Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice.

Note de curs
_____________________________________________________________________

Cercetarea arheologică a evoluţiei economice

Izvoarele scrise nu dau niciodată un tablou întreg asupra vieţii economice, cercetarea
arheologică fiind cea care completează cercetările epigrafice şi scrise. Pentru preistorie este
singura sursă de cercetare.

I. Tehnici de exploatare a resurselor materiale şi de materii prime

Obţinerea de materii prime pentru unelte şi obiecte magice religioase sau sociale a
constituit o necesitate vitală pentru comunitatea umană.

1. Exploatarea silexului şi a obsidianului

În paleolitic, silexul era recoltat la suprafaţa solului sau din gropi superficiale.
Mineritul ia amploare în neolitic. Acum obţinerea silexului devine monopolul grupului a
cărui proprietate privată este, care s-a specializat în această practică şi care depinde de
desfacerea unor produse finite lucrate pe loc.
Spre deosebire de silex, obsidianul are o distribuţie limitată şi de aceea a constituit
obiectul unui intens schimb la mare distanţă încă din mezolitic.
Obsidianul se extrage la suprafaţa solului sau prin gropi şi puţuri superficiale. Spre
deosebire de silex, obsidianul nu a fost vehiculat decât în stare brută. Obsidianul a jucat un
rol important în economia unor grupe mezolitice sau neolitice care devin dependente de
aprovizionarea cu obsidian sau de comercializarea lui. Nevoia de a obţine această materie
primă rară a stimulat un intens schimb pe mare şi pe uscat.

2. Extragerea metalului în stare nativă şi a minereurilor metalifere

Metodele folosite pentru exploatarea zăcămintelor metalifere sau a minelor de metal
nativ au variat în funcţie de adâncimea la care se găsea minereul, de tipul de depozit în care
se afla şi de epocă. La începutul prelucrării metalelor erau preferate depozitele aluvionare şi
filoanele de metal nativ sau zăcămintele de minereuri aflate la suprafaţa solului. Numai după
ce aceste surse au fost epuizate, pe măsură ce cererea de metal a crescut, au fost puse la punct
şi tehnicile de reducere a minereurilor, dezvoltând astfel mineritul propriu-zis. Cele mai vechi
mine sunt din calcoliticul timpuriu, ele fiind puţuri verticale, descoperite în nordul Peninsulei
Balcanice. Sunt galerii dispuse paralel de 80 –110 m şi adânci de 15 – 20 m, care au făcut
posibilă extragerea unei cantităţi de minereuri cu ajutorul unor unelte simple din corn sau
aramă (picuri, topoare, ciocane). În epoca bronzului şi în Hallstatt numărul locurilor de
exploatare a aramei sporeşte iar procedeele devin mai complicate. S-au putut stabili
procedeele în cadrul acelor exploatări unde extracţia s-a întins pe o perioadă mai lungă de
timp. Atacarea zăcământului se făcea de pe platforme amenajate, iar tehnica consta din
turnarea apei peste roca înfierbântată şi desprinderea minereului pornind de la fisurile
obţinute prin procedeul amintit.
Nevoia de a se realiza o coordonare perfectă între minerii propriu-zişi şi lucrătorii ce
efectuau munci complementare presupune existenţa unei autorităţi de coordonare. Această
autoritate era impusă şi de existenţa unui număr mare de braţe de muncă, ale căror eforturi
trebuiau să fie corelate. Exploatarea minereurilor din antichitatea orientală este cunoscută atât
din izvoarele scrise cât şi din arheologie. Progrese s-au făcut în exploatarea minereurilor abia
în perioada extinderii stăpânirii romane în zone bogate în minereuri prin introducerea unor
mijloace mecanice cel puţin pentru unele operaţiuni. Pe de altă parte, dimensiunile puţurilor
şi a galeriilor sunt reduse astfel încât săparea lor să nu pretindă un timp şi un efort îndelungat.
Concomitent, munca în subteran a fost uşurată prin folosirea animalelor (la tracţiune). Pe
lângă aramă, în Imperiul Roman au fost extrase plumbul, arsenicul, mercurul şi cositorul.

1
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
3. Exploatarea sării
Proprietatea sării de a păstra intacte obiecte din materiale perisabile, inclusiv
menţinerea culorilor şi chiar şi conservarea corpurilor unor mineri surprinşi în galerie oferă
date suplimentare pentru arheologie.
În epoca bronzului şi a fierului exploatarea sării atinge o înaltă tehnicitate.
Exploatarea la lumină se făcea cu ajutorul unui echipament adecvat de piele sau lână care
proteja corpul. S-au păstrat vase şi obiecte folosite de mineri. Cea mai dificilă problemă a fost
scoaterea sării la suprafaţă, deoarece luarea în spate a sării obţinute era un act lipsit de
rentabilitate.

4. Extragerea metalelor preţioase

Aurul era folosit încă din antichitate. În epoca fierului şi a bronzului aurul are rol tot
mai important în sublinierea ierarhiei sociale. Devine tezaur şi tot mai puţini indivizi au acces
la el. Utilizarea timpurie a aurului se explică prin uşurinţa cu care el este extras şi prelucrat.
Dintre cele mai întinse complexe ce conţineau aur sunt cimitirele eneolitice din Slovacia şi
Albania.
Din preistorie şi până în epoca romană a fost folosit aurul nativ (filon, pepite sau
grăunţe) în depozite aluvionare. Se obţine prin spălarea nisipului aurifer sau prin pulverizarea
rocii extrase. Mai dificil este de precizat zona de provenienţă a aurului prelucrat în diferite
zone ale globului. Doar în epoca romană se constată progrese importante în tehnica
prelucrării aurului, prin perfecţionarea metodelor de rafinare şi aplicarea unor tehnici
hidraulice mai perfecţionate (roţi de apă şi apeducte). Romanii realizează şi o organizare
perfectă a activităţii şi obişnuiesc folosirea unor meşteri calificaţi.
Argintul se întâlneşte rar în stare nativă căci este perisabil. La început se separa
argintul din galenă (= sulfură naturală de plumb). Din mileniul IV î. H. s-au descoperit
obiecte din argint în spaţiul Anatolo-Sirian, sporadic şi descoperiri din mileniul VI î. H., ceea
ce dovedeşte că prelucrarea argintului era în strânsă dependenţă cu prelucrarea plumbului şi
anterioară aurului.

5. Exploatarea materiilor colorante şi a depozitelor de pietre preţioase

Folosirea ocrului sau a altor oxizi metalici era necesară desfăşurării diferitelor
ritualuri (încă din paleoliticul inferior). În paleoliticul superior se poate constata exploatarea
pe zonă largă a unor depozite ca şi vehicularea lor la mari distanţe în raport cu sursa
respectivă. Cele mai numeroase informaţii arheologice provin din complexele arheologice
aparţinând culturii Maya, unde exploatarea coloranţilor (chinovarul) a devenit o importantă
activitate economică în jurul unor centre majore, cum este Teotihuacan. Cercetările
arheologice de aici au identificat vechile mine constând în camere, galerii de acces şi tunele
pe un spaţiu foarte mare – sute de metri.
Pietrele semipreţioase se găsesc în complexele paleolitice ocazional. În neolitic sunt
folosite la prelucrarea bijuteriilor (turcoaz, beryl, agat, ametist, lapislazuli). Sursele sunt
diverse: Afganistan, Korasan, Asia Centrală.
Un loc aparte revine chihlimbarului, care este o răşină recoltată de-a lungul coastelor
Mării Nordului şi a Mării Baltice. Depozitele de la Marea Baltică au fost importante până în
epoca migraţiilor.

6. Carierele de piatră
Exploatarea pietrei este atestată încă din preistorie. În preistorie şi în lumea orientală
exploatarea pietrei nu este o activitate sistematică ci un efort depus în legătură cu un obiectiv
foarte precis. Sunt foarte bine cunoscute carierele din lumea greacă şi romană. În Grecia
piatra de Pentelic şi Paros, în Egipt se exploata porfirul şi marmura galbenă, în Italia marmura
de Carrara, în Dacia se exploata piatra la Bucova. Alături de cariere de marmură existau
cariere pentru piatră de pavaj (bazalt), cariere de granit, de calcar, etc.
Caracterul complex al muncii din cariere presupune, pe lângă un mare număr de
lucrători şi o specializare diferenţiată. Existau muncitori care detaşau blocurile din masivele
de piatră, grupe de cioplitori, sculptori, etc.

2
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________

II. Obţinerea mijloacelor de subzistenţă

1. Vânătoare, cules, pescuit

În evoluţia mijloacelor de obţinere a hranei se disting două momente care pot fi
considerate revoluţionare: saltul de la vânarea animală la vânătoarea umană şi extinderea
controlului asupra resurselor de hrană, odată cu trecerea la neolitic.
Trecerea de la vânătoarea instinctivă la vânătoarea umană este determinată de
următoarele elemente:
• adâncirea socializării, constituirea unor grupe umane în cuprinsul cărora relaţiile
între indivizi devin durabile şi bazate pe principiile reciprocităţii generalizate;
• stabilirea de relaţii funcţionale între om şi mediu: folosirea resurselor naturale de
către om în funcţie de sezon;
• găsirea unor soluţii care să permită obţinerea maximului de hrană cu un consum
minim de energie (inventarea de unelte perfecţionate sau tehnici de vânare ori de
capturare a animalelor: lance, suliţă, săgeată, propulsor, curse şi capcane,
hăituire, etc.);
Arheologia încearcă reconstituirea procedeelor, a uneltelor folosite şi stabilirea
ponderii avute de diversele forme de producere a hranei. Se face distincţie între vânătoarea
liberă, controlată şi însoţirea turmelor. Etapele evolutive ale progresului tipologiei vânătorii
bazată pe evoluţia uneltelor se poate constata în paleolitic şi mezolitic – inventarea suliţei
simultan cu cele mai primitive capcane (groapa capcană) şi inventarea unui procedeu de
mărire a distanţei dintre vânător şi vânat.
Indicii indirecte privind obiectul, tipologia şi rentabilitatea vânătorii îl oferă studiul
inventarului locuinţelor descoperite în diferite staţiuni preistorice. Se adaugă studiul
reprezentărilor de artă din paleoliticul superior şi studii palinologice indicând tipurile de
plante şi păduri ce existau în preistorie.
Studiile privind identificarea speciilor, a vârstei animalelor doborâte, corelate cu cele
privind dimensiunile aşezărilor şi locuinţelor, durata sălăşluirii într-o aşezare, au permis
următoarele observaţii:
• vânatul doborât era transportat în aşezare pe un traseu ce avea limita maximă
care să permită acţiunea vânatului, la maximum 20 kilometri de aşezare;
• zilnic fiecare individ consuma aproximativ 850 grame de carne.
În neolitic exista tendinţa ca vânătoarea să devină o ocupaţie ocazională şi apanajul
exclusiv al unor grupuri privilegiate dintr-o societate dată.
Arheologic, fenomenul se observă prin scăderea numerică a oaselor de animale
sălbatice din aşezările neolitice. Ca ocupaţii complementare apar din mezolitic culesul şi
recoltatul, crescând ponderea hranei vegetale. Legat de aceste ocupaţii s-au descoperit mici
depozite de sâmburi, seminţe, fructe, apoi unelte destinate preparării făinii, s-au luat probe de
sol în care s-a înregistrat intervenţia umană.
Creşterea ponderii hranei vegetale a adus modificări asupra omului, înmulţindu-se
maladiile de nutriţie. Odată cu trecerea la agricultura raţională în paralel cu domesticirea
animalelor, nevoia de vânătoare scade, ea rămânând ca o soluţie alternativă sau ca un mijloc
de divertisment.
Din paleoliticul superior se constată pescuitul. Încă din mezolitic s-au găsit unelte de
pescuit specializate (undiţe, plasă, harpon). Dovezi arheologice:
• unelte specializate
• oase de peşte în aşezări
• figuri de peşti în arta magdaleniană
• instalarea comunităţilor umane în zone riverane
• inventarea mijloacelor de transport pe apă
• utilaje şi obiecte ceramice specifice şi vetre distincte
• uscătorii sau afumători pentru peşte.

3
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
Peştele a fost un element de bază atât în hrana lumii orientale cât şi în cea egeo-
mediteraneană. O altă ocupaţie era vânarea păsărilor, culegerea moluştelor şi vânarea
animalelor mici.
Reconstituirea mijloacelor de subzistenţă se poate realiza prin colaborarea între
specialişti din diferite domenii. Pentru arheologie este foarte important să se colecteze toate
informaţiile pe care o staţiune culturală le oferă.

2. Procurarea hranei de către om

Studiile de istorie economică încearcă să surprindă momentul de trecere de la o
economie prădalnică la una bazată pe producerea mijloacelor de subzistenţă. Arheologic şi
osteologic este aproape imposibil să se surprindă treptata creştere a gradului de control asupra
animalelor şi de creştere a intensităţii muncii. Se surprinde tendinţa de excesivă selectare a
speciilor şi creşterea proporţiilor de animale tinere sacrificate în neolitic. Progresele în acest
sector al economiei sunt marcate de apariţia păstoritului transhumant. Se înregistrează şi
începutul exploatării păşunilor alpine şi realizarea de păşuni artificiale. Etapa finală a acestei
evoluţii este trecerea la păstoritul propriu-zis (mai ales în mediile de stepă sau montane).
Importante sunt şi aspectele privind domesticirea calului şi a cămilei (cămila în mileniul II î.
H. în culturile preHarappa şi Harappa, şi calul în epoca de trecere spre neolitic).
O altă etapă este folosirea animalelor inclusiv pentru povară şi tracţiune, în primul
rând caii şi cămilele, dar şi măgarul, catârul şi boul, sau la călărit, lucru dovedit de obiectele
de harnaşament sau obiectele de artă ce reprezintă aceste preocupări.

3. Cultivarea plantelor
Cerealicultura se practică încă din neolitic. Specialistul va trebui să urmărească
aspectele:
• selecţia solurilor şi identificarea speciilor de plante care se cultivă
• apar operaţii noi: horticultura, viticultura
• metode de preparare a lotului ce urmează a fi cultivat
• elaborarea unor sisteme de îmbunătăţiri funciare
• uneltele folosite
• efectele diferitelor metode de cultivare asupra demografiei.
S-a demonstrat că există o legătură strânsă între climat, tipul de sol şi practica
selecţionării soiurilor. Tehnica alternării culturilor şi soiurilor are ca efect extinderea
habitatului pe soluri grele, exploatarea lor presupune o tehnică agricolă mai avansată şi unelte
mai perfecţionate. Consecinţă: inventarea plugului şi a tracţiunii animale în agricultură.
Zona Orientului cu soluri mai uşoare şi bazinul egeo-mediteranean au cunoscut
plugul pe roate.
Mijloace pentru identificarea culturilor:
• descoperirea de seminţe sau mici depozite de seminţe în gropi de provizii sau în
locuinţe, în morminte, aceste seminţe ducând la stabilirea speciilor de plante;
• analiza impresiunilor de cereale şi pleavă din ceramică.
Datele sunt completate cu ajutorul paleobotanicii, palinologiei şi studiului coproliţilor
umani. Cu ajutorul lor s-au creat mari sinteze privitoare la evoluţia cultivării plantelor
(exemple: Peru, Mexic).
Un progres important l-a reprezentat trecerea de la cerealicultură exclusiv, la
policultură (legumicultură, horticultură, viticultură).
Cultivarea viţei de vie este atestată concomitent în Mesopotamia, Mediterana şi
Egeea. Studiul asupra solurilor oferă concluzii privind metodele de lucrare a ogoarelor şi
mijloacele de ameliorare a solurilor. Analizele polenului arată practica defrişării pădurilor,
prin descreşterea polenului de arbori de pădure în favoarea polenului de ierburi. Se constată
practicarea unor metode hidraulice: asanare, drenare, rezervoare pentru apă, săparea canalelor
de irigaţie, toate fiind în detrimentul pădurii.
Dependenţa de apă a omului se constată îndeosebi în Orient, unde se cunosc două
sisteme de irigare:

4
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
• amenajare de mici rezervoare pentru udarea grădinilor situate în marginea
aşezărilor permanente;
• irigaţie pe scară largă: stăvilare, rezervoare pentru stocarea apei de ploaie, reţele
de canale de irigaţie, fântâni cu cumpănă.
Se presupune îngrăşarea pământului cu bălegar şi rotaţia culturilor. Cele mai vechi
unelte agricole sunt: plantatorul, săpăliga şi secera. Sunt unelte de lucru manual, cu o
rentabilitate scăzută. După apariţia plugului, plantatorul şi săpăliga sunt folosite doar la
grădinărit (în mileniile IV – III î. H. în Mesopotamia, în Europa în mileniul II î. H.).
În Orient şi Mediterana singura îmbunătăţire constă în înlocuirea brăzdarului de lemn
cu cel de fier. Plugul creşte productivitatea muncii. În epoca metalelor, uneltele existente sunt
executate din metal şi se inventează coasa, furca şi grebla. Romanii inventează o maşină de
treierat care foloseşte forţa animală. Se constată reducerea cantităţii de muncă fizică,
creşterea producţiei şi productivităţii şi posibilitatea obţinerii unui surplus. Cercetările
arheologice contribuie la reperarea câmpurilor antice sau a fermelor şi surprinderea şanţurilor
antice de delimitare. S-a dovedit, pentru epoca romană, alternarea celor două sisteme: fermele
(villae rusticae) individuale şi satele compacte, ca o caracteristică a modului de lucru în
agricultură. O constatare generală pentru întreaga preistorie şi antichitate este aceea că nu
există un sistem standard de exploatare a solului. Există sate compacte cu teritoriu comun
utilizat prin rotaţie. Pământul ce nu se lucra era lăsat în paragină, ciclul rotaţiei fiind de 20 de
ani, cu folosirea consecutivă a lotului timp de 5 ani. Alături de acest tip existau ferme
individuale izolate, de-a lungul marilor văi. Fotografierea aeriană a depistat câmpurile
afectate fiecărei ferme şi zonele de delimitare (ziduri, şanţuri, şiruri de pietre). Şi în Orient
exista practica împărţirii pământului în loturi. În China se cunosc câmpurile cu fântână.
Cercetările cartografice, fotografiile aeriene au oferit date spectaculoase în lămurirea
problemelor legate de partajul solului şi a tipului de exploatare. S-a constatat că în antichitate
o parte însemnată a teritoriului agricol rămânea necultivată din cauza unor unelte neadecvate
şi a insuficienţei braţelor de muncă.

4. Meşteşuguri şi ateliere meşteşugăreşti

Activităţi distincte în cadrul comunităţii apar din paleoliticul superior, posibilitatea
dovedirii unor meşteşuguri fiind posibilă în neolitic. Dar, aceste meşteşuguri nu pretind o
calificare specială şi nu determină ruptura celor care le practică de activităţile de producere a
hranei. Abia cu apariţia olăritului şi a metalurgiei se creează condiţiile separării de celelalte
activităţi productive. Arheologic se sesizează diversificarea meşteşugurilor, dovezi concrete
de existenţă a meşteşugurilor, descoperirea unor instalaţii, a unor ateliere. Se surprinde gradul
de mobilitate al unui meşteşug, statutul social al meşteşugarilor în raport cu colectivitatea.
Mai dificil de surprins sunt etapele de separare a meşteşugarilor de restul producătorilor şi de
adâncire a muncii în cadrul fiecărui meşteşug.
Este dificil ca doar prin descoperiri arheologice să se surprindă momentul
transformării meşteşugurilor într-o activitate permanentă a unui individ sau grup de indivizi.
Din neolitic s-au dezvoltat şi meşteşuguri care presupun un grad înalt de tehnicitate,
stăpânirea unui bagaj de cunoştinţe empirice (specialişti).
În primul rând sunt ocupaţii ce ţin de arta dirijării focului – olărit, metalurgie,
extragerea sării – la care se adaugă construcţiile, rotăria, prelucrarea lemnului şi a pietrei.
Aceste preocupări presupuneau existenţa unor ateliere la început temporare. În
Mesopotamia există dovezi scrise indicând dependenţa atelierelor de templu, palat sau obşti
săteşti. În Egipt există ateliere de meşteşugari. Epoca greco-romană se caracterizează prin
constituirea diverselor şcoli sau stiluri (exemplu: vase de lux terra sigillata imitate în toate
provinciile). Se constată adâncirea diviziunii muncii la nivelul fiecărui meşteşug în parte,
până la fărâmiţarea lui în meşteşuguri anexă. În cadrul olăritului, se separă cei ce fac oale de
cei ce fac opaiţe. Uneori se constată acest fenomen şi în cadrul aceluiaşi meşteşug (la terra
sigilata existau 2 categorii de meşteşugari: cei ce făceau formele şi olarii propriu-zişi).
Existenţa atelierelor meşteşugăreşti se poate dovedi concret prin descoperiri de tipare
de bijutier sau morminte de bijutier (cazul Felnac – Arad, din secolul al VII-lea, unde s-au
găsit podoabe de harnaşament).

5
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
Ştampilele de ateliere cu semnătura meşterului sau a pictorului care a pictat vasele,
precum şi semnele de olar sunt iarăşi elemente care pot identifica un atelier sau altul,
ştampilele de atelier fiind importante pentru că oferă date referitoare la atelierul de producţie
şi la proprietar.
Mărcile pot da şi indicaţii etnice. În lipsa unor indicaţii precise privitoare la atelierele
de producţie se apelează la analiza metalografică, analiza tehnicii şi a stilului, care dau
caracteristicile producţiei dintr-un atelier sau altul. Analiza diferitelor şcoli de pictură, a
stilului de executare a bijuteriilor, tehnica şi motivistica, toate sunt indicii care
particularizează un atelier de artă.
Calitatea, culoarea şi morfologia pieselor pot constitui criterii de clasificare a
producţiei diverselor ateliere chiar şi în cadrul aceleiaşi aşezări. De exemplu: producţia
diferitelor ateliere de sticlărie din marile centre ale epocii.
Metodele moderne pentru depistarea importurilor sau a atelierelor locale sunt:
1. studiul mineralelor incluse în lut cu ajutorul microscopului petrografic sau prin
analize chimice;
2. spectrometria fluorescentă cu raze X şi metoda bombardamentului nuclear.

Imitaţiile şi falsurile antice

Imitaţia este reproducerea unui model străin. Exemple: piese de centură avare târzii
ce îşi au originea în Bizanţ, Siria, etc. Imitaţia reflectă adaptarea la un gust străin, dar imitaţia
este mai proastă decât originalul. Falsurile constau îndeosebi în ştampile false aplicate pe
vase (ştampilele unor ateliere celebre pe vase din ateliere obscure). Depistarea acestor falsuri
se face prin analiza tehnicii de execuţie şi a complexului în care au fost găsite şi prin metode
moderne menţionate deja, având la bază colaborarea arheologilor cu specialiştii din domeniul
ştiinţelor exacte.

5. Schimburile, căile de comunicaţie, mijloacele de transport

Schimbul, având ca obiect materii prime şi bunuri de prestigiu, a început să se
înfiripeze într-o etapă timpurie din istoria societăţii umane – din neolitic – şi s-a intensificat
în dublu sens: al frecvenţei şi al lărgirii gamei de bunuri care circulă în neolitic şi în epoca
metalelor.

Cunoaşterea obiectelor şi a materiilor prime vehiculate

Studiile statistice combinate cu studiile care au ca obiectiv studierea provenienţei lor,
compoziţia chimică, activităţile de minerit şi altele, au făcut posibilă stabilirea unor metode
de desfăşurare a schimbului. Înainte de prezentarea acestor modele este necesar să se
elucideze două aspecte: distanţa efectivă şi obiectele de prestigiu. Ţinând cont de factorii care
determină creşterea distanţei între o sursă dată şi aşezările cu care întreţine relaţii de schimb,
se poate constata că frecvenţa şi cantitatea de obiecte în raport cu sursa care le produce nu
este direct proporţională cu distanţa în kilometrii, ci direct proporţională cu efortul, cu factorii
naturali, cu modalităţile de transport etc.
Bun de prestigiu este bunul care corespunde următoarelor criterii:
• distanţa între partenerii de schimb;
• greutatea şi gradul de transportabilitate al obiectului;
• frecvenţa cu care sunt utilizate obiectele;
• micşorarea numărului de persoane care au acces la aceste obiecte.
Toate acestea le ridică la un bun de prestigiu, prin valoarea ridicată.

Modele de desfăşurare a schimbului

1. Modelul “căii ferate”

În cadrul său materiile prime sau bunurile de prestigiu se mişcă de-a lungul unei linii
imaginare de comunicaţie între comunităţi egale între ele, din care fiecare primeşte o cantitate

6
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
mai mică sau mai mare, după distanţa pe care o ocupă în raport cu sursa, cantitatea cea mai
mică primind-o comunitatea cea mai îndepărtată.

2. Model schimbului haotic

Presupune o infinitate de tranzacţii între parteneri care nu au întotdeauna legături

directe cu sursa. Cantitatea de bunuri primită de participanţi prin schimb nu mai este
dependentă de distanţa faţă de sursă ci poate fi subordonată criteriului preferenţial. Se admite
în acest caz existenţa unor pieţe intermediare sau centre redistribuţionale, precum şi a unor
circuite secundare alături de cel principal. Caracteristicile acestui gen de tranzacţie sunt:
• preferenţialitatea în funcţie de ierarhia aşezărilor sau de ierarhia persoanelor;
• direcţionarea mărfurilor.
Frecvenţa bunurilor primite nu mai depinde de distanţa faţă de sursă ci de ierarhia
deţinută în cadrul unui complex de schimb, aşezările mai importante putând primi mai multe
produse şi situându-se deci, în mod ideal mai aproape de sursă ca alte localităţi. Are ca
rezultat conflictele între comunităţi privind limitarea sau anularea acestei ierarhii, lupte care
de fapt înseamnă controlul asupra principalelor drumuri comerciale şi a centrelor de
producţie.
În legătură cu modalitatea de desfăşurare a schimbului se impune necesitatea stabilirii
valorii mărfurilor şi a echivalenţelor. Un moment foarte important a fost trecerea de la
schimbul redistributiv la cel bazat pe un sistem elaborat de echivalenţe standard (indiferent de
natura acestor echivalenţe: metal, grâne, vite sau altceva).
Echivalenţele standard au rol de monedă primitivă (exemple: topoare de bronz,
grâne). O etapă superioară o reprezintă utilizarea ca echivalenţe standard a argintului, dublat
de o scrisoare de credit. Etalonul ideal al tuturor mărfurilor a fost moneda. Moneda bătută pe
matriţă şi în conformitate cu norme standard (greutate, iconografie, mărime) apare în Regatul
Lidian şi cetăţile greceşti din Asia Mică. Moneda a fost copiată sau imitată şi în alte zone
decât cele care le-au creat (imitaţii celtice ale monedelor greceşti, dacice şi illirice, imitaţii
după cele romane). Schimbul a impus perfecţionarea mijloacelor de transport şi a începutului
amenajării unor drumuri (pe uscat şi pe apă). Creşterea schimbului a fost condiţionată de
creşterea producţiei, deci organizarea economiei în funcţie de producţie pentru export. Legat
de comerţ este apariţia unor aşezări care îndeplineau funcţia de piaţă intermediară sau centru
de tranzit, ele deţinând controlul asupra schimbului într-o anumită zonă şi profitând de pe
urma lui. Schimburile se intensifică odată cu inventarea carului şi utilizarea animalelor de
tracţiune şi transport. În statele orientale schimbul reprezintă o activitate controlată de
comunitate, o sarcină de stat. Suveranul este principalul producător sau proprietar al
mărfurilor dar şi organizator al activităţii. De aici rezultă şi obligativitatea de a asigura
controlul asupra arterelor comerciale sau liberul acces la căile comerciale. La fel de important
a fost rolul statului în realizarea de căi de comunicaţii noi şi crearea unor sisteme de hanuri şi
staţii pentru schimbarea animalelor de transport. În Asiria şi Fenicia apar primele instalaţii
portuare şi se perfecţionează mai multe tipuri de vase, de la plute la corăbiile feniciene şi
cartagineze. În lumea greco-romană, schimbul atinge apogeul (atât pe uscat cât şi pe apă).
Grecii elaborează primele hărţi la scară şi primele cărţi de navigaţie. Se adaugă conceperea
porturilor şi dotarea lor cu instalaţii menite să călăuzească pe navigatori pe timp de noapte
(Farul din Alexandria).
Abia în lumea romană comerţul intern devine o componentă a vieţii economice,
detaşându-se şi rolul important al iniţiativei particulare. Succesele militare ale Romei şi
constituirea unui imperiu în care erau integrate teritorii aparţinând celor trei continente ale
lumii vechi, au oferit cadrul teritorial şi politic pentru aducerea schimbului internaţional la
dimensiunile schimbului intern.
Producţia (meşteşugurile) a fost subordonată intereselor comerciale şi adaptată la
exigenţele consumatorilor. În vreme ce produsele de lux alexandrine sunt solicitate de
păturile avute ale populaţiei, mărfurile romane obişnuite sunt destinate mai ales populaţiei
sărace şi mai puţin avute. Totodată, romanii continuă să fie implicaţi şi în schimbul la mare
distanţă. Ei preiau şi vechile drumuri ale mătăsii, mirodeniilor şi pietrelor preţioase. De

7
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
asemenea, în teritoriile situate dincolo de limes-ul roman începe mai întâi treptata infiltrare şi
apoi înlocuirea concurenţei greceşti. Rezultatul a fost difuzarea produselor romane în spaţii
care nu au fost atinse de schimbul cu lumea greacă (nordul Germaniei, Scandinavia, Ţările
Baltice, Polonia). Rolul însemnat jucat de oraşele italiene în schimbul cu Barbaricum estre
evidenţiat de deschiderea de reprezentanţe în afara limesului. Factorii care au favorizat
această dezvoltare au fost, dincolo de condiţiile de securitate pe care le-a oferit un stat
autoritar, crearea unor artere strategice şi comerciale care leagă într-o reţea întreg imperiul.
Drumurile romane s-au construit sistematic în Italia de la sfârşitul secolului al IV-lea î. H.
(Via Appia, Via Flaminia, Via Domitiana etc), având avantajul de a fi parţial sau în întregime
pavate şi având distanţele marcate începând de la un stâlp miliar fixat în For: “miliarium
aureum”. Aceste drumuri erau drepte şi late (3,60 m – 6 m lăţime), erau permanent întreţinute
prin grija trupelor, erau prevăzute cu poduri de piatră (unele cu arcuri cu o deschidere de
peste 20 m) şi tunele, pentru scurtarea traseelor tăindu-se drumuri prin zonele montane.
Paralel se perfecţionează căile de navigaţie. Romanii au creat mari instalaţii portuare
prevăzute cu cheiuri, depozite, clădiri şi forumuri. Se diversifică mijloacele de transport ca şi
sistemele de atelaje, distingându-se o serie de vehicule de transport pe uscat (pentru mărfuri şi
călători), carele cu destinaţie militară şi carele oficiale de lux şi ceremonii. Se dezvoltă mult
flota, făcându-se distincţia între vasele de război şi cele comerciale.
Cartografierea descoperirilor arheologice, precizarea categoriilor de produse care au
circulat, analiza lor tipologică dublată de analize moderne, stabilirea ponderii pe care-l avea
schimbul în diverse societăţi şi a locului importurilor în raport cu statutul social, toate acestea
constituie pentru arheologie mijloacele prin care se realizează un cadru de cronologie
absolută, bazată pe metoda sincronismelor culturale. De asemenea, permite specialistului
reconstituirea efectelor pe care intensificarea relaţiilor de schimb le-a provocat, inclusiv
transformări pe plan cultural şi socio-economic.

III. Cercetarea arheologică a structurii sociale

Arheologia este capabilă să pună la dispoziţia cercetătorului o serie de informaţii, ce

permit reconstituirea unor fenomene socio-economice, la stabilirea etapelor de dezvoltare a
societăţii umane. S-a elaborat în ultimul deceniu conceptul de socio-arheologie sau de paleo-
sociologie. Din punct de vedere al demersului arheologic, prima sarcină a cercetării este
aceea de a surprinde şi cerceta orice amănunt care ar putea oferi cel mai vag indiciu cu privire
la un factor social. Exemplu: detaliul care se abate de la standard într-un cimitir corelat cu
observaţii, cu alte descoperiri din staţiuni învecinate poate duce la lămurirea unor serii de
probleme cum sunt: apariţia şi tipul de diferenţiere ierarhică, exogamia, etc. Totodată, pentru
a se realiza o imagine de ansamblu şi pentru a se evita eventualele exagerări derivând din
situaţia particulară este necesar a se lua în analiză toate aspectele problemei (exemplu: toate
datele unei culturi). Pornind de la totalitatea datelor se poate stabili etapa în care devine fapt
cert, incontestabil atât stabilirea grupurilor umane cât şi solidaritatea de acţiune a membrilor
componenţi.
Paralel cu aceste fenomene sunt cercetate fenomenele care susţin consolidarea
familiei mici (exemplu: înmormântările pe familii). Mărturiile indirecte ale organizării sociale
sunt:
• definirea formelor de organizare umană, a tipului de filiaţie;
• sesizarea grupurilor care întreţin relaţii de exogamie;
• surprinderea momentului elaborării şi natura unor ritualuri cu valoare socială.
Existenţa unor ritualuri cu valoare socială este dominată de descoperirile de mutilări
caracteristice grupelor de vârstă care se pot înscrie în categoria iniţiaţilor. Existenţa
momentului iniţierii este o dovadă de ritual ce consolidează grupul social. Stabilirea filiaţiei
şi statutul celor două sexe arată prezenţa femeii în ritualurile religioase şi magice: numărul
mare de figurine feminine, imprimarea mâinilor femeii pe pereţi şi altele, apoi trecerea
treptată la patriarhat. Practica exogamiei se poate constata prin delimitarea grupului venit de

8
Dorel MICLE – Cercetarea arheologică a evoluţiei economice. Note de curs
_____________________________________________________________________
afară, prin devieri de la ritualul stabilit. De asemenea, apartenenţa la o familie sau gradul de
rudenie se poate constata şi prin analize antropologice.
Dimensiunile locuinţelor sau ale aşezărilor şi structura aşezărilor oferă sugestii
referitoare la dimensiunile colectivităţii şi statutul familiei. Momentul în care acumularea de
produse a favorizat apariţia unor elite este surprins arheologic prin ierarhizarea aşezărilor,
apariţia cetăţilor de refugiu, a citadelelor rezidenţiale şi a cetăţilor-capitală, care polarizează
funcţii politice, economice, administrative. În paralel se poate constata arheologic
ierarhizarea la nivel intercomunitar prin detaşarea în cadrul unei aşezări a unor locuinţe sau
cartiere care deţin o poziţie privilegiată.
Date importante oferă descoperirile funerare. Principiul constă în stabilirea ritului şi
inventarului standard pe sex şi vârstă şi precizarea diferenţelor pe grup şi categorie, prin
studiul calitativ şi cantitativ al inventarului ce apare în ansamblurile funerare. Apariţia unui
grup privilegiat, distinct de membrii comunităţii îşi găseşte expresia în inventarul bogat al
mormântului. De exemplu: fibule cruciforme se găsesc doar în morminte bărbăteşti, iar când
sunt de aur este vorba de o persoană de rang princiar sau regal. Se adaugă elaborarea unor
rituri funerare specifice. La unele comunităţi ce înhumează morţii se adoptă incinerarea doar
pentru elite. Se practică sacrificiul uman înlocuit apoi cu substitute: figurine, obiecte sau
haine ale unor persoane. Momentul în care autoritatea devine ereditară (poziţia aristocraţiei în
cadrul societăţii) este surprins prin faptul că ritul şi ritualul diferenţiat, specific elitei, se
extinde şi asupra femeilor şi copiilor respectivului. Schimbările se mai sesizează şi prin faptul
că se trece în neolitic de la înmormântările în grup ale unor colectivităţi la înmormântări
individuale. Faza finală a acestei evoluţii de constituire a elitei ereditare este reflectată de
creşterea bogăţiei şi a surplusului realizat de societate, fapt materializat în constituirea de
tezaure. Tezaurul A de la Troia (II) conţine numeroase obiecte de aur, argint, electron,
obiecte care prin formă şi funcţie subliniază rangul social. Acumularea bogăţiei şi trecerea în
proprietate privată este subliniată de apariţia sigiliului şi a procedeului sigilării, sigiliul fiind
expresia materială a apariţiei conceptului de proprietate sau posesie. Pe măsură ce viaţa
economică se complică şi se elaborează o structură administrativă de caracter rudimentar, se
inventează un sistem de înregistrare a activităţilor economice şi redistribuţionalizare, care
depăşesc stadiul sigilării. Această necesitate explică apariţia tăbliţelor numerice şi a tabelelor
economice în Mesopotamia. Antichitatea greco-romană trebuie să facă faţă problemei
integrării diferitelor neamuri în Imperiul Roman. În Gallia s-au descoperit villae rusticae
luxoase care combină elementele tradiţionale cu cele romane în comparaţie cu colibele din
jur. În provincia Dacia se constată conservarea în mediul rural a unor forme de civilizaţie
dacică manifestate prin rit şi ritual funerar, predilecţie pentru anumite forme ceramice şi
tehnici tradiţionale şi prin unele tipuri de bijuterii. Descoperirile reflectă aşezarea în interiorul
graniţelor a grupurilor sociale ale populaţiilor alogene; prin descoperirea unor cimitire
separate bogate în inventar se poate urmări arheologic procesul alcătuirii unei aristocraţii
latifundiare şi deplasarea vieţii economice de la oraş pe latifundii. Acest lucru marchează
trecerea la societatea medievală.