Mierea de albine.

Caracteristici fizico-chimice
ale mierii.
-Referat-

Este un produs apicol obtinut prin transformarea si prelucrarea

nectarului de catre albine si depozitat in celulele fagurilor pentru
a constitui hrana populatiei din stup.

Clasificare După provenienţă:

- miere de flori, (florală), provenită din

o

prelucrarea nectarului şi polenului cules

de albine din florile plantelor melifere
o - miere de mana (extraflorală),

provenită de pe alte părţi ale plantei, în

afară de flori; poate fi de origine animală
sau vegetală.
• După speciile de plante melifere de la care
albinele au adunat nectarul:
o - miere monofloră, provenită integral,

(sau în mare parte), din nectarul florilor

unei singure specii: (salcam, tei, floarea
soarelui, menta)
o - miere polifloră, provenită din

prelucrarea unui amestec de nectar de la

florile mai multor specii de plante.
 • După modul de obţinere:
o - în faguri (se livrează în faguri),

o - scursă liber din faguri ,

o - extrasă cu ajutorul centrifugii ,

o - obţinută prin presarea fagurilor ,

o - topită (fagurii sunt încălziţi).

• După consistenţă:
o - lichidă (fluidă),

o - cristalizată (zaharisită).

• După culoare: - incoloră, galben-deschisă,

aurie, verzuie, brună sau roşcată.
• După aromă, diversele sorturi de miere, se
apreciază prin miros şi degustare, indicându-
se denumirea speciei de plante din care
provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare şi: compoziţia chimică, puritatea, puterea
calorică. Proprietăţi fizice

Mierea este un aliment cu gust dulce şi parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau
cristalizat şi culoare specifică, având un conţinut mare de zaharuri şi substanţe minerale,
vitamine, enzime, acizi organici. Principalele
componente ale mierii de albine sunt zaharurile. Mierea conţine cantităţi reduse de
substanţe azotoase reprezentate în principal de enzime care alcătuiesc un echipament
bogat şi complex. Substanţele minerale sunt moderat reprezentate în mierea de flori şi
relativ abundente în cea de mană. Ea conţine o gamă largă de acizi organici, pigmenţi ,
uleiuri eterice, substanţe inhibitoare , vitamine şi alte componente insuficient cunoscute.

Iniţial în miere se găseşte o cantitate foarte redusă de

hidroximetilfurfurol, de ordinul a 0,1-0,2 mg la 100g. Prin păstrare
îndelungată valoarea acestuia creşte treptat, putând ajunge la 1 mg/100g
sau chiar mai mult.

1. Umiditatea
Conţinutul maxim de apă reglementat de normele oficiale din ţara noastră
pentru toate sorturile de miere este de 20%. Această condiţie are la bază
faptul că în momentul încheierii procesului de prelucrare de către albine
(căpăcirea celulelor), umiditatea mierii se situează în domeniul 17-19%.

Când conţinutul de apă este mai mare de 20% poate fi vorba de una
din următoarele situaţii:

- extragerea din faguri necăpăciţi, când procesul de prelucrare a

mierii de către albine nu este încheiat;
- păstrarea în spaţii umede şi în recipiente defectuos închise;
- falsificarea directă prin adaos de apă sau indirectă prin substituenţi
cu umiditate proprie mare.
Conţinutul depăşit de apă reduce proporţional valoarea nutritivă a mierii şi
o predispune la fermentaţie.

2. Zaharurile
Zaharurile din miere sunt alcătuite din zahărul invertit şi din
zaharoză. Conţinutul minim de zahăr invertit (glucoză şi fructoză) în
mierea de flori trebuie să fie de 70%, iar în cea de mană de 60%.
Conţinutul maxim de zaharoză trebuie să fie de 5% în mierea de flori şi
de 10% în cea de mană. Valorile menţionate se referă la mierea cu 20%
apă. În cazul în care umiditatea este mai mică aceste valori trebuie
recalculate. Abaterile de la valorile arătate sunt posibile în următoarele
situaţii:

-mierea a fost recoltată din faguri necăpăciţi;

-miere fermentată;

-miere falsificată.

3. Substanţele azotoase
Cantitativ substanţele azotoase , exprimate în echivalent proteină ,
se găsesc în proporţie foarte redusă şi anume sub 1%. Conţinutul cel mai
redus se întâlneşte în mierea de salcâm şi în cea de izmă (în medie
0,25%), iar cel mai mare în mierea de mană (0,5-0,6%).
 În cazul în care conţinutul de proteine este mai mare de 1% mierea
trebuie suspectată de falsificare, cum ar fi adaosul de gelatină, de făină de
cereale sau chiar de melasă.

4. Enzimele
Mierea de albine are un conţinut foarte bogat şi variat de enzime. În
mierea de flori ele au o dublă origine: vegetală (din nectar) şi animală (din
saliva albinelor). Cantitativ, acestea din urmă deţin ponderea.
Echipamentul enzimatic al mierii de mană este mult mai bogat decât cel
al celei de flori şi au o origine mult mai complexă.

Enzimele din miere sunt substanţe valoroase deoarece ele

catalizează toate reacţiile chimice care au loc în procesul de elaborare
al mierii( de ex. transformarea zaharurilor complexe în zaharuri simple).
Însuşirile mierii, compoziţia chimică şi calitatea ei nutritivă sunt în mare
măsură condiţionate de conţinutul în enzime. Prezenţa lor face dovada
autenticităţii şi calităţii mierii.

Enzimele sunt substanţe labile, în special sub acţiunea temperaturii

ridicate care produce slăbirea sau inactivarea ireversibilă a lor.

Timpul de înjumătăţire a amilazei şi invertazei din miere, în funcţie

de temperatura de păstrare

Temperat Timpul de
ura înjumătăţire

Amilază Invertaz
°C
ă

10 12600 9600
zile zile

20 1480 820 zile

zile

30 200 zile 83 zile

 40 31 zile 9,6 zile

50 5,38 zile 1,28 zile

60 1,05 zile 4,7 ore

70 5,3 ore 47
minute

80 1,2 ore 8,6

minute

5. Substanţe minerale
Mierea de flori are un conţinut foarte redus de substanţe minerale. Deşi
normele oficiale din ţara noastră admit un conţinut de max. 0,5%, în
realitate acesta se situează în preajma valorii de 0,1%. În schimb mierea
de mană are un conţinut mult mai bogat care se poate apropia de limita
maximă de 1% acceptată pentru acest sort.

Elemen Miere de culoare foarte Miere de culoare

tul deschisă pronunţată

Media ( mg/kg) Media (mg/kg)

K 205 1676

Cl 52 113

S 58 100

Ca 49 51

Na 18 76

P 35 47

Mg 19 35

Si 8,9 14

Fe 2,4 9,4
 Mn 0,3 4,09

Cu 0,29 0,56

Depăşirea limitelor maximale de substanţe minerale se poate întâlni în

următoarele situaţii:

- când extracţia şi /sau păstrarea mierii s-au făcut în condiţii

neglijente, principala formă de impurificare minerală fiind cea cu
praf;
- în cazul falsificării mierii cu sirop de zahăr invertit artificial (acidul
folosit la invertire trebuie neutralizat cu substanţe alcaline sodice);
- în cazul contactului prelungit al mierii cu suprafeţe metalice
neacceptate, sărurile acestor metale pot trece în miere mărind
valoarea substanţelor minerale.
6. Hidroximetilfurfurolul (HMF)
Prezenţa acestui produs în miere îşi are originea fie în
descompunerea parţială a fructozei din compoziţia ei sub influenţa unor
factori vitregi, fie de origine exogenă în cazul unor substituiri (falsificări).

În mediu acid şi la cald fructoza se descompune cu formarea de

produşi furfurolici, cel mai semnificativ din aceştia fiind HMF. Mierea are
un conţinut foarte mare de fructoză (cel puţin jumătate din zahărul
invertit). De asemenea, reacţia chimică a ei este pronunţat acidă (pH 3,5-
4,5). Deci are asigurate condiţiile ca în funcţie de temperatură şi de
timpul de păstrare să se formeze o oarecare cantitate de HMF. Dacă
mierea este păstrată la temperatură mai mică de 20ºC cantitatea de
fructoză care se descompune este extrem de mică. În primele luni de la
extracţia din faguri conţinutul de HFM se situează în domeniul 0,1-0,2 mg
la 100g, dar după 1-2 ani de păstrare la temperatura camerei la
temperatură moderată poate atinge valoarea de 1-1,5 mg la 100g.

Atunci când consumatorii sau apicultorii lichefiază mierea în mod

empiric prin încălzire prelungită pe baie de apă la fierbere sau pe foc
direct , conţinutul de HFM creşte foarte mult, către 10 mg la 100 g.
 Prin invertirea pe cale chimică a siropului de zahăr în scopul
falsificării mierii o fracţiune importantă din fructoză se descompune cu
formarea unei cantităţi considerabile de HFM, de ordinul a 100mg la 100g
sirop sau chiar mai mult.

7. Aciditatea mierii
Reacţia chimică a mierii este acidă datorită conţinutului bogat în
acizi organici. Valorile normale ale pH-ului mierii se situează în domeniul
3,5-4,5, deci caracterul ei chimic este pronunţat acid.

8. Densitatea
Densitatea mierii este puternic influenţată de conţinutul ei de apă. Mierea
cu umiditate de 20% are densitatea 1,471 asta înseamnă că un litru de
miere (1dm3) la temperatura de 20ºC cântăreşte 1,471 kg.

Analize fizice si chimice de laborator

Înainte de analiză, proba de miere se omogenizează prin agitare cu

o baghetă de sticlă sau cu o lingură, iar mierea cristalizată se încălzeşte în
prealabil la aproximativ 45 grade C după care se amestecă, ca şi mierea
fluidă.
- Determinarea conţinutului în apă :se face cu refractometrul.

Pe prizma inferioară a refractometrului, se aplică o picatură din proba de

miere şi imediat se închide camera. Cu ajutorul oglinzii se orientează un
fascicul de lumină prin deplasarea cremalierei pînă în momentul în care
partea întunecoasă a cîmpului vizual ajunge în centrul unde se
intersectează liniile vizuale. În acest moment, indicele de refracţie se
citeşte pe scală. În funcţie de acest indice, cu ajutorul tabelelor care
însoţesc refractometrul se stabileşte procentul de substanţă uscată,
respectiv conţinutul mierii în apă. La unele refractometre se poate citi
direct, pe scala, procentul de apă. La mierea de albine, umiditatea este
admisa pînă la 20%.
- Greutatea specifică a mierii:se poate determina la nivelul stupinelor
astfel:
Într-un vas de sticlă se cântăreşte exact 1 kg de apă, dupa ce în prealabil i
s-a luat tara şi se notează nivelul apei. Apoi, vasul se deşartă, se usucă şi
se umple cu miere pînă la semn, după care se cântăreşte. Diferenţa dintre
greutatea vasului cu miere şi tara acestuia reprezintă tocmai greutatea
specifică a mierii.
- Determinarea cenuşei: Se face prin calcinarea unei probe de 10 g miere,
într-un creuzet. Mai întâi se evaporă pe o baie de apă, se carbonizează la o
flacără slabă şi apoi se calcinează. Se răceşte în exicator şi se întăreşte
treptat, pînă se ajunge la masa constantă.
- Determinarea acidităţii : ajută la aprecierea gradului de prospeţime a
mierii.

Aciditatea mierii se exprima în grade de aciditate, adică numărul de

centimetri cubi de NaOH 0,1N necesari să neutralizeze aciditatea din 10 g
de miere.
- Determinarea zahărului invertit (reacţia Elser):

Glucoza şi fructoza în stare liberă au capacitatea de a reduce sulfatul de

cupru în mediu alcalin şi cald, pe care-l transformă în oxid cupros.
Cantitatea de oxid cupros ce se formeaza în condiţii de lucru specifice,
este proporţională cu concentraţia celor două zaharuri reducătoare din
soluţia de cercetat.
- Determinarea zaharozei (metoda Elser):

Se determină zahărul direct reducător înainte şi după invertire (hidroliza

acidă), iar prin diferenţă se calculează zaharoza.
- Determinarea indicelui diastazic:

În mierea naturală de albine există mai multe enzime. Amilaza este

enzima cu cea mai mare rezistenţă la tratarea termică, aceasta fiind
ultima care se distruge. Pe baza acestei însuşiri, amilaza poate fi folosită
ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calităţii
mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va
avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Acelaşi lucru se
constată şi la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă
determinarea activităţii amilazei. Indicele diastazic se defineşte ca
numărul de ml dintr-o soluţie de amidon 1% care a fost transformat în
dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45 grade C şi pH optim, de
către amilaza conţinută de 1g miere.

Proprietăţile fizice principale ale mierii de calitate sunt conţinutul de apă şi

vâscozitate. În mod natural, când mierea conţine sub 20% apă, albinele o căpăcesc, dând în
felul acesta semnalul că produsul este finit şi poate fi extras. Determinarea conţinutului în apă
este foarte puţin importantă atât pentru aflarea ulterioară a scăzământului mierii, cât şi datorită
faptului că mierea cu un conţinut mare de apă (peste 18%) fermentează.. În funcţie de
temperatură şi umiditatea mediului înconjurător, mierea poate să piardă sau să-şi ridice
conţinutul în apă. Condiţiile optime de păstrare a mierii se realizează la temperatura de 10-
12°C şi la o umiditate de circa 60%.
Higroscopicitatea mierii reiese şi din datele care atestă faptul că
menţinerea ei timp de 3 luni în condiţii naturale de umezeală (100%),
duce la creşterea conţinutului în apă de la 17 la 52%.

Aroma mierii este determinată de uleiurile eterice prezente în

nectarul floral. Acestea sunt specificate speciei de plante melifere din care
provine nectarul şi, datorită proprietăţilor lor volatile şi termolabile, cu
timpul sau prin încălzire se pierd.

Gustul mierii este în general dulce cu nuanţe diferenţiale

perceptibile de la un sort de miere la altul. Mierea este foarte higroscopică
(absoarbe apa), motiv pentru care trebuie luate măsuri în timpul
conservării şi condiţionării ei. Într-un mediu cu umiditate mare, procentul
de apă din miere creşte şi poate dăuna sub raport calitativ. Greutatea ei
specifică este mai mare ca a apei şi variază în funcţie de conţinutul în apă.
În prezent sunt o serie de metode fizice, ca metoda luminii polarizate, a
indicelui de refracţie etc.,care dau indicaţii asupra naturii zaharurilor şi
asupra procentului de apă din miere.

Condiţii de calitate fizico-chimice şi microscopice (spectru polinic)

reglementate de STAS 784/2-1989 pentru mierea de albine din ţara
noastră. Normele europene pentru miere sunt ceva mai îngăduitoare cu
privire la condiţiile fizico-chimice de calitate , aşa cum se constată din
acelaşi tabel.

Condiţii de calitate ale mierii de albine în Normele

România europene

Parametru Miere de Miere Celelalt Miere Miere

salcâm de e de de
mană nectar mană
(superioa Sorturi
ră) (calitat
Calitat
e
ea I
superio
ră)

Apă % max. 20 20 20 21

Zahăr invertit % min. 70 60 70 65 60

Zaharoză % max 5 10 5 5 10

Aciditate 4 5 4 4 4

Indice diastazic, min. 6,5 13,9 10,9 8 8

Substanţe insolubile în 0,1 0,2 0,1 0,1-0,5 0,1-0,5

apă % max.

Substanţe 0,5 1,0 0,5 0,6 1,0

minerale(cenuşă) % max.

Hidroximetilfurfurol 1,5 1,5 1,5 4 4

mg/100g

Agenţi de falsificare lipsă lipsă lipsă

Compoziţia chimică a mierii variază în funcţie de plantele melifere,

de intensitatea culesului, starea timpului etc. În medie, 83% din conţinutul
mierii îl formează substanţa uscată şi 17% apa. Mierea cu un conţinut mai
mare de apă, păstrată la o temperatură mai ridicată, va avea o
vâscozitate cu valori micşorate. Vâscozitatea sau rezistenţa la scurgere
depinde de conţinutul în apă, de temperatură şi de compoziţia chimică a
mierii. Conţinutul în coloizi, dextrine, săruri minerale influenţează asupra
gradului de vâscozitate al mierii; aşa se explică faptul că în aceleaşi
condiţii de temperatură şi umiditate mierea de salcâm se prezintă fluidă,
iar cea de floarea-soarelui sau de tei mai vâscoasă. Procentul de apă
variază în condiţiile tării noastre în limite destul de largi de la 13,3-22,4%.
Conţinutul în apă a mierii creşte de la şes spre munte, acest lucru fiind
determinat şi de abundenţa precipitaţiilor. Din substanţa uscată a mierii,
80% o formează zaharurile din care, circa 70% îl ocupă glucoza şi fructoza.
Aceste zaharuri se formează prin invertirea enzimatică a zaharozei.
Nectarul conţine zaharoză care în urma procesului amintit se inverteşte
aproape în totalitate. Zaharoza este admisă în miere până la 5% şi în
mierea de mană până la 10%. Natural, cercetările care s-au făcut cu
privire la compoziţia chimică a mierii au identificat prezenţa şi a altor
sorturi de zaharuri în cantităţi mici şi, în special, a unor polizaharide.
Substanţele minerale din miere sunt: potasiu, fosfor, calciu, clor, sulf,
magneziu, fier şi altele, în cantităţi foarte reduse. În mierea de mană se
găsesc săruri minerale în cantităţi mai mari. Este necesar să subliniem că
dacă acestea depăşesc un anumit prag limită, din utile se transformă în
nocive. Acest aspect se produce şi în cazul mierii florale, unde sărurile
minerale prezentate în cantităţi mici sunt indisponibile, în timp ce prezenţa
lor în mierea de mană peste limita fiziologică admisă este dăunătoare.
Mierea de albine conţine şi o serie de vitamine din complexul B, vitamina
C, precum şi o serie de factori de creştere. Vitaminele se găsesc în
cantităţi foarte mici în miere, suficiente însă pentru a-i spori valoarea
alimentară, dietetică şi terapeutică. Dintre enzimele prezente în miere
amintim: invertaza şi diastaza. Primul ferment transformă zaharoza în
glucoză şi fructoză, iar al doilea scindează polizaharidele în zaharuri
simple.

În concluzie mierea are în compoziţia sa următoarele substanţe:"

• 16-20% apă
• 0,4-0,8% proteine (din care 12 aminoacizi ca: leucina,
alanina,metionina)
 • 81,3% zaharuri
(din care 38,19% fructoză, 31,28% glucoză,
5% zaharoză, 6,83% maltoză,
alte dizaharide)
• 3,01% vitamine
(B1, B2, B6, C)
• 0,2% substanţe minerale
(calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru, mangan, zinc, siliciu, sodiu,
sulf)
• 55-105 mcg acid pantotenic
• 36-110 mcg acid nicotinic
• acid folic
• fermenţi
• enzime
• hormoni
• antioxidanţi
• factori antibiotici
• urme de polen

Utilizări
Mierea se asimilează foarte uşor de către organism şi ne oferă
energie şi substanţe bioactive şi nutritive. Conţinutul de microelemente al
mierii este similar celui al sîngelui uman. Vitaminele B1, B2, B6, B12,
enzime, flavoane, flavonoide, compuşi aromatici, fitohormoni, acizi
organici - lactic, citric, malic, oxalic, dextrina, compusi ai azotului - în total
435 de substanţe. Aceasta asigură mierii un loc aparte în reglarea
funcţiilor organismului uman.

Administrată pe cale orală, mierea s-a dovedit eficientă în unele

afecţiuni ale stomacului (în această situaţie fiind recomandată mierea
zaharisită), printre care ulcerul gastric, a căruia evoluţie a fost încetinită şi
în unele cazuri chiar oprită. Acţiunea binefăcătoare a mierii se extinde,
asupra întregului tub digestiv, pe care îl stimulează şi îl protejează (în75%
gastro-duodenal, colite, etc.). Folosită nediluată mierea acţionează ca
unguent dens, vâscos, care protejează tubul digestiv de solicitările
mecanice şi agenţi chimici.

Printre alimentele energetice care furnizează organismului

combustibilul necesar funcţionării sale, mierea merită fără îndoială primul
loc, fiind asimilabilă imediat, aproape fără efort. Studiind comparativ
valoarea hidraţilor de carbon în alimentaţia copiilor, s-a observat că dintre
toate zaharurile experimentate, cu excepţia glucozei, mierea a fost
absorbită cel mai repede, adică în primele 15 minute şi nu a invadat
circuitul sanguin cu exces de zahăr. Spre deosebire de toate celelalte
alimente care conţin hidraţi de carbon (pâine, făinoase, zahăr, marmeladă
etc.) în care zaharurile se găsesc în forme complexe (fapt ce necesită o
muncă de digestie din partea organismului nostru care nu poate asimila
decât zaharurile simple), mierea conţine zaharuri sub forma simplă care
sunt absorbite integral şi imediat, fără nici o transformare prealabilă.
Dextroza este utilizată imediat, în timp ce levuloza este de regulă
depozitată în ficat sub formă de glicogen urmând a fi pusă în libertate,
treptat, atunci când este necesar. O lingură de miere aduce organismului
60 de kcal care pot fi transformate în energie într-un timp mult mai scurt
decât cel necesar în cazul oricărui aliment. Un proces similar se mai
întâlneşte numai în cazul sucurilor de fructe. De exemplu, se cunoaşte că
sucul proaspăt de struguri elimină rapid oboseala, chiar luat în cantităţi
mici. Acţiunea rapidă a acestui suc se datorează faptului că zaharurile pe
care le conţine intră imediat în circulaţie, fără a fi supuse nici unui proces
digestiv. În cursul transformării nectarului în miere, albinele efectuează
această scindarea moleculelor de zaharuri superioare, scutind astfel de
această muncă aparatul digestiv al omului. De aceea, mierea este
alimentul ideal în toate cazurile în care este necesar să furnizăm
organismului un aport energetic mare fără a obosi aparatul digestiv.
Mierea exercită totodată o binefăcătoare acţiune tonică şi stimulatoare ce
uşurează asimilarea altor alimente. Zaharurile din miere - asimilate în
organism-sunt arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon şi apă
eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec (1g
zahăr eliberează 4 kcal). Esenţial este însă faptul că această cantitate de
energie este pusă în totalitate şi imediat la dispoziţia organismului.
Teoretic, şi zahărul comercial (zahărul de sfeclă) eliberează aceeaşi
cantitate de energie, dar o bună parte din aceasta este folosită pentru
însăşi digestia şi asimilarea lui. Astfel, zaharoza (zahărul rafinat din sfeclă
sau trestie de zahăr) nu poate fi folosit decât după ce a fost transformată
în glucoză şi fructoză la nivelul tubului digestiv, lucru realizat cu consum
semnificativ de energie. Pe de altă parte, zaharurile complexe din
alimente-inclusiv zahărul comercial sunt transformate în tubul digestiv cu
ajutorul enzimelor secretate de glandele anexe lui. În acest fel orice
tulburare a funcţionării organelor şi glandelor digestive duce la nefolosirea
(uneori integrală) acestor zaharuri, deci o bună parte din ele se elimină din
organism chiar în forma în care au fost ingerate. Aşa cum se ştie, mierea
este alcătuită din minim 75% zaharuri, aportul său nutritiv în organism
fiind în primul rând energetic. În plus, s-a demonstrat existenţa printre
oligoelementele din miere substanţe (glicutil) capabile să asigure o mai
bună folosire a zaharurilor de către celulele musculare şi care face ca
mierea să potenţeze efort muscular şi să-l susţină în timp. Mierea se
dovedeşte astfel alimentul energetic ideal, capabil să mărească potenţialul
fizic şi rezistenţa fizică. Marii atleţi au utilizat şi utilizează în mare măsură
mierea, atât în timpul antrenamentelor cât şi în perioadele de concurs.
După proteine, zaharurile constituie partea cea mai însemnată din materia
vie şi sursă principală a energiei vitale. Ele alcătuiesc, pe drept cuvânt,
principalul carburant vieţii. Aşa numita lăcomie de dulciuri pe care o
manifestă aproape toţi copii nu arată altceva decât faptul că organismul
lor are mare nevoie de alimente energetice. Valoarea calorică a mierii este
ridicată: aproximativ 330 kcal/100g provenind mai ales din glucoză şi
fructoză( pe care le conţine în cantitate mare – cca 40% din totalul pentru
fiecare). Aceşti hidraţi de carbon sunt monozaharide simple, asimilate
direct de aparatul digestiv, neproducând complicaţii precum zaharoza sau
alte zaharuri care necesită o anumită descompunere în tubul digestiv. Prin
bogăţia ei calorică, mierea prezintă avantajul că permite administrarea
unui număr mai mare de calorii într-un volum mai mic de alimente, lucru
foarte important pentru copii lipsiţi de poftă de mâncare. În cazul
prematurilor sănătoşi s-au dovedit că fiind hrăniţi cu un supliment de
miere, curba greutăţii la 70 de zile după naştere, atât în cazul adăugării
lapte de mamă, cât şi în cazul adăugării la un lapte maternizat artificial.
Adăugarea mierii în lapte maternizat artificial nu numai că se recomandă,
dar este chiar absolut necesar sugarilor, mai ales celor debili, datorită
bogăţiei ei calorice, în anemiile hipocrome şi în caz de icter la noi-născuţi.
În altă ordine de idei, pentru atleţi sau persoane care cheltuiesc multă
energie, mierea constituie o sursă de refacere rapidă a forţelor după efort.
Senzaţia de oboseală fizică sau intelectuală dispare repede dacă bem un
pahar cu lapte cald sau suc de fructe în care am dizolvat câteva linguri de
miere. Nici un alt aliment natural sau artificial nu este capabil să furnizeze
cu atâta rapiditate organismului combustibilul necesar funcţionării sale
optime. De aceea, mierea poate servi rezerva de carburant şi este
utilizabil în toate cazurile în care organismul are nevoie de un aport
energetic imediat. La toate persoanele care muncesc, intelectual sau fizic
se produc adesea în orele dinaintea prânzurilor, crize de randament scăzut
datorate aşa-numitei foame ascunse, adică sărăcirii sângelui în
combustibil. Una-două linguriţe de miere s-au diluate într-un ceai de
plante în momentul în care se manifestă criza, duc la eliminarea ei
imediată şi la menţinerea constantă a randamentului în cursul întregii
perioade de lucru. De altfel, începând cu Hippocrate şi Avicenna, se
recomandă mierea în tratamentul bolilor de rinichi. De asemenea, cura de
fructe, sucuri de fructe sau legume poate fi însoţită de consumul de miere
sau polen. Mierea este singurul supliment alimentar dulce care este
calmant chiar şi pentru cei predispuşi la nervozitate şi hipersensibilitate şi,
în plus, nu este niciodată dăunătoare pentru organismul uman. Chiar şi
cele mai rebele migrene sunt ameliorate şi înlăturate prin folosirea
constantă a mierii. Medicina tradiţională populară consideră că cel mai bun
remediu pentru producere somnului este mierea. Dacă adormim greu
noaptea sau dacă după ce adormim ne trezim uşor şi adormim greu
trebuie să folosim mierea. Dacă luăm o lingură de miere după fiecare cină
vom constata că începem să aşteptăm cu plăcere timpul de culcare şi
uneori ne vine chiar greu să alungăm senzaţia de somn atunci când, din
anumite motive, suntem obligaţi să ne culcăm mai târziu decât de obicei.
Vom observa în dimineaţa următoare că am adormit foarte curând după
de am pus capul pe pernă. S-a demonstrat experimental, contaminând
mierea cu germeni ai unor din cele mai periculoase boli că acestea sunt
distruşi într-un timp foarte scurt, graţie importantelor proprietăţi
bactericide ale mierii. De asemenea, este important să reţinem, că
datorită aceloraşi proprietăţi bactericide, mierea este un excelent mediu
de conservare ale fructelor.

Inima este motorul maşinii umane. Când lucrează normal, inima este
capabilă să pompeze în aortă la fiecare bătaie cca. 170ml sânge. Muşchii
corpului inclusiv muşchiul inimii, au nevoie de zahăr. Urmărind efectul
mediului înconjurător, al hranei şi al variaţiilor regimului alimentar asupra
animalelor şi oamenilor, s-a putut constata că inimii nu-i este deloc
indiferent dacă primeşte zahăr natural, în forma sub care se găseşte în
miere, sau zahăr rafinat. Mierea este pentru inimă un aliment de mare
valoare, constituind o sursă importantă de energie.

În total, în sânge există cam o linguriţă de zaharuri. Această

cantitate este foarte importantă: dacă ar scădea la jumătate, ne-am pierde
cunoştinţa iar dacă ar spori câtuşi de puţin, şi-ar face apariţia diabetul.
Este deci limpede că trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce oferim
organismului nostru ca hrană, pentru a asigura constanţa acestei cantităţi
de zaharuri din sânge.

Organismul nostru este alcătuit în aşa fel încât avem nevoie de

zahăr nu numai pentru uzul imediat al inimii, ci şi pentru ca o anumită
cantitate, mică, să traverseze pereţii intestinali. În miere există în principal
două zaharuri: glucoza, reprezentând 40% din miere şi fructoza în jur de
34%. Glucoza trece cu repeziciune în sânge; fructoza, absorbită mai încet,
este cea care menţine concentraţia de zahăr la un nivel constant. Datorită
ei, mierea nu ridică nivelul de zahăr din sânge peste cel care poate fi
folosit de către organism.
 Mierea este un excepţional aliment pentru toţi copii. Ea este
suportată foarte bine de cei mai mulţi copii: pe lângă faptul că este un bun
îndulcitor, ea furnizează mineralele de care ei au nevoie pentru
dezvoltarea corpului, adăugându-le celor ce se găsesc în lapte (obişnuit în
alimentaţia lor) şi, în plus, are o acţiune uşor laxativă şi antiseptică. Knott
şi alţii au arătat că administrarea de miere îmbunătăţeşte asimilarea
calciului şi a magneziului, elemente absolut necesare pentru formarea
scheletului. Numeroşi autori au semnalat o acţiune antianemică
excepţională a mierii de culoare închisă şi o creştere considerabilă a
hemoglobinei în sânge, însoţită de îmbunătăţirea stării generale, a
apetitului şi a greutăţii.

În unele spitale de copii din Occident, mierea a fost introdusă cu

bune rezultate ca înlocuitor al edulcoloranţilor, pentru alăptarea artificială
a sugarilor. Sugarii nu pot diferenţia uşor zaharoza (ca toţi oamenii, de
altfel), dar utilizează foarte bine mierea, ale cărei zaharuri nu necesită
transformări. Fructoza din miere este folosită mai bine decât lactoza din
lapte, fără a da naştere fermentaţiilor. Mierea facilitează digestia
proteinelor şi a grăsimilor şi acidificarea cazeinei din lapte în “fulgi” fini, în
aşa fel încât alimentul evacuează stomacul sugarului într-un timp minim,
constituind astfel un excelent factor antidispeptogen.

Orice tip de miere are proprietăţi specifice: mierea de levănţică

lecuieşte tusea şi durerile de gît, mierea de tei uşurează stările febrile şi
durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic şi
remediu în pneumonii, astm bronşic, stări nervoase, tuberculoză; mierea
de brad este utilă în bolile căilor respiratorii, cea de salcîm este un bun
calmant şi tonic, mierea de castan sălbatic creşte tensiunea arterială,
mierea de castan comestibil are acţiune antimicrobiană, mai ales în bolile
de stomac, intestinale şi renale; mierea de izma este bună ca leac
împotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant, mierea de floarea-soarelui -
utilă în bronşite şi boli de stomac.

Mierea de flori de cîmp are o puternică acţiune antimicrobiană, cea

de livadă (de pomi fructiferi) vindecă afecţiunile renale, pulmonare şi
intestinale. Mierea de munte are calităţi deosebite în bolile de căi
respiratorii şi în alergii, fiind o însumare de substanţe nutritive şi curative.
Mierea este un remediu eficient în diferite boli interne şi ale pielii - un
excelent tonic pentru copii, convalescenţi, pentru întărirea sistemului
imunitar şi pentru gravide. Luînd în mod regulat miere - cîte o linguriţă
dimineaţa, cu o oră înaintea micului dejun; o linguriţă la 2 ore după masa
de prînz şi o linguriţă după cină - se normalizează tensiunea arterială şi
digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. În cazul colitelor şi
gastritelor, mierea se asimilează mai bine cu puţină apă caldă în care se
dizolvă.

3.Concluzii

Valoarea alimentară şi terapeutică a mierii

Mierea de albine a intrat în alimentaţia omului din timpuri străvechi, având
o valoare nutritivă superioară. Îndeosebi conţinutul său mare în zaharuri
invertite (fructoză şi glucoză) uşor asimilabile de organism, face să fie
foarte apreciată în hrana zilnică a copiilor, vârstnicilor şi a sportivilor. În
acelaşi timp mierea posedă o mare valoare calorică deoarece 1 kg de
miere produce aproximativ 3200 calorii, fiind egal din punct de vedere
caloric cu fiecare din alimentele şi cantităţile menţionate în continuare:

0,4 kg unt 2,5 kg carne

de vită
 0,8 kg zahăr 5 kg lapte de
vacă

1 kg orez 6 kg fructe
(mere)

1,3 kg 8,7 kg
telemea de morcovi
vacă

1,5 kg pâine 12,6 kg

albă pătlăgele roşii

1,7 kg pâine 14 kg varză

secară albă

Pe lângă puterea sa calorică excepţională, datorită compoziţiei sale

chimice, mierea naturală conţine o serie de substanţe antibiotice, fermenţi
şi vitamine. Aceste componente îi conferă o mare valoare terapeutică ceea
ce contribuie la vindecarea rănilor, arsurilor şi a mai multor boli. În special
se pot trata cu miere bolile tubului digestiv, bolile de inimă, de nervi şi
altele.

Hotărâtor pentru calitatea mierii şi în special în ceea ce priveşte

conţinutul în fermenţi al mierii din comerţ este modul de tratare în timpul
extracţiei şi al conservării. Uneori sorturi de miere cu un conţinut ridicat în
fermenţi datorită unei acţiuni necorespunzătoare a luminii sau a
temperaturii ( încălzite peste 40°C - 45°C) se degradează, pierzând
substanţial din valoarea lor alimentară şi terapeutică.

Din datele şi observaţiile mai recente rezultă că mierea din zona

montană şi în special mierea de mană de la conifere (mierea de brad)
prezintă un conţinut mai mare de fermenţi şi de substanţe antibiotice.

Mierea e cel mai sănătos aliment natural şi nu degeaba se spune că

pe Tărâmul Făgăduinţei curg râuri de miere. Puţină lume ştie că există
tratamente cu miere pentru aproape toate tipurile de afecţiuni. Bineînţeles
că nu orice miere e bună, atât la gust cât şi ca proprietăţi terapeutice.
În primul rând mierea trebuie să fie naturală, adică produsă de
albine fără intervenţia artificială a apicultorului. Unii crescători de albine
dau acestora un fel de sirop de zahăr care e prelucrat într-o miere de
proastă calitate. Trebuie ca albinele să îşi ia singure nectarul din flori şi
apoi să transforme zaharoza din nectar în glucoză şi fructoză. O miere
naturală nu ar trebui să aibă mai mult de 20% apă, fiindcă albinele
"căpăcesc" celulele fagurilor şi pun mierea la păstrat doar după ce apa s-a
evaporat în această proporţie.
Un alt criteriu al recunoaşterii mierii naturale este "zaharisirea".
Procesul de zaharisire sau cristalizare este cît se poate de firesc şi nu
reprezintă o deteriorare a mierii. Mai mult, mierea falsificată nu se
zahariseşte. Este doar o chestiune de gusturi alegerea între mierea fluidă
şi cea cristalizată: unele naţiuni nordice preferă chiar să consume numai
miere cristalizată fiindcă li se pare mai gustoasa si este sigur naturala. Pe
de alta parte, mierea zaharisita poate fi "dezlegata", adica adusa din nou
la starea fluida prin fierberea borcanului intr-o cratita cu apa. Dar, din
pacate, mierea astfel de-cristalizata isi pierde unele din proprietăţi.
Există mai multe feluri de miere. Depinde din ce fel de flori işi iau
albinele nectarul (ele culeg si nectar si polen dar mierea rezultă doar din
prelucrarea nectarului). Cea mai cunoscuta miere e cea de salcam, care
este obţinută pe la sfîrşitul lui aprilie sau inceputul lui mai. Aceasta miere
are culoarea albicioasa si aroma specifică. Apoi vine mierea de tei, prin
iunie, dar si aici totul depinde de vreme, de temperatura de afară. Iunie-
iulie este perioada in care se obţine mierea de floarea soarelui, care are
virtuţi terapeutice foarte mari, fiind bună pentru cardiaci. Mierea polifloră
se face vara din fâneaţa şi unii spun că e cea mai bună la gust. Alţii spun
că cea mai aromată e mierea de izmă pe care o obţin numai cei care merg
cu stupii in Delta Dunării. Mai există "mierea de mană" provenită de la
arbori ca bradul, molidul, stejarul, fagul. Aceasta este singura miere de
culoare închisă, un brun foarte întunecat.
Orice miere este bună, cu condiţia să fie naturală. Şi nicio miere nu
poate fi judecată doar dupa aspect fiindcă gustul este cel care diferenţiază
pînă la urmă o miere de alta.