).


Constructia europeana limitata la integrarea economica era neterminata.
Aceasta trebuia completata cu dimensiunea politica. si astfel a luat nastere Uniunea
Europeana.

Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost însa posibila fara decizia Consiliului
European de la Milano, din decembrie 1985, care a hotarât reunirea într-un singur text a
amendamentelor asupra Tratatului de la Roma si a dispozitiilor privind cooperarea
politica. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în „Actul Unic European”, semnat
de sefii de stat sau de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 si intrat în vigoare,
dupa ratificare, la 1 iulie 1987. Actul Unic European a consacrat:

 Institutionalizarea formala a Consiliului European (format din sefii de stat sau de


guvern si de presedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil
pentru stabilirea directiilor de dezvoltare a Comunitatii;
 Introducerea sistemului de vot al majoritatii calificate în cadrul Consiliului de
Ministri, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pietei
interne, politica sociala, coeziunea economica si sociala si politicia cercetarii.
Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas si
adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în perspectiva, a Pietei Interne;
 Întarirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor
legislative de cooperare si a necesitatii acordului PE pentru deciziile privind
aderarea de noi membri si acordurile de asociere;
 Înfiintarea „Tribunalului Primei Instante”, alaturi de Curtea Europeana de Justitie
(CEJ);
 Cresterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu,
cercetare stiintifica, coeziune economica si sociala;
 Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pietei interne (notiunea de
„piata interna” fiind mai puternica decât cea de „piata comuna”, implicând nu
numai realizarea celor patru libertati – libera circulatie a bunurilor, libera
circulatie a serviciilor, libera circulatie a persoanelor si libera circulatie a
capitalului – ci si implementarea a noi politici si a coeziunii economice si
sociale.).
5. Tratatul de la Maastricht (1992). Nasterea Uniunii Europene.
Prabusirea regimurilor comuniste în Europa Centrala si de Est a condus la
schimbarea peisajului politic european, ceea ce a determinat un proces de regândire a
structurii Comunitatilor Europene în scopul aprofundarii integrarii europene.

Doua Conferinte Interguvernamentale – una privind Uniunea Economica si


Monetara, iar cealalta privind Uniunea Politica – s-au deschis la Roma, în decembrie
1990. Cele doua conferinte s-au încheiat prin semnarea la Maastricht – orasel olandez,
aflat la granita dintre Belgia si Olanda – a TRATATULUI ASUPRA UNIUNII
EUROPENE.

Tratatul de la Maastricht a fost agreat de sefii de stat sau de guvern din cele 12
state membre de atunci cu prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991.
Acesta a fost însa semnat la 7 februarie 1992 si a intrat în vigoare abia la 1
noiembrie 1993.

De ce oare atâta timp ? Cauza principala a întârzierii intrarii în vigoare a constat


în procesul de ratificare – prin referendum-uri nationale, sau de catre parlamentele
nationale – proces care a durat foarte mult.

Danemarca, de exemplu, a respins initial Tratatul. În Irlanda, populatia l-a adoptat


prin referendum cu o mare majoritate, iar în Franta l-a adoptat cu o foarte mica majoritate
(51 %). Aceasta rezerva a populatiei din unele tari s-a datorat, în mare masura, faptului ca
Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masa a populatiei, Comunitatea Europeana
fiind perceputa mai degraba ca o birocratie distanta, necontrolabila si nedemocratica.
De aceea, Danemarcei i s-a permis sa foloseasca principiul „opt out” pentru
câteva decizii, inclusiv cele privind trecerea la ultima faza a Uniunii Economice si
Monetare (UEM) si politica europeana de aparare.

În Germania si Marea Britanie a fost nevoie sa se pronunte Curtile Supreme


pentru a se vedea daca prevederile Tratatului nu sunt în contradictie cu constitutiile
statelor respective. Abia dupa al doilea referendum din Danemarca, care s-a încheiat cu
un vot pozitiv si dupa deciziile favorabile ale Curtilor supreme din Germania si Marea
Britanie s-a constatat ratificarea acestui Tratat de catre toate statele membre si intrarea sa
în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a permis transformarea


Comunitatii Europene într-o Uniune politica, ca si într-o Uniune Economica si
Monetara (UEM).

Câteva elemente privind structura si continutul Tratatului de la Maastricht.

a. Structura Tratatului asupra Uniunii Europene.

Tratatul, asortat de 17 protocoale, de un Act final si de 33 Declaratii, constituie un


ansamblu de dispozitii juridice complexe care amendeaza Tratatul de la Roma si-l
înglobeaza în sânul unei Uniuni.

„Uniunea – se precizeaza în art. A al Tratatului – este fondata pe Comunitatile


Europene completate prin politicile si formele de cooperare instaurate prin prezentul
Tratat. Aceasta are ca misiune organizarea într-un mod coerent si solidar a relatiilor între
statele membre si între popoarele lor”.

Problema cea mai dificila care a trebuit sa fie rezolvata de catre negociatori a
fost existenta, în sânul unei arhitecturi institutionale unice, a procedurilor
comunitare si a celor interguvernamentale. De exemplu, cum vor participa Comisia si
Parlamentul la activitati cu dominanta interguvernamentala, precum PESC si cooperarea
judiciara ?; Rolul Curtii de Justitie; identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.

De aceea, Uniunea a fost organizata pe 3 piloni:

- Pilonul 1, comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeana – largit cu


noi competente care depasesc limitele integrarii economice. Acestea se
manifesta în domeniile: piata interna, social, uniunea economica si monetara,
cercetare, politici structurale, relatii comerciale externe, transporturi,
concurenta etc.;
Modificarile aduse sunt reprezentate de:

 Continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea


nominalizarilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-
deciziei (asupra anumitor subiecte , PE îsi împarte prerogativele cu
Consiliul);
 Extinderea gamei politicilor comune (educatia si formarea profesionala,
retelele trans-europene, politica industriala, dezvoltarea cooperarii, protectia
consumatorului) si întarirea altor politici comune deja existente (politica
sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica,
politica de mediu);
 Instituirea cetateniei europene: toti cetatenii statelor membre pot circula si se
pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege si de a participa la alegerile
municipale si pentru PE în statele membre de rezidenta, indiferent de
nationalitate; protectie diplomatica si consulara din partea ambasadei unui alt
stat membru pe teritoriul unui stat tert si în care statul membru national nu
este reprezentat; dreptul de a trimite petitii PE si de a se adresa Mediatorului
European (Ombudsman-ului european);
 Crearea Uniunii Economice si Monetare: convergenta politicilor economica si
monetara a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune
(Euro) si la înfiintarea Bancii Centrale Europene (BCE)
- Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externa si de Securitate Comuna
(PESC);
Odata cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politica dintre statele
membre este ridicata la statutul de politica comuna, ceea ce înseamna includerea ei într-
un cadrul institutional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politica
comuna extinsa la toate sectoarele politicii externe si de securitate si se pun bazele unei
cooperari între statele membre. Aceasta cooperare este caracterizata de derularea unor
actiuni comune, desfasurate pe baza de consens.

Pilonul 2 are caracter interguvernamental.

- Pilonul 3, - cooperarea în domeniul justitiei si Afacerilor Interne (JAI),


care acopera urmatoarele domenii:
 Politica de azil;
 Trecerea frontierelor externe si controlul acestora;
 Politica de imigrare;
 Conditiile de intrare si de circulatie a resortisantilor din terte tari pe
teritoriul statelor membre;
 Lupa împotriva imigratiei, a sejurului si a muncii ilegale a resortisantilor
din terte tari;
 Lupta împotriva toxicomaniei;
 Combaterea fraudei de dimensiuni internationale;
 Cooperarea judiciara civila,
 Cooperarea judiciara penala;
 Cooperarea vamala;
 Cooperarea politieneasca;
si pilonul 3 are caracter inter-guvernamental.
b. În legatura cu continutul Tratatului:
 Titlul I, fixeaza obiectivele Uniunii, afirma principiul unicitatii cadrului
institutional si confirma rolul conducator al Consiliului European, care
reuneste sefii de stat sau de guvern din tarile membre.
 Titlul II, modifica Tratatul privind CEE înlocuind „Comunitatea
Economica Europeana” cu „Comunitatea Europeana”, ceea ce confera
acesteia o misiune mai globala.
 Titlurile III si IV integreaza aceste modificari în tratatele CECO si
EURATOM.
 Titlul V priveste Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)
 Titlul VI introduce noi dispozitii în materie de cooperare judiciara si
politieneasca (JAI).
 Titlul VII – dispozitii finale.
Dispozitiile anexa la Tratat pun sub semnul întrebarii regula clasica a actiunii
comune acceptata si aplicabila în toate statele membre:

- Printr-un Protocol, Marea Britanie este scutita de obligatia de a trece la cea de


a II-a faza a UEM. În baza clauzei „opting out”, Marea Britanie si-a luat
libertatea de a modifica, la o data pe care o va alege ea însasi, decizia de a se
ralia partenerilor sai în privinta recurgerii la moneda unica.
- Un alt protocol relativ la politica sociala prevede ca aceasta nu se aplica
Marii Britanii si elibereaza acest stat de a pune în aplicare „Carta sociala”
adoptata de CEE în 1989 si anexata Tratatului de la Maastricht.
Aceste derogari, la care se adauga cele obtinute în 1992 de catre Danemarca cu
prilejul ratificarii Tratatului de la Maastricht, deschid calea fauririi unei „Europe à la
carte”, care altereaza oarecum schema institutionala a parintilor fondatori ai Uniunii.
Aceasta a slabit, într-o anumita masura, coeziunea si capacitatea de actiune a Uniunii
Europene.

6. Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezinta un nou pas în directia


adâncirii integrarii europene. Tratatul, care modifica Tratatul de la Maastricht asupra
Uniunii Europene, a fost semnat la 2 octombrie 1997 si a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Uniunea Europeana iese transformata. Noi sarcini îi sunt acordate: rolul
cetatenilor Uniunii este subliniat mai puternic; caracterul democratic al institutiilor
europene este întarit.

În timp ce constructia europeana se dezvolta în jurul unor obiective economice,


accentul este pus de acum încolo pe responsabilitatile politice în interiorul Uniunii,
ca si fata de restul lumii.

Cum s-a ajuns, în timp, la Tratatul de la Amsterdam ?

- În iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (în Grecia) a convocat un


Comitet de reflectie, compus din 15 reprezentanti ai ministrilor de externe din
cele 12 state membre, un reprezentant al Comisiei Europene si doi observatori
din partea Parlamentului European;
- În decembrie 1995, Comitetul de experti a prezentat raportul Consiliului
European de la Madrid;
- La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinte Interguvernamentale
(CIG) pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht;
- La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a CIG, la nivelul
sefilor de stat sau de guvern din statele membre ale UE; tarile candidate la
aderare au avut statut de observator;
- La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de catre sefii
de stat sau de guvern din cele 15 state membre, dupa 15 luni de negocieri;
- Între 1998 si 1999 a avut loc ratificarea Tratatului;
- La 1 mai 1999 Tratatul a intrat în vigoare.
Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe 3 axe principale:

- Uniunea Europeana si cetatenii


- Identitatea externa;
- Institutiile Uniunii.
În privinta drepturilor cetatenilor, Tratatul de la Amsterdam insista asupra a trei
aspecte:

- Obligatia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor


înscrise în Conventia europeana privind salvgardarea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale, adoptata de Consiliul Europei în 1950. Pentru
prima data se prevede într-un document ca statele membre care nu
respecta de o maniera grava si sistematica aceste drepturi pot suferi
sanctiuni, mergând pâna la suspendarea dreptului de vot în sânul
Consiliului. În ceea ce priveste tarile candidate la aderare, respectarea
drepturilor fundamentale devine o conditie a aderarii lor la Uniune, ceea ce s-a
si statuat, în iunie 1993, de catre Consiliul European de la Copenhaga;
- Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice forma de discriminare
bazata pe sex, rasa sau origine etnica, religie sau convingeri politice,
handicap, vârsta sau orientare sexuala;
- Obligatia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea sanselor
între barbat si femeie, acceptându-se chiar principiul „discriminarii pozitive”
atunci când unul din cele doua sexe este vizibil discriminat.
Aceasta dispozitie a fost completata cu recunoasterea dreptului la protectia datelor
persoanelor detinute de institutii – drept ce devine tot mai important pe masura
dezvoltarilor din domeniul informaticii.

Dilema în care se gasea Uniunea: daca sa adere formal la Conventia Europeana


privind Drepturile Omului sau sa-si stabileasca propria lista de drepturi fundamentale, a
fost rezolvata cu prilejul Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea
celei de-a doua variante.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca Tratatul de la Amsterdam contine si


raspunsuri la preocuparile cetatenilor atunci când unele din drepturile lor nu sunt
respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în urmatoarele domenii:

- Munca si social: definirea de catre Uniune a unei strategii privind sporirea


locurilor de munca, iar de catre statele membre a unor programe nationale
pentru munca, evaluate anual. În plus, Uniunii i se încredinteaza
responsabilitatea de a lupta împotriva saraciei si a excluderii sociale;
- Securitate, libertate si justitie: Uniunea a definit un program pe 5 ani în
masura sa conduca la crearea unui spatiu de libertate, securitate si justitie.
Deja prin Acordurile de la Schengen – care reunea toate tarile membre cu
exceptia Angliei, Irlandei si Danemarcei – a fost suprimata cea mai mare parte
a controlului la frontiere. Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul”
Uniunii.
În ceea ce priveste cooperarea interguvernamentala în materie penala si
politieneasca, principiul unanimitatii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea
adoptarii deciziilor cu majoritate calificata.

- Mediu, sanatate si drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabila – care


tine seama de exigentele protectiei mediului - devine un obiectiv esential al
Uniunii. De aceea, Tratatul însereaza, printre competentele Uniunii,
promovarea dreptului la informare si educatia consumatorilor, îndeosebi
dreptul lor de a se organiza pentru a se proteja mai bine;
- Tratatul cuprinde si câteva valori si aspiratii ale cetatenilor, care nu sunt
incluse în dispozitii obligatorii, formând însa niste angajamente politice
precum:
 Abolirea pedepsei cu moartea;
 Recunoasterea rolului voluntariatului;
 Nevoile persoanelor cu handicap;
 Situatia specifica a regiunilor insulare;
 Libertatea presei si de expresie;
 Protectia animalelor.
În privinta identitatii externe a Uniunii, trebuie spus ca înca de la începutul
constructiei europene, promotorii sai au încercat sa o doteze si cu o politica externa.
Tentativele din 1954 si 1961 au esuat. În 1970, statele membre au lansat o cooperare
politica, dar care n-a fost înscrisa într-un Tratat decât în 1986 odata cu adoptarea Actului
Unic. În sfârsit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la
Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC). Negociatorii Tratatului de la
Amsterdam au dorit sa întareasca „aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva
largirii cu noi membri si a nevoii de promovare a unei politici externe concrete.

Tratatul stabileste principiile care trebuie sa ghideze politica externa a


Uniunii, Tratatul prevede numirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame
PESC”) care conduce actiunea Uniunii în acest domeniu, urmând deciziilor Consiliului si
în cadrul unei „troika”, în care mai intra reprezentantul Presedintiei Consiliului si al
Comisiei Europene. Aceasta personalitate – în prezent Javier Solana – are rangul de
secretar general al Consiliului si dispune de o unitate de analiza si alerta rapida.

Numeroasele crize internationale care s-au produs recent arata ca orice politice
externa necesita si o capacitate militara, îndeosebi pentru misiuni umanitare si misiuni de
mentinere sau restabilire a pacii. Complexitatea elaborarii unei politici comune de aparare
rezulta si din pozitia diferita a statelor membre: patru dintre ele erau, din punct de vedere
constitutional sau traditional, neutre si ca atare nu participau la aliante militare, în timp ce
celelalte 11 erau membre ale NATO.

Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede


ca Uniunea Europei Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integranta din
Uniunea Europeana. Acest lucru permite deplina integrare a UEO în UE si folosirea
capacitatilor militare ale acesteia.

În privinta institutiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat mai ales


asupra sporirii eficacitatii adoptarii deciziilor în institutiile sale. În acest sens:

- Rolul Parlamentului European a fost întarit. Daca înainte, Parlamentul nu


putea emite decât un aviz asupra candidaturii pentru presedintia Comisiei,
Tratatul de la Amsterdam prevede ca presedintele este desemnat dupa
acordul Parlamentului European. Acest drept se adauga celui deja detinut
prin Tratatul de la Maastricht prin care Parlamentul aproba numirea întregii
Comisii. În plus, Parlamentul a obtinut drept de co-decizie în unele
domenii;
- Parlamentelor nationale le este permis sa-si spuna cuvântul asupra unor
proiecte de reglementari, înainte ca guvernele sa o faca în cadrul Consiliului
Uniunii si sa aiba o vedere generala asupra functionarii Uniunii;
- Consiliul poate lua decizii cu majoritate calificata;
- Rolul Comisiei Europene ramâne neschimbat si, mai ales, dreptul sau de
initiativa. În schimb, creste rolul presedintelui Comisiei – legitimat de votul
din Parlamentul European:
 Participa la alegerea si desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu
statele membre;
 Atribuie sau modifica responsabilitatile în sânul colegiului;
 Fixeaza orientarile politice ale Comisiei.
- Rolul Comitetului Regiunilor, care reprezinta punctul de vedere al
autoritatilor regionale si locale, a sporit.
Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea,
Tratatul a lasat deschise câteva probleme precum: adaptarea institutiilor europene la
procesul largirii spre Europa Centrala si de Est si unele aspecte ale politicii externe.

Acestea au fost trecute în seama urmatoarei CIG, care se va desfasura la Nisa.


Reforma Uniunii Europene va continua, ceea ce va permite si largirea sa cu noi membri.

7. Tratatul de la Nisa (2001). Importanta sa pentru reforma Uniunii din


perspectiva largirii spre Europa Centrala si de Est.
Functionarea institutiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la
evolutiile si realitatile cu care se confrunta constructia comunitara.

Înainte de a se lansa un nou val de largire a UE fara precedent era necesar ca


liderii europeni sa defineasca proiectul politic care sa permita noului ansamblu sa
functioneze.

Conferinta Interguvernamentala care a pregatit Tratatul de la Amsterdam a esuat


partial în încercarea de a face si o reforma de substanta a institutiilor UE, fara de care
extinderea prin aderarea altor state ar fi dus la blocajul procesului decizional, la nivel
comunitar.

Cei 15 s-au angajat, în decembrie 1999, în cadrul Summit-ului de la Helsinki, sa


ajunga cu prilejul reuniunii de la Nisa la o reforma a institutiilor UE pentru a fi pregatiti
sa primeasca primele tari candidate în Uniune. Mai mult, Comisia Europeana a aprobat,
la data de 1 martie 2000, si un proiect ambitios privind reforma administratiei sale, pe
care dorea sa o transforme într-un model de eficienta si transparenta. Acest proiect a fost
prezentat sub forma unei Carti Albe, la Bruxelles, în fata Parlamentului European, de
catre presedintele de atunci al Comisiei, Romano Prodi.
Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu
care sistemul comunitar se confrunta de multa vreme: reforma institutionala si a
procesului decizional, drepturile omului, politica de aparare. De rezolvarea acestor
probleme depindea ca edificiul european sa raspunda asteptarilor cetatenilor pe care îi
reprezinta – cei de care Uniunea Europeana doreste sa se afle cât mai aproape.

Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar si anume acela de a


pregati si reforma structura Uniunii Europene pentru o noua extindere.

Deciziile finale de la Nisa reflecta într-un mod corespunzator cerintele cu privire


la :

- Reprezentarea fiecarui stat membru printr-un comisar în cadrul Comisiei


Europene;
- Determinarea numarului de voturi în Consiliu prin reflectarea criteriului
demografic;
- Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un numar de noi
domenii în care se apreciaza ca actiunea la nivel comunitar este mai rationala
si mai eficienta decât la nivel national.
Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre,
care va decide liniile politicii europene. Calendarul primirii în UE de noi membri
depinde de ritmul în care se va desfasura reforma institutiilor Uniunii Europene.
Germania va fi prima tara care va asigura conducerea acestui directorat.

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, ale carui baze s-au formulat
în cadrul Consiliului European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante
referitoare la:

- Renuntarea la dreptul de veto referitor la voturile exprimate de Consiliul de


Ministri;
- Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care sa permita corespondenta
între numarul de voturi si dimensiunea statelor;
- Reforma Comisiei Europene;
- Flexibilizarea sistemului cooperarilor consolidate.
Tratatul avea misiunea de a încorpora în continutul sau cele patru tratate
anterioare ale Uniunii si va include referiri clare la modalitatile în care va fi exercitata
puterea si la ce nivel (comunitar, national, regional), cum pot diferite instante legislative
sau administrative sa coopereze mai eficient etc. Tratatul cuprinde în continutul sau si
Carta Drepturilor Fundamentale.

Acordul la care s-a ajuns confirma hotarârea celor 15 de a pregati institutiile


europene pentru a face fata unei Uniuni cu 27 de membri. Cu acest acord, Conferinta
Interguvernamentala de la Nisa se evidentiaza nu doar prin însemnatatea deciziilor, dar si
prin amploarea si complexitatea discutiilor.

Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reforma a institutiilor


europene, necesara evitarii unei blocari a institutiilor – Comisia Europeana, Consiliul de
Ministri, Parlamentul European.

Cea mai importanta realizare este repartizarea voturilor în cadrul


institutiilor Uniunii. Cele mai avantajate au fost tarile candidate, care si-au vazut numele
trecut alaturi de tarile membre, ceea ce reprezinta un angajament al acestora fata de
primirea lor în structurile comunitare.

Conform analistilor politici, marele învingator la Nisa a fost Germania, din


rândul tarilor membre, si Polonia – dintre candidate. Lupta dintre Germania si Franta
s-a încheiat cu acceptul ca Franta sa-si mentina actuala paritate de voturi în Consiliul de
Ministri, Germania primind, în schimb, recunoasterea importantei din punct de vedere
demografic si, prin aceasta, implicit, recunoasterea ca este uriasul Europei cu cele 82
milioane de locuitori. Acest lucru se rasfrânge în mod direct asupra numarului de deputati
în Parlamentul European, dar si asupra ponderii voturilor. Potrivit Tratatului de la Nisa,
majoritatea de care va fi nevoie în Consiliile de Ministri pentru adoptarea unor decizii va
trebui sa corespunda unui procent de 62 % din numarul de locuitori ai celor 27 de
membre ale UE, proportie dificil de atins fara cele 17 % cât revin Germaniei. Pe de alta
parte, având o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat, Germania sa se
alieze cu doua-trei tari „mari” pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea
observatorilor au apreciat ca Tratatul de la Nisa favorizeaza statele mari ale UE:

Dintre tarile candidate, cea mai avantajata a fost Polonia, careia i s-au repartizat
27 de voturi, la fel cât a primit Spania, situând-o printre primele sase tari ale Europei. si
celelalte tari candidate au fost multumite, întrucât s-a precizat de câte voturi vor dispune,
fiecare, în Consiliul de Ministri, de faptul ca vor avea câte un comisar în Comisia
Europeana, precum si numarul de fotolii din Parlamentul European.

Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003

8. Conventia asupra viitorului Europei si Tratatul Constitutional al


Uniunii Europene.

Cum s-a ajuns la Tratatul Constitutional al Uniunii Europene ?

La Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, sefii de stat si de guvern ai


celor 15 state membre au ajuns la un acord privind o noua revizuire a tratatelor în baza
carora functiona Uniunea Europeana. Prin aceasta se dorea continuarea reformei
institutionale, începuta destul de timid prin Tratatul de la Nisa.

Pe aceasta baza, un an mai târziu, adica la 15 decembrie 2001, Consiliul European


de la Laeken (Begia) a adoptat „Declaratia asupra viitorului Uniunii Europene”,
cunoscuta îndeobste, sub denumirea de „Declaratia de la Laeken”. Prin acest document
se exprima nevoia ca Uniunea sa devina mai democratica, mai transparenta si mai
eficienta, prin elaborarea unei Constitutii, care sa raspunda aspiratiilor popoarelor
europene.

De ce o Constitutie Europeana ?

În primul rând, pentru ca textele care stau actualmente la baza Uniunii Europene
(Tratatul Uniunii, Tratatul Comunitatii Europene si Tratatul privind EURATOM-ul) par a
fi depasite, nemaifiind în masura sa traduca coerenta ce caracteriza Uniunea.

În aceste conditii, elaborarea unui text UNIC, respectiv Constitutia Europeana, a


dorit sa marcheze unitatea noii structuri, exprimând atât nivelul atins în constructia
europeana, cât si noile sale orizonturi.

În al doilea rând, pentru ca se simtea nevoia regruparii într-un singur text a


tuturor regulilor si normelor de drept, proprii sistemului juridic comunitar, în masura sa
asigure o buna functionare a Uniunii.

În al treilea rând, o Constitutie Europeana era necesara – în conditiile unei acuze


privind „deficitul democratic” – pentru apropierea Uniunii de cetatean. S-a dorit o
Constitutie redactata cu cetateni si pentru cetateni, ceea ce ar fi exprimat democratizarea
Uniunii. Pentru aceasta se impunea un text lizibil si inteligibil care sa opereze cu notiuni
si termeni folositi, în mod curent, de cetatenii de rând si nu numai de specialisti.

Tratatele anterioare ale Uniunii Europene fusesera redactate în stilul


documentelor internationale clasice, adica în secretul cvasi-absolut al negocierilor
diplomatice între state. la redactarea proiectului Constitutiei Europene, pe lânga
reprezentantii statelor si ai institutiilor europene, au fost asociati însa si cetateni, prin
reprezentantii lor din parlamentele nationale si Parlamentul European.

În plus, toate revizuirile anterioare ale tratatelor Uniunii (Maastricht, Amsterdam,


Nisa) fusesera realizate în cadrul unor Conferinte Inter-guvernamentale (CIG),
desfasurate în spatele usilor închise si care reuneau doar reprezentanti ai guvernelor
statelor membre. Ori, pentru a pregati viitoarea CIG de o maniera transparenta, Consiliul
European a hotarât convocarea unei Conventii asupra Viitorului Europei, care sa
reuneasca principalii actori ai dezbaterii:

- Reprezentantii guvernelor celor 15 state membre si ai 13 tari candidate la


aderare;
- Reprezentantii parlamentelor nationale ai acestor tari;
- Reprezentanti ai Parlamentului European si ai Comisiei Europene;
- 13 observatori din partea Comitetului Regiunilor si ai Consiliului
Economic si Social;
- Reprezentanti ai partenerilor sociali europeni si Ombdusaman-ul
European (similar Avocatului poporului din România).
„Conventia asupra viitorului Europei” aflata sub presedintia fostului presedinte
al Frantei, Valery Giscard d’Estaing, a reunit 105 membri plini si 102 supleanti,
respectiv:

- 1 presedinte;
- 2 vicepresedinti;
- 2 reprezentanti ai Comisiei Europene;
- 15 reprezentanti ai sefilor de stat sau a guvernelor statelor membre;
- 13 reprezentanti ai sefilor de stat sau guvernelor din tarile candidate;
- 30 parlamentari nationali din statele membre;
- 26 parlamentari nationali din statele candidate;
- 16 membri ai Parlamentului European.
Toate sesiunile Conventiei au fost publice si toate documentele oficiale au fost
publicate, inclusiv pe Internet.

Pentru prima data în istoria Uniunii Europene au fost exprimate, pe o baza atât de
larga si de transparenta punctele de vedere nationale asupra unui document care urma sa
marcheze un punct hotarâtor în noua constructie europeana.

Conventia a fost însarcinata sa formuleze propuneri în legatura cu 3


subiecte:

• apropierea cetatenilor de proiectul european si de institutiile europene;


• structurarea vietii politice si a spatiului politic european într-o Europa largita;
• sa faca din Uniune un factor de stabilitate si un reper în noua organizare a
lumii;
• Conventia a identificat urmatoarele raspunsuri la problemele puse în
Declaratia de la Laecken:
- a propus o mai buna repartizare a competentelor între Uniune si
statele membre;
- a recomandat o fuzionare a tratatelor si atribuirea statutului de
personalitate juridica Uniunii;
- a stabilit o simplificare a instrumentelor de actiune ale Uniunii;
- a propus masuri pentru sporirea democratiei, transparentei si
eficacitatii Uniunii Europene, dezvoltând contributia parlamentelor
nationale la legitimitatea proiectului european, simplificând
procedurile decizionale si facând functionarea institutiilor europene
mai transparenta;
- a stabilit masuri pentru îmbunatatirea structurii si întarirea rolului
fiecareia din cele 3 institutii fundamentale ale Uniunii, adica
Parlament, Consiliu si Comisie.
Obiectivul Conventiei – stabilit de Consiliul European de la Laeken – a fost
acela de a pregati un document, care sa reprezinte punctul de plecare al negocierilor
în cadrul CIG pentru luarea unei decizii finale.

Prima sesiune a Conventiei s-a tinut pe 28februarie 2002.

În total, Conventia s-a reunit timp de 15 luni în sesiuni plenare, fiecare


desfasurându-se pe parcursul a 2 – 3 zile, dar si în grupuri de lucru sau think tank-uri.
Conventia a adoptat proiectul de Constitutie, prin consens, pe 13 iunie 2003.

Rezultatele Conventiei au fost transmise de presedintele Giscard d-Estaing


Consiliului European de la Salonic, la 20 iunie 2003, care a servit ca baza de lucru pentru
Conferinta Interguvernamentala ce s-a reunit în 3 octombrie 2003.

La aceasta Conferinta, 25 state au participat cu drepturi depline (15 tari membre +


10 tari care urmai sa adere la 1 mai 2004), iar cele 3 tari candidate (România, Bulgaria si
Turcia) au avut statut de observator.

Constitutia Europeana a fost adoptata în Consiliul European din 18 iunie


2004 de catre sefii de stat sau de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii.

Acest Consiliu European din iunie 2004 a solutionat doua ultime probleme
ramase în discutie si care blocau adoptarea Constitutiei. Este vorba de:

• Ponderea voturilor în Consiliul de Ministri pentru calculul „majoritatii


calificate”. În decembrie 2003, aceasta problema se lovise de opozitia
hotarâta a Spaniei si Poloniei care cereau respectarea Tratatului de la Nisa,
care le avantaja. În final, s-a convenit ca „majoritatea calificata” sa fie definita
ca reunind 55% din state, reprezentând 65% din populatie, cu conditia ca 55%
sa însemne cel putin 15 state iar o eventuala minoritate de blocaj sa includa
cel putin 4 state.
• Componenta Comisiei Europene. S-a stabilit ca, începând cu 2014, numarul
membrilor Comisiei sa reprezinte 2/3 din numarul statelor membre, în
conditiile în care Consiliul European nu va modifica aceasta cifra prin
unanimitate de voturi
Acordul asupra Constitutiei – obtinut dupa 6 luni de negocieri aspre, desfasurate
în urma esecului din decembrie 2003 de la Bruxelles – a fost primit cu usurare în
principalele capitale europene. A fost apreciat ca „eveniment istoric pentru Uniune, în
care toata lumea a avut de câstigat, „o zi importanta pentru Europa! Sau „un succes
pentru Europa”.

În final, Constitutia Europeana a fost semnata de sefii de stat sau de guvern, la


Roma, la 25 octombrie 2004.

Acesta va intra însa în vigoare numai dupa ratificarea de catre toate statele
semnatare.

Principalele reforme ale Uniunii Europene, cuprinse în Constitutie, pot fi grupate


în trei categorii:

1. Structura

 Contopirea diverselor tratate existente într-un singur document:


Constitutia Europeana;
 UE dobândeste personalitate juridica;
 Carta drepturilor fundamentale este încorporata în Constitutie.
2. Cadrul institutional.

 Stabilirea unui Presedinte al Consiliului European, în scopul de a


asigura continuitatea, vizibilitatea si coerenta reprezentarii UE atât pe
plan intern, cât si pe plan extern;
 Reducerea numarului comisionarilor europeni, în scopul de a permite
operationalitatea Comisiei într-o Uniune cu 25 de state membre (sau
chiar mai multe);
 Introducerea functiei de Ministru de Externe al UE;
 Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în
caz de dezastre sau atacuri teroriste;
 Recunoasterea „Eurogrup”ca un organism independent, cu dreptul de
a îsi alege presedintele („Dl. Euro”) pe o perioada de doi ani.
3. Procesul de decizie

 Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificata ca procedura


standard de decizie în cadrul Consiliului si simplificarea sa;
 Adoptarea procedurii co-decizie ca procedura legislativa standard.
În ceea ce priveste procedura de ratificare a Constitutiei Europene – prin
referendum national sau de catre parlament – situatia este diferita de la tara la tara:
- 14 tari (Austria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia,
Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Suedia si Ungaria) au optat,
din ratiuni diferite, pentru ratificarea parlamentara;
- Celelalte state au ales calea referendum-ului
Franta si Olanda s-au pronuntat deja, în cadrul unor referendum-uri, împotriva
Constitutiei. Pentru a evita o reactie în lant, Consiliul European de la Bruxelles, din
decembrie 2005, a amânat pâna la mijlocul anului 2006 data pâna la care celelalte tari sa
se pronunte asupra Constitutiei Europene. În Marea Britanie, Danemarca, Polonia si
Republica Cehia sunt sanse reduse, ca acest document sa fie adoptat.

Respingerea Constitutiei va întârzia sau chiar va pune sub semnul întrebarii


procesul unificarii europene.

Problema care se pune este: avem, oare, de a face, într-adevar, cu o


Constitutie ?

Într-o lucrare aparuta în 2005, în Editura Hachette, întitulata „La Constitution


européenne expliquée an citoyen”, autorii explica faptul ca raspunsul la aceasta întrebare
pare a fi un paradox.

Da, întrucât textul consacra Uniunea Europeana ca si o Europa politica, dotata cu


personalitate juridica, cu valori, obiective si simboluri, îi stabileste drepturile
fundamentale pe care le garanteaza, îi fixeaza termenii relatiilor cu statele membre si
candidate, îi defineste cadrul institutional si instrumentele prin care îsi exercita
competentele.

Nu, pentru ca aceasta Uniune Europeana ca si o Europa politica pe care


Constitutia o creeaza nu este un Stat.

Nicaieri în textul Constitutiei, Uniunea Europeana nu este calificata sau


prezentata ca un stat, ci ca o Uniune „careia Statele membre îi atribuie competente”, la
care Statele europene pot adera sau de la care se pot retrage în mod voluntar. Asadar,
Constitutia Europeana este, în fapt, un tratat între Statele suverane dornice sa se
constituie într-o Uniune politica.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

Denumirea documentului Data semnarii Data intrarii în vigoare

Tratatul de la Roma 25 martie 1957 1 ianuarie 1958

Actul Unic European 17 februarie 1986 1 iulie 1987

Tratatul de la Maastricht 7 februarie 1992 1 noiembrie 1993


Tratatul de la Amsterdam 2 octombrie 1997 1 mai 1999

Tratatul de la Nisa 26 februarie 2001 1 februarie 2003

Tratatul Constitutional 25 octombrie 2004